La pândă

Ploaia a încetat în Lincolnshire în sfârşit, şi Chesney Wold a prins a-şi veni în fire. Doamna Rouncewell nu-şi mai vede capul de-atâtea griji gospodăreşti, fiindcă sir Leicester şi lady Dedlock sosesc acasă de la Paris. Rubrica mondenă a prins de veste şi a răspândit îmbucurătoarea noutate ignorantei Anglii. S-a mai prins de asemenea de veste că Domniile Lor vor da o recepţie în cinstea unui grup ilustru şi distins din Velite du beau monde' (cronica rubricii mondene engleze e cam plăpândă în termeni, dar capătă puteri de uriaş când se adapă la vocabularul francez) în ospitalierul şi anticul sediu al familiei, din Lincolnshire.

Spre mai marea cinstire a iluştrilor şi distinşilor oaspeţi şi pe deasupra şi a aşezării de la Chesney Wold, arcul fărâmat al podeţului din parc a fost reparat, iar apa ce s-a retras în propria-i albie, traversată din nou graţios de podeţul întregit, adaugă un anume farmec peisajului contemplat din casă. Lumina soarelui senină şi rece scânteiază în crângurile plăpânde şi ia aminte cu toată înţelegerea la vântul aspru ce împrăştie frunzele şi usucă muşchiul, apoi alunecă peste parc după umbrele mişcătoare ale norilor, pe care le fugăreşte cât e ziua de lungă, fără să le prindă. Sau cată înăuntru pe la ferestre, şi aşază pe 1 Elita aristocraţiei (fr).

Portretele ancestrale dungi şi pete de lumină pe care pictorii nicicând nu le-au avut de gând. Un fascicol de lumină lat cade ca un stigmat de-a curmezişul portretului Doamnei Noastre de deasupra căminului celui mare şi-apoi se prăbuşeşte strâmb în jos pe vatră, părând c-o despică.

Pe-aceeaşi lumină rece de seară şi pe-acelaşi vânt aspru, lady Dedlock şi sir Leicester, în atelajul lor de călătorie, (camerista doamnei şi valetul de încredere al lui sir Leicester stând pe scaunele dindărătul trăsurii) pornesc spre casă. Într-o larmă considerabilă de clinchete de clopoţei, pocnituri de bici, cu multe demonstraţii de opinteli din partea celor doi cai neînşeuaţi şi a celor doi călăreţi grozavi cu pălării sticlind de luciu, cu cizme până peste genunchi şi cu pletele şi cozile unduind, au pornit-o într-un iureş din curtea hotelului Bristol din Place Vendome, şi-au trecut în galop printre colonadele împestriţate de soare şi umbră de pe Rue de Rivoli şi grădina nefastului palat al unui rege şi regine descăpăţânaţi, şi mai departe prin Place de la Concorde, Champs Elysees, ieşind din Paris prin Porte de l'Etoile.

La drept vorbind, nu se pot depărta atât de repede pe cât trebuie; fiindcă, chiar şi aici, Doamna Noastră s-a plictisit de moarte. Concerte, recepţii, operă, teatre, preumblare în faeton, nimic nu mai e nou sub cerul ăsta învechit pentru Doamna Noastră. Chiar sâmbăta trecută, când biata prostime se bucura înăuntrul Cetăţii jucându-se cu copiii printre copacii tunşi şi statuile din Grădina Luvrului, plimbându-se câte douăzeci în rând pe Champs Elysees, ce arătau încă mai paradisiace cu căluşeii şi panoramele împrăştiate de-a lungul largii artere; din când în când unii strecurându-se în sumbra Catedrală Notre Dame ca să şoptească un cuvânt, două, la temelia unei coloane, în pâlpâirea unui grătar mic şi ruginit plin de lumânările vântuite; iar în afara zidurilor, încercuind Parisul plin de dans, amoruri, chefuri cu vin şi tutun, vizitare de morminte, biliard, joc de cărţi, domino, şarlatanii, lăsând în urmă belşug de hoituri şi gunoaie… Chiar sâmbăta trecută Doamna Noastră, cuprinsă de deznădejdea plictisului şi încătuşată de uriaşa disperare, aproape că a avut o pornire de ură chiar împotriva cameristei sale, care era tare veselă.

Iată de ce i se pare că nu poate pleca prea repede din Paris. Oboseala sufletească îi stă în faţă, la fel cum îi stă şi-n spate… Spiriduşul Ariei a încins întreg pământul, jur-împrejur, cu o cingătoare de plictis ce nu poate fi dezlegată… Şi deci singura ei scăpare, doar în parte, e să fugă din locul în care dezgustul a prins iarăşi s-o încerce. Să ne lepădăm dar de Paris, lăsându-l îndărăt, la distanţă, schimbându-l pe drumuri fără de sfârşit şi pe încrucişări de drumuri mărginite de arbori sub povara iernii! Şi, când a fi să ni se arate iarăşi, Porte de l'Etoile să apară ca un strop alb, strălucind în soare la câteva leghe depărtare, iar oraşul doar un dâmb pe o câmpie, din care să se înalţe două turnuri întunecate şi pătrate, pe când lumina şi umbra să cadă de-a curmezişul pe el, ca îngerii în visul lui Iacob!

Sir Leicester se află ca de obicei într-o stare de mulţumire şi plin de sine, arareori cuprins de plictis. Când nu mai are nimic de făcut, el poate orişicum să-şi admire propria-i grandoare. Ce mare avantaj pentru un om să aibă asemenea subiect inepuizabil. După ce-şi citeşte scrisorile, se lasă pe spate în colţul său şi se gândeşte la însemnătatea persoanei sale în societate.

— Ai o cantitate neobişnuită de scrisori în această dimineaţă, face Doamna Noastră, după o bună bucată de vreme.

Ea a obosit de atâta citit. A citit aproape o pagină pe cele douăzeci de mile parcurse.

— Nimic în ele cu toate acestea. Absolut nimic.

— Am văzut una de la domnul Tulkinghorn, cu nesfârşitele-i efuziuni, îmi închipui?

— Dumneata vezi totul, zice sir Leicester, plin de admiraţie.

— Hm! Suspină Doamna Noastră. E cel mai plicticos om din lume!

— Îţi trimite, şi trebuie de fapt să-ţi cer iertare, urmează sir Leicester, căutând scrisoarea şi desfăcând-o, îţi trimite un răspuns. Tocmai când ajunsesem la post-scriptum, popasul pentru schimbarea cailor mi-a abătut gândurile în altă parte. Te rog să mă ierţi. Iată ce spune…

Sir Leicester pierde o grămadă de vreme ca să-şi scoată monoclul şi să şi-l potrivească, încât Doamna Noastră e gata să-şi iasă puţin din sărite.

— Iată ce spune: „în ceea ce priveşte dreptul de trecere… Na, c-am greşit, nu-i aici. Spune… Da! Iată am găsit! Zice: „Rog pe Doamna să binevoiască a primi respectuoasele mele omagii şi trag nădejde că schimbarea i-a priit. Acordaţi-mi vă rog cinstea de a-i comunica (fiindcă s-ar putea s-o intereseze) că am a-i spune ceva la reîntoarcere, cu privire la persoana care a copiat declaraţia sub luare de jurământ din procesul de la înalta Curte de Justiţie, care i-a aţâţat curiozitatea atât de puternic. Pe om l-am văzut”.

Doamna Noastră, plecându-se înainte, se uită pe fereastră afară.

— Asta-i ştirea, urmează sir Leicester.

— Aş dori să fac câţiva paşi pe jos, zice Doamna Noastră, privind mai departe pe fereastră.

— Să faci câţiva paşi pe jos? Repetă sir Leicester cu surprindere.

— Aş dori să fac câţiva paşi pe jos, zice Doamna Noastră, apăsând vădit pe fiecare cuvânt cu o claritate de netăgăduit. Te rog opreşte faetonul.

Cupeul se opreşte, valetul de încredere sare de pe scaunul din spate al trăsurii, deschide portiera şi aşază scăriţa de scoborâre, supunându-se gestului nerăbdător al Doamnei Noastre de a-i întinde mâna. Doamna Noastră coboară atât de repede şi porneşte să meargă atât de repede, încât sir Leicester, cu toată politeţea-i riguroasă, nu izbuteşte s-o ajute la coborâre şi e lăsat în urmă.

Un minut sau două s-au scurs până când a ajuns-o din urmă. Ea zâmbeşte, arată foarte frumoasă, îl ia la braţ, merge alene cu el vreun sfert de milă, e foarte tare agasată şi-şi reia locul în trăsură.

Huruitul şi trăncănitul continuă cea mai mare parte a celor trei zile, cu mai mult sau mai puţin clinchet de clopoţei şi pocnete din bici, cu mai multe sau mai puţine opintiri ale călăreţilor şi ale cailor cu crupa deşeuată. Politeţea curtenitoare a unuia faţă de celălalt, la hotelurile la care poposesc, este subiectul unei admiraţii unanime.

— Cu toate că Nobilul Domn e puţin cam vârstnic pentru doamna, zice Madame, patroana hanului „Maimuţa aurită”, şi cu toate că i-ar putea fi binevoitoru-i părinte, oricine poate vedea dintr-o ochire cât se iubesc de mult. Îl vezi pe Nobilul Domn cu păru-i alb, în picioare, cu pălăria în mână, ca s-o ajute pe doamnă să urce şi să coboare din trăsură. O vezi pe doamnă, atât de recunoscătoare pentru politeţea Nobilului Domn, înclinându-şi capu-i graţios şi făcându-i concesia de a-i acorda degetele ei atât de fine! E înduioşător!

Marea n-are nici un soi de consideraţie pentru oamenii mari, ci îi chinuie la fel ca şi pe prostime. De obicei e neîndurătoare cu sir Leicester, a cărui înfăţişare e împestriţată cu pete verzi în felul brânzei amestecată cu verdeaţă tocată şi într-al cărui organism aristocratic s-a înfăptuit o revoluţie înfiorătoare. E Radicalismul Naturii care-l înfruntă. Cu toate acestea, demnitatea lui reuşeşte să-l răpună, după ce s-au oprit ca să-şi vină în fire, iar după aceea, îşi urmează drumul spre Chesney Wold, poposind numai o noapte la Londra, în drum spre Lincolnshire.

Sub aceeaşi lumină rece de soare, mai rece când ziua dă-n amurg, şi suflaţi de acelaşi vânt aspru, mai aspru când umbrele distincte ale arborilor goi se împreunează în întunericul pădurii şi când Drumul Stafiei, cuprins în colţul din apus de un rug de foc din ceruri, se lasă în voia nopţii care vine, trec stăpânii cu trăsura prin parc. Ciorile, legănându-se cu locuinţele lor la mare înălţime pe aleea ulmilor, par că dezbat problema cine o fi în trăsura ce trece pe dedesubt, unele fiind de părere că sir Leicester şi Doamna Noastră au sosit acasă; altele fiind de acord cu cele nemulţumite, care nu vor să admită asemenea ipoteză: aci consimţind cu toatele să considere problema închisă, aci izbucnind cu toatele într-o dezbatere violentă, aţâţate de una dintre păsări, încăpăţânată şi somnoroasă, care stăruie să intervină cu un ultim croncănit contradictoriu. Lăsându-le să se legene şi să croncănească, atelajul călătorilor trece mai departe spre casă, unde focurile licăresc cald prin câteva din ferestre, dar nu prin atâtea cât să dea o înfăţişare însufleţită masei întunecate a faţadei. Dar grupul plin de strălucire şi distincţie va însufleţi de îndată şi casa.

Doamna Rouncewell îi aşteaptă în capul scării şi primeşte cu adâncă reverenţă obişnuita strângere de mână a lui sir Leicester.

— Ce mai faci, doamnă Rouncewell? Mă bucur să te văd.

— Am cinstea să vă urez bun sosit, nădăjduiesc că vă bucuraţi de o bună sănătate, sir Leicester!

— Excelentă, doamnă Rouncewell.

— Doamna Noastră arată minunat de bine, zice doamna Rouncewell cu o nouă plecăciune.

Doamna Noastră declară fără risipă extravagantă de vorbă că e plicticos de bine, atât cât poate spera să fie.

Dar Roza e în spatele doamnei Rouncewell la oarecare depărtare şi Doamna Noastră, a cărei repeziciune iscoditoare a ochilor nu s-a dat bătută, chiar dacă altele s-au lăsat biruite, întreabă:

— Cine-i fata?

— O tânără în ucenicie la mine, doamnă. O cheamă Roza.

— Vino-ncoa, Roza! Lady Dedlock îi face semn să vină, cu o părere de interes chiar. Hm, ştii tu cât eşti de drăgălaşă, copilă? Spuse ea, atingându-i umărul cu cele două degete arătătoare.

Roza, grozav de ruşinată, zice:

— Nu, doamnă, vă rog! Şi aruncă o privire în sus şi aruncă o privire în jos şi nu mai ştie unde să se uite, dar arată cu atât mai drăgălaşă.

— Câţi ani ai?

— Nouăsprezece, doamnă.

— Nouăsprezece, repetă Doamna Noastră, dusă pe gânduri. Ia seama, să nu te strice cu linguşirile lor.

— Da, doamnă.

Doamna Noastră o loveşte uşurel peste obrajii cu gropiţe, tot cu degetele acelea delicate şi înmănuşate, şi trece mai departe la piciorul scării de stejar unde sir Leicester stă în aşteptarea ei, ca şi cum ar fi cavalerul de escortă. Un bătrân Dedlock dintr-un panou, mare cât era în natură, şi tot atât de anost, se uită nedumerit de parcă n-ar şti ce să creadă… Ceea ce era se vede felul lui de-a fi pe timpul reginei Elisabeta.

În seara aceea, în camera îngrijitoarei, Roza nu mai poate face altceva decât s-o laude în şoaptă pe lady Dedlock. Că-i aşa de binevoitoare, de graţioasă, de frumoasă, de elegantă, că are o voce atât de dulce şi nişte degete atât de duioase, încât Roza le mai simte încă mângâierea. Doamna Rouncewell e de acord cu toate, nu fără a încerca un soi de orgoliu personal, păstrând rezervă doar în privinţa bunăvoinţei. Căci despre asta nu e chiar sigură. Ferească Dumnezeu, n-ar putea rosti nici un cuvânt de blam împotriva niciunuia dintre membrii minunatei familii şi, mai presus de toate, împotriva Doamnei Noastre pe care lumea întreagă o admiră, dar dacă Doamna Noastră ar fi „doar puţin mai generoasă”, nu chiar atât de rece şi distantă, crede doamna Rouncewell că ar fi mai plăcută.

— Aproape că-i păcat, adaugă doamna Rouncewell, fiindcă e un soi de impietate să-ţi închipui că ceva ar putea fi mai bine decât este într-o orânduire atât de limpede ca aceea a treburilor familiei Dedlock, e păcat că Doamna Noastră n-are copii. Dac-ar fi avut o fată, o tânără domniţă, pe care s-o fi îndrăgit, cred că acest lucru ar fi adăugat tocmai singura virtute ce-i lipseşte.

— Nu cumva ar fi făcut-o şi mai mândră, bunică? Face Watt, care a fost acasă şi s-a întors iarăşi, aşa de bun nepot e el.

— Mai şi foarte, dragul meu, răspunde îngrijitoarea cu demnitate, sunt cuvinte ce nu se cuvine să le folosesc… Nici măcar să le aud folosite pentru vreun cusur ce-ar privi-o pe Doamna Noastră.

— Să-mi fie cu iertare, bunică. Dar de mândră e mândră, nu-i aşa?

— Dacă e, are de ce fi. Familia Dedlock are oricând de ce fi.

— Fie! Zice Watt, să nădăjduim c-au să şteargă din cartea lor de rugăciuni rândurile acelea despre mândrie şi trufie, bune pentru noi, oamenii de rând. Iartă-mă bunică. Am glumit doar!

— Sir Leicester şi lady Dedlock, dragul meu, nu-s subiecte potrivite pentru glumele tale.

— Cu sir Leicester, în nici un caz nu-i de glumit, zice Watt, şi-i cer iertare cu toată smerenia. Bunică, sper că sosirea stăpânilor şi chiar a oaspeţilor lor aici n-are să fie o piedică la prelungirea şederii mele la Castelul Dedlock, o zi sau două, cum ar putea face oricare călător?

— Bineînţeles că niciuna, băiete.

— Îmi pare tare bine, urmează Watt, pentru că am o tainică dorinţă de a vedea frumoasele locuri din vecinătate.

Din întâmplare şi-aruncă privirile spre Roza care cată cu ochii în jos şi se fâstâceşte de tot. Dar potrivit cu vechiul eres din bătrâni, Rozei ar trebui să-i ţiuie şi să-i ardă urechile şi nu obrajii îmbujoraţi, de vreme ce camerista Doamnei Noastre ţine o predică despre ea în clipa de faţă cu o energie de neîntrecut.

Camerista Doamnei Noastre e o franţuzoaică de treizeci şi doi de ani, de undeva de prin sudul ţării, aproape de Avignon şi de Marsilia, o femeie brunetă, cu ochii mari şi părul negru, care ar fi frumoasă de n-ar avea gura ca de felină şi o îngustime neplăcută a feţei, ce-i acuză fălcile de par prea pătimaşe şi ţeasta prea ascuţită. Din toată făptura ei se desprinde ceva tăios şi şiret, ce nu se poate defini. Şi are un fel de a privi iscoditor, cu coada ochilor, fără să-şi întoarcă deloc capul, de care te-ai lipsi bucuros, mai ales când nu-i în toane bune şi când are şi ceva cuţite la îndemână. Cu tot gustul ales al rochiilor şi al micilor podoabe pe care şi le pune, cusururile de mai sus sunt atât de manifeste, încât pare că dă târcoale ca o lupoaică foarte dibace, îmblânzită numai pe jumătate. În afară de îndemânarea ei în tot ceea ce priveşte postul pe care-l ocupă, ea ştie limba aproape ca o englezoaică, aşa că nu-i lipseşte nici un cuvânt din torentul cu care o împroaşcă pe Roza, fiindcă a fost obiectul atenţiei Doamnei Noastre, şi le dă drumul dintr-însa cu o furie şi în cuvinte de ocară atât de necruţătoare, pe când stă la cină, încât comeseanul ei, omul pe care-l iubeşte, răsuflă uşurat când ajunge în sfârşit la desertul acestei scene.

Ha, ha, ha! Ea, Hortense, care-i în slujbă la Doamna Noastră de cinci ani de zile, e ţinută mereu la distanţă şi păpuşică asta, marioneta asta, mângâiată… Categoric mângâiată de Doamna Noastră chiar din clipa sosirii ei acasă! Ha, ha, ha! „Şi ştii tu cât eşti de drăgălaşă, copilă…?”. „Nu, doamnă”… Ai dreptate, fato… „Şi câţi ani ai, copilă?” „Şi ia seama să nu te strice cu linguşirile lor, copilă!” Ce caraghios! Nemaipomenit lucru!

Ca să nu mai lungim vorba e un lucru atât de minunat, încât Mademoiselle Hortense nu-l mai poate uita, ba, chiar la mese, multe zile în şir, după aceea, chiar faţă de compatrioatele ei şi de alte femei venite, în aceeaşi calitate, să slujească mulţimea de musafiri, retrăieşte hazul ascuns al unei asemenea năzbâtii, haz exprimat în tonul potrivit atmosferei de ospăţ, printr-o îngustare mai pronunţată a feţei, o subţiere şi lungire a buzelor strânse tare şi prin priviri piezişe; iar surâsul ei ironic e adesea răsfrânt de oglinzile Doamnei Noastre, mai cu seamă când Doamna Noastră nu se află printre ele.

Toate oglinzile din casă sunt puse la treabă acum, multe dintre ele după un lung repaus. Ele reflectă feţe frumoase, feţe fandosite, feţe tinere, feţe de şaptezeci de ani care nu vor să se resemneze că sunt bătrâne; întreaga colecţie de figuri care au venit să petreacă o săptămână ori două din ianuarie la Chesney Wold, pe care reporterul monden, vânător iscusit, cu harul Domnului, le vânează cu un fler subtil de când şi-au făcut apariţia la Curtea St. James şi până coboară în mormânt. Reşedinţa din Lincolnshire e în plină zarvă. Ziua, focuri de puşcă şi glasuri răsună prin păduri, călăreţi şi echipaje însufleţesc drumurile parcului, slujitori şi ajutoare mişună prin sat şi-n hanul „Scutul lui Dedlock”. Văzut noaptea, din depărtatele luminişuri ale copacilor, şirul ferestrelor de la lunga sală de primire unele tabloul Doamnei Noastre atârnă deasupra măreţului cămin, e ca un şirag de nestemate într-o montură neagră. Duminica, bisericuţa cea friguroasă aproape că se încălzeşte de o asemenea asistenţă atât de distinsă, iar duhoarea vagă a rămăşiţelor celor din neamul Dedlock e potolită şi dispare în miresmele suave.

Nu e de dispreţuit izvorul acela de învăţătură, înţelepciune, curaj, cinste, frumuseţe şi virtute întrupate în strălucitul şi distinsul grup. Totuşi, în ciuda imenselor virtuţi exista ceva ce nu se prea potrivea cu ele. Ce putea fi?

Dandysmul? Doar nu mai domneşte acum regele George al IV-lea (Ce mare păcat!) care să hotărască moda elegantului dandy; nu se mai poartă cravate deschise şi scrobite, lungi cât nişte eşarfe, nici haine cu talia sus, nici turnură, nici corset. Nu mai vezi caricaturi de celebri rafinaţi molatici (lipsiţi de bărbăţie) atât de înzorzonaţi, leşinând în lojile de la operă de prea mare plăcere şi aduşi la viaţă de alte făpturi delicate, ce le vâră sub nas sticle de parfum cu gâtul lung. Şi nici pomeneală de vreun filfizon pentru care se cer patru oameni ca să-l vâre în pantalonii de piele şi care se duce să vadă toate execuţiile, dar care e urmărit de mustrări de conştiinţă pentru că o dată a înghiţit un bob de mazăre. Dar nu cumva există o formă de dandysm şi în miezul strălucitului şi distinsului grup, o formă de dandysm de un soi mai dăunător, care a pătruns mai în adânc şi dă naştere la lucruri mai vătămătoare decât purtatul cravatelor lungi cât eşarfele şi a corsetelor pentru împiedicarea digestiei, împotriva cărora nici-o fiinţă cu cap n-ar avea de ce obiecta?

Ba da. Şi nu poate fi tăgăduit. Se află la Chesney Wold, în săptămâna asta din ianuarie, câteva doamne şi gentilomi de moda cea mai nouă, care au întemeiat un dandysm… al religiei, spre exemplu. Numai dintr-o afectată lipsă de emoţii au căzut de acord să atace, cu preţiozitatea unui adevărat dandy, lipsa de crez în lucruri, la vulg, în general; înţelegând prin asta lucrurile încercate şi dovedite a fi necorespunzătoare, aşa cum un om de rând şi-ar pierde în mod inexplicabil credinţa într-un şiling fals, după ce l-a descoperit că-i fals! Şi care ca să facă vulgul cât se poate de pitoresc şi credincios, ar da îndărăt ceasul Timpului, suprimând câteva sute de ani din istorie.

Se mai află doamne şi gentilomi de un alt soi de modă, nu atât de nouă, dar foarte elegantă, care au convenit să acopere lumea cu o poleială dulce şi să ascundă realitatea. Pentru ei totul trebuie să fie drăgălaş, plăcut. Asemenea specimene au descoperit repausul perpetuu. Sunt gata să nu se emoţioneze de nimic şi să nu regrete nimic. Şi nu trebuie să se lase tulburaţi de vreo idee. După părerea lor, chiar şi Artele Frumoase, fiind prezente în straie de gală şi mergând cu spatele, ca Lordul Şambelan, trebuie să se gătească cu pălăriile şi hainele generaţiilor trecute şi să aibă o deosebită grijă să nu le ia în serios, nici să se lase impresionate de evul acesta în desfăşurare.

Apoi mai e lordul Boodle, de considerabilă reputaţie în partidul său, care a cunoscut funcţii importante şi care-i spune lui sir Leicester Dedlock, cu multă prestanţă, după cină, că el într-adevăr nu vede în ce parte o apucă vremurile actuale. O dezbatere nu mai e acum ceea ce era Parlamentul pe vremuri; nici Cabinetul ministerial nu mai este ce a fost altădată. Presupunând că actualul guvern ar fi răsturnat, el vede cu uimire cât de limitată e alegerea Casei Regale în formarea unui nou Consiliu de Miniştri, trebuind să se hotărască între lordul Coodle şi sir Thomas Doodle… Presupunând că i-ar fi cu neputinţă ducelui de Foodle să colaboreze cu Coodle, ceea ce se poate admite că ar fi cazul, ca urmare a rupturii ce-a intervenit între ei din afacerea aceea cu Hoodle. În asemenea caz, dând Internele şi Preşedinţia Camerei Comunelor lui Joodle, Finanţele lui Koodle, Coloniile lui Loodle şi Externele lui Moodle, ce te faci cu Noodle? Nu-i poţi oferi lui Preşedinţia Consiliului. Aceea i s-a rezervat lui Poodle. Nu-l poţi pune la Silvicultură; asta abia de i se potriveşte lui Quoodle. Şi care-i concluzia? Că ţara e ruinată, pierdută, s-a dus de râpă (ceea ce e limpede pentru patriotismul lui sir Leicester Dedlock), fiindcă nu-l poţi plasa pe Noodle!

Pe de altă parte, Domnia Sa William Buffy M. P. convorbeşte cu un oarecare ce stă vizavi de el la masă, susţinând că ruina ţării… Despre care nu mai poate fi nici-o îndoială… Cel mult mai poate intra în discuţie doar felul în care se manifestă… I se datoreşte lui Cuffy. Dacă l-ai fi folosit pe Cuffy aşa cum trebuia să-l foloseşti când a intrat prima oară în Parlament şi l-ai fi împiedicat să treacă de partea lui Duffy, l-ai fi câştigat de aliat lui Fuffy, şi ai fi avut de partea dumitale pe Guffy cu toată ponderea lui de om iscusit în interpelări, şi ei fi putut aduce bogăţia lui Fuffy pentru a influenţa alegerile în sensul dorit, ai fi putut alege pe Juffy, Kuffy şi Luffy ca reprezentanţi a trei sectoare electorale, şi ţi-ai fi întărit administraţia datorită cunoştinţelor organizatorice şi deprinderilor de om de afaceri ale lui Muffy. Toate acestea în loc să fii, aşa cum eşti acuma, la cheremul toanelor lui Puffy numai!

Cât despre problema asta, ca şi despre alte câteva subiecte neînsemnate de altfel, se ivesc divergenţe de păreri, dar e limpede cu desăvârşire pentru strălucitul şi distinsul grup, cât e el de mare, că nu intră nimeni în discuţie decât Boodle cu suita lui şi Buffy cu suita lui. Ei sunt marii actori pentru care s-a rezervat scena. Există şi Poporul, fără îndoială… Un oarecare număr mare de supranumerari, cărora din întâmplare trebuie să li te adresezi şi pe care trebuie să te bizui pentru urale şi coruri ca pe scena de teatru; dar Boodle şi Buffy, precum şi partizanii şi familiile lor, moştenitorii, executorii, administratorii şi mandatarii sunt prin naştere primi actori, impresari şi conducători şi nimeni altul nu mai poate apărea pe scenă în veacul veacurilor, amin.

Şi în asemenea privinţă la Chesney Wold este poate mai mult dandysm decât ar găsi cu cale strălucitul şi distinsul grup că e bine până la urmă pentru el. Fiindcă chiar şi cu cercurile cele mai liniştite şi mai cultivate se întâmplă ca şi cu cercul pe care vrăjitorul îl trage în jurul lui… Apariţii foarte stranii pot fi văzute în afară, într-o neostoită forfotă. Cu singura deosebire că atunci când sunt făpturi reale şi nu fantome, năvala lor înăuntru reprezintă cea mai mare primejdie.

Castelul de la Chesney Wold este plin ochi, claie peste grămadă, încât în piepturile cameristelor, venite cu doamnele lor şi găzduite în condiţii necorespunzătoare, încolţeşte un sentiment clocotitor de jignire şi cu neputinţă de potolit. Nu-i decât o singură încăpere goală. E o încăpere de mâna a treia, într-un turnuleţ, cu mobilă simplă, dar comodă, arătând ca un birou de afaceri după moda veche. E camera domnului Tulkinghorn şi nu e dată nimănui altuia, fiindcă Domnia Sa poate veni în orice clipă. Acum, încă n-a venit. După modestu-i obicei, străbate parcul pe jos venind din sat, când e vremea bună, pică în camera asta de parcă n-ar mai fi ieşit din ea de când a fost văzut ultima dată aici, cere unui slujitor să-i aducă la cunoştinţă lui sir Leicester că a sosit, în cazul că ar avea nevoie de el, şi-şi face apariţia cu zece minute înainte de cină în umbra uşii de la bibliotecă. Doarme în turnuleţul lui, deasupra capului cu o prăjină ce se tânguie, pe care flutură un stindard, iar în dimineţile frumoase, când se întâmplă să fie aici, făptura lui neagră poate fi văzută cum se plimbă în jurul camerei înainte de a-şi lua cafeaua cu lapte, ca un specimen de cioară mai mare pe un soi de streaşină-cerdac acoperit cu tablă.

În fiecare zi, înainte de cină, Doamna Noastră îl caută cu ochii în semiobscuritatea din bibliotecă, dar el nu-i acolo. În fiecare zi la cină, Doamna Noastră îşi aruncă privirile în lungul mesei, ca să vadă locul gol care ar sta pregătit să-l primească dacă tocmai ar fi sosit, dar nu-i nici un loc gol. În fiecare seară, Doamna Noastră îşi întreabă camerista, ca din întâmplare:

— A venit domnul Tulkinghorn?

În fiecare seară răspunsul e:

— Nu, doamnă, nu încă.

Într-o seară, pe când îşi despletea părul, Doamna Noastră se lăsă dusă pe gânduri, după ce primise acelaşi răspuns, până când îşi văzu faţa îngândurată în oglinda dimpotrivă şi o pereche de ochi negri care o cercetau plini de curiozitate.

— Fii aşa de bună, făcu atunci Doamna Noastră, adresându-se chipului Hortensei din oglindă, şi vezi-ţi de treburi. Poţi să-ţi admiri frumuseţea cu alt prilej.

— Să-mi fie cu iertare. La frumuseţea dumneavoastră mă uitam.

— Pe aceea, adaugă Doamna Noastră, n-ai nevoie s-o admiri deloc.

În cele din urmă, într-o după-amiază, puţin înainte de a amurgi, după ce minunatul grup de oaspeţi, care timp de un ceas, două, însufleţise Drumul Stafiei, tocmai se risipise, şi pe terasă nu rămăseseră decât sir Leicester şi Doamna Noastră, iată că se arată şi domnul Tulkinghorn. Se îndreaptă către ei cu pasu-i metodic, care niciodată nu se zoreşte şi nici nu leneveşte, îşi poartă obişnuita-i mască fără nici-o expresie, dacă asta e mască, şi duce povara tainelor de familie în fiecare mădular al trupului şi în fiecare cută a hainelor. Că întreaga-i făptură, trup şi suflet, le-ar fi devotată celor mari sau că nu le oferă nimic altceva decât serviciile pe care le vinde, asta-i taina lui personală. O păstrează şi pe asta aşa cum păstrează şi tainele clienţilor săi. În privinţa asta, e propriul său client şi niciodată n-are să se trădeze.

— Bine ai venit, domnule Tulkinghorn, zice sir Leicester, întinzându-i mâna.

Domnul Tulkinghorn e foarte bine. Sir Leicester e foarte bine. Doamna Noastră e foarte bine. Totul e din cale-afară de bine. Juristul, cu mâinile la spate, păşeşte dintr-un capăt în celălalt al terasei, de o parte a lui sir Leicester. Doamna Noastră păşeşte de partea cealaltă.

— Te aşteptam să vii mai curând.

Câteva cuvinte amabile. Ca şi cum ar fi spus: „Domnule Tulkinghorn, noi ne amintim de dumneata chiar când nu eşti de faţă. Noi îţi acordăm o părticică din gândurile noastre, domnule, vezi bine!

Domnul Tulkinghorn, înţelegându-i gândurile îşi înclină capul şi zice că e foarte recunoscător.

— Aş fi venit mai devreme, explică el, dacă n-aş fi fost tare prins cu problemele acelea din procesele dintre Domniile Voastre şi Boythorn.

— Un om cu mintea foarte dezordonată, spune sir Leicester, cu străşnicie. Un individ extrem de primejdios în orice societate. Un om cu firea foarte vulgară.

— E încăpăţânat, face domnul Tulkinghorn.

— Un asemenea om e firesc să fie aşa, urmează sir Leicester, arătând el însuşi o încăpăţânare grozav de înrădăcinată. Nu mă surprinde nicicum să aud aşa ceva.

— Singura întrebare, intervine juristul, e dacă voiţi să renunţaţi la ceva.

— Nu, domnule, răspunde sir Leicester. La nimic. Eu să renunţ?

— Nu mă gândesc la ceva de seamă. Aşa ceva nici vorbă, ştiu eu că n-o să lăsaţi din mână. Mă gândesc la vreun nimic.

— Domnule Tulkinghorn, îi întoarce vorba sir Leicester, între mine şi domnul Boythorn nu pot exista nimicuri. La drept vorbind, nici nu pot concepe cum vreun drept de-al meu poate fi socotit un lucru de nimic, şi nu vorbesc atât în privinţa mea, ca individ, cât mă refer la poziţia familiei mele, pe care am sarcina s-o apăr.

Domnul Tulkinghorn apleacă din nou capul.

— Acum am instrucţiile necesare, zice el. Domnul Boythorn ne va da o mare bătaie de cap…

— E în firea unei asemenea creaturi, domnule Tulkinghorn, îl întrerupe sir Leicester, să ne dea bătaie de cap. Un individ la un nivel din cale afară de scăzut. Un individ care acum cincizeci de ani ar fi fost, se vede treaba, judecat la Curtea Criminală Old Bailey pentru cine ştie ce înşelătorii, şi aspru pedepsit… ba, chiar, adaugă sir Leicester după o pauză de-o clipă, chiar spânzurat, tras pe roată, sau sfârtecat.

Pronunţând această sentinţă capitală, sir Leicester pare că-şi descarcă pieptul său maiestuos de o povară, ca şi cum următoarea mulţumire avea să vie din executarea sentinţei.

— Dar iată că se lasă noaptea, adaugă el, şi Doamna Noastră are să răcească. Draga mea, hai să intrăm.

Pe când se întorceau către uşa de la intrare, lady Dedlock i-a adresat cuvântul pentru întâia oară domnului Tulkinghorn.

— Mi-ai trimis veste cu privire la persoana despre a cărei caligrafie întâmplător m-am interesat. Numai dumneata puteai să-ţi aminteşti împrejurarea; eu o uitasem de-a binelea. Dar vestea dumitale mi-a reamintit-o iarăşi. Nu-mi pot da seama ce asociaţie fac cu un scris ca acela, dar e sigur că-mi aminteşte ceva.

— Vă aminteşte? Repetă domnul Tulkinghorn.

— Da! Răspunde Doamna Noastră cu indiferenţă. Cred că-mi aminteşte ceva. Şi chiar ţi-ai dat osteneala să descoperi pe caligraful acelui înscris… Cum îi zice?… Declaraţie?

— Da.

— Ce ciudat!

Au trecut mai departe într-o sumbră încăpere la parter, ce slujea pentru micul dejun, luminată în timpul zilei de două ferestruici din zidul gros. E înspre amurg. Focul îşi aruncă strălucirea vie pe peretele căptuşit cu lemn, dar licăreşte slab pe sticla ferestrelor, unde, prin oglindirea rece a flăcărilor, peisajul mai rece încă tremură în bătaia vântului şi o negură cenuşie înaintează târându-se, singur călător în afara belşugului de nori.

Doamna Noastră se lungeşte alene într-un fotoliu mare din colţul căminului, iar sir Leicester se aşază pe un alt fotoliu mare în faţa ei. Juristul stă în picioare dinaintea focului, cu braţele întinse cât îi sunt de lungi, ca să-şi ferească faţa. Priveşte peste braţele-i întinse la Doamna Noastră.

— Da, reîncepe el, m-am interesat de omul acela şi l-am găsit. Şi un lucru grozav de ciudat, l-am găsit…

— Nu ca pe un om cum se cuvine, mă tem! Îi ia vorba din gură Lady Dedlock cu vocea tărăgănată.

— L-am găsit mort.

— Vai, Doamne! Ripostează dojenitor sir Leicester, nu atât de impresionat de faptul în sine, ci pentru că asemenea fapt a fost menţionat.

— Am fost îndreptat spre locuinţa lui… Un lăcaş nenorocit, pe care îşi pusese sărăcia ghearele… Şi l-am găsit mort.

— Să-mi fie cu iertare, domnule Tulkinghorn, intervine sir Leicester. Dar cred că cu cât vei spune mai puţin…

— Rogu-te sir Leicester, lasă-mă să ascult întâmplarea în întregime. (Sunt vorbele Doamnei Noastre). E o întâmplare numai bună de povestit în amurg. Ce îngrozitor… Teribil! Mort?

Domnul Tulkinghorn reafirmă cu o nouă plecăciune a capului.

— C-o fi fost de propria lui mână…

— Pe cuvântul meu de onoare! Strigă sir Leicester. Ce Dumnezeu!

— Lasă-mă, te rog, să ascult cele întâmplate! A explicat Doamna Noastră iarăşi.

— Tot ce doreşti, draga mea. Dar trebuie să spun…

— Nu, nu trebuie să spui nimic! Domnule Tulkinghorn, povesteşte mai departe.

Sir Leicester din galanterie cedează, cu toate că rămâne cu sentimentul că a aduce o asemenea mizerie în faţa nobilimii e chiar… De-a dreptul…

— Tocmai spuneam că, reia j uristul cu un calm netulburat, o fi murit de propria lui mână, sau nu, nu-mi stă în putere să vă informez. Trebuie să adaug, cu toate acestea, la cele spuse mai înainte că nu-i nici-o îndoială că şi-a pricinuit singur moartea; totuşi dac-o fi fost cu intenţie, premeditat, sau dintr-o nefericită întâmplare, niciodată nu se va putea şti precis. Juristul Procuraturii a hotărât că otrava a fost luată de el din întâmplare!

— Şi ce fel de om, întreabă Doamna Noastră, era făptura asta nenorocită?

— Tare greu de spus, răspunse juristul, clătinând din cap. A trăit în asemenea mizerie şi era atât de zdrenţăros, cu pielea neagră ca de ţigan şi cu barba şi părul negru crescut ca la sălbatici, încât l-aş fi socotit drept cel mai din urmă dintre cei din urmă. Medicul, însă, era de părere că fusese cândva un om bine, atât ca înfăţişare, cât şi ca poziţie socială.

— Şi cum îi spunea fiinţei ăsteia mizere?

— Îi spuneau aşa cum îşi spusese el însuşi, dar nimeni nu-i ştia numele.

— Nici măcar cineva care îl slujea?

— Nimeni nu l-a slujit. A fost găsit mort. De fapt eu l-am găsit.

— Şi fără nici-o cheie a misterului!

— Fără niciuna; s-a găsit, urmează juristul pe gânduri, un geamantan vechi, dar… Nu, nu era nici un act în el.

În timpul rostirii fiecărui cuvânt al acestui scurt dialog, lady Dedlock şi domnul Tulkinghorn, fără nici-o altă abatere de la obişnuita lor comportare, s-au uitat foarte stăruitor unul la altul… Cum era firesc, poate, în discutarea unui subiect atât de neobişnuit. Sir Leicester s-a uitat la foc cu expresia vagă a acelui Dedlock din portretul de pe scară. După ce întâmplarea a fost povestită, el a reînnoit protestul său ceremonios, zicând că e limpede de tot că nici-o asociaţie din mintea Doamnei Noastre n-ar fi cu putinţă să aibă vreo legătură cu acel sărman nenorocit (afară doar dacă-i trimisese vreo scrisoare ca să-i cerşească ceva) şi că speră să nu mai audă vorbindu-se despre un subiect atât de nepotrivit cu rangul Doamnei Noastre.

— Fără îndoială, o grămadă de grozăvii, zice Doamna Noastră strângându-şi pe ea mantia şi blănurile, dar pentru o clipă te interesează! Domnule Tulkinghorn, ai bunătatea şi-mi deschide uşa.

Domnul Tulkinghorn se execută întocmai, cu respect umil, şi ţine uşa deschisă până ce iese ea. Îi trece prin faţă, aproape de el, cu obişnuita-i oboseală şi cu o graţie insolentă. Se întâlnesc iarăşi seara la cină… Iarăşi, a doua zi… Iarăşi, timp de multe zile una după alta. Lady Dedlock arată a fi mereu aceeaşi zeitate istovită, înconjurată de adoratori şi grozav de predispusă să se plictisească de moarte chiar când oficiază la propriul ei altar. Domnul Tulkinghorn e mereu acelaşi tăcut depozitar al nobilelor destăinuiri, ciudat de nelalocul lui şi totuşi simţindu-se perfect de potrivit aici, ca la el acasă. Ei par că nu se iau mai deloc în seamă, atât cât pot două făpturi ce se află închise între aceleaşi ziduri. Dar, fie că unul dintre ei îl pândeşte pe celălalt, nutrind întruna bănuiala c-ar fi păstrând cine ştie ce taină mare; fie că celălalt e pregătit oricând şi din toate punctele de vedere să nu fie cumva luat pe neaşteptate şi cât de mult ar da unul ca să ştie cât ştie celălalt… Toate acestea sunt, pentru moment, ascunse în fundul sufletelor lor.