Strâns cu uşa

„Jjfl^ i, ce mai poate fi şi asta? Se întreabă domnul George. Să fie cartuş orb sau glonţ? O tragere în gol sau chiar o împuşcătură?

O scrisoare deschisă face obiectul presupunerilor oşteanului şi se pare că îl uluieşte peste măsură. Se uită la ea, depărtând-o cât îl ţine mâna, apoi o apropie tare de el, o ţine în mâna dreaptă, o ţine în mâna stângă, o citeşte cu capul plecat într-o parte, apoi cu capul plecat în cealaltă parte, îşi încruntă sprâncenele, apoi le ridică în sus: totuşi nu poate fi satisfăcut. O desface pe masă, netezind-o cu palma-i grea şi, dus pe gânduri, se plimbă în susul şi-n josul galeriei, oprindu-se în faţa ei din când în când, ca s-o cerceteze cu un ochi proaspăt. Dar nici aşa nu merge. „Să fie, cugetă încă domnul George, cartuş orb sau glonţ?”.

Phil Squod, cu o bidinea şi o tinichea de vopsea, are de lucru ceva mai la o parte ca să albească ţintele, fluierând uşurel, în tempo de marş grăbit şi într-un stil tambur major, că trebuie şi vrea să se-ntoarcă iarăşi la fata pe care a părăsit-o.

— Phil! Oşteanul îi face semn să vină când îl strigă. Phil se apropie în felul lui obişnuit, mai întâi pornind cu temere ca şi cum ar merge nu se ştie unde şi apoi repezindu-se asupra comandantului ca la o şarjă cu baioneta. Câţiva stropi albi se văd în relief pronunţat pe faţa-i murdară, iar el se scarpină în unica-i sprânceană cu coada bidinelei.

— Fii atent, Phil! Ascultă aici!

— Smirna, şefule, smirna!

— Domnule, îngăduiţi-mi să vă amintesc (cu toate că, după cum prea bine ştiţi, nu-i o obligaţie legală din parte-mi s-o fac) că poliţa pe termen de două luni trasă asupra dumneavoastră de domnul Matthew Bagnet şi acceptată de dumneavoastră pentru suma de nouăzeci şi şapte de lire sterline, patru şilingi şi nouă pence devine exigibilă mâine, când veţi binevoi să fiţi pregătit a o achita la prezentare. Al dumneavoastră Joshua Smallweed. Ce zici de asta, Phil?

— Necaz, şefule.

— De ce?

— Apoi eu cred, răspunde Phil, după ce şi-a schiţat dus pe gânduri o zbârcitură crucişă pe frunte cu coada bidinelei, că sunt de aşteptat urmări pline de necazuri când se cer bani.

— Ia seama, Phil, zice oşteanul aşezându-se pe masă, mai întâi de toate, am plătit, pot zice, pe jumătate cât e suma principală, în procente şi în ba una, ba alta.

Phil dă să se-nţeleagă, păşind înapoi un pas, doi, cu o răsucire cu totul inexplicabilă a feţei sale strâmbe, că el nu consideră că tranzacţia ar fi devenit mai convenabilă datorită unui asemenea incident.

— Şi ia aminte mai departe, Phil, urmează oşteanul, sprijinindu-şi concluziile premature cu un gest al mâinii. A fost dintotdeauna o înţelegere între noi că poliţa despre care e vorba trebuie să fie prelungită, cum spun ei. Şi a fost prelungită de nenumărate ori. Acum ce mai zici?

— Zic că socot că i-a venit sorocul, în sfârşit.

— Aşa zici? Hm! Şi eu sunt cam de aceeaşi părere.

— Joshua Smallweed e acela ce-a fost adus aici pe un scaun?

— Da, acela.

— Şefule, urmează Phil, cu excesivă gravitate, individul acela te suge ca lipitoarea, te strânge ca menghina pe şurub, te-ncolţeşte ca şarpele şi te prinde în cleşte ca racul.

După ce şi-a exprimat sentimentele atât de expresiv, domnul Squod a stat un pic în loc ca să se încredinţeze că alte observaţii nu mai sunt de aşteptat de la el, apoi s-a întors cu obişnuita-i serie de mişcări la ţinta pe care o are acum în mână, declarând din răsputeri, prin mijloacele sale muzicale de mai înainte, că vrea şi trebuie să se-ntoarcă la domnişoara la care visează. După ce a împăturit scrisoarea, George se îndreaptă către locul unde se află Phil.

— Există o cale, şefule ca să te achiţi, zice Phil, iuţindu-se viclean la el.

— Plătind banii, presupun? O, dac-aş putea!

Phil dă din cap că nu.

— Nu, şefule, nu, nu chiar aşa de rea. Există o cale, zice Phil, cu o învârtire de mare artă a bidinelei, tocmai ce fac eu acum.

— Basma curată prin reabilitare… Închisoarea datornicilor.

Phil dă din cap că da.

— Frumoasă cale, n-am ce zice! Ştii ce s-ar întâmpla cu Bagnet şi familia lui în asemenea caz? Ştii că s-ar ruina ca să-mi achite năzbâtiile mele din trecut? Halal morală ce mai ai! Zice oşteanul, scrutându-l cu privirile, indignat la culme, pe cât e el de mare; pe viaţa mea, grozavă morală, Phil!

Phil, în genunchi pe ţintă, se trudeşte să protesteze sincer, în acelaşi timp fleşcăind alegoric de multe ori cu bidineaua şi nivelând cu degetul cel mare suprafaţa albă din jurul cadrei, apoi zice că uitase solvabilitatea lui Bagnet şi că n-ar vrea să se clintească nici măcar un fir de păr de pe capul vreunui membru al acelei minunate familii, când nişte paşi se fac auziţi pe lungul coridor de afară şi o voce plăcută se aude întrebând dacă George e acasă. Phil, cu o căutătură către stăpânul său, se ridică poticnindu-se şi spune:

— Iată pe doamna Bagnet, şefule! Iată-l şi pe el. Şi doamna Bagnet, draga de ea, împreună cu domnul Bagnet îşi fac apariţia.

În ţinută de plimbare, bătrânica nu se arată niciodată, oricare ar fi anotimpul anului, fără o manta cenuşie de postav, aspră şi mult purtată, dar foarte curată, care e, fără îndoială, una şi aceeaşi podoabă (ajunsă atât de scumpă domnului Bagnet) ce-a făcut cale-ntoarsă spre Europa dintr-un alt colţ de lume, întovărăşită de doamna Bagnet şi de o umbrelă. Acest ultim adaos credincios e şi el parte invariabilă din prezenţa bătrânicii când e plecată de-acasă. Are o culoare cu totul necunoscută pe faţa pământului şi un cârlig de lemn zimţuit drept mâner, cu un obiect metalic introdus în prora sau ciocul lui dacă vreţi, semănând cu un model mic de felinar deasupra unei uşi la stradă, sau cu una din sticlele ovale căzute de la o pereche de ochelari, obiect de podoabă care n-are capacitatea tenace de a sta neclintit în postul său, lucru ce-ar fi de dorit pentru un articol asociat de-atâta timp cu Armata Britanică. Umbrela simpaticei femei are năravul de-a sta cu talia moleşită şi pare să aibă nevoie de corset… Stăpâna nu o deschide niciodată, având cea mai mare încredere în mantaua-i mult încercată cu gluga-i încăpătoare, dar în general se foloseşte de instrumentul cu pricina ca de o vergea cu care să arate hălcile de carne sau legăturile de zarzavaturi când îşi face piaţa, sau să atragă atenţia negustorilor cu câte-o îmboldire prietenească. Fără coşu-i de piaţă, care e un soi de fântână de răchită cu două capace ce fâlfâie ca două aripi, ea nu porneşte de-acasă. Aşadar, însoţită de aceşti tovarăşi credincioşi ai ei, cu cinstita-i faţă arsă de soare ce priveşte veselă de sub o pălăriuţă rudimentară de pai, doamna Bagnet soseşte acum însufleţită şi cu obrajii îmbujoraţi în Pavilionul de tir al lui George.

— Ei, George, bătrâne, zice ea, cum o duci în dimineaţa asta însorită?

După ce i-a scuturat mâna prieteneşte, doamna Bagnet îşi trage lung sufletul în piept ca după plimbare şi se aşază bucuroasă să se odihnească. Având însuşirea de a se odihni cu uşurinţă oriunde, însuşire desăvârşită în vârful furgoanelor cu bagaje şi în alte asemenea situaţii, ea se cocoaţă pe o bancă grosolană, îşi dezleagă cordelele de la pălăriuţă, o împinge pe spate, îşi încrucişează braţele şi pare că se simte cum nu se poate mai bine.

Domnul Bagnet, între timp, a dat mâna cu vechiul său camarad şi cu Phil, căruia şi doamna Bagnet îi acordă un salut cordial şi un zâmbet.

— Ei bine, George, zice doamna Bagnet, cu vioiciune, iată-ne, pe Lignum şi pe mine; adeseori bătrânica, vorbind despre soţul ei, îi dă denumirea aceasta, din pricină că, după câte se presupune, LignumVitae fusese vechea lui poreclă de la regiment de pe când se cunoscuseră pentru întâia oară, drept compliment pentru înfăţişarea-i puternică şi uscată. Am venit tocmai să te vedem şi să punem lucrurile în ordine ca de obicei, cu privire la garanţia aceea. Dă-i poliţa cea nouă s-o semneze, George, şi are s-o semneze ca un om ce e.

— Aveam să vin la voi în dimineaţa asta, zice oşteanul fără tragere de inimă.

— Da, ne-am gândit c-ai să vii la noi în dimineaţa asta, dar am plecat devreme de-acasă şi l-am lăsat pe Woolwich, cel mai bun dintre băieţi, să aibă grijă de surorile lui şi, în schimb, iată am venit noi la dumneata… După cum vezi! Pentru că Lignum e atât de legat de casă acum şi se mişcă aşa de puţin, încât o plimbare îi face bine. Dar ce-i cu dumneata, George? Întreabă doamna Bagnet, oprindu-se din ciripitu-i vesel. Arăţi ca şi cum n-ai fi în apele dumitale.

— Nici nu sunt chiar în apele mele, răspunde oşteanul. Sunt puţin cam necăjit, doamnă Bagnet.

Privirea ei ageră şi iute descoperă adevărul dintr-o dată.

— George! Şi-şi ridică degetu-i arătător. Să nu-mi spui că ceva nu e în ordine cu girul lui Lignum! Să nu faci aşa ceva, George, gândeşte-te la copii!

Oşteanul se uită la ea cu faţa tulburată.

— George, urmează doamna Bagnet, folosind amândouă braţele ca să sublinieze şi, din când în când, lăsând să-i cadă palmele deschise pe genunchi. Dacă ai îngădui să se întâmple ceva rău cu girul lui Lignum şi dacă l-ai lăsa pe el să răspundă pentru bani şi dacă ne-ai pune pe noi în primejdie de-a fi vânduţi la mezat… Şi văd vânzarea la mezat pe faţa dumitale, George, limpede de parcă-i tipărită… Ai făcut un lucru de ruşine şi ne-ai înşelat amarnic. Să ştii, George, amarnic. Na!

Domnul Bagnet, altfel impasibil ca o pompă de puţ sau ca un stâlp de felinar, îşi pune mâna dreaptă, cât e ea de mare, pe creştetul capului chel, ca şi cum ar vrea să-l apere de-un duş şi se uită foarte îngrijorat la doamna Bagnet.

— George! Zice bătrânica, mă mir de dumneata, George! Mi-e ruşine de dumneata, George! N-aş fi putut crede c-ai fi în stare să faci una ca asta! Te ştiu de când te-am cunoscut că eşti o piatră ce se rostogoleşte şi nu prinde muşchi, dar niciodată nu mi-aş fi închipuit că ai să iei cu dumneata puţinul muşchi, adunat pentru Bagnet şi pentru copii, ca să te culci dumneata pe el. Ştii doar ce băiat muncitor şi chibzuit e el! Ştii ce sunt Quebec, Malta şi Woolwich… Niciodată n-am crezut c-ai avea sau c-ai putea să ai inima să ne tragi aşa pe sfoară. Oh, George! Doamna Bagnet îşi adună mantaua, ca să-şi şteargă ochii cu ea într-un chip foarte firesc. Cum ai putut să faci una ca asta?

Doamna Bagnet încetând, domnul Bagnet îşi trage mâna de pe cap ca şi cum duşul s-ar fi închis şi priveşte dezolat la domnul George, care s-a făcut alb ca varul şi priveşte disperat la mantaua cenuşie şi la pălăriuţa de pai.

— Mat! Exclamă oşteanul, cu voce stăpânită, adresându-se camaradului, dar privind încă la soţia lui. Îmi pare rău că le pui atât de tare la inimă, pentru că nădăjduiesc că nu-i atât de grav pe cât se pare. Într-adevăr am primit azi-dimineaţă scrisoarea de faţă – pe care o citeşte cu voce tare – dar nădăjduiesc că se poate totuşi aranja. Cât priveşte despre piatra care se rostogoleşte, ei bine, ceea ce spuneţi e adevărat. Sunt o piatră care se rostogoleşte, dar nu m-am rostogolit niciodată în drumul cuiva căruia să-i fi luat în rostogolirea mea nici cel mai mic lucruşor, o mărturisesc din adâncul sufletului. E cu neputinţă ca un vechi camarad şi vagabond să-ţi iubească nevasta şi copiii mai tare decât îi iubesc eu, Mat, şi sunt încredinţat că mă vei judeca şi ierta cât îţi va sta în putinţă. Să nu-ţi închipui c-am ascuns ceva de voi. N-am primit scrisoarea de mai mult de-un sfert de ceas.

— Bătrânico, şopteşte domnul Bagnet după o scurtă tăcere, vrei să-i spui părerea mea?

— Oh! De ce nu s-a însurat, răspunde doamna Bagnet, pe jumătate râzând, pe jumătate plângând, cu văduva lui Joe Pouch, în America de Nord? Atunci nu s-ar fi băgat în asemenea buclucuri!

— Bătrânico, intervine domnul Bagnet, fii cinstită… De ce nu l-ai luat tu?

— Hm, are un soţ mai bun acuma, cred, răspunde oşteanul. Oricum, mă aflu aici, în ziua de faţă, necăsătorit cu văduva lui Joe Pouch. Ce să fac? Vedeţi, tot ce am e în jurul meu. Nu-i al meu, e al vostru. Vă dau cuvântul că am să vând şi ultima fărâmitură. Dacă aş fi nădăjduit că vânzarea ar fi adus aproape suma cerută, aş fi vândut totul de mult. Să nu crezi că am să te las la nevoie, Mat, pe tine sau pe ai tăi. M-aş vinde pe mine întâi de toate. Nu doresc decât să aflu, urmează oşteanul lovindu-se în piept cu dezgust, pe cineva care să cumpere asemenea bucată de calitatea a doua din grămada de vechituri.

— Bătrânico, şopteşte domnul Bagnet, mai spune-i încă ceva din ceea ce cred.

— George, spune bătrânica, nu eşti chiar aşa de tare de învinuit, afară doar că te-ai băgat în afacerea asta fără să ai mijloace.

— Dar asta mi se potrivea, răspunde oşteanul vinovat, clătinând din cap. Mi se potrivea, ştiţi doar!

— Tăcere! Bătrânica, urmează domnul Bagnet, spune ce trebuie, în felul ei de a-mi exprima părerile… Dar ascultă acum la mine! Adevărul e că nu trebuia să fi cerut garanţia, George, şi n-ar fi trebuit s-o capeţi, dacă ţii seama de toate lucrurile la un loc. Dar ce s-a făcut nu se poate desface. Eşti totuşi un om cinstit şi de treabă, atât cât îţi stă în putere, cu toate că puţin cam fluşturatic. Pe de altă parte, nu poţi să nu înţelegi că e firesc să fim îngrijoraţi cu asemenea poveste ce atârnă asupra capetelor noastre. Aşa că uită şi iartă tot ce-a fost, George. Hai! Să uităm şi să iertăm totul!

Doamna Bagnet, întinzându-i o mână cinstită, şi pe cealaltă întinzând-o soţului ei, domnul George îi apucă pe fiecare dintre ei de câte-o mână, în timp ce le vorbeşte:

— Vă încredinţez că nu există lucru pe care să nu-l fac ca să achit datoria de faţă. Dar tot ce-am fost în stare să economisesc s-a dus la fiecare două luni, ca s-o pot prelungi. Trăim aici destul de simplu, Phil şi cu mine. Dar Pavilionul nu dă chiar ceea ce era de aşteptat de la el şi nu-i… Ce să mai vorbim, nu-i mină de aur. Am greşit c-am luat-o? Hm, aşa e, am greşit. Dar, într-un fel, am fost împins să fac pasul acesta şi am crezut că ar putea să mă consolideze şi să mă ridice, şi voi să încercaţi să treceţi cu vederea că am avut asemenea speranţe, căci, pe sufletul meu, mă jur că vă sunt foarte îndatorat şi mi-e foarte ruşine de mine.

Cu aceste vorbe de încheiere, domnul George le strânge mâinile la amândoi şi apoi, desprinzându-se de ei, se dă îndărăt un pas, doi, într-o ţinută cu pieptul scos în afară, ca şi cum ar fi făcut o mărturisire finală, după care numaidecât ar urma să fie împuşcat cu toate onorurile militare.

— George, ascultă la mine! Strigă domnul Bagnet trăgând cu coada ochiului la soţia lui. Bătrânica, zi-i înainte!

Domnul Bagnet, fiind ascultat în acest ciudat fel, n-are altceva de spus decât că fără nici-o întârziere scrisoarea trebuie soluţionată, că ar fi potrivit ca George împreună cu el să-i facă o vizită numaidecât domnului Smallweed în persoană, şi că obiectivul principal e să-l salveze şi să-l apere de pagubă pe domnul Bagnet, care nici gând să aibă banii. Domnul George, convenind pe deplin, îşi pune pălăria pe cap şi se pregăteşte s-o pornească cu domnul Bagnet în tabăra duşmană.

— Să nu te superi de nişte vorbe pripite de femeie, George, zice doamna Bagnet, bătându-l uşurel cu palma pe umăr. Ţi-l încredinţez pe bătrânul meu Lignum şi sunt sigură că împreună cu dumneata are s-o scoată la capăt.

Oşteanul îi răspunde că vorbele ei sunt spuse din suflet şi că-l va scoate pe Lignum la liman, oricum. Cu acestea, doamna Bagnet, cu mantaua, coşul şi umbrela ei, se duce acasă cu faţa îmbujorată iarăşi, la restul familiei, iar camarazii o pornesc în misiunea lor plină de nădejde de a-l potoli pe domnul Smallweed.

E foarte firesc să se pună întrebarea dacă în toată Anglia mai există doi oameni cu mai puţine şanse de a ieşi mulţumiţi dintr-o tocmeală oarecare cu domnul Smallweed, decât domnul George şi domnul Matthew Bagnet. De asemenea, în ciuda înfăţişării lor, a umerilor pătraţi şi laţi şi a pasului apăsat, dacă mai există înăuntrul aceloraşi hotare doi copii mai naivi şi mai nedeprinşi cu toate manevrele smaliweediene în materie de afaceri, în timp ce înaintează cu profundă seriozitate pe străzi înspre regiunea denumită Mount Pleasant, domnul Bagnet, văzându-şi tovarăşul pe gânduri, consideră de datoria lui ca prieten să se refere la atacul din urmă al doamnei Bagnet.

— George, dumneata o cunoşti pe bătrânica… E dulce şi plăcută ca laptele. Dar atinge-o la copii… Sau la mine… Şi s-aprinde ca praful de puşcă.

— Asta-i face cinste, Mat!

— George, zice domnul Bagnet, privind drept înaintea lui, bătrânica… Nu face nimic… Care să nu-i facă cinste. Mai mult ori mai puţin. Dar eu niciodată nu spun una ca asta. Disciplina trebuie păstrată.

— Preţuieşte cât greutatea ei în aur, e de părere oşteanul.

— În aur? Se minunează domnul Bagnet. Păi stai să-ţi spun. Greutatea bătrânicii e de vreo şaizecişiopt de kilograme. Aş putea lua cantitatea asta în vreun metal în schimbul ei? Nu. De ce nu? Pentru că bătrânica e dintr-un metal cu mult mai preţios decât cel mai preţios metal. Şi ea-i toată numai metal!

— Aşa e, Mat, ai dreptate!

— Când m-a luat şi a primit verigheta, s-a înrolat sub scutul meu şi al copiilor cu trup şi suflet pe viaţă. Şi-i sinceră, urmează domnul Bagnet şi fidelă stindardului ei, încât, atinge-te de noi numai c-un deget şi-a şi sărit şi pune mâna pe arme. Aşa că dacă bătrânica face explozie, din când în când, atunci o cheamă datoria; treci cu vederea, George. Pentru că o face din devotament!

— Ei, binecuvântată fie ea, Mat! Zise oşteanul. Dacă-i pe asta, am cele mai bune păreri.

— Ai dreptate! Continuă domnul Bagnet cu cel mai fierbinte entuziasm, cu toate că nu-şi destinsese nici un singur muşchi din încordare. Înalţă-ţi gândurile despre bătrânica atâta cât e stânca Gibraltarului, şi tot jos au să-ţi fie faţă de meritele ei. Dar în faţa ei niciodată nu recunosc aşa ceva. Disciplina trebuie păstrată!

Cu elogiile de mai sus au ajuns la Mount Pleasant şi la casa bunicului Smallweed. Uşa le e deschisă de veşnica Judy, care, după ce i-a măsurat din creştet până-n tălpi, fără nici un pic de bunăvoinţă mai deosebită, ci de fapt cu un rânjet răutăcios, îi lasă în picioare la uşă, în timp ce consultă oracolul în privinţa admiterii lor. Se poate presupune că oracolul şi-a dat consimţământul, prin faptul că ea s-a întors cu următoarele vorbe pe buzele-i mieroase: „Pot să intre dacă doresc.” Privilegiaţi astfel, ei intră şi-l găsesc pe domnul Smallweed cu picioarele în sertarul scaunului, de parc-ar fi făcut o baie de hârtie la picioare, iar pe doamna Smallweed acoperită cu o pernă, ca o pasăre ce nu trebuie să cânte.

— Scumpul meu prieten, zice bunicul Smallweed, cu cele două braţe ale lui slabe şi afectuoase întinse înainte. Ce mai faci? Ce mai faci? Cine-i prietenul nostru, dragă prietene?

— Ei, cine-i? Asta-i bună! Răspunde George, fără să poată fi de la început împăciuitor. Matthew Bagnet, care m-a garantat pe mine în chestiunea aceea a noastră, ştii dumneata.

— Oh! Domnul Bagnet? Da, sigur! Bătrânul se uită la el pe sub mâna dusă la frunte. Sper că sunteţi bine, domnule Bagnet? Minunat bărbat, domnule George! Înfăţişare ostăşească, domnule!

Cum nu li s-a oferit nici un scaun, domnul George împinge unul în faţă pentru Bagnet şi unul pentru el. Apoi se aşază, domnul Bagnet aşezându-se ca şi cum n-ar avea putere să se îndoaie decât din şolduri.

— Judy, zice domnul Smallweed, adă pipa!

— Aş! Nu ştiu dacă tânăra trebuie să-şi dea asemenea osteneală, intervine domnul George, fiindcă, să-ţi spun drept, n-am poftă să fumez astăzi.

— Nu? Se miră bătrânul. Judy, adă pipa.

— De fapt, domnule Smallweed, urmează George, mă aflu într-o stare de spirit cam neplăcută. Îmi pare, domnule, că prietenul dumitale din centru îmi joacă un renghi.

— O, dragul meu, nu! Nu! Exclamă bunicul Smallweed. Niciodată nu face el una ca asta!

— N-o face? Bine, mă bucur să aud asemenea lucru, pentru că am crezut că s-ar fi putut să fie fapta lui. Ştii, vorbesc de asta. De scrisoarea asta.

Bunicul Smallweed, recunoscând scrisoarea, schiţează un zâmbet oribil.

— Ce-nseamnă asta? Întreabă domnul George.

— Judy, strigă bătrânul. Ai găsit pipa? Dă-mi-o încoa! Ai întrebat, ce-nseamnă asta, bunul meu prieten?

— Da! Acuma, hai, haide, doar ştii dumneata, domnule Smallweed, stăruie oşteanul, silindu-se să discute cât de blând şi intim poate, ţinând scrisoarea deschisă într-o mână şi proptindu-şi pumnul mare al celeilalte de coapsă; ştii doar că o grămadă de bani s-a strecurat de la mine la dumneata, şi acum stăm amândoi faţă în faţă şi ştim foarte bine înţelegerea ce a fost întotdeauna între noi. Sunt gata să fac acelaşi lucru pe care l-am făcut regulat şi să mergem aşa mai departe. Niciodată n-am primit de la dumneata o scrisoare ca asta, şi azi-dimineaţă, când am primit-o, mi-am cam ieşit din sărite, pentru că iată-l pe prietenul meu Matthew Bagnet, care după cum ştii, n-a luat nici un ban din suma…

— Eu nu ştiu asta, să ştii! Replică bătrânul liniştit.

— Aşa? Naiba să te ia… De ban, vreau să spun… Ţi-o declar, nu-i aşa?

— Oh, da, dumneata mi-o declari, răspunde bunicul Smalweed. Dar eu nu ştiu.

— Bine! Zice oşteanul, înghiţindu-şi năduful. Dar eu ştiu.

Domnul Smallweed răspunde cu un calm minunat.

— Ah, asta-i cu totul altceva! Şi adaugă: dar n-are a face. Situaţia domnului Bagnet e tot aceeaşi, fie că-i aşa sau altfel.

Nefericitul George face mare sforţare ca să aranjeze afacerea prin bună înţelegere şi să-l îmbuneze pe domnul Smallweed ca să treacă numai asupra lui întreaga datorie.

— E tocmai ceea ce vreau să spun şi eu. Aşa cum arăţi dumneata, domnule Smallweed, iată-l pe Matthew Bagnet pasibil de a fi urmărit, fie c-a luat sau nu banii. Ei bine, ştii, lucrul ăsta îi tulbură liniştea bunei lui soţii şi pe-a mea, pentru că în timp ce eu sunt un soi de pierde-vară nepăsător, care-i mai deprins cu răul decât cu binele, el e un om aşezat, cu familie, nu vezi dumneata? Aşa că, domnule Smallweed, continuă oşteanul, câştigând încredere prin felul său ostăşesc de a proceda în materie de afaceri, cu toate că dumneata şi cu mine suntem destul de buni prieteni, într-un anume fel, îmi dau bine seama că nu-ţi pot cere să-l scoţi pe prietenul meu Bagnet cu desăvârşire afară din cauză.

— O dragă, eşti prea modest. Poţi să-mi ceri orice, domnule George. (Bunicul Smallweed manifestă astăzi un soi monstruos de bună-dispoziţie).

— Şi dumneata poţi să mă refuzi, asta vrei să spui, da? Sau poate nu atât de mult dumneata, cât prietenul dumitale din centru? Ha, ha, ha!

— Ha, ha, ha! Îngână bunicul Smallweed, într-un fel atât de îngrozitor de îndârjit şi cu nişte ochi de-un verde atât de aparte, încât, uitându-se lung la venerabilul om, seriozitatea firească a domnului Bagnet devine mult mai gravă.

— Hai, urmează impulsivul George. Mă bucur să văd că putem fi cu bunăvoinţă, pentru că doresc să aranjăm socotelile noastre prin bunăvoinţă. Iată-l pe prietenul meu Bagnet şi iată-mă şi pe mine. Vom lichida povestea pe loc dacă vrei, domnule Smallweed, ca de obicei. Şi-ai să-i iei o piatră de pe suflet prietenului meu Bagnet şi-ai să-i scuteşti familia de griji, cum nici nu-ţi poţi închipui, numai dacă-i spui lui care-i înţelegerea noastră.

În clipa aceea, un strigoi ţipă strident parcă a batjocură: „Ei! Asta-i bună! Vai…!”. Afară doar de nu a fost de fapt zburdalnica Judy, care totuşi se arată a fi tăcută, când musafirii înfioraţi se uită jur-împrejur, dar a cărei bărbie, în urma unui şoc recent, exprimă batjocură şi dispreţ. Seriozitatea domnului Bagnet devine încă şi mai gravă.

— Dar îmi pare că m-ai întrebat, domnule George, spune bătrânul Smallweed, care în tot timpul acesta a stat cu pipa în mână, îmi pare că m-ai întrebat ce-nseamnă scrisoarea?

— Hm! Da, am întrebat, răspunde oşteanul cu felul lui brusc de-a fi, dar nu ţin neapărat să ştiu, dacă totul se-aranjează cum se cuvine şi prin bună înţelegere.

Domnul Smallweed, umflându-se deodată cu scopul de a-l ţinti pe oştean în cap, aruncă pipa care cade pe podea şi se fărâmă în bucăţele.

— Iată ce înseamnă, scumpe prietene. Am să te zdrobesc, am să te fărâm, am să te fac praf şi pulbere. Du-te dracului!

Cei doi prieteni se scoală de pe scaun şi se uită unul la altul. Seriozitatea domnului Bagnet a atins acum punctul culminant al gravităţii.

— Du-te dracului! Repetă bătrânul. M-am săturat de pipele şi de ifosele dumitale. Ce? Faci pe dragonul nepăsător, te pomeneşti! Du-te la avocatul meu (îţi aminteşti unde, ai mai fost la el înainte) şi arată-ţi nepăsarea la el, nu? Hai, scumpe amice, ai o şansă acolo. Judy, deschide uşa de la stradă, scoate-i afară pe fanfaronii ăştia! Strigă după ajutor dacă nu vor să plece. Dă-i afară!

Toate acestea le strigă atât de tare, încât domnul Bagnet puse mâinile pe umerii camaradului său mai înainte ca acesta să-şi fi venit în fire din uimirea lui, şi-l împinse pe uşă în stradă; în clipa următoare, uşa le-a fost trântită în nas de triumfătoarea Judy.

Uluit cu desăvârşire, domnul George stă o bucată de vreme încremenit, uitându-se la ciocănelul soneriei. Domnul Bagnet, într-un desăvârşit abis de gravitate, se plimbă în sus şi-n jos pe dinaintea ferestruicii de la salon, ca pe o stradă, şi se uită înăuntru ori de câte ori trece pe dinainte; se vede că frământă ceva în mintea lui:

— Hai, Mat, mergem! Zice domnul George după ce şi-a venit în fire, trebuie să-ncercăm la avocat. Ei, ce zici de tâlharul ăsta?

Domnul Bagnet, oprindu-se ca să mai arunce o privire de rămas bun în salonul lui Smallweed, răspunde, făcând un semn cu capul către casă:

— Dacă bătrânica mea ar fi fost aici… I-aş fi spus eu lui!

După ce s-a descărcat astfel de subiectul meditaţiilor sale, o porneşte în cadenţă şi o ţine în marş cu oşteanul, umăr la umăr.

Când se prezintă la Lincoln's Inn Fields, domnul Tulkinghorn este ocupat şi nu-i de văzut. De altfel, Domnia Sa nu catadicseşte să-i primească, fiindcă, după ce au aşteptat un ceas întreg, funcţionarul fiind chemat cu clopoţelul înăuntru s-a folosit de împrejurare ca să-i anunţe, dar la întoarcere nu le-aduce alt răspuns de îmbărbătare decât că domnul Tulkinghorn n-are nimic de vorbit cu ei şi mai bine ar face să nu mai aştepte. Totuşi ei aşteaptă cu încăpăţânarea tacticilor ostăşeşti şi, în sfârşit, clopoţelul sună iarăşi şi clientul din audienţă iese afară din biroul domnului Tulkinghorn.

Clientul era o doamnă vârstnică şi chipeşă, chiar doamna Rouncewell, îngrijitoarea de la Chesney Wold, şi nu alta. Iese din sanctuar cu o reverenţă cinstită, după moda veche, şi închide încetişor uşa. E tratată acolo cu oarecare atenţie, fiindcă funcţionarul vine de la locul său ca s-o însoţească prin biroul alăturat şi s-o conducă până la ieşire. Bătrâna doamnă îi mulţumeşte pentru atenţie, când iată că bagă de seamă pe cei doi camarazi în aşteptare.

— Să mă scuzaţi, domnule, dar îmi pare că aceşti doi domni sunt ostaşi?

Funcţionarul le transmite întrebarea din ochi, dar domnul George nu-şi întoarce capul de la almanahul pe care-l cercetează în faţa căminului, aşa că domnul Bagnet îşi ia obligaţia de a-i răspunde:

— Da, doamnă. Am fost pe vremuri.

— Mi-am închipuit eu. Am fost sigură că-i aşa. Mi-a tresărit inima, domnilor, când v-am văzut. Totdeauna îmi tresare când văd militari. Dumnezeu să vă binecuvânteze, domnilor! Să iertaţi unei femei bătrâne, dar am avut odată un fecior care s-a făcut soldat. Era un tânăr minunat de frumos şi bun, în felul lui cutezător, cu toate că unii oameni mi l-au ponegrit, mie, sărmana lui mamă. Vă cer iertare că v-am inoportunat, domnule. Dumnezeu să vă binecuvânteze, domnilor!

— Şi pe dumneavoastră, doamnă! Răspunde domnul Bagnet cu sinceră bunăvoinţă.

E ceva grozav de mişcător în căldura din vocea bătrânei doamne şi în tremurul ce-i cuprinde făptura demodată şi ciudată. Dar domnul George e atât de absorbit cu almanahul, stând în faţa căminului (socotind poate lunile care urmează), încât nu-şi întoarce capul până ce ea n-a plecat şi până ce uşa nu s-a închis după ea.

— George, şopteşte scurt şi aspru domnul Bagnet, când în sfârşit oşteanul se-ntoarce, lăsând almanahul. Nu-ţi pierde curajul! Ce dracu', ce dracu', soldaţi… Să ne-apucăm de jelit, băieţi? Curaj, vlăjgane!

După ce funcţionarul a intrat iarăşi înăuntru ca să spună că acei doi se află încă acolo şi după ce domnul Tulkinghorn a fost auzit întorcându-se şi zicând mânios „Să intre”, ei pătrund în biroul cel mare, cu plafonul pictat, şi-l găsesc pe jurist stând în picioare în faţa focului.

— Ei, bine, oameni buni, ce doriţi?! Sergentule, ţi-am spus doar ultima dată când te-am văzut că nu mai ai ce căuta pe aici.

Sergentul, descurajat în cursul celor câtorva minute din urmă – judecând după felul lui obişnuit de a vorbi sau chiar după ţinuta sa – răspunde că a primit scrisoarea de faţă, c-a fost la domnul Smallweed în privinţa ei şi că a fost îndrumat aici.

— N-am nimic să-ţi spun, reia cuvântul domnul Tulkinghorn. Dacă intri în datorii, trebuie să ţi le plăteşti sau să suferi consecinţele. N-aveai nevoie să vii până aici ca să afli asemenea lucru, presupun.

Sergentului îi pare rău că trebuie să spună că n-are bani pregătiţi.

— Foarte bine! Atunci celălalt… Omul acesta, dacă el e… trebuie să-i plătească pentru dumneata!

Sergentul e dezolat că trebuie să adauge că nici celălalt n-are bani pregătiţi.

— Foarte bine! Atunci trebuie să plătiţi pe din două sau să fiţi amândoi daţi în judecată, şi urmăriţi, şi să suferiţi amândoi. Ai căpătat banii şi trebuie să-i restitui. Nu se cuvine să vâri în buzunar lirele, şilingii şi mărunţişul altora şi să ieşi basma curată.

Avocatul se aşază în fotoliul său şi aţâţă focul. Domnul George nădăjduieşte totuşi că Domnia Sa va avea bunătatea să…

— Ascultă, sergentule, eu nu mai am nimic de adăugat. Nu-mi plac tovarăşii dumitale şi nu vreau să te mai văd pe aici. Afacerea asta nu se potriveşte deloc cu specialitatea mea şi nu se află în biroul meu. Domnul Smallweed e prea bun că-mi oferă asemenea chestii, dar ele nu intră în vederile mele. Trebuie să te duci la biroul lui „Melchisedech în Clifford's Inn”.

— Trebuie să-mi cer iertare, domnule, pentru străduinţele pe care le depun pe lângă dumneavoastră, fără să-mi daţi o mână de ajutor… Lucru ce-i cam tot atât de neplăcut pentru mine cât poate fi şi pentru dumneavoastră, dar îmi veţi îngădui să vă spun un cuvânt între patru ochi?

Domnul Tulkinghorn se ridică, vârându-şi mâinile în buzunare, şi se retrage într-una dintre bolţile ferestrelor.

— Hai! Că n-am timp de pierdut!

Învăluit într-o nepăsare simulată în chip desăvârşit, jurisconsultul îndreaptă o privire pătrunzătoare asupra oşteanului, având grijă să stea cu spatele spre lumină şi să-l aibă pe celălalt cu faţa în bătaia luminii.

— Ei, bine, domnule, începe domnul George, omul care-a venit cu mine este cealaltă parte implicată cu numele în nenorocita asta de afacere, numai cu numele şi singura mea grijă este să-l feresc de a avea necazuri din pricina mea. Este un om foarte respectabil, cu soţie şi familie, fost pe vremuri în Artileria Regală…

— Amice, mie nu-mi pasă nici cât negru sub unghie de tot efectivul Artileriei Regale… Nici de ofiţeri, nici de soldaţi, nici de căruţe, furgoane, cai, tunuri şi muniţii.

— Poate să fie aşa, domnule. Dar mie îmi pasă grozav de mult de Bagnet, de soţia lui şi de familie, ca nu cumva să pătimească din pricina mea. Şi ca să-i scot din încurcătura asta n-aş avea alt mijloc decât să vă înmânez, fără nici un alt soi de răsplată, ceea ce aţi dorit de la mine zilele trecute.

— O ai aici?

— O am aici, domnule.

— Sergent, continuă avocatul vorbind în felul său sec, lipsit de căldură, cu mult mai primejdios decât vehemenţa cea mai dezlănţuită, bagă bine la cap ce-ţi spun, pentru că e ultima dată. După ce voi fi terminat de vorbit, am închis subiectul şi nu-l mai redeschid. Ia aminte la asta. Poţi lăsa aici, pentru câteva zile, ceea ce zici că ai adus, dacă te-ai hotărât aşa. Poţi să pleci cu ea chiar acum, dacă te-ai hotărât aşa. În cazul în care te-ai hotărât s-o laşi aici, iată ce pot face pentru dumneata… Pot să repun afacerea cu poliţa în situaţia sigură dinainte, ba, pot merge chiar atât de departe încât să-ţi înmânez un angajament în scris că sus-numitul Bagnet nu va fi supărat niciodată, în nici un fel, până ce dumneata nu vei fi fost dat în judecată şi urmărit până la ultima centimă…

Adică numai după ce bunurile dumitale vor fi lichidate, poate creditorul să-şi îndrepte privirile spre ale lui. De fapt asta este echivalent cu scoaterea lui din cauză. Te-ai hotărât?

Oşteanul îşi vâră mâna în sân şi răspunde, răsuflând lung:

— Trebuie s-o fac, domnule.

Aşa că domnul Tulkinghorn, punându-şi ochelarii pe nas, se aşază la birou şi scrie angajamentul pe care îl citeşte rar, şi-i explică lui Bagnet, care tot timpul s-a uitat la tavan şi care acum, sub acest nou duş de vorbe, îşi pune iarăşi mâna pe capu-i pleşuv şi pare că are o nemaipomenită nevoie de bătrânica lui ca să-şi exprime sentimentele. Oşteanul scoate atunci din buzunarul de la piept o hârtie împăturită pe care o aşază în silă pe masă, drept la cotul avocatului.

— Nu-i decât o scrisoare cu ordine de serviciu, domnule. Singura pe care o am de la el.

Uită-te la o piatră de moară, domnule George, şi aşteaptă să-şi schimbe cumva expresia, şi-ai să afli că şi-a schimbat-o, când şi-o schimba-o şi faţa domnului Tulkinghorn în timp ce deschide şi citeşte scrisoarea! O împătureşte la loc şi o vâră în biroul său, cu o căutătură la fel de încremenită ca a morţii.

De altfel, nu mai are nimic de zis sau de făcut, decât să-i salute o dată, înclinând capul în acelaşi fel rece şi nepoliticos şi să le spună scurt: „Puteţi pleca!”, iar funcţionarului: Condu-i pe oamenii aceştia la ieşire!”

Fiind scoşi în stradă, amândoi se îndreaptă spre locuinţa domnului Bagnet, ca să prânzească.

Rasol de vită cu legume constituie diversitatea listei de bucate din ziua aceea, faţă de prânzul de mai înainte, când au avut rasol de porc cu legume, iar doamna Bagnet serveşte masa în acelaşi fel şi-o condimentează cu excelenţa-i dispoziţie, fiind din acel soi rar de făpturi care primeşte binele cu braţele deschise, fără să insinueze cumva c-ar putea fi „mai bine”. Şi răspândeşte lumină pe fiecare petic de umbră cât de mic din preajma ei. Peticul de umbră în împrejurarea de faţă e pe fruntea domnului George; e neobişnuit de gânditor şi de deprimat. La început, doamna Bagnet încredinţează sarcina de a-l dispune mângâierilor combinate ale celor două fetiţe, Quebec şi Malta, dar văzând că aceste două tinere domnişoare îşi dau seama că şmecherul lor de astăzi nu-i şmecherul acela, zglobiul pe care îl ştiau de obicei, matroana, făcând cu ochiul, înlătură infanteria uşoară şi-l lasă să se desfăşoare singur pe terenul deschis al căminului familial.

Dar el nu se desfăşoară. Rămâne în rânduri strânse, înnorat şi deprimat. Cât ţine procesul lung al spălatului vaselor şi al alergăturii saboţilor ici şi colo, când el şi domnul Bagnet sunt serviţi cu câte o lulea, domnul George nu-i mai dispus decât era în timpul prânzului. Uită să fumeze, priveşte la foc şi cugetă, îşi lasă luleaua să se stingă şi umple pieptul domnului Bagnet de nelinişte şi descurajare, arătând că tutunul nu-i mai face nici-o plăcere.

De aceea, când în sfârşit doamna Bagnet îşi face apariţia, îmbujorată de spălatul vaselor care, îndeobşte, înviorează, şi se aşază cu lucrul în mână, domnul Bagnet mormăie: „Bătrânico!” şi-i dă avertisment, făcându-i cu ochiul, să descopere ce-i cu oşteanul nostru.

— Ei, George! Începe doamna Bagnet, punându-şi liniştită aţa în ac. Ce abătut eşti!

— Sunt? Musafir posac? Hm, mă tem că aşa sunt.

— Nu-i deloc cum era şmecherul nostru, mamă! Exclamă micuţa Malta.

— Pentru că eu cred că nu îi e bine, mamă, adaugă Quebec.

— Sigur că-i semn rău să nu mai fii ca şmecherul nostru! Răspunde oşteanul, sărutând micuţele domnişoare. Dar e adevărat (cu un suspin), adevărat, mă tem. Micuţele noastre au totdeauna dreptate!

— George, reia doamna Bagnet, lucrând de zor, dacă ştiam că ai să te superi aşa de tare cu gândul la ceea ce ţi-a spus azi-dimineaţă o veche soţie de ostaş, cu un glas ce taie în săbii şi care era în stare să-şi muşte limba după aceea şi ar fi trebuit chiar s-o şi facă – nu ştiu ce n-aş fi gata să-ţi spun acum.

— Sufleţelul meu bun şi drag, răspunde ostaşul, nici vorbă de-aşa ceva.

— Pentru că, pe sfânta dreptate, George, ceea ce am spus şi-am vrut să-ţi spun a fost că ţi l-am dat în seamă pe Lignum şi am fost sigură c-ai să-l scoţi din încurcătura aceea. Şi l-ai scos din încurcătură minunat.

— Mulţumesc, draga mea! Zice George. Sunt bucuros că ai o părere atât de bună despre mine.

Luându-i mâna doamnei Bagnet, cu lucrul în ea, ca să i-o strângă, pentru că se aşezase chiar lângă dânsul, atenţia oşteanului îi e atrasă de faţa ei. După ce a privit o vreme în timp ce mânuia acul, îşi îndreaptă ochii la micuţul Woolwich ce şade pe scaunul lui în colţ şi-i face semn fluieraşului aceluia să vină la el.

— Ascultă, băiete dragă, începe George, netezind foarte delicat părul mamei cu mâna, iată aici o frunte ce ţi-e tare devotată ţie! Străluceşte de dragoste pentru tine, băiete dragă. Puţin încercată de soare şi de vreme, tot mergând după taică-tău şi luptând cu grija pentru voi, dar tot atât de în putere şi sănătoasă ca un măr copt pe pom.

Chipul domnului Bagnet încuviinţând pe deplin cele spuse, exprimă o totală aprobare, atât cât se găseşte în materialul lemnos din care-i alcătuit.

— Are să vină o vreme, băiete dragă, urmează ostaşul, când părul ăsta al maică-tii va încărunţi, iar fruntea asta a ei va fi toată brăzdată de cute, iar ea va fi atunci o minunată doamnă bătrână. Ai grijă să fii în stare să-ţi spui atunci: „Nu i-am scos nici un fir de păr alb pe capul ei drag, nu i-am brăzdat nici o cută de durere pe faţă!” Căci din tot ce poţi gândi când vei fi bărbat, ăsta va fi cel mai bun gând al tău, Woolwich!

Domnul George încheie, sculându-se de pe scaun, aşezându-l pe băiat alături de maică-sa şi zicând, cu oarecare grabă, că-şi fumează luleaua afară, în stradă.