Povestirea Estherei

Încercau asemenea senzaţii, cât schimbării tuturor obiceiurilor mele din pricina neputinţei şi nemişcării în camera de bolnav în care mă aflam. Cu multe zile înainte de a fi fost silită să rămân în ea, totul îmi părea că se retrăsese într-o depărtare unde nu mai erau decât puţine distanţe, sau deloc, între diferitele stadii ale vieţii mele, care de fapt fuseseră cândva despărţite de ani întregi. După ce-am căzut la pat, îmi păru că am trecut peste un lac întunecat şi că mi-am părăsit pe malul sănătos toate sentimentele întâmplărilor trăite, pe care depărtarea cea mare le amestecase la un loc.

Îndatoririle gospodăreşti, cu toate că la început mă îngrijora grozav gândul că erau neîndeplinite, curând s-au desprins din preocupările mele, depărtându-se tot atât cât şi cele mai vechi din vechile-mi îndatoriri de la Greenleaf, sau cât după-amiezile de vară când mă-ntorceam de la şcoală cu ghiozdanul sub braţ şi cu umbra-mi de copil în coastă, mergând acasă la naşă-mea. Nu ştiusem până atunci cât de scurtă e de fapt viaţa şi în ce mic spaţiu poate face să-ncapă spiritul.

M zăcut bolnavă mai multe săptămâni şi cursul obiş nuit al vieţii mele nu mai era decât o îndepărtată amintire. Dar nu atât din cauza efectului timpului mă pe când eram bolnavă, felul în care etapele timpului se învălmăşiseră una cu alta la un loc îmi tulburase mintea din cale-afară. În acelaşi timp copil, fată mai mare şi „domniţă” – situaţie în care fusesem atât de fericită – mă simţeam împovărată nu numai de grijile şi greutăţile corespunzătoare fiecăreia dintre stările respective, dar şi de imensa uimire şi de nesfârşita încercare de a le împăca pe toate una cu cealaltă, îmi închipui că puţini dintre cei ce nu s-au găsit în asemenea condiţie pot cumva să înţeleagă ce vreau să spun, sau ce nelinişte supărătoare se naşte din asemenea izvor.

Din aceeaşi pricină mi-e aproape frică să mă abat cu gândul la vremea aceea din timpul bolii… Părea a fi fost o noapte lungă, dar cred că se cuprindeau zile şi nopţi de-a rândul… Când munceam să urc o scară colosală, mereu străduindu-mă să ajung în vârf şi mereu răsturnându-mă din pricina vreunui obstacol, aşa cum am văzut cândva un vierme pe o alee din grădină, şi-apoi începând truda de la capăt. Îmi dădeam seama foarte bine, din când în când, şi cred că eram aproape tot timpul mai mult sau mai puţin conştientă că sunt în pat şi că vorbeam cu Charley, şi-o simţeam când punea mâna pe mine, şi o recunoşteam foarte bine, dar mă trezeam jelindu-mă: „O, iarăşi scările astea, Charley, care nu se mai termină niciodată… Din ce în ce mai multe… Grămădite unele peste altele în sus, până la cer” şi-ncepeam iarăşi truda de la capăt.

Să mă încumet să-mi îndrept gândul la vremea aceea încă mai proastă când, legată burduf undeva într-un spaţiu mare şi negru, eram în preajma unui şirag strălucitor sau a unui inel sau a unui colan scânteietor, în care eu eram una dintre mărgele? Nu mă mai rugam decât să fiu scoasă dintre celelalte şi simţeam că-i o suferinţă inexplicabilă şi o mare nenorocire că eram o parte din lucrul acela blestemat!

Poate cu cât voi istorisi mai puţin din încercările bolii prin care am trecut, cu atât mai puţin plicticoasă voi fi şi mai uşor de înţeles. Dar nu le reamintesc ca să întristez pe alţii, sau poate că acum, reamintindu-mi-le, nu mai sunt câtuşi de puţin nefericită. Poate că dac-am şti mai mult despre asemenea ciudate calamităţi, am fi cu mult mai în stare să le domolim tăria.

Repausul care a urmat crizei, somnul lung şi dulce, odihna fericită, când din cauza slăbiciunii eram prea inertă ca să-mi mai pese câtuşi de puţin de mine, şi când am putut auzi (sau aşa-mi pare acum) că sunt pe moarte, fără să mă mişte altcumva decât simţind o dragoste plină de milă pentru toţi cei pe care-i lăsam în urma mea… Această etapă poate fi mai larg înţeleasă, poate într-o asemenea stare mă aflam, când pentru prima oară m-am ferit de lumină, fiindcă strălucea iarăşi asupra mea, şi am ştiut, cu o bucurie nemărginită, pentru care nici un cuvânt nu-i îndeajuns de încântător, că-mi va reveni iarăşi vederea.

O auzisem pe Ada mea plângând la uşă zi şi noapte, o auzisem strigând la mine că sunt crudă şi n-o iubesc, o auzisem de asemenea rugându-se şi implorând să fie lăsată înăuntru ca să mă-ngrijească şi să mă mângâie şi să nu mai plece de lângă patul meu, dar, când am putut vorbi, nu i-am spus decât: „Niciodată, fetiţă dulce, niciodată!” Şi-i amintisem şi lui Charley de nenumărate ori că, orice s-ar întâmpla, fie c-oi trăi sau oi muri, să n-o lase pe draga mea în cameră. Charley mi-a fost credincioasă la vremea aceea de suferinţă şi cu mâna-i mică, dar cu inima-i mare, a ţinut uşa zăvorâtă.

Dar după aceea, întărindu-mi-se vederea şi lumina dumnezeiască crescând în fiecare zi, şi venind mai strălucitoare asupră-mi, am putut să citesc scrisorile pe care draga mea mi le scria în fiecare dimineaţă şi seară şi am putut să-mi pun buzele pe ele şi să le mângâi cu obrazul, fără teama că i-aş face vreun rău. Am putut să-mi văd micuţa slujitoare atât de plăpândă, dar atât de grijulie, cutreierând cele două camere, orânduind toate lucrurile unde se cuvenea să stea şi vorbind bucuroasă cu Ada iarăşi de la fereastra deschisă. Am putut înţelege tăcerea din casă şi îngândurarea pe care casa o arăta din partea tuturor celor care fuseseră totdeauna atât de buni cu mine. Am putut să plâng de fericirea desăvârşită a sufletului meu şi să fiu tot atât de fericită în neputinţă pe cât fusesem şi în plină putere.

Încetul cu încetul, am început să-mi recapăt vigoarea, în loc să zac într-o neclintire atât de stranie, uitându-mă la toate câte se făceau pentru mine, ca şi cum ar fi fost făcute pentru altă fiinţă pe care-o compătimeam în tăcere, am dat o mână de ajutor, la început mai puţin şi apoi ceva mai mult, pe urmă mai pese câtuşi de puţin de mine, şi când am putut auzi (sau aşa-mi pare acum) că sunt pe moarte, fără să mă mişte altcumva decât simţind o dragoste plină de milă pentru toţi cei pe care-i lăsam în urma mea… Această etapă poate fi mai larg înţeleasă, poate într-o asemenea stare mă aflam, când pentru prima oară m-am ferit de lumină, fiindcă strălucea iarăşi asupra mea, şi am ştiut, cu o bucurie nemărginită, pentru care nici un cuvânt nu-i îndeajuns de încântător, că-mi va reveni iarăşi vederea.

O auzisem pe Ada mea plângând la uşă zi şi noapte, o auzisem strigând la mine că sunt crudă şi n-o iubesc, o auzisem de asemenea rugându-se şi implorând să fie lăsată înăuntru ca să mă-ngrijească şi să mă mângâie şi să nu mai plece de lângă patul meu, dar, când am putut vorbi, nu i-am spus decât: „Niciodată, fetiţă dulce, niciodată!” Şi-i amintisem şi lui Charley de nenumărate ori că, orice s-ar întâmpla, fie c-oi trăi sau oi muri, să n-o lase pe draga mea în cameră. Charley mi-a fost credincioasă la vremea aceea de suferinţă şi cu mâna-i mică, dar cu inima-i mare, a ţinut uşa zăvorâtă.

Dar după aceea, întărindu-mi-se vederea şi lumina dumnezeiască crescând în fiecare zi, şi venind mai strălucitoare asupră-mi, am putut să citesc scrisorile pe care draga mea mi le scria în fiecare dimineaţă şi seară şi am putut să-mi pun buzele pe ele şi să le mângâi cu obrazul, fără teama că i-aş face vreun rău. Am putut să-mi văd micuţa slujitoare atât de plăpândă, dar atât de grijulie, cutreierând cele două camere, orânduind toate lucrurile unde se cuvenea să stea şi vorbind bucuroasă cu Ada iarăşi de la fereastra deschisă. Am putut înţelege tăcerea din casă şi îngândurarea pe care casa o arăta din partea tuturor celor care fuseseră totdeauna atât de buni cu mine. Am putut să plâng de fericirea desăvârşită a sufletului meu şi să fiu tot atât de fericită în neputinţă pe cât fusesem şi în plină putere.

Încetul cu încetul, am început să-mi recapăt vigoarea, în loc să zac într-o neclintire atât de stranie, uitându-mă la toate câte se făceau pentru mine, ca şi cum ar fi fost făcute pentru altă fiinţă pe care-o compătimeam în tăcere, am dat o mână de ajutor, la început mai puţin şi apoi ceva mai mult, pe urmă mult mai mult, până când m-am putut sluji singură şi-am prins iar gust de viaţă şi m-am legat iarăşi de ea.

Ce bine-mi amintesc după-amiaza plăcută când am fost ridicată în perne pe pat, pentru întâia oară, ca să beau un ceai cu Charley! Micuţa făptură – trimisă pe lume, cu siguranţă, ca să-ngrijească de bicisnici şi de bolnavi – era atât de bucuroasă, şi atât de prinsă de treburi, şi se oprea atât de des din alergăturile ei ca să-şi lase capul pe pieptul meu şi să mă dezmierde şi să plângă, vărsând lacrimi de bucurie că-i atât de fericită, atât de fericită, încât m-am văzut silită să-i spun:

— Charley, dacă mai continui în felul ăsta, trebuie să mă culc iarăşi, draga mea, pentru că sunt mai slabă decât mi-am închipuit!

Încât Charley s-a liniştit şi a tăcut ca un şoarece, arătându-mi, când ici, când colo, doar faţa pe care i se revărsa bucuria, şi alergând prin cele două camere, ieşind din umbră ca să intre în dumnezeiasca lumină de soare şi ieşind din lumina soarelui ca să intre în umbră, în timp ce eu mă uitam la ea tăcută. După ce toate pregătirile s-au isprăvit şi măsuţa drăguţă de ceai a fost aşezată lângă marginea patului, cu cele câteva bunătăţi ca să mă ademenească, şi cu faţa-i de masă albă, şi cu florile şi cu toate de pe ea aranjate cu atâta dragoste şi atât de frumos de către Ada pentru mine, am fost sigură că sunt destul de în putere ca să-i spun lui Charley ceva ce nu era nou pentru gândurile mele.

Mai întâi am lăudat-o pentru cameră; şi într-adevăr, era atât de răcoroasă şi aerisită, atât de curată şi orânduită, încât abia îţi venea a crede că zăcusem în ea atât de mult. Asta a bucurat-o nespus pe Charley, iar faţa ei era mai mulţumită ca oricând.

— Totuşi, Charley, am observat eu, privind în jur, sigur că-mi lipseşte ceva cu care eram obişnuită!

Biata, micuţa Charley, se uită jur-împrejur şi dădu din cap că nu, ca şi cum nimic n-ar fi lipsit.

— Sunt toate tablourile aşa cum erau înainte? Am întrebat.

— Toate până la unul, domnişoară, răspunse Charley.

— Şi mobila, Charley?

— La fel, afară de cea pe care am mutat-o alături, ca să fac mai mult loc, domnişoară.

— Şi totuşi, am urmat eu, îmi lipseşte un obiect ce-mi era familiar. Ah! Ştiu acuma ce-mi lipseşte, Charley! Oglinda.

Charley s-a ridicat de la masă, făcându-se că a uitat ceva, s-a dus în camera de-alături şi am auzit-o acolo hohotind de plâns.

Mă gândisem la asta foarte des. Nu eram sigură. Am putut mulţumi lui Dumnezeu că n-am suferit un şoc din această pricină. Am chemat-o pe Charley îndărăt, şi când a venit, la început prefăcându-se că zâmbeşte, dar când s-a tras mai aproape de mine, arătând amărâtă, am luat-o în braţe:

— Are prea puţină însemnătate, Charley. Nădăjduiesc să pot face mult bine şi fără faţa mea dinainte.

Puţin după aceea am făcut progrese atât de mari, încât am fost în stare să stau în capul oaselor într-un scaun mare şi chiar să mă plimb ca un om beat, sprijinindu-mă de Charley. Şi în camera a doua oglinda fusese scoasă de la locul ei obişnuit, dar suferinţa mea era atât de mare, încât prin asta nu se micşora cu nimic.

Tutorele a avut dorinţa tot timpul să vină să mă vadă şi acum nu mai aveam nici un temei ca să-mi refuz asemenea fericire. A venit într-o dimineaţă, şi când a intrat, m-a luat doar în braţe şi a zis:

— Copila mea dragă şi scumpă!

Ştiam de multă vreme… Cine putea şti mai bine?… Că inima lui era o fântână adâncă de dragoste şi bunătate, şi ca să umplu asemenea loc în ea, nu merita oare suferinţa mea banală şi schimbarea? O da! Îmi răspundeam eu, m-a văzut şi mă iubeşte mai mult ca înainte; m-a văzut şi-i plac mai mult decât înainte; şi-atunci pentru ce să jelesc?

S-a aşezat lângă mine pe sofa, sprijinindu-mă cu braţul. O bucată de timp îşi ţinu faţa acoperită cu mâna, dar când şi-o descoperi, intră în felul lui obişnuit de a fi. Fel mai plăcut decât care, altul nicicând n-a putut fi şi nici nu poate fi.

— Mititica mea, zise el, ce zile grele au mai fost şi astea! Asemenea făptură dârză totuşi să aibă de trecut prin atâtea încercări!

— Numai spre binele meu, tutore.

— Spre binele tău? A repetat el cu duioşie. Desigur, spre binele tău. Dar Ada şi cu mine eram disperaţi şi nenorociţi; prietena ta Caddy venea seara târziu şi pleca dimineaţa devreme, toată lumea din casă era pierită şi descurajată, chiar şi bietul Rick a scris… Şi mie mi-a scris… Din grija pe care ţi-o poartă!

Citisem în scrisorile Adei despre Caddy, dar nu despre Richard. I-am spus tutorelui.

— Aşa-i, draga mea, răspunse el. M-am gândit că-i mai bine să nu-ţi spunem.

— Şi vorbeşti de faptul că ţi-a scris şi dumitale, am urmat, subliniind şi eu ca şi el, ca şi cum n-ar fi firesc să-ţi scrie, tutore, ca şi cum ar putea scrie unui prieten mai bun decât dumneata.

— El crede c-ar putea, scumpa mea, răspunse tutorele, şi încă multora, cu mult mai buni. Adevărul e că mi-a scris pentru că, într-un fel, n-avea încotro, neputând să-ţi scrie ţie cu nădejdea vreunui răspuns… Mi-a scris rece, de sus, distant, cu ciudă şi indignare. Ei, bine, scumpa mea micuţă, trebuie să privim situaţia cu îngăduinţă. Nu e de învinuit. Procesul Jarndyce l-a înstrăinat de el însuşi, iar pe mine m-a falsificat în ochii lui. Am ştiut că procesul are să aducă rele şi mai rele încă, de multe ori. Dacă doi îngeri s-ar întâmpla să fie implicaţi în el, cred că procesul le-ar schimba firea.

— Pe-a dumitale nu a schimbat-o, tutore.

— Ba da, mi-a schimbat-o, draga mea, a răspuns el râzând, mi-a transformat vântul din sud în vânt de răsărit nici nu mai ştiu de câte ori. Rick nu mai are încredere în mine şi mă bănuieşte, se duce la avocaţi şi e învăţat să n-aibă încredere în mine şi să mă bănuiască. Aude că am interese contrarii celor ale sale, pretinde că ale mele se bat cap în cap cu ale lui, şi câte încă. În timp ce numai Cel de Sus ştie că dacă aş putea ieşi din înghesuiala asta de peruci mare cât un munte, căreia i s-a acordat de aşa mult timp numele meu nefericit, (ceea ce nu e posibil), sau dacă i-aş putea înlătura pe toţi prin stingerea dreptului meu originar (ceea ce iar nu e posibil şi nici-o putere din lume cred că n-ar fi în stare s-o facă, nici într-un fel, în asemenea strâmtoare am ajuns să fim) aş face-o chiar acuma, pe loc. Mai bucuros aş fi să-i redau lui Rick firea lui de altădată, decât să fiu înzestrat cu toţi banii pe care împricinaţii morţi, cu sufletele şi inimile zdrobite sub roata Justiţiei, i-au lăsat nerevendicaţi la Casieria centrală… Şi-s bani, nu glumă, draga mea, să-i depozitezi într-o piramidă ridicată în memoria nedreptăţii înaltei Curţi, care-ntrece orice limită.

— E cu putinţă, tutore, am întrebat uluită de uimire, ca Richard s-ajungă să te bănuiască?

— Ah! Draga mea, zise el, asemenea boli trebuie că iau naştere din otrava vicleană a unor fapte ilegale. Sângele lui e molipsit, iar lucrurile îşi pierd aspectul firesc în ochii lui. Dar nu-i greşeala lui.

— Dar asta-i o nenorocire groaznică, tutore.

— E o nenorocire groaznică, micuţo, să trăieşti numai sub înrâurirea procesului Jarndyce. Nu ştiu să existe alta mai mare. Încetul cu încetul, a fost convins să se sprijine pe trestia asta putredă şi iată că putregaiul ei molipseşte o parte din tot ce se află în jurul lui. Dar spun încă o dată, din tot sufletul meu, că trebuie să avem răbdare cu bietul Rick şi să nu-l învinuim. Ce mulţime de suflete neîntinate şi minunate ca al lui am văzut când eram tânăr, abătute din calea lor prin aceleaşi mijloace!

— Nu m-am putut împiedica să arăt ceva din uimirea şi părerea de rău că intenţiile lui binevoitoare şi dezinteresate au rodit atât de puţin.

— Nu trebuie să spunem aşa ceva, domniţă, răspunse el cu voioşie. Ada este mai fericită, cred, şi asta înseamnă mult. Am crezut că eu şi amândouă făpturile astea tinere am putea fi prieteni, în loc să fim vrăjmaşi neîncrezători, şi că am fi putut contracara procesul ca atare, că ne-am fi putut dovedi totodată puternici ca să-l înfruntăm. Dar m-am aşteptat la prea mult. Procesul Jarndyce l-a orbit pe Rick din leagăn.

— Dar n-am putea oare nădăjdui, tutore, că nişte necazuri mici îi vor deschide ochii să vadă cât de fals şi mizerabil e procesul?

— Noi vrem să sperăm un lucru ca ăsta, Esther, draga mea, zise domnul Jarndyce, şi că va trage asemenea învăţătură nu prea târziu. În orice caz, nu trebuie să fim aspri cu el. Căci puţini oameni maturi, cu mintea la cap, din cei în viaţă acum, când vorbim, oameni de treabă de altfel, sunt cei care să nu se schimbe fundamental în situaţia lui, să nu se discrediteze în curs de trei ani… De doi… Şi chiar de un an. Cum am putea, aşadar, să fim uimiţi de bietul Rick? Un tânăr atât de nefericit – aici tutorele coborî vocea ca şi cum s-ar fi gândit numai pentru el, cu glas tare – un tânăr atât de nefericit nu poate crede dintr-o dată (şi cine ar putea?) că înalta Curte de Justiţie este ceea ce este. Îşi înalţă privirea spre ea, înflăcărat şi plin de elan, ca să-şi aranjeze interesele şi le aduce în faţa Curţii pentru o oarecare reglementare. Curtea amână, dezamăgeşte, îl istoveşte, îl torturează, îi nimiceşte răbdarea şi speranţele-i optimiste, puţin câte puţin, dar el totuşi îşi înalţă privirile spre ea şi năzuieşte să ajungă la ea, fiind încredinţat că toată lumea din jur e perfidă şi ipocrită. Iată, aşa-i treaba: dar destul cu asta, draga mea!

Tot timpul m-a sprijinit cu braţul, ca de la început, şi gingăşia lui mi-era atât de scumpă, încât mi-am plecat capul pe umărul lui şi mi-era atât de drag, de parc-ar fi fost tatăl meu. M-am hotărât în sinea mea, într-acel răgaz scurt, să-l văd pe Richard prin orice mijloc, când mă voi înzdrăveni şi să încerc să-l pun pe calea cea bună.

— Sunt subiecte mai potrivite decât ăsta, urmă tutorele, pentru asemenea prilej fericit ca acela al însănătoşirii fetei noastre dragi. Şi, ca să şi începem cu unul dintre ele, aveam o sarcină de îndeplinit, chiar de la primele mele cuvinte. Când poate Ada să vină să te vadă, scumpa mea?

Mă gândisem şi la asta. Puţin în legătură cu lipsa oglinzilor, dar nu mult, pentru că ştiam că fetiţa mea scumpă nu se va schimba din cauza modificării înfăţişării mele.

— Dragă tutore, am răspuns, deoarece am ţinut-o atâta vreme departe de mine… Cu toate că de fapt, da, de fapt pentru mine ea e ca lumina…

— O ştiu prea bine, doamnă Minerva, o ştiu prea bine.

Era atât de bun, mângâierea lui exprima o compătimire şi-o afecţiune atât de scumpă mie şi glasul lui îmi aducea atâta linişte în suflet, încât m-am oprit o clipă, nemaiputând să continui.

— Da, da, ai obosit, zise el. Odihneşte-te puţin!

— Deoarece am ţinut-o pe Ada atâta vreme departe de mine – am reluat eu după puţin timp – cred că aş dori să mai stau tot singură o bucată de vreme, tutore. Cel mai bine ar fi să plec undeva de aici, şi pe urmă s-o văd. Dacă Charley şi cu mine am pleca într-o locuinţă, undeva la ţară, de îndată ce-oi fi în stare să mă mişc şi dacă am sta acolo o săptămână, în timpul căreia să mă înzdrăvenesc, să mă reînvieze aerul proaspăt şi să râvnesc la fericirea de a o avea iarăşi pe Ada cu mine, cred c-aşa ar fi mai bine pentru noi.

Sper că nu era o slăbiciune din partea mea să doresc să mă deprind ceva mai mult cu mine însămi, după ce suferisem schimbarea, înainte de a da cu ochii de fetiţa mea dragă, pe care doream cu înfrigurare s-o văd; dar, ăsta-i adevărul, doream s-o văd. Tutorele m-a înţeles, sunt sigură, şi de asta nu mă temeam. Dacă era slăbiciune, ştiu că ar fi trecut-o cu vederea.

— Micuţa noastră răsfăţată, răspunse tutorele, va sta singură, cu toată dârzenia ei. Deşi cu preţul-o ştiu prea bine-unor lacrimi, jos la parter. Şi uite aici! Iată-l pe Boythorn, cavaler inimos, împroşcând asemenea jurăminte feroce cum n-au mai fost împroşcate niciodată pe hârtie până acum, că dacă nu te duci să-i ocupi casa întreagă, dat fiind că el s-a şi mutat din ea anume într-un asemenea scop, se jură pe ceruri şi pământ că o dărâmă până n-o mai rămâne cărămidă pe cărămidă.

Şi tutorele îmi puse o scrisoare în mână, fără început cum se obişnuieşte, adică cum ar fi „Dragul meu Jarndyce”, ci repezindu-se de la capăt cu vorbele următoare:

Jur că dacă domnişoara Summerson nu vine aici, să ia în stăpânire casa mea, pe care am eliberat-o pentru ea astăzi la ora unu după-amiază…

Şi apoi, cu cea mai profundă seriozitate şi în cei mai categorici termeni, continuând să facă declaraţia extraordinară pe care tutorele o citase. Cu toate c-am râs de scrisoare din toată inima, nu-i mai puţin adevărat că l-am preţuit pe autor cum se cuvine şi am hotărât să-i trimit şi eu o scrisoare de mulţumire a doua zi şi să-i primesc invitaţia. Era de altfel cea mai plăcută pentru mine; din toate locurile la care m-aş fi putut gândi, nicăieri nu mi-ar fi plăcut mai mult să merg decât la Chesney Wold.

— Şi acum, domniţă mică, zise tutorele uitându-se la ceas, mi s-a fixat cu stricteţe timpul cât să stau, înainte de-a urca la etaj, căci nu trebuie să te oboseşti prea curând, şi timpul hotărât s-a scurs, încheindu-se în acest ultim minut. Mai am o rugăminte. Micuţei domnişoare Flite, aflând din zvonuri că ai fost bolnavă, i s-a părut un fleac să vină pe jos până aici… Douăzeci de mile, sărmana fiinţă, cu o pereche de papuci de dans… ca să afle veşti despre tine. Slavă Domnului că eram acasă, altfel ar fi trebuit s-o ia înapoi tot pe jos.

Vechea conspiraţie ca să mă facă fericită? Se pare că toţi iau parte la ea!

— Ei bine, drăguţă, urmă tutorele, dacă nu ţi-ar veni greu s-o primeşti într-o după-amiază pe creatura asta mică şi inofensivă, înainte de a salva casa lui Boythorn altfel sortită dărâmării, cred că ai face-o mai mândră şi mult mai mulţumită decât am putut-o eu face într-o viaţă de om… Cu toate că eminentul meu nume e Jarndyce!

Ştia, n-am nici-o îndoială, că ceva din simpla înfăţişare a sărmanei creaturi întristate îmi va cădea ca o lecţie delicată pentru mintea mea de-atunci. Am simţit-o ca şi cum tutorele mi-ar fi dat-o s-o înţeleg. N-am putut să-i spun cu destulă însufleţire cât eram de gata s-o primesc. Totdeauna mi-a fost milă de ea, dar niciodată atât de mult ca acum. Totdeauna m-am bucurat că am oarecare putere asupră-i ca să-i alin necazurile, dar niciodată n-am fost nici pe jumătate atât de bucuroasă ca acum.

Am pus la cale când să vină domnişoara Flite cu poştalionul ca să stea cu mine la masă, devreme. După ce tutorele a plecat, m-am întors în culcuş cu faţa la perete şi m-am rugat să fiu iertată, dacă, înconjurată cum eram de atâta fericire, exagerasem mica încercare prin care aveam să trec. Rugăciunea aceea copilărească de demult, de la ziua mea de naştere, când năzuiam să fiu harnică şi mulţumită şi sinceră şi să fac bine cuiva şi să câştig dragostea cuiva dacă voi putea, mi-a venit în minte ca o dojană pentru toată fericirea de care mă bucurasem de atunci şi până acum şi pentru toate fiinţele afectuoase care-şi aplecaseră privirile asupră-mi. Dacă acum eram slabă de fire, la ce mi-au slujit hatârurile acelea? Am repetat vechea rugăciune din copilărie, cu cuvintele ei vechi, copilăreşti, şi am văzut că pacea din trecut nu mă părăsise.

Tutorele venea acum în fiecare zi. Într-o săptămână sau poate mai mult, am fost în stare să mă mişc prin camerele noastre şi să stau mult de vorbă cu Ada din dosul perdelei de la fereastră. Totuşi, n-am văzut-o niciodată, fiindcă n-am avut încă suficient curaj ca să mă uit la faţa ei senină, cu toate că aş fi putut-o face atât de uşor. În ziua hotărâtă, a sosit şi domnişoara Flite. Micuţa făptură, sărmana de ea, uitând cu totul de demnitatea ei obişnuită, a alergat în camera mea şi, plângând din străfundul inimii, mi-a căzut la piept şi m-a sărutatde vreo douăzeci de ori, necontenind a spune: „Scumpa mea Fitz Jarndyce!”

— Vai de mine! Urmă ea, băgându-şi mâna în poşetă, n-am nimic la mine decât documente, dragă Fitz Jarndyce, mă văd silită să-mprumut o batistă.

Charley îi dădu una şi biata femeie se folosi bineînţeles de ea, ţinând-o la ochi cu amândouă mâinile şi şezu aşa, vărsând lacrimi preţ de încă zece minute.

— De plăcere, scumpa mea Fitz Jarndyce, avu ea grijă să-şi explice plânsul. Nu de necaz, câtuşi de puţin. Plăcerea de a te vedea iarăşi sănătoasă. Plăcerea de a fi avut cinstea să fiu primită ca să te văd. Mi-eşti cu mult mai dragă, scumpa mea, decât înaltul Preşedinte. Cu toate că mă duc regulat la şedinţele Curţii. Fiindcă veni vorba de batiste…

Domnişoara Flite se uită atunci la Charley, care fusese la staţia de oprire a poştalionului ca s-o primească la sosire. Charley se uită la mine şi păru că nu doreşte ca domnişoara Flite să-şi continue aluzia.

— Foarte drept! Exclamă domnişoara Flite, aşa cum trebuie. Într-adevăr! Cât se poate de indiscret din partea mea să menţionez asemenea lucruri, dar scumpa mea domnişoară Fitz Jarndyce, mă tem că uneori (fie vorba între noi, dumneata n-ai să crezi) o iau puţin cam… Într-o parte, ştii! Zise domnişoara Flite, ducându-şi mâna la frunte. Doar atât!

— Ce aveai de gând să-mi spui? Am întrebat-o eu, zâmbind, fiindcă am văzut că ea vrea să continue. Mi-ai deşteptat curiozitatea şi-acum trebuie să mi-o satisfaci.

Domnişoara Flite se uită la Charley, aşteptând un sfat de la ea într-un moment atât de critic, şi Charley zise:

— Doamnă, vă rog, acum e mai bine să spuneţi! Cuvinte care o mulţumiră peste măsură pe domnişoara Flite.

— E-atât de înţeleaptă tânăra noastră prietenă! Începu atunci să-mi spună, făcând pe misterioasa ca de obicei. Foarte mică, ce-i drept, dar foarte înţeleaptă! Ei, bine, draga mea, e-o anecdotă nostimă. Doar atât şi nimic mai mult. Ba, încă fermecătoare, după părerea mea. Cine crezi că venea în urma noastră pe drum, de la poştalion, dragă, cine alta decât o sărmană fiinţă, cu o bonetă foarte ponosită…

— Jenny, domnişoară, vă rog, spuse Charley.

— Tocmai ea! Încuviinţă domnişoara Flite, cu neînchipuită gingăşie. Jenny! Da-a-a! Şi ce alta i-a spus ea tinerei noastre prietene, decât că o doamnă voalată s-a interesat la cocioaba ei de sănătatea scumpei mele Fitz Jarndyce şi a luat cu ea o batistă ca mică amintire, numai pentru că batista era a bunei mele Fitz Jarndyce! Ei, vezi ce drăgălaş din partea doamnei voalate!

— Vă rog, domnişoară! Exclamă Charley, la care mă uitasem cu oarecare uimire! Jenny zice că i-aţi lăsat o batistă când i-a murit copilaşul şi că ea a pus-o la o parte şi a ţinut-o la un loc cu lucruşoarele copilului. Cred, dacă-mi daţi voie, că în parte fiindcă era a dumneavoastră, domnişoară, şi în parte din cauză că şezuse pe faţa copilaşului.

— Mică, mică…, suspină domnişoara Flite, făcând o mulţime de gesturi în jurul frunţii sale, ca să arate că Charley e deşteaptă, dar din cale afară de ageră! Şi-aşa de uşor de înţeles ce spune! Draga mea, e mai limpede la minte decât toţi avocaţii pe care i-am auzit!

— Da, Charley, am răspuns eu, mi-aduc aminte. Ei şi?

— Şi, domnişoară, urmă Charley, aceea-i batista pe care a luat-o doamna. Şi Jenny doreşte ca dumneavoastră să aflaţi că nu s-ar fi despărţit de ea pentru nimic în lume, dar doamna i-a luat-o şi i-a lăsat nişte bani în schimb. Jenny n-o cunoaşte deloc, domnişoară, vă rog.

— Hm, cine poate fi? Am întrebat eu.

— Dragă, îşi dădu cu părerea domnişoara Flite, apropiindu-se cu buzele de urechea mea, cu o căutătură cât se poate de misterioasă, după părerea mea… Să nu spui asta micuţei noastre prietene… E soţia Lordului Preşedinte. E căsătorit şi el, ştiu. Şi înţeleg că-i face o viaţă grozav de amară, îi aruncă hârtiile înălţimii Sale în foc, scumpa mea, dacă el nu vrea să-i plătească giuvaierul!

Nu m-am gândit prea mult la doamna aceea atunci, fiindcă aveam impresia că trebuie să fie Caddy. În afară de asta, grija îndreptată asupra musafirei mele, căreia-i era frig după drumul cu trăsura şi arăta flămândă, şi care a avut nevoie de puţin ajutor, când masa ne-a fost adusă în cameră, ca să se împodobească având în ochi o neînchipuită plăcere, punându-şi la gât o eşarfă veche şi urâtă de-ţi făcea milă şi trăgându-şi pe mâini o pereche de mănuşi tare uzate şi foarte mult reparate, pe care le adusese cu ea într-un pachet de hârtie. Apoi a trebuit să prezidez masa, având ca feluri o mâncare de peşte, o pasăre friptă, tocană de măruntaie, legume, budincă şi vin de Madeira. Şi era atât de plăcut s-o vezi cât de tare se bucura şi cu cât ceremonial a onorat masa, încât foarte curând nu m-am mai gândit la nimic altceva.

După ce-am terminat de mâncat şi şedeam în faţă cu prăjitura, ornată de mâinile dragei mele, care n-ar fi cedat nimănui supravegherea lucrurilor pregătite pentru mine, domnişoara Flite era atât de vorbăreaţă şi de fericită, încât m-am gândit s-o fac să-şi povestească viaţa, dat fiind că ori de câte ori vorbea despre dânsa era bucuroasă. Am început prin a-i spune: Ai fost de faţă la şedinţele Lordului Preşedinte mulţi ani, domnişoară Flite?”

— O, mulţi, mulţi ani, draga mea, mulţi de tot. Dar aştept o hotărâre judecătorească. Peste puţin timp.

Chiar şi-n nădejdea ei era o îngrijorare care m-a făcut să mă îndoiesc că am procedat bine atingând asemenea subiect.

— Tatăl meu a aşteptat o hotărâre, continuă domnişoara Flite. Fratele meu la fel şi sora mea. Toţi au aşteptathotărârea judecătorească. Şi eu o aştept. Toţi au…

— Toţi au…

— Da. Au murit, bineînţeles, scumpa mea, răspunse ea.

Văzând că vrea să continue, m-am gândit că mai bine ar fi să-i vin în ajutor mergând direct la temă şi nu ocolind-o.

— N-ar fi mai înţelept, am întrebat-o eu, să nu mai aştepţi hotărârea Curţii?

— Ei, bine, draga mea, răspunse ea cu promptitudine, sigur c-ar fi.

— Şi să nu te mai duci la şedinţele Curţii?

— Tot atât de bine ar fi, desigur, răspunse iarăşi domnişoara Flite. Tare obositor e să fii mereu în aşteptarea a ceea ce nu vine niciodată, dragă Fitz Jarndyce. Te asigur că te consumă până la os!

Mi-a arătat în treacăt braţul, într-adevăr înspăimântător de descărnat.

— Dar, draga mea, urmă ea în acelaşi tainic fel, locul acela exercită o atracţie îngrozitoare. S-s-s-t! Să nu vorbeşti de el faţă de micuţa noastră prietenă, când intră. Căci s-ar putea să se îngrozească. Pe bună dreptate, locul acela exercită o atracţie plină de cruzime. Nu-l mai poţi părăsi. Şi trebuie să aştepţi.

Am încercat s-o conving că nu-i aşa. M-a ascultat cu răbdare şi cu zâmbetul pe buze, dar era gata pregătită cu propriul ei răspuns.

— Vai, vai, vai! Crezi aşa! Din pricină că mă vezi că bat un pic câmpii. Foarte absurd să baţi un pic câmpii, nu-i aşa? Şi foarte nesănătos, pe deasupra. Pentru raţiune. Văd că-i aşa. Dar, dragă, mă duc acolo de mulţi ani şi am băgat de seamă. Sceptrul şi sigiliul de pe masa de şedinţă sunt de vină.

— Dar ce sunt ele în stare să facă, s-a gândit oare la asta? Am întrebat-o cu blândeţe.

— Să te ademenească, îmi răspunse domnişoara Flite. Să ademenească lumea, dragă. Să-i alunge pacea. Să-i tulbure mintea. Să-i tulbure voioşia. Să distrugă toate pornirile bune. Le-am simţit pe toate, ba, până şi odihna mi s-a dus pe apa sâmbetei. Diavoli ce scânteiază şi-ţi îngheaţă sângele în vene!

M-a bătut uşurel cu mâna de mai multe ori peste braţ şi a dat din cap voioasă că-i aşa, ca şi cum ar fi dorit să mă convingă că n-are de ce să-mi fie teamă de ea, cu toate că vorbea atât de confuz şi-mi destăinuia asemenea taine teribile.

— Stai să vezi, urmă ea. Am să-ţi povestesc cazul meu. Mai înainte de a mă ademeni… Mai înainte de a-i fi văzut… Cu ce crezi că mă ocupam? Crezi că tăiam frunze la câini? Nu. Brodam la gherghef. Şi eu şi sora mea brodam la gherghef. Tata şi fratele nostru clădeau case. Trăiam cu toţii la un loc. Foarte onorabil, dragă! Mai întâi tata a fost ademenit… Cu binişorul! Cu el s-a dus şi casa. În câţiva ani a ajuns un falit îndârjit, înăcrit şi mânios, fără să mai aibă vorbă bună sau căutătură blajină pentru nimeni. Se schimbase atât de tare, Fitz Jarndyce! A fost băgat la închisoarea datornicilor. Acolo a murit. După aceea fratele nostru a fost momit… Repede şi sigur… pe panta beţiei. Întâi zdrenţe. Apoi moartea. Apoi sora mea a fost şi ea ademenită. Ssst! Să nu-ntrebi ce-a ajuns! Apoi m-am îmbolnăvit eu şi am ajuns în mizerie, şi auzeam, aşa cum auzisem şi mai înainte, că toate nu-s decât opera înaltei Curţi. Când m-am făcut mai bine, m-am dus să văd monstrul. Şi atunci am descoperit cum e şi am fost ademenită să rămân acolo.

După ce-a ajuns la capătul scurtei sale povestiri, pe care o spusese în şoaptă, cu sufletul la gură, de parcă nenorocirile care-o loviseră erau încă recente, şi-a reluat treptat aeru-i obişnuit de importanţă binevoitoare.

— Nu mă prea crezi, dragă! Bine, bine! Într-o bună zi o să mă crezi. Ce-i drept, bat puţin câmpii. Dar am băgat de seamă. Am văzut în aceşti numeroşi ani multe feţe noi căzând fără să bănuiască sub înrâurirea sceptrului şi sigiliului. Aşa cum a căzut şi tata. Şi fratele meu. Şi sora mea. Şi chiar eu. I-aud pe Kenge şi pe toţi ai lui zicând nou-veniţilor: „Iată pe micuţa domnişoară Flite. A, sunteţi noi aici, dar trebuie să veniţi ca să fiţi prezentaţi micuţei domnişoare Flite”. Foarte bine. Mândră, desigur, că am cinstea! Şi cu toţii râd. Dar, Fitz Jarndyce, eu ştiu ce se întâmplă. O ştiu cu mult mai bine decât ei, când ademenirea prinde a-i momi, îi cunosc semnele, dragă. Le-am văzut când au început cu Gridley şi le-am văzut când s-au isprăvit. Fitz Jarndyce, scumpa mea (vorbind iarăşi în şoaptă), le-am văzut începând cu prietenul nostru, minorul de sub tutela lui Jarndyce. De i-ar putea opri cineva. De nu, ajunge la ruină.

S-a uitat la mine câteva clipe în tăcere, cu faţa-i îndulcindu-se treptat într-un zâmbet. Părând a se teme c-a fost prea prăpăstioasă şi părând totodată că-şi pierde şirul ideilor, zise politicos, sorbind câte puţin vin din pahar:

— Da, dragă, după cum îţi spuneam, aştept o hotărâre judecătorească. Peste puţin. Atunci am să dau drumul păsărelelor şi am să împart moşii.

Am fost foarte mişcată de aluzia ei la Richard şi de semnificaţia-! Sumbră, ilustrată cu atâta tristeţe în forma săracă şi chinuită ce străbătea prin toată incoerenţa. Dar, din fericire pentru ea, iat-o iarăşi mulţumită de sine, clătinând din cap şi zâmbind radioasă.

— Dar, dragă, reîncepu ea, întinzând încă o mână ca s-o pună peste a mea. Nu m-ai felicitat pentru medicul meu. Cu siguranţă că nu, încă!

M-am văzut silită să-i mărturisesc că nu înţelegeam bine ce voia să spună.

— Medicul meu, domnul Woodcourt, dragă, care a fost atât de atent cu mine. Peste măsură. Fără să mai spun că şi vizitele lui au fost pe gratis. Până la ziua judecăţii, vreau să spun judecata care va rupe vraja ce mă leagă de sceptru şi sigiliu.

— Domnul Woodcourt e atât de departe acum, am răspuns, încât gândesc că timpul pentru asemenea felicitări a trecut, domnişoară Flite.

— Dar bine, copilă dragă, exclamă ea, e cu putinţă să nu ştii ce s-a întâmplat?

— Nu ştiu.

— Nu ştii ceea ce vorbeşte toată lumea, scumpa mea Fitz Jarndyce?

— Nu. Dumneata uiţi de câtă vreme zac eu aici.

— Adevărat! Dragă, de data asta… Adevărat. Eu sunt de vină. Dar memoria mea s-a dus pe gârlă, cu toate câte ţi le-am spus. Foarte puternică influenţă, nu-i aşa? Ştii bine, dragă, un naufragiu groaznic s-a petrecut în ţările acelea ale Indiei din Răsărit.

— Domnul Woodcourt a naufragiat?

— Nu te tulbura, dragă. El n-a păţit nimic. O întâmplare înfiorătoare. Moartea sub toate formele. O mulţime de înecaţi, aruncaţi pe-o stâncă. Acolo, trecând prin toate, scumpul meu medic a fost un erou. Păstrându-şi firea, dar plin de curaj în toate împrejurările. A salvat multe vieţi, nu s-a plâns deloc, nici de foame, nici de sete, a învelit oameni goi cu puţinele lui veşminte, a luat conducerea, le-a arătat ce să facă, i-a îndrumat, a îngrijit bolnavii, a îngropat morţii şi, în sfârşit, a pus pe sărmanii supravieţuitori la adăpost! Dragă, toate făpturile acelea vlăguite, sărmanele de ele, îl divinizează, nu alta. I-au căzut la picioare când au ajuns pe uscat şi l-au binecuvântat. Ţara întreagă urlă. Dar, stai! Unde mi-e geanta cu acte? Le-am adus cu mine şi ai să citeşti singură, ai să citeşti singură!

Şi am citit toată povestea extraordinară, cu toate că foarte încet şi foarte greu, din pricină că ochii mi-erau atât de slăbiţi încât nu puteam vedea bine cuvintele, şi am plâns aşa de mult încât mă vedeam silită să las din mână lunga istorisire pe care domnişoara Flite o tăiase din gazete. Mă simţeam atât de triumfătoare că îl cunoscusem pe omul care înfăptuise asemenea isprăvi pline de milostenie şi mărinimie; mă simţeam cuprinsă de o bucurie înflăcărată în faţa renumelui său, eram plină de admiraţie şi mi-era drag tot ce făcuse, până într-atât încât îi invidiam pe cei loviţi de naufragiu, care căzuseră la picioarele sale şi-l binecuvântaseră ca pe salvatorul lor. Şi eu aş fi putut îngenunchea atunci, de-atât de departe, şi l-aş fi binecuvântat în extazul meu, că fusese atât de bun şi brav. Simţeam că nimeni pe lume – nici mamă, nici soră, nici soţie – nu l-ar fi putut cinsti mai mult ca mine. Şi l-am cinstit cu adevărat!

Micuţa mea vizitatoare, sărmana de ea, mi-a dăruit istorisirea întâmplării, tăiată din ziar, şi când înserarea prinse a se lăsa şi ea se ridică să-şi ia rămas-bun, ca nu cumva să piardă poştalionul cu care trebuia să se întoarcă, era copleşită încă de naufragiul pe care eu nu mă pregătisem încă îndeajuns să-l înţeleg în toate amănuntele sale.

— Dragă, îmi zise domnişoara Flite în timp ce-şi împăturea cu grijă eşarfa şi mănuşile, viteazului meu doctor s-ar cuveni să i se confere un titlu. Şi, fără îndoială, i se va atribui. Eşti de aceeaşi părere?

— Că merita unul, da. Că-l va căpăta vreodată, nu.

— De ce nu, Fitz Jarndyce? M-a întrebat cu oarecare asprime.

I-am răspuns că în Anglia nu-i obiceiul să se confere titluri oamenilor ce se evidenţiază prin isprăvi săvârşite în timp de pace, oricât de valoroase şi de merituoase ar fi, afară doar când, întâmplător, sunt însoţite de acumularea unor sume foarte mari de bani.

— Vai, Doamne Dumnezeule! Exclamă domnişoara Flite, cum poţi spune aşa ceva? Nu încape îndoială că ştii, dragă, că toţi oamenii cei mai mari ai Angliei, adevăratele ei podoabe în ştiinţă, fantezie, generozitate eficientă şi perfecţionări de tot soiul, sunt înnobilaţi! Uită-te în jurul tău, dragă, şi judecă! Trebuie c-ai luat-o puţin într-o parte, după câte văd, dacă nu ştii că aceasta-i raţiunea cea mare pentru care titlurile de nobleţe vor dura totdeauna în ţara noastră.

Mă tem că credea tot ce spunea, fiindcă uneori era nebună de-a binelea.

Şi acum, trebuie să mă despart de taina unică pe care am încercat atâta vreme s-o păstrez. Crezusem cândva că domnul Woodcourt mă iubeşte şi că, de-ar fi fost mai bogat, mi-ar fi mărturisit, poate, că mă iubeşte înainte de a fi plecat. Crezusem cândva că de-ar fi făcut-o, m-aş fi bucurat. Dar cu cât e mai bine acum că nu s-a întâmplat aşa! Cât aş fi suferit dac-ar fi trebuit să-i scriu şi să-i spun că sărmanul obraz pe care mi-l cunoscuse nu mai era acelaşi ca atunci şi că de bunăvoie îl dezleg de cuvântul dat uneia pe care încă n-o văzuse.

O! E cu atât mai bine aşa cum e! Scutită, din fericire, de chinul cel mare, puteam să invoc rugăciunea copilărească, să fiu şi eu tot ceea ce arătase el că este în chip atât de strălucit; şi nu era nimic de desfăcut, nici lanţ pe care să-l rup, nici lanţ la care el să tragă; iar eu puteam, slavă Domnului, să-mi port paşii pe cărăruia umilă a datoriei, iar el să-şi ducă paşii pe drumul lui mai nobil şi mai larg; şi, cu toate că ne aflam fiecare singur în călătoria noastră, aş fi putut năzui să-l întâlnesc, dezinteresată, nevinovată, la capătul drumului, eu mult mai bună decât mă crezuse el când mă bucurasem în ochii lui de trecere.36

Chesney Woldnoastră spre Lincolnshire. Tutorele se hotărâse să nu mă scape din ochi până ce nu mă va vedea în siguranţă, Harley şi cu mine n-am plecat singure în călătoria în casa domnului Boythorn, aşa că ne-a însoţit şi am făcut două zile pe drum. Fiecare răsuflare de aer, orice mireasmă, orice floare, frunză, fir de iarbă şi orice nor trecea, în sfârşit, toate câte sunt în natură mi s-au părut cu mult mai frumoase şi mai minunate decât le socotisem vreodată până atunci. Iată primul câştig cu care m-am ales din boală. Cât de puţin pierdusem, când în lumea largă găsesc atâta încântare!

Tutorele având de gând să se întoarcă numaidecât, am stabilit încă de pe drum o zi când draga mea urma să vină şi ea. I-am scris o epistolă pe care i-am încredinţat-o domnului Jarndyce, după care el ne-a părăsit cam la o jumătate de ceas de la sosirea noastră la destinaţie, pe o încântătoare seară de vară timpurie.

Dacă o zână bună ar fi clădit casa pentru mine cu o fluturare de baghetă şi dac-aş fi fost prinţesă şi fina ei cea preferată, încă n-aş fi putut să mă bucur de mai multă atenţie ca acolo. Aşa de multe pregătiri se făcuseră pentru mine, şi se vădea o ţinere de minte atât de afectuoasă a tuturor micilor mele gusturi şi preferinţe, încât, copleşită, m-aş fi aşezat jos de zeci de ori înainte de a fi revăzut nici jumătate din casă. Dar am făcut mai bine, totuşi, arătându-i-o lui Charley, în loc să mă aşez. Încântarea ei m-a liniştit şi, după ce am făcut şi o plimbare prin grădină, în timpul căreia Charley şi-a epuizat întregul ei vocabular de admiraţie, m-am simţit învăluită de o linişte fericită, cum ar fi trebuit să mă simt dintru început. Mi-a fost de mare mângâiere c-am fost în stare să-mi spun după ceai: „Esther dragă, cred că ai destul bun-simţ ca să te aşezi acum şi să scrii un bileţel de mulţumire gazdei noastre”. Îmi lăsase un bileţel de bun-venit, însorit ca şi faţa lui, şi-mi lăsase păsărică, ceea ce, mi-am dat seama, era un semn de cea mai mare încredere. Ca atare, i-am scris un bileţel la Londra, spunându-i cum arată toate florile şi copacii lui dragi şi cum cea mai uimitoare dintre păsărele mi-a ciripit, făcând onorurile casei în chipul cel mai ospitalier cu putinţă, şi cum, după ce mi-a cântat pe umăr, spre uimirea de nedescris a micuţei mele slujnice, s-a aşezat pe beţişorul din obişnuitul colţişor al cuştii sale, dar n-aş fi putut spune dacă visa sau ba. După ce-am terminat de scris bileţelul şi l-am trimis la poştă, mi-am găsit de lucru desfăcând bagajele şi aranjându-mi lucrurile. Am trimis-o pe Charley la culcare nu prea târziu şi i-am spus că n-am nevoie de ea în timpul nopţii.

Aceasta pentru că încă nu mă uitasem în oglindă şi nici nu cerusem să-mi fie înapoiată oglinda mea. Ştiam că-i o slăbiciune ce trebuie înfrântă, dar îmi spusesem mereu că am s-o pornesc curajos când am să mă aflu acolo unde eram acum. De aceea dorisem să fiu singură şi de aceea mi-am spus acum, că eram singură în camera mea: „Esther, dacă vrei să fii fericită, dacă vrei să ai dreptul de a te socoti cinstită, atunci, draga mea, trebuie să-ţi ţii cuvântul”. Eram hotărâtă pe deplin să mi-l ţin, dar mai întâi de toate am stat jos o bucată de vreme, ca să cuget la toate harurile mele. Şi după aceea, mi-am făcut rugăciunile şi am cugetat încă ceva mai mult.

Părul nu îmi fusese tăiat, cu toate că stătuse sub semnul primejdiei de mai multe ori. Era lung şi des. L-am desfăcut, lăsându-l să cadă şi l-am scuturat şi m-am dus la oglinda de pe masa de toaletă. O perdeluţă de muselină fusese trasă peste ea. Am dat-o la o parte şi am stat o clipă privind printr-un asemenea văl din părul meu, încât n-am putut vedea nimic. Atunci mi-am dat părul în lături şi m-am uitat la chipul din oglindă, îmbărbătată, văzând ce liniştit se uită la mine. Eram foarte mult schimbată!… Foarte, foarte mult! La început, faţa îmi era atât de străină, încât am fost cât pe ce să-mi acopăr ochii cu mâinile şi să fug, de n-ar fi fost îmbărbătarea de care am vorbit. Foarte curând însă m-am obişnuit cu chipul meu cel nou şi atunci mi-am dat seama mai bine ca la început în ce măsură eram schimbată. Nu era aşa cum mă aşteptasem, dar nu mă aşteptasem de fapt la ceva precis şi pot spune că şi ceva precis m-ar fi surprins.

Niciodată n-am fost frumoasă şi nici nu m-am socotit vreodată că aş fi, dar fusesem cu totul altfel decât arătam acum. Tot ce fusese dispăruse. Cel de Sus a fost bun cu mine, încât am fost în stare să trec prin asemenea încercare numai cu câteva lacrimi, nu amare, şi am putut să stau acolo să-mi pieptăn părul pentru noapte, destul de mulţumită. Un lucru m-a tulburat şi m-am gândit la el multă vreme înainte de a mă duce la culcare. Păstrasem florile de la domnul Woodcourt. Când s-au ofilit, le-am presat şi le-am pus într-o carte care îmi plăcea. Nimeni n-a ştiut asta, nici măcar Ada. Eram acum în îndoială, dacă aveam dreptul să păstrez ceea ce trimisese el unei fiinţe atât de diferite de ce eram acum… Dacă se cuvenea şi dacă era frumos din partea mea s-o fac. Doream să fiu nobilă ca el, chiar până în cele mai tainice adâncuri ale inimii, pe care el n-avea cum să le cunoască niciodată, pentru că aş fi fost în stare să-l iubesc… Să-i fiu devotată. Până la urmă, m-am hotărât să le ţin, dar să le păstrez numai ca amintire a ceea ce trecuse irevocabil şi dispăruse, fără să mă mai uit îndărăt niciodată şi în nici un fel. Sper să nu vă pară vulgar. Eram foarte sinceră. Am avut grijă să mă scol a doua zi dis-de-dimineaţă şi să fiu dinaintea oglinzii când Charley a intrat în vârful picioarelor.

— Dragă, dragă domnişoară! Strigă Charley, uluită. Dumneavoastră, aici?

— Da, Charley, am răspuns eu liniştită, ridicându-mi părul. Şi mă simt foarte bine, şi-s foarte fericită.

Am văzut că i se luase o piatră de pe inimă fetei, dar mie mi se luase una mai mare. Acum aflasem răul cel mare şi mă liniştisem. N-am să ascund în continuare slăbiciunile pe care nu le-am putut răpune dintr-o dată; dar totdeauna m-au părăsit repede, iar bucuria de a trăi m-a însoţit cu credinţă pretutindeni.

Dorind să-mi recapăt puterea şi buna dispoziţie pe de-a-ntregul, înainte de venirea Adei, am stabilit cu Charley o serie mică de proiecte ca să stăm la aer cât e ziua de lungă. Trebuia să ieşim afară înainte de micul dejun, trebuia să prânzim devreme, trebuia să ieşim la aer înainte şi după prânz şi trebuia să ne plimbăm în grădină după ceai, trebuia să mergem la culcare devreme şi trebuia să călătorim pe toate dealurile şi să umblăm pe toate drumurile, potecile şi câmpiile din vecinătate. Cât despre bunătăţile pentru însănătoşire şi de înzdrăvenire, buna menajeră a domnului Boythorn tot timpul alerga după noi cu câte ceva în mână, de mâncare sau de băut. Nici n-apucam bine să mă odihnesc în parc, că şi dădea fuga după mine c-un coşuleţ în mână, cu faţa-i strălucind de veselie şi cu discursul gata pregătit despre importanţa de a te hrăni cât mai des. Apoi mai era şi un căluţ anume pentru mine ca să călăresc, un căluţ durduliu, cu gâtul scurt şi cu coama căzută toată peste ochi, care putea merge în galop când voia, atât de uşurel şi pe tăcute, o adevărată comoară. În numai câteva zile se învăţase să vină la mine din ocol când îl strigam şi să-mi mănânce din mână şi să se ţină după mine. Ajunseserăm să ne înţelegem atât de bine, încât când apuca să meargă încet, alene, ba, chiar se încăpăţâna abia să se mişte pe vreo potecă umbroasă, era destul să-l bat uşurel cu palma peste gât şi să-i spun: „Stubbs, mă uimeşti că n-o iei la galop când ştii ce mult îmi place, şi văd că tu îţi închipui că mă onorezi îndobitocindu-te şi moţăind”, că numai ce scutura caraghios o dată sau de două ori din cap, şi o şi lua numaidecât la picior, pe când Charley şedea nemişcată şi râdea atât de bucuroasă, încât râsul ei părea ca o muzică. Nu ştiu cine-l botezase Stubbs, dar părea că i se potriveşte tot atât de firesc ca şi păru-i aspru. Odată l-am înhămat la trăsurică şi l-am mânat triumfătoare pe potecile verzi, preţ de vreo cinci mile, dar deodată, pe când îl ridicam în slăvile cerului, păru că s-a supărat că fusese însoţit atâta cale de roiul de musculiţe sâcâitoare care au zburat jur-împrejurul urechilor lui tot drumul, fără să pară a înainta nici un pic, aşa că s-a oprit ca să reflecteze. Presupun c-ajunsese la concluzia că nu mai era de suportat, fiindcă a refuzat cu încăpăţânare să se mai mişte din loc până ce-am dat hăţurile lui Charley, am coborât din trăsurică şi am pornit-o pe jos înainte; atunci s-a luat după mine cu o bună-dispoziţie făţişă, vârându-şi capul sub braţul meu şi frecându-şi urechile de mânecile mele. Zadarnic i-am tot spus eu: „Ei bine, Stubbs, sunt sigură acuma, din câte te cunosc, că ai să mergi dacă mă sui puţin în trăsurică”, dar de cum mă mişcăm de lângă el, rămânea iarăşi ca de piatră. Ca atare, am fost silită să merg în faţa lui, ca mai înainte, şi în asemenea fel ne-am întors acasă, spre hazul nemaipomenit al satului.

Charley şi cu mine aveam dreptate să spunem că e cel mai prietenos sat din câte există, sunt sigură, fiindcă tot timpul săptămânii oamenii erau bucuroşi să ne vadă trecând oricât de des în timpul zilei, şi de la fiecare căsuţă ne întâmpinau feţe prietenoase, cu saluturi. Cunoscusem şi înainte mulţi oameni de-acolo şi aproape pe toţi copiii, dar acum până şi clopotniţa începuse să ne arate o căutătură intimă şi prietenoasă. Printre prietenii mei cei noi se afla şi o femeie bătrână, bătrână tare, care trăia într-o căsuţă acoperită cu paie şi văruită, atât de mică, încât atunci când oblonul uşii era deschis, acoperea întreaga faţadă a clădirii. Bătrâna avea un nepot marinar şi i-am trimis o scrisoare din partea ei şi i-am desenat sus pe pagina întâi colţul căminului în care bunică-sa îl crescuse şi unde scaunul lui vechi mai stătea pe locul lui de altădată. Asemenea lucru a fost socotit de întregul sat drept cea mai minunată ispravă din lume; dar când veni răspunsul de la Plymouth în care marinarul spunea că are să ia desenul cu el în America şi că din America are să scrie iarăşi, m-am pomenit cu tot respectul ce se cuvenea să fie acordat serviciului poştal şi mi s-au conferit mie meritele întregii reţele epistolare.

Astfel, ba stând atâta vreme la aer, ba jucându-mă cu droaia de copii, ba pălăvrăgind cu atâta lume, intrând în multe căsuţe şi luând loc după poftire, ba ocupându-mă de educaţia lui Charley şi trimiţându-i Adei zilnic scrisori lungi, aproape că nu mai aveam vreme să mă gândesc la mica mea pierdere şi eram mai tot timpul veselă. Dacă mă mai gândeam la ea când şi când, în clipele de răgaz, n-aveam decât să-mi găsesc de lucru şi uitam.

Dar am simţit-o o dată, mai mult decât mi-aş fi închipuit, când un copil spuse: „Mamă, de ce doamna nu mai este tot o doamnă frumoasă, cum era înainte?” Dar când am văzut că îi eram la fel de dragă copilului şi că purta uşurel mânuţa-i moale peste obrazul meu, cu un soi de grijă milostivă în atingerea feţei, pe dată mi-am revenit în fire. În multe şi mărunte împrejurări am constatat, spre marea mea mângâiere, ce firesc e pentru fiinţele cu suflete nobile să fie atente şi delicate faţă de cei cu lipsuri. Una dintre ele m-a mişcat cu deosebire. S-a întâmplat să intru în bisericuţa satului tocmai când se oficia o căsătorie şi când tânăra pereche trebuia să semneze în registrul cununiilor.

Mirele, căruia i s-a înmânat condeiul la început, a făcut o cruce mare drept iscălitură; mireasa, ce venea după el, a făcut şi ea la fel. Ei, bine, o ştiam pe mireasă încă de când venisem ultima oară acolo, nu numai ca pe cea mai drăguţă fată din localitate, dar şi ca pe una ce se evidenţiase în şcoală şi nu m-am putut împiedica de a mă uita la ea cu oarecare surprindere. Fata veni lângă mine şi-mi şopti, pe când lacrimi de dragoste cinstită şi admiraţie îi umpluseră ochii strălucitori:

— E un băiat bun şi scump, domnişoară, dar încă nu poate scrie… Are să înveţe de la mine… Şi n-am vrut să-l fac de ruşine pentru nimica-n lume!

Ei, bine, de ce m-aş mai teme, când iată câtă nobleţe găseşti în sufletul fiicei unui plugar!

Proaspăt şi înviorător sufla aerul asupra mea ca şi altădată, şi culorile sănătoase se iviră pe faţa mea cea nouă, ca şi altădată pe faţa mea cea veche. Era minunat şi s-o vezi pe Charley atât de radioasă şi îmbujorată, şi amândouă ne bucuram cât e ziua de lungă, iar noaptea dormeam buştean.

În parcul împădurit de la Chesney Wold se afla un locşorce-mi era mai drag ca toate şi unde fusese ridicată o bancă în faţa căreia se desfăşura o privelişte de toată frumuseţea. Pădurea fusese curăţată şi rărită ca să dea mai multă lărgime perspectivei, iar peisajul sclipitor de însorit din fund era atât de minunat încât mă duceam să mă odihnesc în tihnă acolo, cel puţin o dată pe zi. De pe terenul acela mai înalt se vedea mai frumos Castelul cu latura-i pitorească numită Drumul Stafiei, iar numele-i înfiorător, precum şi vechea legendă a familiei Dedlock, pe care o auzisem de la domnul Boythorn şi care-i lămurea denumirea, se îmbinau cu priveliştea şi-i dădeau un caracter misterios şi atrăgător pe lângă farmecul ei real. Aici era şi un mal faimos pentru toporaşii ce creşteau pe el, şi cum una dintre plăcerile zilnice ale lui Charley era să culeagă flori de câmp, a îndrăgit şi ea locul ca şi mine. Ar fi zadarnic să cercetez acum de ce nu m-am apropiat niciodată de Castel sau de ce n-am intrat niciodată în el. Familia nu era acolo, auzisem chiar de la sosirea mea, şi nu era aşteptată să vină. Nici pe departe nu s-ar putea spune că n-aş fi fost curioasă sau interesată să văd Castelul; dimpotrivă, adeseori şedeam în locul cu banca, întrebându-mă cum vor fi fost orânduite încăperile, sau dacă uneori răsună vreun ecou, ca un mers de picior, aşa cum zicea povestea despre Drumul singuratic al Stafiei. Sentimentul nedefinit pe care mi-l deşteptase Lady Dedlock se poate să fi avut oarecare înrâurire asupra mea, ţinându-mă departe de Castel chiar şi când ea era plecată. Nu sunt chiar sigură. Fireşte că faţa şi fiinţa ei erau asociate cu aşezarea de la Chesney Wold, dar n-aş putea spune că ele mă împiedicau să mă duc la Castel, cu toate că ceva mă-mpiedica totuşi. Cu motiv sau fără, nu mă apropiasem încă niciodată de Castel până în ziua în care începe povestea asta.

Şedeam să mă odihnesc la locul meu preferat, după o lungă hoinăreală, iar Charley aduna toporaşi la mică depărtare de mine. Mă uitasem lungă vreme la Drumul Stafiei zăcând în umbra adâncă a zidurilor, şi-mi închipuiam arătarea femeiască ce se zice că le dă târcoale, când mi-am dat seama că o făptură se apropia prin pădure. Priveliştea era adâncă şi atât de întunecată de frunze, iar umbra crengilor pe pământ o făcea atât de obscură ochilor, încât la început n-am putut desluşi cine era. Încetul cu încetul s-a arătat să fie o femeie… O doamnă… Să fie tocmai Lady Dedlock. Era singură şi venea spre locul unde şedeam eu, cu un pas mult mai grăbit, am băgat de seamă spre uimirea mea, decât îi era obiceiul.

M-am zăpăcit de prezenţa-i neaşteptată, atât de aproape de mine (mai înainte de a o fi recunoscut era la mai mică depărtare decât bătaia vorbei) şi aş fi vrut să mă ridic şi să-mi continui plimbarea. Dar nu am putut. Rămăsesem ţintuită locului. Nu atât din pricina pripitelor ei gesturi de implorare, nici din pricina înaintării ei grabnice şi a mâinilor întinse, nici a schimbării neînchipuite în felul ei de a fi sau a absenţei trufiei sale distante, cât din pricina a ceva apărut pe faţa ei după care tânjisem şi la care visasem de pe când eram o copiliţă, ceva ce nu mai văzusem pe faţa nimănui, ceva ce nu mai văzusem până atunci nici pe faţa ei.

O spaimă şi o slăbiciune m-au cuprins şi am strigat-o pe Charley; Lady Dedlock s-a oprit chiar în clipa aceea şi şi-a schimbat înfăţişarea, aproape aşa cum o cunoscusem înainte.

— Domnişoară Summerson, mă tem că te-am tulburat, îmi adresă ea vorba, păşind încetişor spre mine. Încă nu ţi-ai recăpătat puterile. Ai fost foarte bolnavă, ştiu. Am fost foarte îngrijorată când am aflat.

N-am mai putut să-mi desprind ochii de pe faţa-i pierită şi nici să mă mişc de pe banca pe care şedeam. Îmi dădu mâna, a cărei răceală de moarte, într-un neasemuit dezacord cu calmul silit al trăsăturilor ei, a sporit fascinaţia ce pusese stăpânire pe mine. N-aş putea spune ce se petrecea în mintea mea învârtejată.

— Ai început să te însănătoşeşti? Mă întrebă ea cu bunătate.

— Acum o clipă mă simţeam foarte bine, Lady Dedlock.

— Fata e tânăra dumitale însoţitoare?

— Da.

— Vrei s-o trimiţi înainte şi să mergi spre casă cu mine?

— Charley, am strigat-o eu, du florile singură acasă şi vin şi eu în urma ta.

Charley, făcând o reverenţă cât putu mai bine, îşi înnodă, roşindu-se, panglicuţele bonetei şi-o porni singură înainte. Lady Dedlock se aşeză pe locul de lângă mine. Nu găsesc cuvinte ca să pot spune în ce stare sufletească m-am aflat, când am văzut în mâna ei batista mea cu care acoperisem faţa copilaşului mort.

M-am uitat la ea, dar n-am putut-o vedea, n-am putut-o auzi şi nici n-am mai putut să-mi trag sufletul. Bătăile inimii mi-erau atât de puternice şi sălbatice, încât simţeam că viaţa se rupe de mine. Dar când mă cuprinse la pieptul ei, mă sărută şi prinse a plânge de gâtul meu, mi se făcu milă şi îmi venii în fire; apoi căzu în genunchi în faţa mea şi începu să strige:

— O, copilul meu, copilul meu, eu sunt mama ta denaturată şi nenorocită! O, încearcă să mă ierţi!

Când am văzut-o prăbuşită la picioarele mele pe pământul gol, cu sufletul în mare suferinţă, am simţit peste tot tumultul emoţiilor mele, un val de recunoştinţă pentru prevederea dumnezeiască dea mă fi schimbat atât de mult la faţă, încât niciodată să n-o pot dezonora prin vreo trăsătură de asemănare, aşa încât nimeni, uitându-se la mine şi uitându-se la ea, să nu poată nici pe departe gândi c-ar exista vreo strânsă înrudire între noi.

Am ridicat-o pe mama mea în picioare, rugând-o şi implorând-o să nu mai stea prosternată în faţa mea în asemenea întristare şi umilire. Toate acestea le-am spus cu frânturi de vorbe fără şir, fiindcă, pe lângă tulburarea în care mă aflam, mă cuprinsese frica văzând-o la picioarele mele. I-am spus… Sau am încercat să-i spun… Că dacă-i vorba despre mine, copilul ei, să-mi iau îndemnul şi s-o iert, apoi am făcut-o, ba o făcusem chiar de mulţi, tare mulţi ani. I-am spus că sufletul mi-e peste plin de dragostea pe care i-o port, de-o dragoste firească pe care nimic în trecut n-o schimbase şi nici n-ar putea-o schimba. Aşadar, nu eu sunt cea care, stând pentru întâia oară la pieptul mamei mele, s-o trag la răspundere pentru că mi-a dat viaţă, ci e de datoria mea s-o binecuvântez şi s-o primesc la pieptul meu, chiar dacă lumea întreagă i-ar întoarce spatele, şi nu-i cer decât îngăduinţa s-o fac. Mi-am ţinut mama îmbrăţişată şi ea m-a ţinut pe mine şi, în inima pădurii liniştite, în tăcerea zilei aceleia de vară, părea că numai sufletele noastre tulburate nu-şi puteau găsi pacea.

— Să mă binecuvântezi şi să mă primeşti, gemu mama, e mult prea târziu. Trebuie să umblu singură pe drumul meu întunecat, care mă va duce unde va voi şi unde-o fi. De la o zi la alta, uneori de la un ceas la altul, nu mai văd calea din faţa paşilor mei vinovaţi. Ăsta-i blestemul pământesc pe care l-am atras asupră-mi. Îl îndur şi îl ascund.

Chiar şi la gândul celor îndurate, îşi ascunse chipul sub aerul de mândră nepăsare, ca sub un văl, dar curând se lepădă iarăşi de el.

— Trebuie să păstrez taina, dacă mai poate fi păstrată, nu numai pentru mine. Am un soţ, nefericită şi dezonorată făptură ce sunt!

Cuvintele de mai sus le şopti într-un înăbuşit strigăt de disperare, care-a sunat mai teribil decât oricare alt ţipăt. Acoperindu-şi faţa cu mâinile, s-a smuls din îmbrăţişarea mea ca şi cum n-ar fi suferit nici măcar s-o ating, prăbuşindu-se la picioarele mele, şi nici cu încercările mele disperate, nici cu mângâierile de care m-am slujit, n-am putut-o hotărî să se ridice. Zicea: „Nu, nu, nu”, că numai aşa putea să-mi vorbească; trebuie să fie mândră şi dispreţuitoare oriunde aiurea, dar aici, în singurele clipe fireşti ale vieţii sale, se-apleacă sub povara umilinţei şi a ruşinii.

Nefericita mea mamă îmi povesti că-n timpul bolii mele aproape îşi ieşise din minţi. Abia atunci aflase că-i trăieşte copilul. N-ar fi putut bănui până atunci că eu sunt copilul acela. Se luase după mine până aici ca să-mi vorbească măcar o dată în toată viaţa ei. Niciodată nu vom putea fi împreună, nici nu vom putea comunica una cu alta şi, probabil, de-aici înainte nu vom mai putea schimba nici un cuvânt cât vom mai fi pe faţa pământului. Îmi puse în mâini o scrisoare pe care s-o citesc numai eu şi-mi spuse că, după ce voi fi citit-o şi voi fi distrus-o… Nu atât de dragul ei, fiindcă ea nu mai pretindea nimic, cât de dragul soţului ei şi-al meu… De-atunci înainte trebuie s-o socotesc pe vecie ca moartă. Dacă pot crede că mă iubeşte cu dragoste de mamă, în starea asta de disperare în care o văd, mă roagă s-o cred, pentru că aşa mă voi putea gândi la ea cu mai multă milă, închipuindu-mi ce suferă. Se afla într-o situaţie deznădăjduită şi fără nici-o scăpare. Fie că-şi va feri taina până la moarte, ori că se va întâmpla să-i fie descoperită şi astfel să aducă necinstea şi ruşinea asupra numelui pe care şi-l luase, ea îşi va duce singură lupta pe vecie, şi nici-o dragoste nu se poate lipi de ea şi nici-o fiinţă omenească nu-i poate veni în ajutor, nici într-un fel.

— Dar taina nu-i primejduită până acum? Am întrebat eu. E în afară de primejdie, scumpă mamă?

— Nu, răspunse mama. A fost cât pe ce să fie dezvăluită. A fost salvată printr-un accident. Dar poate fi scăpată din mână printr-un alt accident… Mâine, în orice zi.

— Te temi de o anume persoană?

— Sst! Nu tremura şi nu mă plânge atât de mult. Nu merit asemenea lacrimi, îmi răspunse mama, sărutându-mi mâinile. Mă tem de o persoană foarte tare.

— Un duşman?

— Nu-i un prieten. Unul care-i lipsit de pasiuni ca să fie duşman sau prieten. E vorba de avocatul lui sir Leicester Dedlock: automat, devotat, lipsit de afecţiune şi foarte însetat de câştiguri, privilegii, pizmuind renumele de a fi stăpânul tainelor caselor mari.

— Are vreo bănuială?

— Multe.

— Nu asupra ta, mamă? Am întrebat îngrijorată.

— Ba da! Necontenit stă la pândă, şi-i mereu în preajma mea. Îl pot ţine la respect, dar nu pot scăpa de el.

— E atât de lipsit de milă şi de scrupule?

— Cu desăvârşire lipsit. Nici de mâniat nu se mânie. E indiferent la orice, afară de rostul lui. Şi rostul lui e să adune taine, care-i dau asemenea putere pe care n-o împarte cu nimeni şi nici adversari nu are.

— N-ai putea să-i câştigi încrederea?

— N-am să încerc niciodată. Drumul întunecat pe care-l bat de atâţia ani are un capăt, unde-o fi să fie. Merg pe el singură, oricare îi va fi capătul. Poate că-i aproape, poate că-i departe, cât timp drumul există nimic nu mă poate întoarce din cale.

— Mamă scumpă, aşa te-ai hotărât?

— Aşa m-am hotărât. De multă vreme răspund la nebunie cu mai multă nebunie, la mândrie cu mai multă mândrie, la dispreţ cu mai mult dispreţ, la insolenţă cu mai multă insolenţă şi am înfruntat multe deşertăciuni cu încă mai multe. Voi înfrunta şi primejdia asta şi-i voi supravieţui, dacă pot. M-a încercuit aproape la fel de îngrozitor cum ar fi dacă pădurile de la Chesney Wold, pe care le vezi, ar încercui Castelul, dar calea pe care o am de străbătut rămâne aceeaşi. N-am decât una, nici nu pot avea decât una.

— Domnul Jarndyce…, am început s-o rog, dar mama m-a întrebat pe loc:

— Bănuieşte?

— Nu, am răspuns eu. Nu, cu siguranţă că nu. Fii sigură că nu bănuieşte nimic! Şi i-am povestit ceea ce mi-a relatat el că ştie despre povestea vieţii mele. Dar e atât de bun şi de înţelegător am urmat eu, încât poate că, dac-ar şti…

Mama, care până atunci nu se clintise din locul în care era, a ridicat mâna, ducând-o la gura mea şi m-a oprit.

— Încrede-te pe deplin în el, urmă ea după puţină vreme. Ai liberul meu consimţământ… Un dar mic de la asemenea mamă pentru copilu-i nedreptăţit!… Dar nu te gândi la aşa ceva. Puţină mândrie tot mi-a mai rămas, chiar şi-aşa!

I-am arătat, cât mai duios am putut, sau pe cât pot să-mi amintesc acum… Pentru că tot timpul neliniştea şi deznădejdea erau atât de mari, încât aproape nu înţelegeam ce spunea, cu toate că orice vorbă, oricât de distantă sau de îndurerată, rostită de vocea mamei, pe care în copilărie nu învăţasem s-o iubesc şi s-o recunosc, care nu-mi cântase ca să m-adoarmă, de la care nu auzisem niciodată o binecuvântare şi care nu mă-ndemnase nicicând să nădăjduiesc în ceva, orice vorbă a ei mi-a lăsat în amintire o impresie puternică… Zic că i-am arătat sau am încercat să-i arăt cum nădăjduiam că numai domnul Jarndyce, care mi-a fost cel mai bun tată, ar putea fi în stare să-i dea vreun sfat sau sprijin. Dar mama răspunse că nu, că-i cu neputinţă, nimeni n-o poate ajuta. Prin pustiul ce i se întinde la picioare, trebuie să meargă singură.

— Copila mea, copila mea, zise ea apoi. Ultima dată! Sărutările acestea pentru ultima dată! Braţele astea pentru ultima oară pe după gâtul meu! N-o să ne mai vedem. Ca să nădăjduiesc să fac ceea ce caut să fac, trebuie să fiu ceea ce sunt de-atâta vreme. Asta-i răsplata mea, aşa mi-e destinul. Dacă auzi că Lady Dedlock e plină de strălucire, de înflorire şi măgulită de linguşitori, gândeşte-te că sub masca asta e nefericita ta mamă, mustrată de conştiinţă! Gândeşte-te că în realitate suferă, e torturată de remuşcări zadarnice, înăbuşind în suflet tainica iubire, unicul adevăr de care e în stare. Şi după aceea iart-o, dacă poţi, şi strigă către Cel de Sus s-o ierte, ceea ce nicicând nu se va putea!

Ne-am mai ţinut îmbrăţişate încă puţin, dar era atât de neclintită în hotărârea ei, încât îmi desprinse braţele din îmbrăţişare şi mi le puse pe piept şi, cu un ultim sărut, se dezlipi de mine şi plecă în pădure. Am rămas singură; liniştit şi tăcut, în vale, în soare şi-n umbră, zăcea vechiul Castel, cu terasele şi turnuleţele sale, asupra cărora îmi păruse, când l-am văzut întâia oară, că odihneşte atâta tihnă desăvârşită, dar care acum arăta a fi pândarul necruţător şi nemilos al nenorocirii maică-mii.

Copleşită cum eram, slabă şi neajutorată la început, aşa cum fusesem în camera mea de bolnavă, nevoia de a mă păzi de primejdia descoperirii sau chiar a celei mai îndepărtate bănuieli mi-a fost de ajutor. Mi-am luat toate precauţiile, pe cât eram în stare, ca să-i ascund lui Charley că plânsesem, şi m-am silit să mă gândesc la toate sfintele mele îndatoriri de a fi cu ochii în patru şi de a-mi păstra sângele rece. A trecut ceva timp până ce am putut reuşi sau până ce am fost în stare să-mi stăpânesc izbucnirile de durere, dar după vreun ceas, sau cam aşa ceva, m-am simţit mai bine şi mi-am dat seama c-aş putea să mă reîntorc. M-am dus spre casă foarte încet şi i-am spus lui Charley, pe care am găsit-o în poartă, uitându-se după mine, c-am fost ademenită să-mi prelungesc plimbarea, după ce mă despărţisem de Lady Dedlock, şi că eram istovită şi-aş vrea să mă culc. Aflându-mă în siguranţă în cameră la mine, am citit scrisoarea. Din ea am dedus limpede că nu fusesem părăsită de mama… Ceea ce atunci însemna mult. Sora ei mai mare şi singura, naşa mea din copilărie, descoperind la mine oarecare semne de viaţă, după ce fusesem dată la o parte ca născută moartă, în simţul ei rigid de datorie, dar fără dorinţă sau de voinţă ca să trăiesc, m-a crescut într-o taină strictă, iar eu n-am văzut chipul mamei decât acele câteva ceasuri de după naştere. Atât de ciudat mi-am păstrat locul pe faţa pământului, încât, până acum câtva timp în urmă, eu, pentru mama mea, mă născusem moartă… Fusesem îngropată…, nu fusesem înzestrată cu viaţă… Nu purtasem nici un nume. Când mă văzuse prima oară în biserică, tresărise şi se gândise că fiica ei ar fi fost ca mine dac-ar fi trăit şi ar fi crescut, dar atunci n-a fost decât atât.

Ce-mi mai spunea scrisoarea afară de asta nu-i nevoie să repet aici. Îşi are timpul şi locul propriu în povestirea mea.

Prima mea grijă a fost să ard ce scrisese mama şi să distrug până şi cenuşa scrisorii. Nădăjduiesc să nu pară nefiresc sau urât că m-am întristat teribil atunci la gândul că nu pierisem. Că mi se părea c-ar fi fost mai bine şi c-ar fi fost mai mare fericire pentru multă lume dacă aş fi murit cu adevărat. Că aveam o groază de mine fiindcă eram primejdia şi eventuala ruşine a mamei şi a unei familii cu nume mândru. Că eram atât de tulburată şi de cutremurată, fiind stăpânită de credinţa că ar fi fost drept să mor la naştere, de vreme ce aşa fusesem menită, şi ca atare era nedrept să trăiesc, nefiind sortită pentru viaţă.

Asemenea sentimente mă împresurau. Am adormit extenuată şi, când m-am deşteptat, am plâns din nou la gândul că venisem înapoi în lume cu sarcina mea de necazuri aduse altora. M-am temutde mine mai tare ca oricând, gândindu-mă din nou la mama, împotriva căreia stăteam mărturie, gândindu-mă la stăpânul aşezării de la Chesney Wold, sau la semnificaţia cea nouă şi groaznică a vechilor cuvinte ce-mi mugeau în ureche ca un talaz izbit de mal: „Maică-ta, Esther, e ruşinea vieţii tale, iar tu eşti ruşinea vieţii ei. Va veni vremea… Şi încă destul de curând… Când ai să înţelegi şi ai să simţi cum nimeni mai bine decât o femeie nu poate”. Şi odată cu acestea, alte cuvinte îmi veneau în minte: „Roagă-te în fiecare zi ca păcatele altora să nu se abată asupra capului tău”. Nu puteam desluşi tot ce se petrecea cu mine, dar simţeam ca şi cum vina şi ruşinea erau în mine şi ceasul pedepsei cereşti sunase.

Ziua s-a topit într-un amurg mohorât, întunecat şi trist, iar eu mă luptam în continuare cu aceeaşi suferinţă. Am plecat să umblu singură şi, după ce m-am plimbat puţin prin parc, uitându-mă la umbrele întunecate cum se lăsau peste copaci şi la zborul neregulat al liliecilor, care uneori aproape că mă atingeau, m-am simţit pentru întâia oară ademenită de Castel. Poate c-aş fi putut să nu mă duc până acolo dac-aş fi fost într-o dispoziţie sufletească mai fermă. Aşa cum eram însă, am apucat-o pe cărarea care duce drept pe lângă el.

N-am îndrăznit să zăbovesc sau să ridic ochii în sus, dar am trecut pe dinaintea grădinii terasă, cu miresmele sale parfumate şi cu aleile sale largi, cu straturile bine întreţinute şi cu pajiştile de iarbă ca mătasea şi am putut vedea ce frumos şi impunător e, şi cum balustradele vechi de piatră şi parapetul şi scările largi cu trepte scunde erau brăzdate de timp şi de vreme, şi cum muşchiul şi iedera, ocrotite, creşteau peste ele şi în jurul piedestalului de piatră al cadranului solar, şi am auzit apa havuzului căzând. Apoi calea ducea pe lângă şirul lung de ferestre întunecate, diversificate de turnuri cu turle şi porticuri de forme neobişnuite, unde lei vechi de piatră sau monştri groteşti se zburleau din vizuinile de umbră şi-şi arătau colţii la întunericul nopţii de deasupra blazoanelor pe care le ţineau în gheare. De acolo, cărarea şerpuia cotind pe sub un portal şi trecând printr-o curte unde se afla intrarea principală (am trecut mai departe cu zor şi grabă), şi pe lângă grajduri în care părea să nu fie nimic decât nişte glasuri ce se iscau fie de la vântul ce susura prin îngrămădirea compactă de iederă atârnată de-un perete înalt, roşu, ori din jelania şoptită a giruetei, ori din lătratul câinilor, ori din bătaia înceată a unui clopot. Aşa că, puţin după aceea, dând peste mirosul dulce de floare de tei, tei al căror foşnet îl şi auzeam, m-am întors pe cotitura cărării, către faţada dinspre sud, şi acolo, deasupra mea, erau balustradele de la Drumul Stafiei şi o fereastră luminată, care putea să fie de la camera mamei. Poteca era pavată, ca şi terasa de deasupra de altfel, iar paşii mei fiind tăcuţi deşteptau un sunet slab ca un ecou pe lespede. M-am oprit să mă uit numai la ceea ce văzusem în trecerea mea, apoi am pornit repede mai departe şi în câteva clipe am lăsat în urmă fereastra luminată, când din pricina ecoului paşilor mei îmi veni dintr-o dată în minte că în legenda Drumului Stafiei era un adevăr îngrozitor, că eu eram cea care trebuia s-aducă nenorocirea asupra solemnului Castel şi că din clipa aceea chiar paşii mei vestitori veniseră să-i dea târcoale. Cuprinsă de o spaimă tot mai mare, care îmi îngheţa sângele în vene, am prins a fugi parcă de mine şi de toate, apucând-o pe drumul pe care venisem, şi nu m-am oprit până n-am ajuns la cabina portarului; în spatele meu, parcul zăcea în tristeţe şi întunecare.

Abia după ce m-am văzut singură în camera mea, cu noaptea înainte, şi m-am simţit iarăşi descurajată şi nefericită, am început să-mi dau seama în ce stare proastă şi nesănătoasă mă aflam. Dar de la draga mea, care avea să vină a doua zi, am găsit o scrisoare veselă, plină de atâtea făgăduieli duioase, încât ar fi trebuit să fiu de piatră ca să nu mă mişte, şi de la tutore am găsit altă scrisoare, ce mă ruga să-i spun doamnei Minerva, dac-am s-o văd pe domniţă, că fără ea toţi de acolo tânjeau de te topeai de mila lor, că gospodăria se ducea de râpă, că nimeni altul nu putea ţine cheile şi că toate făpturile cuvântătoare din casă şi dimprejur spun sus şi tare că gospodăria nu mai arată ca altădată, de parc-ar fi alta, şi că au început să facă revoluţie, cerând întoarcerea ei. Asemenea scrisori laolaltă m-au făcut să mă gândesc cât de iubită eram, cu tot pustiul din mine, şi cât de fericită ar trebui să fiu. Şi m-au mai făcut să mă gândesc la toată viaţa mea din trecut şi totul m-a adus într-o stare mai bună, aşa cum ar fi trebuit să fiu dinainte.

Fiindcă am văzut prea bine că nu fusesem destinată morţii, căci altfel n-aş fi trăit, ca să nu zic că n-aş fi fost hărăzită unei vieţi atât de fericite. Apoi, am văzut prea bine câte lucruri au contribuit pentru propăşirea mea. Iar dacă păcatele părinţilor uneori cad pe capetele copiilor, nu înseamnă că din pricina asta mă temeam eu. Am înţeles că sunt tot atât de nevinovată de naşterea mea cât şi o regină, şi că în faţa Tatălui Ceresc nu voi fi pedepsită pentru naşterea mea, după cum nici regina nu-i răsplătită pentru a ei. Chiar din zbuciumul zilei aceleia trăsesem concluzia că pot găsi, chiar foarte curând, o împăcare mângâietoare cu schimbarea ce se abătuse asupra mea. Aşa că mi-am reînnoit hotărârile şi m-am rugat să găsesc tărie în ele şi, deşertându-mi sufletul de amarul meu şi de-al nenorocitei mele mame, am simţit că umbrele acelei dimineţi se risipesc. N-au mai stăruit nici asupra somnului meu, iar când lumina zilei următoare m-a deşteptat, dispăruseră cu desăvârşire.

Draga mea trebuia să sosească pe la cinci ceasuri după masă. N-am ştiut cum să-mi petrec timpul mai bine până atunci, decât făcând o plimbare lungă pe drumul pe care trebuia să vină, aşa că Charley şi cu mine şi cu Stubbs înşeuat, fiindcă de când cu întâmplarea aceea vestită, nu l-am mai înhămat la trăsurică, cu toţii am pornit-o într-o lungă călătorie pe drum şi înapoi. La înapoiere am trecut în revistă cu de-amănuntul casa şi grădina, am avut grijă ca totul să fie în ordine şi am scos păsărică afară din colivie, ca pe un fenomen de căpetenie al aşezării.

Mai bine de două ceasuri trebuiau să se mai scurgă până la sosirea ei, şi în acest răstimp, care-mi păru că nu se mai sfârşeşte, trebuie să mărturisesc că eram neliniştită şi îngrijorată de înfăţişarea mea schimbată. Ţineam atât de mult la draga mea, încât mă preocupa efectul schimbării mele asupra ei, mai mult decât asupra orişicui. Mă aflam în starea asta de uşoară întristare, nu că mi-ar fi părut rău de cele întâmplate – sunt sigură că-n ziua aceea nu-mi părea rău – dar mă gândeam: va fi fost ea pregătită cum trebuie? Când mă va vedea pentru întâia oară n-are să fie puţin cam izbită şi dezamăgită? Schimbarea mea, oare, nu-i puţin mai în rău decât se aştepta? N-are s-o caute cumva pe vechea ei Esther fără s-o mai găsească? Nu va trebui oare să se deprindă cu mine şi să luăm totul iar de la început?

Cunoşteam atât de bine feluritele expresii de pe chipul dragei mele şi faţa îi era atât de sinceră şi cinstită în frumuseţea ei, încât eram sigură dinainte că nu-şi va putea ascunde prima impresie când va da prima oară cu ochii de mine. Şi mă gândeam: „Voi putea oare să răspund de mine, dacă impresia ei va fi una din cele proaste, lucru la care mă aşteptam?”

Ei bine, m-am gândit c-am să pot. După noaptea care trecuse, eram sigură c-am să pot. Dar să stai, şi iar să stai, s-aştepţi şi iar s-aştepţi, să iscodeşti şi iar să iscodeşti cu gândul, era o pregătire sufletească atât de grea, încât m-am hotărât s-o pornesc iarăşi la drum înaintea ei, ca s-o întâmpin.

Aşa că i-am spus lui Charley:

— Eu plec iarăşi pe jos, singură pe drum, în întâmpinarea ei.

Fata fiind de acord din toată inima cu orice-mi făcea mie plăcere, am plecat şi-am lăsat-o pe ea acasă.

Dar înainte de a ajunge la a doua bornă rutieră, îmi tresărea inima ori de câte ori vedeam câte-un nor de praf în depărtare (cu toate că ştiam că nu-i, că încă nu poate fi diligenţă), aşa că m-am hotărât să mă întorc şi să mă duc iarăşi acasă. Iar după ce m-am întors, m-am temut atât de tare să nu m-ajungă diligenţă din urmă (cu toate că ştiam că n-are să m-ajungă şi că nici nu se poate întâmpla aşa ceva) încât am alergat cea mai mare parte a drumului, ca să mă feresc de asemenea posibilitate.

Apoi, după ce-am ajuns să mă simt iarăşi în siguranţă, acasă, mi-am zis: „Halal ce lucru frumos ai mai făcut!”. Acum ardeam ca focul şi, în loc să fac cum e mai bine, făcusem cum e mai rău.

În sfârşit, când am crezut că mai este cel puţin un sfert de oră, ba, încă mai mult, Charley a strigat deodată la mine pe când tremuram în grădină:

— Iată c-a venit domnişoara! E aici!

Fără să fi avut de gând s-o fac, am rupt-o la fugă pe scări în cameră la mine şi m-am ascuns după uşă. Acolo am stat tremurând chiar şi când am auzit-o pe Ada, draga mea, strigându-mă, în timp ce urca scările:

— Esther, scumpa mea, dragostea mea, unde eşti? Domniţă, dragă doamnă Minerva!

Dădu buzna înăuntru, şi era gata să fugă iarăşi afară, când în sfârşit mă văzu. Oh! Îngeraşul meu! Privirea ei de altădată, plină de dragoste, plină de dor, plină de căldură, devotată. Nimic altceva în ea… Nu, nimic, nimic!

Vai, cât de fericită eram, jos pe duşumea, cu draga şi frumoasa mea fată şi ea, tot jos pe duşumea, ţinându-mi faţa ciupită de cicatrice lipită de obrazul ei frumos, scăldând-o în lacrimi, umplând-o de sărutări, legănându-mă încolo şi-ncoace ca pe un copil, strigându-mă cu tot felul de nume drăgăstoase ce-i treceau prin minte şi strângându-mă la piept lângă inima ei statornică.

Procesul Jarndyce acă taina pe care trebuia s-o păstrez ar fi fost a mea.

— MF=I ar fi trebuit s-o împărtăşesc Adei la scurtă vreme după întâlnirea noastră. Dar nu era a mea şi nici prin minte nu mi-a trecut că aş avea dreptul s-o povestesc nici măcar tutorelui, afară doar dacă s-ar ivi cine ştie ce eveniment neprevăzut şi de importanţă. Era o povară grea pe care trebuia s-o port singură; dar datoria mea pentru moment părea să fie clară şi, fericită de prietenia dragei mele, nu voiam ca vreo pornire de-a mea sau o încurajare de-a ei să mă împingă să vorbesc. Cu toate că adeseori, când Ada dormea şi totul era cufundat în linişte, amintirea mamei mă ţinea trează şi-mi făcea noaptea apăsătoare şi greu de-ndurat, în alte împrejurări însă nu mă lăsam copleşită, iar Ada m-a găsit aşa cum am fost întotdeauna… Afară doar, bineînţeles, de acel amănunt despre care am vorbit destul şi pe care n-am de gând să-l mai amintesc, dacă nu-i nevoie.

Mare mi-a fost greutatea, trebuind să-mi păstrez calmul când, chiar în prima seară, stând la lucru, Ada m-a întrebat dacă familia Dedlock e la Castel şi când m-am văzut silită să-i răspund că cel puţin aşa cred, fiindcă Lady Dedlock vorbise cu mine în pădure alaltăieri. Încă mai mare când Ada m-a întrebat ce anume îmi spusese şi eu i-am răspuns că fusese amabilă şi atentă, iar Ada, recunoscând că e frumoasă şi elegantă, îi impută felul ei mândru de-a fi şi aerul rece şi măreţ. Dar Charley mi-a venit în ajutor fără să-şi dea seama, spunându-ne că Lady Dedlock n-a stat la Castel decât două nopţi, în drum spre Londra, către un oarecare alt castel mare din ţinutul vecin, ca să-l viziteze, şi că plecase devreme în dimineaţa următoare zilei în care o văzuserăm noi, la observatorul nostru, după cum numisem locul acela cu banca din parc. Charley adevereşte zicala despre oalele mici cu urechile mari, sunt sigură, fiindcă ea aude într-o zi mai multe vorbe şi fapte decât îmi ajung mie la urechi într-o lună.

Trebuia să stăm o lună în casa domnului Boythorn. Draga mea se afla acolo abia de-o săptămână încheiată, după cât ţin minte, când, într-o seară, după ce terminasem de udat florile grădinarului, dându-i lui o mână de ajutor, şi tocmai la aprinsul lumânărilor, Charley, arătându-se cu un aer foarte important dindărătul scaunului Adei, îmi făcu semne misterioase, chemându-mă afară din cameră.

— Oh! Vă rog, domnişoară, începu să-mi spună în şoaptă Charley, cu ochii rotunzi şi cum nu se mai poate de larg deschişi, sunteţi poftită la hanul „Scutul lui Dedlock”.

— Ei, asta-i, Charley! Exclamai eu, cine poate să mă poftească pe mine la un han?

— Nu ştiu, domnişoară, răspunse Charley, alungindu-şi gâtul şi încrucişându-şi strâns mâinile pe cordonul şorţuleţului ei, ceea ce făcea totdeauna când se bucura că are de spus ceva misterios şi tainic, dar e un domnişor, domnişoară, ce vă trimite complimente şi vă roagă să binevoiţi să vă duceţi la el fără să spuneţi nimănui de asta.

— Complimente de la cine, Charley?

— De la sine, răspunse Charley, ale cărei cunoştinţe gramaticale progresau, dar nu prea repede.

— Şi cum de-ai ajuns tu să fii solul, Charley?

— Nu sunt eu solul, vă rog, făcu micuţa mea slujitoare. E domnul W. Grubble, domnişoară.

— Dar cine-i domnul Grubble, Charley?

— Domnul Grubble, domnişoară? Ce, nu ştiţi, domnişoară? La „Scutul lui Dedlock”, patron W. Grubble, mă lămuri Charley, rostind rar, de parc-ar fi descifrat firma.

— Da? Chiar stăpânul, Charley?

— Da, domnişoară. Vă rog, domnişoară. Soţia lui e femeie frumoasă, dar şi-a fărâmat glezna şi nu ise prinde la loc. Iar fratele ei e tăietorul care a fost pus la închisoare. Şi ei se-aşteaptă să bea până ce-o muri numai din bere, urmă Charley.

Neştiind despre ce poate fi vorba şi fiind de-o bucată de vreme foarte bănuitoare, m-am gândit că mai bine e să mă duc acolo singură. Ca atare, am trimis-o pe Charley să-mi aducă repede boneta, vălul şi şalul şi, după ce le-am pus pe mine, am coborât străduţa povârnită pe care mă simţeam ca acasă, de parc-aş fi fost în grădina domnului Boythorn.

Domnul Grubble stătea în pragul micuţului său han foarte curat, aşteptându-mă, cu haina lepădată de pe el. Şi-a ridicat pălăria cu amândouă mâinile când m-a văzut venind şi, ţinând-o aşa de parc-ar fi fost un vas de fier (aşa de grea părea), a luat-o înainte pe cărarea acoperită cu nisip, ducându-mă în cel mai bun salon al lui; o încăpere curată, cu covor pe jos, cu mai multe plante în ea decât era nevoie, cu o litografie în culori a Reginei Carolina, mai multe scoici, o droaie de servicii de ceai, doi peşti împăiaţi puşi sub sticlă, iar, atârnând din tavan, un obiect ciudat de-ai fi zis că-i ou sau tărtăcuţă (dar nu ştiu care din două şi mă-ndoiesc că s-ar găsi cineva care să ştie). Îl cunoşteam pe domnul Grubble foarte bine din vedere, având obiceiul să stea deseori în uşă. Un om plăcut la înfăţişare, bine făcut, între două vârste, care nu se socotea îmbrăcat cum se cuvine, chiar de stătea acasă la foc, până nu-şi punea pălăria şi nu-şi trăgea cizmele, dar care nu purta niciodată haină, decât la biserică.

A curăţat mucul lumânării şi, ducându-se puţin îndărăt ca să vadă cum arată, a ieşit din cameră pe neaşteptate, fiindcă tocmai aveam de gând să-l întreb de cine fusese trimis. Uşa salonului de alături deschizându-se, am auzit atunci câteva voci ce mi-au părut cunoscute şi care s-au oprit. Un pas uşor şi repede s-a apropiat de camera în care mă aflam, şi cine altul credeţi că stătea în faţa mea, decât Richard!

— Draga mea Esther! Exclamă el, prietena mea cea mai bună! Şi era într-adevăr atât de însufleţit şi de sincer, încât, uimită şi bucuroasă de întâmpinarea lui frăţească, aproape că nu-mi puteam trage sufletul ca să-i spun că Ada e bine.

— Răspunzi gândurilor mele tainice, ai rămas aceeaşi fată bună şi scumpă! Adăugă el, conducându-mă spre un scaun şi aşezându-se şi el alături de mine.

Mi-am ridicat vălul de pe faţă, dar nu de tot.

— Aceeaşi fată bună şi scumpă ai rămas! Urmă Richard la fel de duios ca mai înainte.

Mi-am ridicat de tot vălul de pe faţă, apoi, punându-mi mâna pe braţul lui Richard şi uitându-mă în ochii lui, i-am spus cât de mult îi mulţumesc pentru plăcerea pe care mi-a făcut-o venind să mă vadă, şi ce grozav mă bucur şi eu să-l văd, cu atât mai mult cu cât în timpul bolii mele am luat o hotărâre pe care am să i-o comunic acum.

— Scumpa mea, răspunse Richard, cu nimeni n-am avut o mai puternică dorinţă să vorbesc decât cu tine, pentru că vreau să mă înţelegi.

— Şi eu vreau, Richard, l-am asigurat, clătinând din cap, să înţelegi şi tu pe cineva.

— Deoarece te referi atât de curând la John Jarndyce, urmă Richard… Presupun că la el te-ai gândit?

— Bineînţeles că la el.

— Atunci, pot spune de la început că sunt bucuros, pentru că tocmai în această privinţă ard de nerăbdare să fiu înţeles. De tine… Pricepi… De tine, draga mea. N-am de dat nici-o socoteală domnului Jarndyce sau domnului cutare…

M-am întristat să-l aud luând asemenea ton şi el a băgat de seamă.

— Bine, bine, dragă Esther, îmi spuse, să nu intrăm în treburile astea acum. Vreau să-mi fac apariţia în linişte în casa în care stai, cu tine la braţ, şi să-i fac verişoarei mele scumpe o bucurie la care nu se-aşteaptă. Nădăjduiesc că devotamentul tău faţă de John Jarndyce îţi îngăduie atâta lucru?

— Dragă Richard, i-am răspuns, ştii bine că ai fi primit din toată inima în casa lui – căminul tău – dacă-l vei socoti doar ca atare, şi la fel din toată inima eşti primit şi aici!

— Rostit ca de cea mai bună „domniţă”! Exclamă Richard, bucuros.

L-am întrebat cum îi place profesia pe care şi-a ales-o.

— Oh, îmi place destul de mult! Răspunse Richard. E în ordine! La drept vorbind, pentru un timp, asta ori alta e tot atât de bună. Nu ştiu dacă are să-mi mai pese cât de cât de ea când voi ajunge să-mi limpezesc treburile, dar atunci, oricum, pot lichida vânzând brevetul, şi… În orice caz, hai să le dăm dracului toate plictiselile astea pentru moment.

Atât de tânăr şi aşa de chipeş şi, din toate punctele de vedere, exact la capătul opus al domnişoarei Flite. Şi totuşi, înspăimântător de la fel cu ea în căutătura întunecată, neliniştită, iscoditoare ce i se strecura pe faţă!

— Tocmai acum sunt în concediu la Londra, urmă Richard.

— Zău?

— Da. Am dat o fugă să-mi văd de… De treburile mele de la Curtea de Justiţie, înainte de vacanţa cea mare, adăugă el, silindu-se să râdă nepăsător. Începem în sfârşit să ne mişcăm în procesul acela vechi, ţi-o făgăduiesc.

Nu-i de mirare că am clătinat neîncrezătoare din cap!

Ai dreptate, nu-i un subiect plăcut.

Richard spuse vorbele de mai sus, în timp ce pe faţă îi trecea aceeaşi umbră de îngrijorare ca şi mai înainte. Ducă-se dracului, măcar în seara asta… Uf! Na, s-a dus!… Cine crezi că-i cu mine?

— Era cumva glasul domnului Skimpole, cel pe care l-am auzit?

— Chiar el! Îmi face aşa de bine, ca nimeni altul! Ce copil atrăgător!

L-am întrebat pe Richard dacă mai ştie cineva c-au venit împreună. Mi-a răspuns: „Nu, nimeni!” A trebuit să-l întrebe pe copilaşul bătrân, dragul de el – aşa-i spunea el domnului Skimpole – şi copilaşul bătrân, dragul de el, îi spusese unde ne aflam, şi-atunci i-a spus copilaşului bătrân, dragul de el, că s-a hotărât să vină să ne vadă, iar copilaşul bătrân, dragul de el, a dorit numaidecât să vină şi el, aşa că l-a adus aici.

— Şi merită… Nu numai cheltuielile meschine pe care le ai cu el, dar de trei ori mai mult aur decât propria lui greutate, urmă Richard. E un tovarăş aşa de vesel! Şi deloc interesat. Spontan şi cu idei sănătoase!

Bineînţeles că n-am văzut dovada dezinteresării domnului Skimpole în faptul că Richard îi plătea întreţinerea, dar despre asta n-am spus nici un cuvânt. De fapt, intră şi el şi abătu conversaţia noastră pe un alt făgaş. Era încântat că mă vede, mi-a spus c-a vărsat cu deliciu lacrimi de bucurie şi de simpatie, din când în când, de şase săptămâni încoace; n-a gustat fericire mai mare decât aflând că-mi merge mai bine, că a început să înţeleagă acum amestecul de bine şi de rău din lume, şi-şi dă seama ce mare preţ are sănătatea numai când altcineva e bolnav; nu ştie încă dacă nu cumva în mersul lucrurilor e lăsat de la bunul Dumnezeu ca A să se uite saşiu, pentru ca B să fie mai fericit că el nu-i încrucişat, sau că C are un picior de lemn numai pentru ca D să fie mai mulţumit simţindu-şi picioarele lui de carne şi sânge în ciorapi de mătase.

— Dragă domnişoară Summerson, iată-l pe prietenul nostru, Richard, continuă domnul Skimpole, plin de cele mai scânteietoare viziuni ale viitorului, pe care le evocă din bezna înaltei Curţi de Justiţie. Ce să spun, e încântător, e încurajator, e plin de poezie! În vechime, codrii şi singurătăţile străluceau de veselie pentru păstorul care îşi închipuia cântecul din fluier al lui Pan şi dansurile nimfelor. Păstorul cel de faţă, păstorelul nostru Richard, revarsă strălucire asupra întunecatelor instanţe judecătoreşti, închipuind-o pe zeiţa Fortuna cu tot cortegiul ei că se desfată în acordurile melodioase ale unei judecăţi de la tribuna magistraţilor. Lucrul e foarte plăcut, doar ştii! Un individ răuvoitor şi cârcotaş mi-ar putea spune: „La ce slujesc asemenea excese legale şi echitabile? Cum de le apăraţi?” îi răspund: „Amice cârcotaş, nu le apăr, dar îmi sunt tare plăcute. Iată un tânăr păstor, un prieten de-al meu, care le transpune în ceva extrem de atrăgător pentru naivitatea mea. Eu nu spun că pentru asta există ele… Căci eu nu-s decât un copil printre voi, nemulţumiţii de pe faţa pământului, şi nu-s chemat eu să vă dau socoteală vouă şi nici chiar mie… De nimic…, dar s-ar putea să fie aşa, să existe pentru asta!”.

Am început să mă gândesc serios că Richard nu putea găsi un prieten mai vătămător ca el. Mi-era peste mână ca în asemenea situaţie, când căuta din răspunsuri principii şi ţeluri juste, să-l văd că are alături de el un om fermecător, dar uşuratic şi delăsător, lipsindu-se cu atâta nepăsare de toate principiile şi de toate ţelurile. Puteam înţelege cum o fire ca a tutorelui, atât de încercată în contactul cu lumea şi silită să contemple cu mâinile legate mizerabilele subterfugii şi discordii provocate de nenorocirile familiei, găsea o consolare imensă când domnul Skimpole îşi mărturisea slăbiciunile şi făcea paradă de candoarea-i neprihănită, dar nu mă puteam mulţumi cu gândul că atitudinile domniei sale erau chiar atât de sincere pe cât păreau, şi că nu slujeau ţelurilor leneşe ale domnului Skimpole, la fel de bine ca oricare alt mijloc, dar cu mai puţin necaz.

Amândoi au venit cu mine înapoi şi, lăsându-l pe domnul Skimpole la poartă, am intrat pe nesimţite cu Richard şi-am spus:

— Ada, iubita mea, am adus un gentilom venit să te vadă.

Nu era greu de citit pe faţa îmbujorată şi emoţionată. Ada îl iubea din tot sufletul şi el o ştia, şi eu o ştiam. Era o chestiune prea transparentă această întâlnire a lor numai ca simpli veri.

Aproape că nu mai aveam încredere în mine, ajungând să fiu răutăcioasă de tot din cauza bănuielilor mele, dar nu mai eram chiar atât de sigură că Richard o iubea din tot sufletul. O admira foarte mult – oricine ar fi admirat-o – şi cred că ar fi reînnoit legământul lor tineresc cu multă mândrie şi mare înflăcărare, de n-ar fi ştiut că Ada îşi va respecta făgăduiala dată tutorelui. Totuşi, mă tortura gândul că înrâurirea procesului se întinsese chiar până şi aici, că Richard îşi amâna deplina încredere şi dorinţa-i arzătoare în dragoste, ca în toate celelalte lucruri, până ce procesul Jarndyce îi va ieşi din minte. Vai mie! Niciodată n-am să ştiu ce s-ar fi ales de Richard fără pacostea asta de pe capul lui!

I-a spus Adei cu cea mai mare sinceritate că nu venise ca să comită vreo încălcare tainică a condiţiilor impuse de domnul Jarndyce, pe care ea le primise (cam prea fără rezerve şi cu prea multă încredere, după părerea lui), dar că venise făţiş s-o vadă şi să mă vadă, şi ca să se justifice faţă de noi de ce se află cu domnul Jarndyce în asemenea relaţii ca acestea actuale. Dar cum copilaşul bătrân, dragul de el, avea să vină dintr-o clipă într-alta, Richard m-a rugat să-i fixez o întâlnire a doua zi în cursul dimineţii, ca să se justifice pe calea unei convorbiri cu mine, fără rezerve. I-am propus să mergem la plimbare în parc la ora şapte dimineaţa şi a fost de acord cu propunerea mea. Puţin după aceea, şi-a făcut apariţia şi domnul Skimpole, care ne-a înveselit preţ de un ceas. A cerut mai ales s-o vadă pe „micuţa Coavinses” (aşa o numea el pe Charley) şi i-a spus, cu un aer patriarhal, că-i dăduse defunctului ei tată toate afacerile ce-i stătuseră în putere şi că, dacă vreunul dintre frăţiorii ei îşi dă osteneala să îmbrăţişeze aceeaşi profesie, el nădăjduieşte să fie încă în stare să-i dea o grămadă de lucru.

— Pentru că sunt prins întruna în asemenea laţuri, urmă domnul Skimpole, privind cu un aer radios la noi pe deasupra unui pahar de vin cu apă, şi sunt întruna vândut la licitaţie… ca o navă, sau cu datoriile lichidate, ca o societate navală, cineva o face întotdeauna pentru mine. Eu n-o pot face, ştiţi doar, pentru că niciodată n-am bani. Dar cineva o face. Scap cu obrazul curat prin mijlocirea cuiva. Eu nu sunt ca graurul. Eu scap. De-ar trebui să mă întrebaţi cine-i acel cineva, pe cinstea mea că n-aş putea să vă spun. Hai să bem în sănătatea acelui cineva. Dumnezeu să-l binecuvânteze!

Richard a întârziat puţin a doua zi dimineaţă, dar n-a trebuit să-l aştept mult şi am cotit spre parc. Aerul era limpede şi pajiştea înrourată, iar pe cer nici un nor. Păsărelele ciripeau încântător, scânteierile de pe ferigă, din iarbă şi de pe pomi erau minunate să le priveşti; bogăţia luxuriantă ce-mbrăca pădurile părea să fi crescut de douăzeci de ori din ajun, ca şi cum, în noaptea tăcută, când toate arătaseră atât de definitiv învăluite în somn, natura, prin amănuntele minuscule ale fiecărei frunze miraculoase, fusese mai trează ca de obicei, pentru strălucirea zilei acesteia.

— Ce loc frumos! Exclamă Richard, privind jur-împrejur. Aici nu-i nici-o ciocnire şi nici-o neînţelegere de felul celor din procese!

Dar era alt necaz.

— Să-ţi spun ceva, dragă fată, urmă Richard, după ce mi s-or limpezi treburile, am să vin aici, cred, ca să mă odihnesc.

— N-ar fi mai bine să te odihneşti acum? Am întrebat.

— Oh! Cât despre asta, răspunse Richard, fie odihnă sau orice altceva, acum nu-i uşor. Pe scurt, nu se poate. Cel puţin eu nu pot.

— De ce?

— Ştii tu de ce, Esther. Dacă ar fi să locuieşti într-o casă neterminată, gata să-i pui acoperişul sau să i-l dai jos, sau s-o dărâmi din vârf şi până-n temelie şi s-o reclădeşti… Mâine, poimâine, săptămâna viitoare, luna viitoare, anul viitor… ai vedea că-i greu să stai şi să te odihneşti. Aşa şi cu mine. Acum? Pentru noi, reclamanţii din proces, nu există cuvântul acum.

Aproape că-mi venea să cred în puterea de atracţie răspândită de micuţa domnişoară Flite, sărmana mea prietenă, pe căile hoinare ale pribegiei, dar, uitându-mă la Richard, am văzut iarăşi căutătura întunecată de aseară. E groaznic să te gândeşti, dar avea în ea umbra nefericitului om care murise.

— Dragă Richard, începem convorbirea noastră.

— Ştiam c-ai să-mi spui asta, doamnă Minerva!

— Şi nu numai eu, dragă Richard. Nu eu sunt cea care te-a prevenit odinioară să nu-ţi pui speranţele, nici să n-aştepţi ceva de la pacostea blestemată de pe capul familiei.

— Iată că vii iarăşi la John Jarndyce! Exclamă Richard cu nerăbdare. Fie! Mai curând ori mai târziu, tot trebuie să-l aducem pe tapet, fiindcă el e fondul celor ce am de spus, şi cu atât mai bine să începem cu asta. Dragă Esther, cum poţi fi atât de oarbă? Nu vezi că el este parte interesată, şi că lui îi convine şi doreşte ca eu să nu ştiu nimic dintr-ale procesului şi nici să-mi pese de el; dar iată că pentru mine nu poate fi tot atât de bine.

— O, Richard, am protestat, e cu putinţă să-l fi văzut, să-l fi auzit, să fi trăit sub acoperişul lui, şi să-l fi cunoscut, şi totuşi să-mi poţi mărturisi chiar mie, în locul ăsta singuratic, unde nu-i nimeni să ne audă, asemenea bănuieli nevrednice?

Richard s-a înroşit până-n vârful urechilor, ca şi cum fireasca lui nobleţe ar fi simţit chinul remuşcării. A tăcut o bucată de vreme, apoi mi-a răspuns cu voce înceată:

— Esther, sunt încredinţat că ştii că eu nu-s un individ meschin şi că îmi dau cumva seama că bănuielile şi neîncrederea nu sunt decât cusururi la un om de vârsta mea.

— O ştiu prea bine, am răspuns. Şi sunt mai sigură de asta decât de orice.

— O, scumpa mea! Exclamă Richard, ce bine ţi se potriveşte şi cum mă linişteşte! Aveam nevoie să capăt o fărâmă de mângâiere din toată afacerea asta, căci e urâtă cum nu se mai poate, de nici nu-ţi pot spune.

— Ştiu foarte bine, am zis iarăşi, le ştiu la fel, Richard… Ce să zic? Ştiu la fel ca tine… Că asemenea interpretări greşite sunt străine de firea ta. Şi ştiu tot atât de bine ca şi tine cât de mult ţi-o poate schimba.

— Hai, surioară, hai, urmă Richard ceva mai vesel, tu ai să fii sinceră cu mine în orice caz. Dacă eu am nenorocul să sufăr influenţa asta, atunci îl are şi el. Dacă pe mine m-a strâmbat puţin, şi pe el trebuie să-l fi strâmbat puţin. Nu zic că nu-i om onorabil, dincolo de toată încurcătura şi nesiguranţa procesului, sigur că e. Dar vezi că procesul ne întinează pe toţi. Ştii doar că-i întinează pe toţi. L-ai auzit chiar pe el spunând-o de zeci de ori. Atunci el de ce să scape?

— Din pricină că el are un caracter deosebit şi fiindcă s-a ţinut cu toată tăria în afara sferei de influenţă, Richard.

— Oh, pentru că şi fiindcă! Replică Richard pornit. N-aş putea spune, fată dragă, că nu-i înţelept şi plăcut la vedere să păstrezi asemenea nepăsare exterioară. Poate să facă celelalte părţi interesate să se culce pe o ureche, şi oamenii pot să mai moară, şi faptele pot să se mai uite, şi multe lucruri se pot pe nesimţite întâmpla, lucruri destul de convenabile.

M-a cuprins, asemenea milă de Richard, încât n-am mai putut să-i fac nici-o imputare, nici măcar din ochi. Mi-am adus aminte de îngăduinţa blândă a tutorelui faţă de greşelile lui, şi cu câtă lipsă de ostilitate şi cu câtă stăpânire de sine vorbise de acele greşeli.

— Esther, reîncepu Richard, nu trebuie să-ţi închipui c-am venit aici ca să-i aduc lui John Jarndyce învinuiri într-ascuns. N-am venit decât ca să mă justific. Ce am de spus e că totul a mers foarte bine şi ne-am înţeles foarte bine, câtă vreme am fost cu totul nepăsător în privinţa procesului de care vorbim, dar, de îndată ce-am început să mă interesez de el şi să-l cercetez, lucrurile s-au schimbat. Din clipa aceea John Jarndyce a descoperit că Ada trebuie s-o rupă cu mine şi că, dacă n-o apuc pe calea foarte contestabilă impusă de el, nu sunt potrivit pentru ea. Ei bine, Esther, n-am de gând s-o apuc pe asemenea cale foarte discutabilă. Nu vreau să mă bucur de bunăvoinţa lui John Jarndyce, în termenii incoerenţi ai unui asemenea compromis, termeni pe care n-are nici un drept să-i dicteze. Că-i place ori că nu-i place, trebuie să-mi apăr drepturile şi pe-ale Adei. M-am gândit la toate o bună bucată de vreme, şi iată, asta-i concluzia la care am ajuns.

Sărmanul Richard, dragul de el! Într-adevăr se gândise la toate o bună bucată de vreme. Faţa, vocea, atitudinea lui, toate o arătau prea limpede.

— Aşa că i-am scris cinstit (trebuie să ştii că i-am scris despre toate) că suntem de păreri contrarii şi că e mai bine ca neînţelegerea noastră să se desfăşoare pe faţă, decât pe ascuns. Îi mulţumesc pentru bunăvoinţă şi pentru protecţie, dar el să-şi urmeze calea lui, căci eu mi-o urmez pe-a mea. E limpede că drumurile noastre nu-s la fel. După unul dintre testamentele de la dosar, mie mi se cuvine să iau mult mai mult decât el. Nu vreau să spun că testamentul respectiv va fi confirmat de Curte, dar aşa e şi are şanse.

— Nu de la tine aflu, dragă Richard, despre scrisoarea ta. Am auzit de ea, fără să fie însoţită de cuvinte de supărare sau de mânie.

— Zău? Făcu Richard, pe un ton mai moale. Sunt bucuros c-am spus că e om de treabă, când nu-i vorba de povestea asta nenorocită. Şi-acum, dragă Esther, eu ştiu că părerile mele îţi par grozav de dure şi aşa îi vor părea şi Adei, când îi vei spune ce s-a petrecut între noi. Dar dacă ai fi intrat în proces cu mine, dacă te-ai fi aplecat asupra hârtiilor de la dosar, cum am făcut eu când lucram la Kenge, dacă ai şti măcar ce grămadă de învinuiri cuprinde, cu dovezi şi contradovezi, cu bănuieli şi contrabănuieli, m-ai socoti moderat şi potolit în comparaţie cu alţii.

— Poate că-i aşa, am răspuns. Dar chiar crezi tu, Richard, că printre hârtiile acelea multe se găsesc mult adevăr şi multă dreptate?

— Undeva este adevăr şi este dreptate în proces, Esther…

— Sau au fost odată, demult tare, numai eu.

— Ba sunt… Sunt… Trebuie să fie undeva, se repezi Richard, cu înflăcărare, şi trebuie scoase la iveală. Dar nu ademenindu-mă cu Ada şi închizându-mi gura în privinţa banilor vor ieşi adevărul şi dreptatea la lumină. Zici că procesul mă schimbă, John Jarndyce zice şi el că procesul schimbă, a schimbat şi va schimba pe toţi cei ce sunt părţi în el. Atunci, cu atât mai mari drepturi voi avea când voi ajunge să fac tot ce-mi stă în putinţă ca să-l duc la capăt.

— Tot ce-ţi stă în putinţă, Richard! Tu crezi că în toţi anii ăştia, de-a rândul, alţii n-au făcut şi ei tot ce le-a stat în putinţă? S-au uşurat oare greutăţile din cauza altor nereuşite?

— Dar nu poate dura o veşnicie, răspunse Richard cu o sălbăticie ce creştea în el şi care-mi aduse iarăşi în faţa ochilor trista amintire a ultimei victime. Sunt tânăr şi plin de zel şi nu o dată s-a văzut cum energia şi hotărârea au făcut minuni. Alţii nu s-au amestecat în proces decât pe jumătate. Eu mă dedic lui în întregime. Fac din el scopul vieţii mele!

— O, Richard, dragul meu, cu atât mai rău, cu atât mai rău!

— Nu, nu, nu, nu-ţi fie teamă pentru mine, răspunse el cu dragoste. Eşti o fată scumpă, bună, înţeleaptă, cuminte, binecuvântată de puterile cereşti, dar ai şi tu slăbiciunile tale. Iată, mă întorc la John Jarndyce. Îţi spun ţie, Esther, draga mea, când ne aflam în relaţiile acelea pe care el le găsea atât de potrivite, ei bine, relaţiile acelea nu erau fireşti.

— Discordia şi înverşunarea sunt relaţiile tale fireşti, Richard?

— Nu, nu spun asta. Vreau să spun că întreaga afacere ne pune în termeni nefireşti, în termeni incompatibili cu legăturile fireşti, iată, încă o raţiune ca să-i dau zor! Când procesul se va încheia, s-ar putea să descopăr că m-am înşelat în privinţa lui John Jarndyce. Mintea îmi va fi mai limpede când mă voi elibera de el şi atunci s-ar putea să fiu de acord cu cele ce spui tu astăzi. Foarte bine. Atunci am să recunosc şi-am să-l despăgubesc.

Toate amânate pe când va sosi timpul din închipuirea lui. Toate învălmăşite şi nehotărâte până atunci.

— Deocamdată, tu, care-mi eşti confidenta cea mai de încredere, urmă Richard, aş dori s-o faci pe verişoara mea, Ada, să înţeleagă că nu sunt cusurgiu, nestatornic sau îndărătnic în privinţa lui John Jarndyce, dar că port în spate povara ţelului şi raţiunii de care ţi-am vorbit. Aş vrea ca tu să vorbeşti cu ea în numele meu, pentru că ea îi poartă mare stimă şi respect vărului ei John şi pentru că ştiu că tu vei îndulci lumina crudă sub care mă arăt, chiar dacă nu eşti de acord cu ea, şi… Şi, pe scurt-continuă Richard care a şovăit la rostirea vorbelor de mai jos – nu… Nu-mi place să creadă Ada, o fată curată la suflet cum e ea, că sunt un om cu fire de cârcotaş, certăreţ şi bănuitor.

I-am spus că asemenea cuvinte ca acestea din urmă i se potrivesc mai bine decât tot ce spusese până acum.

— Ei, bine, recunoscu Richard, se poate să fie foarte adevărat, draga mea. Aproape că am sentimentul că-i aşa. Dar voi fi în stare să procedez cinstit şi leal, când va sosi timpul. Atunci am să fiu iarăşi cum trebuie, să n-ai teamă.

L-am întrebat dacă asta e tot ce doreşte să-i spun Adei.

— Nu chiar, răspunse Richard. Sunt obligat să nu-i ascund că John Jarndyce mi-a răspuns la scrisoare ca de obicei, adresându-mi-se cu „Dragul meu Rick”, încercând să mă convingă să-mi schimb părerea şi spunându-mi că el rămâne oricum neschimbat. (Totul e minunat, bineînţeles, dar situaţia rămâne neschimbată). De asemenea, doresc ca Ada să ştie că dacă o văd rar în timpul din urmă, am însă grijă să-i apăr interesele tot atât cât şi pe-ale mele… Noi doi fiind exact în aceeaşi oală… Şi nădăjduiesc că nu-şi va închipui, luându-se după palavrele pe care le-ar putea auzi, cum c-aş fi uşuratic sau imprudent, dimpotrivă, abia aştept să se termine procesul şi tot timpul mă zbat pentru asta. Fiind acum major, şi luând-o pe calea pe care am apucat-o, mă socotesc liber de a nu da socoteală de acţiunile mele lui John Jarndyce. Dar Ada fiind încă minoră, nu-i cer să-şi reînnoiască promisiunea pe care ne-am făcut-o unul altuia. Când va fi liberă să hotărască despre soarta ei, eu voi sta bine pe picioarele mele şi amândoi vom fi într-o cu totul altă situaţie în societate, cred. Dacă ai să-i spui toate acestea, care se vor bucura şi de felul tău înţelept şi cuminte de a le explica, îmi faci un serviciu pe cât de mare pe atât de folositor, scumpa mea Esther, şi-am să mă războiesc cu succesiunea Jarndyce cu mai multă forţă. Bineînţeles nu-ţi cer să faci o taină din tot ce ţi-am spus, când vă întoarceţi în Casa Umbrelor.

— Richard, am replicat eu, îţi pui toată încrederea în mine, dar mă tem că n-ai să-mi urmezi sfatul.

— Mi-e cu neputinţă să-l urmez în privinţa asta, fată dragă. În oricare alta, sunt gata.

Ca şi cum ar mai fi fost vreo altă privinţă în viaţa lui! Ca şi cum soarta lui şi firea lui n-ar fi fost una şi aceeaşi!

— Dar pot să te întreb ceva, Richard?

— Cred că da, răspunse el, râzând. Nu ştiu cine altul ar putea, dacă n-ai să poţi tu.

— Tu singur spui că nu duci o viaţă prea aşezată.

— Cum aş putea, dragă Esther, când n-am nimic?

— Ai făcut iar datorii?

— Ei, bineînţeles c-am făcut, răspunse Richard uimit de naivitatea mea.

— Bineînţeles, ai zis?

— Copil drag ce eşti, sigur că da. Nu mă pot arunca într-o treabă fără să nu cheltuiesc absolut nimic. Uiţi, sau poate nu ştii că, printr-unul din legate, Ada şi cu mine avem de luat câte ceva. Nu-i decât o chestie între o sumă mai mare şi una mai mică. În orice caz nu voi depăşi limitele sumei. Binecuvântată să-ţi fie inima, fată minunată ce eşti, încheie Richard foarte amuzat de neliniştea mea, are să fie bine, o scot eu la capăt, draga mea!

Simţeam că mă cuprinde o îngrijorare atât de profundă pentru primejdia în care se afla, încât am încercat, în numele Adei, într-al tutorelui şi într-al meu, prin mijloacele cele mai înflăcărate pe care le-am putut născoci, să-l înduioşez şi să-i arăt câteva dintre greşelile lui. Le-a primit pe toate cu răbdare şi cu îngăduinţă, dar toate se izbeau de el fără nici cel mai mic efect. N-am avut de ce mă mira, după primirea pe care mintea lui absentă a făcut-o scrisorii de la tutore, dar m-am hotărât să mă folosesc de influenţa Adei, totuşi.

Aşa că, după ce plimbarea noastră ne-a adus iarăşi în sat şi după ce m-am dus acasă să-mi iau micul dejun, am pregătit-o pe Ada pentru povestirea pe care aveam de gând să i-o împărtăşesc, înfăţişându-i cu exactitate raţiunile de care trebuie să ne îngrozim, şi anume că Richard se duce la fund şi-şi risipeşte viaţa întreagă în vânt. Lucrul a întristat-o adânc bineînţeles, cu toate că ea avea o cu mult mai mare încredere decât aveam eu că Richard îşi va îndrepta greşelile-încredere atât de firească şi de afectuoasă la draga mea – după care i-a scris cele de mai jos:

Prea scumpul meu verişor, Esther mi-a relatat tot ce i-ai povestit azi dimineaţă. Îţi scriu cele de faţă ca să-ţi repet cu toată sinceritatea din partea mea toate cele ce ţi-a spus şi ea şi să-ţi mai adaug cât sunt de încredinţată că mai curând ori mai târziu te vei convinge că verişorul nostru John este un model de cinste, sinceritate şi bunătate, şi atunci te vei întrista profund că i-ai făcut, fără să vrei, atâta nedreptate.

Nu prea ştiu cum să-ţi scriu cele ce doresc a-ţi spune în continuare, dar am încredere că le vei înţelege aşa cum le gândesc eu. Am oarecare temeri, prea scumpul meu verişor, că s-ar putea să fie din pricina mea că îţi prilej uieşti acum atât de multă amărăciune… Şi dacă-ţiprilejuieşti ţie, atunci o simt şi eu. În cazul că e aşa, sau în cazul că în tot ce faci te frământă mult gândurile în privinţa mea, te rog şi te implor din tot sufletul să încetezi. Orice ai face pentru mine nu mi-ar aduce nici pe jumătate atâta fericire, cât faptul de a întoarce spatele acelei umbre în care ne-am născut amândoi. Nu te supăra pe mine de cele ce-ţi spun. Te rog, te rog, dragă Richard, de dragul meu şi pentru binele tău şi dintr-o silă firească pentru izvorul necazurilor ce-şi au partea lor de vină în faptul că am rămas amândoi orfani când eram tare mici, te rog, te rog, lasă-te de proces pe vecie. Suntem îndreptăţiţi să ştim, în clipa de faţă, că nimic bun şi nici-o speranţă nu ne aşteaptă de la el, că nimic nu-i de scos din proces, decât amărăciune.

Scumpul meu verişor, nu am nevoie să-ţi mai spun eu că eşti pe deplin liber şi că e foarte probabil să poţi întâlni o făptură pe care s-o iubeşti cu mult mai mult decât pe prima ta dragoste. Sunt absolut sigură, dacă-mi îngădui să spun, că persoana aleasă acum de tine ar prefera din răsputeri să-ţi împărtăşească soarta pretutindeni, oricât de modestă sau de lipsită de mijloace va fi şi să te vadă fericit, făcându-ţi datoria şi urmându-ţi calea aleasă de tine, decât să spere sau chiar să devină foarte bogată cu tine (dacă asemenea lucru arficu putinţă), cu preţul scurgerii unor ani de amânări şi spaime şi cu cel al nepăsării tale faţă de alte ţeluri. S-arp utea să te în ire sp usele mele cu atâta siguranţă, eu care am atât de puţină experienţă şi cunoaştere a vieţii, dar le ştiu ca sigure din însăşi inima mea… Pe veci, scumpul meu verişor, a ta cu cea mai mare afecţiune, Ada.

Bileţelul de mai sus l-a adus pe Richard numaidecât la noi, dar prea puţin i-a schimbat părerile, dacă i le-a schimbat cumva. Vom judeca cinstit, zicea el, cine a avut dreptate şi cine nu… Are să ne arate el., avem să vedem noi! Era însufleţit şi înflăcărat, ca şi cum gingăşia Adei l-ar fi încântat, dar eu n-am nici-o speranţă, şi-o spun suspinând, că scrisoarea ar fi putut avea o înrâurire mai puternică asupra judecăţii lui la o reexaminare, decât a putut-o avea cu siguranţă atunci.

Cum amândoi aveau să rămână cu noi în ziua aceea şi-şi opriseră locuri în poştalion pentru întoarcere pe a doua zi dimineaţă, am căutat un prilej ca să vorbesc cu domnul Skimpole. Obiceiul nostru de a sta mai mult pe-afară mi-a scos un prilej în cale şi, cu sfială, i-am spus că, încurajându-l pe Richard, îşi asumă o răspundere.

— Răspundere, dragă domnişoară Summerson? Repetă el, agăţându-se de cuvânt cu un zâmbet extrem de amuzat. Sunt ultimul om din lume în privinţa asta. În viaţa mea nu mi-am luat nici-o răspundere… Nu pot.

— Mă tem că oricare dintre noi e obligat să poarte răspunderi, am urmat eu destul de sfioasă, el fiind cu atât mai bătrân şi mai priceput decât mine.

— Nu, zău? Răspunse domnul Skimpole, primind asemenea noutate ca pe-o surpriză cât se poate de plăcută şi de plină de haz. Dar fiecare om nu-i obligat să fie solvabil? Iată că eu nu sunt. N-am fost niciodată. Priveşte, dragă domnişoară Summerson, şi scoase din buzunar o mână de monede de argint şi de aramă amestecate, uite ce mulţi bani! Habar n-am câţi sunt. N-am tăria de a socoti. Zi că-s patru şilingi şi nouă pence… Zi că-s patru lire şi nouă şilingi. Ei îmi spun că datorez mai mult de-atât. Şi cred că-i aşa. Probabil că sunt dator atât cât oamenii buni mă lasă să fac datorii. Dacă ei nu se opresc, de ce m-aş opri eu? Iată-l pe Harold Skimpole în mic. Dacă asta se cheamă răspundere, atunci sunt răspunzător.

Seninătatea perfectă cu care şi-a pus banii iarăşi în buzunar şi cu care m-a privit, cu un zâmbet subtil pe faţă, ca şi cum ar fi vorbit de-o faptă neînsemnată dar ciudată de-a altcuiva, m-a făcut aproape să-mi dau seama că e ca şi cum n-ar avea într-adevăr nimic de-a face cu răspunderile.

— Ei, bine, fiindcă vorbeşti de simţul răspunderii, reluă el discuţia, sunt gata să spun că niciodată n-am avut fericirea de a cunoaşte pe cineva c-un simţ al răspunderii atât de viu şi reconfortant ca al dumitale. Îmi pari a fi întruchiparea desăvârşită a simţului de răspundere. Când te văd, dragă domnişoară Summerson, asigurând desăvârşita funcţionare a întregului sistem mic, dar ordonat în centrul căruia te afli, mă simt înclinat să-mi spun – de fapt chiar îmi şi spun foarte des – „Iată, asta e responsabilitatea!”

Era greu după aceasta să-i explic ce voisem să înţeleg, dar am stăruit încă să-l lămuresc că noi cu toţii nădăjduim ca el să-l împiedice şi să nu-l sprijine pe Richard în părerile optimiste pe care şi le făurea şi de care era stăpânit.

— Cu cea mai mare bunăvoinţă, replică el, dacă pot. Dar, dragă domnişoară Summerson, nu sunt nici viclean, nici prefăcut. Dacă mă prinde de mână şi mă duce să mă poarte prin Curtea de Justiţie de la Westminster, într-o procesiune iluzorie, umblând după noroc, trebuie să mă duc cu el. Dacă-mi spune: „Skimpole, prinde-te în horă!”, trebuie să mă prind cu el. Bunul-simţ n-ar face-o, ştiu, dar eu n-am bun-simţ.

— Mare nenorocire pentru Richard! Am exclamat eu.

— Dumneata chiar aşa crezi? Făcu domnul Skimpole. Nu spune aşa ceva, nu spune aşa ceva. Să ne închipuim că Richard s-ar întovărăşi cu Bunul-Simţ… Un om minunat… Cam zbârcit… Îngrozitor de practic… În fiecare buzunar cu restul gata pregătit la câte o hârtie de zece lire… În mână cu registrul de socoteli liniat… Să zicem, semănând în totul cu un perceptor. Dragul nostru Richard, optimist înflăcărat, sărind peste obstacole, plin de poezie şi gata să se deschidă ca un mugure proaspăt, îi spune prea respectabilului său tovarăş: „în faţa mea văd un viitor de aur: e foarte luminos, e foarte frumos, e foarte vesel; într-acolo mă duc, făcând un salt peste peisajul ce mă desparte de el!” Tovarăşul respectabil îl doboară în aceeaşi clipă cu ordonatul său registru de socoteli, declarându-i textual, într-un chip prozaic, că el nu vede asemenea lucruri, şi îi arată că nu există nimic alta decât taxe, fraude, peruci din păr de cal şi robe negre. Ei, bine, înţelegi dumneata, schimbul e dureros – înţelept în ultimul grad, n-am nici-o îndoială – dar respingător. Eu nu pot face aşa ceva. Eu n-am registre de socoteli liniate, n-am nici-o trăsătură de perceptor în alcătuirea mea, nu sunt deloc respectabil şi nici nu doresc să fiu. Ciudat poate, dar asta e!

Era de prisos să mai adaug ceva, aşa că i-am propus să-i ajungem din urmă pe Ada şi pe Richard, care erau puţin înaintea noastră şi, disperată, am renunţat la domnul Skimpole.

În cursul dimineţii vizitase Castelul şi acuma ne descria într-un chip ciudat tablourile de familie de acolo. Printre doamnele Dedlock cele moarte şi dispărute, erau unele în chip de păstoriţe atât de înspăimântătoare, ne povestea el, încât beţele paşnice din mâinile lor păreau adevărate arme de atac. Îşi păzeau turmele cu străşnicie, împopoţonate şi pudrate, şi-şi lipiseră aluniţe pe obraz ca să-nspăimânte prostimea, aşa cum şefii de trib se vopsesc pe faţă când pleacă la război. Se mai afla acolo un „sir” oarecare Dedlock, într-o bătălie, cu o ghiulea sărită-n aer, nori de fum, străluciri de fulgere, un oraş în flăcări, un fort împresurat, toate în plină acţiune văzându-se printre cele două picioare de dindărăt ale calului său, ceea ce voia să arate, presupunea domnul Skimpole, cât de puţin îi păsa unui Dedlock de asemenea fleacuri. Domnul Skimpole îşi imagina întregul lor neam ca pe unul ce-a fost alcătuit în viaţă din „nişte oameni împăiaţi”, cum i-ar numi el… O vastă colecţie de personaje cu ochi sticloşi, cocoţaţi cât se poate de potrivit pe feluritele lor rămurele şi stinghioare – ca găinile – lipsiţi cu desăvârşire de însufleţire şi totdeauna în vitrine de sticlă.

Nu mă mai simţeam acum la largul meu, auzind aluziile acestea la numele Dedlock, şi am simţit o uşurare când Richard, scoţând un strigăt de uimire, a pornit în grabă să iasă în calea unui străin pe care îl zărise mai înainte venind încetişor înspre noi.

— Ei, Doamne! Exclamă domnul Skimpole. Iată-l pe Vholes!

Am întrebat dacă-i un prieten de-al lui Richard.

— Prieten şi sfătuitor jurist, răspunse domnul Skimpole. Ei, bine, dragă domnişoară Summerson, dacă doreşti bun-simţ, respect şi responsabilitate, toate îngemănate… De vrei un om exemplar… Vholes ţi-e omul.

Nu ştiusem, spuserăm noi, că Richard era asistat de vreun domn c-un asemenea nume.

— Când şi-a atins majoratul, ne lămuri domnul Skimpole, s-a despărţit de bunul nostru amic Kenge, aşa de bun de gură, şi şi l-a ales, cred, pe Vholes. De fapt ştiu că aşa a făcut, pentru că eu i l-am prezentat pe Vholes.

— Îl cunoşteaţi demult? A întrebat Ada.

— Pe Vholes? Dragă domnişoară Clare, mă cunoşteam cu el în felul în care mă cunosc cu mai mulţi domni din aceeaşi breaslă. A făcut unele şi altele, procedând într-un fel foarte plăcut şi politicos… A intentat procese, cred că aşa se spune… Care s-au terminat cu procedura arestării mele. Cineva a fost atât de bun încât a intervenit şi a plătit banii… Nu ştiu cât şi patru pence era totalul sumei, am uitat câte lire şi câţi şilingi, dar ştiu că se termina cu patru pence, pentru că m-a izbit atunci ca un lucru bizar că puteam să fiu dator cuiva cu patru pence… Şi, după aceea, le-am făcut cunoştinţă. Vholes mă rugase să i-l prezint şi lucrul s-a făcut. Acuma îmi vine în minte, urmă domnul Skimpole, uitându-se la noi întrebător, cu un zâmbet cât se poate de sincer în timp ce făcea descoperirea, că Vholes m-a minţit poate? Mi-a dat ceva, zicând că-i comision. Să fi fost un bilet de cinci lire? Ştiţi, cred că trebuie să fi fost o hârtie de cinci lire!

O analiză mai amănunţită a problemei a fost împiedicată de întoarcerea lui Richard spre noi într-o stare de agitaţie, prezentându-ni-l grăbit pe domnul Vholes… Un om gălbejit, cu buzele subţiate, de parc-ar fi fost reci ca gheaţa, cu o erupţie roşie ici şi colo pe faţă, înalt şi subţire, în vârstă de vreo cincizeci de ani, cu capul între umeri şi adus de spate. Îmbrăcat în negru, cu mănuşi negre şi cu haina încheiată până sub bărbie, nu avea nimic deosebit în făptura lui, decât doar că părea fără viaţă în el şi că avea un fel de-a se uita la Richard, încet, cu privirea fixă.

— Nădăjduiesc că nu vă deranjez, doamnelor, zise domnul Vholes, şi atunci am băgat de seamă că era cu mult mai interesant din felul său de a vorbi, parcă lăuntric. M-am înţeles cu domnul Carstone ca să ştie totdeauna când procesul lui e pe rol la Curte şi, aducându-mi-se la cunoştinţă aseară de către unul dintre funcţionarii mei, după închiderea poştei, că procesul e trecut pe rol cam pe neaşteptate, pentru mâine, m-am suit în diligenţă astăzi dis-de-dimineaţă şi-am venit aici să discut cu el.

— Da, zise Richard, cu faţa îmbujorată şi uitându-se triumfător la Ada şi la mine, nu mai procedăm acum după moda veche şi înceată. Acum toarcem firul fără întrerupere! Domnule Vholes, trebuie să-nchiriem ceva cu care să mergem în oraş la poştă, să prindem curierul de seară şi să plecăm cu el!

— Cum doriţi, domnule, răspunse domnul Vholes. Sunt cu totul la ordinele dumneavoastră.

— Stai să văd, adaugă Richard, uitându-se la ceas. Dacă dau o fugă până la han la Dedlock şi-mi fac geamantanul şi comand o cabrioletă, o caleaşcă sau orice s-ar găsi, atunci mai avem un ceas înaintea plecării. Mă întorc apoi la ceai. Verişoară Ada, vrei, împreună cu Esther, să ai grijă de domnul Vholes cât timp lipsesc?

Numaidecât a plecat înfierbântat şi grăbit, şi curând s-a topit în negura înserării. Noi, cei care rămăseserăm, am pornit-o în pas de plimbare înspre casă.

— E necesară prezenţa domnului Carstone mâine, domnule? Am întrebat eu. E de vreun folos?

— Nu, domnişoară, răspunse domnul Vholes. Nu văd c-ar fi.

Şi Ada şi eu ne-am exprimat părerea de rău că trebuie să plece numai ca să încerce iarăşi o dezamăgire.

— Domnul Carstone a stabilit principiul de a veghea singur asupra intereselor sale, zise atunci domnul Vholes şi când un client îşi impune principii proprii, care nu-s potrivnice moralei, e de datoria mea să i le respect. În afaceri doresc să fiu corect şi sincer. Sunt văduv şi am trei fiice, Emma, Jane şi Caroline, şi dorinţa mea e să-mi îndeplinesc datoriile pe care le am în viaţă ca să le las un nume nepătat. Pare a fi un loc plăcut aici, domnişoară.

Întrucât mie îmi adresase observaţia, din pricină că mergeam alături de el, am încuviinţat şi am citat atracţiile de căpetenie.

— Adevărat? Întrebă domnul Vholes. Am privilegiul de a purta de grijă bătrânului meu tată, ce locuieşte pe Valea Ta un tonului… Locul său de baştină… Şi îmi place foarte mult partea aceea. Nici prin minte nu-mi trecea că ar putea fi atât de atrăgător locul de aici.

Ca să întreţin conversaţia, l-am întrebat pe domnul Vholes dacă i-ar fi plăcut să trăiască la ţară.

— Aici, domnişoară, răspunse el, mă atingeţi la coarda sensibilă. Sănătatea mea nu-i deloc perfectă (sufăr de o digestie proastă) şi dac-ar fi să am grijă numai de mine, mi-aş căuta refugiu în viaţa rurală, cu obiceiurile ei, mai cu seamă că obligaţiile profesionale m-au împiedicat să intru ceva mai mult în contact cu societatea în general şi mai ales să am legături cu societatea doamnelor, cu care am dorit cel mai tare să am de-a face. Dar cu cele trei fiice ale mele, Emma, Jane şi Caroline… Şi cu bătrânul meu tată… Nu-mi pot îngădui să fiu egoist. E drept că nu mai am de întreţinut pe bunica mea dragă, care a murit în al o sută doilea an de viaţă, dar rămân destule de făcut, încât e indispensabil şi trebuie ca moara să umble fără oprire.

Se cerea oarecare atenţie să-l asculţi, din pricina vorbirii sale cu sine parcă şi a felului său lipsit de viaţă.

— Să-mi fie cu iertare că am vorbit despre fiicele mele, continuă el. Ele sunt slăbiciunea mea. Doresc să le las bietelor fete puţină independenţă, dar şi un nume respectabil.

Între timp, ajunserăm la casa domnului Boythorn, unde masa cu ceaiul gata pregătit ne aştepta. Puţin după aceea, Richard, grăbit şi fără astâmpăr, intră şi el şi, aplecându-se peste scaunul domnului Vholes, îi şopti ceva la ureche. Domnul Vholes răspunse tare sau aproape tot atât de tare, presupun, cum răspundea totdeauna la orice…

— Mă conduci dumneata, domnule, nu-i aşa?

— Pentru mine e totuna, domnule. Oricum doreşti dumneata. Îţi stau cu totul la dispoziţie.

Am înţeles din cele ce-au urmat că domnul Skimpole trebuia să fie lăsat până a doua zi dimineaţa, să călătorească pe cele două locuri care fuseseră şi plătite. Cum Ada şi cu mine eram amândouă abătute din pricina lui Richard şi foarte necăjite să ne despărţim astfel de el, am lăsat să se-nţeleagă limpede, pe cât am putut de politicos, că ne vom despărţi de domnul Skimpole la hanul „Scutul lui Dedlock” şi ne vom retrage când călătorii nocturni vor fi plecat.

Pe fondul veseliei lui Richard, înlăturând toate necazurile ce ne puteau sta împotrivă, am urcat cu toţii pe vârful unei coline, deasupra satului, unde poruncise să-l aştepte o cabrioletă şi unde am găsit un om cu un felinar aşteptând lângă capul calului slăbănog ce fusese înhămat la trăsurică.

Niciodată n-am să-i uit pe cei doi, aflaţi unul lângă altul în lumina felinarului. Richard, cu hăţurile în mână, din cap până-n picioare numai exaltare, şi domnul Vholes, nemişcat, înmănuşat în negru, încheiat la haină până-n gât, uitându-se la el de parcă s-ar fi uitat la o pradă şi-ar fi vrăjit-o. Îmi stă în faţa ochilor întregul tablou al nopţii întunecoase şi calde, brăzdată de fulgere de vară, cu urma colbuită a drumului străjuit pe laturi de garduri vii şi de arbori înalţi, apoi calul jigărit şi decolorat, cu urechile ciulite, şi plecarea în viteză către procesul Jarndyce.

În noaptea aceea, draga mea mi-a spus că dacă Richard mai târziu va fi bogat sau ruinat, înconjurat de prieteni sau părăsit de toţi, pentru ea asemenea lucruri nu vor schimba nimic; dar cu cât Richard va avea mai multă nevoie de dragostea unui suflet iubitor şi statornic, cu atât mai multă dragoste va trebui să-i dăruiască lui acel suflet iubitor şi statornic, apoi că, dacă gândurile lui îi sunt închinate ei, cu toate rătăcirile sale de-acum, tot aşa şi gândurile ei îi vor fi închinate lui de-a pururi; de-i va putea dedica lui viaţa, nu se va gândi niciodată la ea şi nici la propriile ei plăceri, dacă va putea să le împartă cu el.

Şi s-a ţinut de cuvânt.

Acum mă uit de-a lungul drumului ce se aşterne în faţa mea, în depărtarea adâncă, unde peste puţin capătul călătoriei începe să se desluşească, şi dincolo de marea moartă a procesului de la înalta Curte de Justiţie, şi peste roadele amare pe care le-a zvârlit pe mal, deasupra tuturor, îmi pare c-o văd pe draga mea devotată şi fidelă.38

O luptăUmbrelor, am respectat cu punctualitate ziua fixată şi am fost întâmpinate cu o copleşitoare primire de bunând a venit vremea să ne-ntoarcem iarăşi la Casa sosit. Mă refăcusem pe deplin ca sănătate şi putere şi, găsindu-mi cheile gata pregătite în odaie la mine, mi-am urat, zăngănindu-le în mână, cu un dangăt mic şi vesel de clopoţei, de parc-aş fi fost la Anul Nou: „La datorie iarăşi, Esther, şi dacă nu eşti încă bucuroasă peste măsură să ţi-o îndeplineşti mai mult decât cu tragere de inimă şi cu mulţumire, oriunde şi oricum, să ştii c-ar trebui să fii! Numai atât aveam să-ţi spun, draga mea!”

Cele câteva dimineţi de la început am fost pline de forfotă şi treabă, închinate încheierilor atâtor socoteli, alergăturilor repetate între Odaia Cârtitului şi toate celelalte părţi ale casei, apoi atâtor sertare şi dulapuri de repus în ordine şi, în sfârşit, unui nou început în toate privinţele, încât n-aveam o clipă de tihnă. Dar când toate au intrat pe făgaşul lor şi toate lucrurile au fost puse la locul cuvenit, am plecat la Londra pentru câteva ceasuri, unde ceva din scrisoarea pe care o distrusesem la Chesney Wold mă convinsese să iau o hotărâre în ceea ce mă priveşte.

Am pretextat că mă duc s-o văd pe Caddy Jellyby… Numele ei de fată mi se pare atât de firesc, încât totdeauna îl folosesc când vorbesc de ea… Şi i-am scris şi ei un bileţel dinainte, rugând-o să mă însoţească într-o cursă mică pentru treburi. Plecând de acasă dis-de-dimineaţă, am ajuns la Londra cu poştalionul atât de devreme, încât m-am prezentat în strada Newman în plină zi.

Caddy, care nu mă mai văzuse din ziua căsătoriei ei, a fost atât de bucuroasă şi afectuoasă cu mine, încât eram gata-gata să mă tem că-i fac soţul gelos. Dar el, în felul lui, era tot atât de rău… Vreau să spun tot atât de bun şi, pe scurt, iarăşi vechea poveste că nimeni nu-mi lasă şi mie prilejul să fac ceva mai de seamă, mai ieşit din comun.

Domnul Turveydrop-senior era în pat, am aflat, iar Caddy îi amesteca ciocolata, pe care un băieţel melancolic cu calitatea de ucenic – îmi păru un lucru atât de ciudat să ai nevoie de ucenic în profesia de profesor de dans – aştepta să i-o ducă sus. Socrul ei era grozav de drăguţ şi de atent, îmi povestea Caddy, şi trăiau împreună cum nu se poate mai fericiţi. (Când vorbea de traiul lor împreună, ea voia să spună că bătrânului gentilom i se datora tot ce-i mai bun şi locuinţa cea mai bună, pe când ea şi cu soţul ei nu s-alegeau decât cu ceea ce mai rămânea şi şedeau înghesuiţi în două cămăruţe de colţ, de deasupra grajdului).

— Şi ce face măicuţa ta, Caddy? Am întrebat.

— Ei, aflu câte ceva de ea, Esther, de la tata, dar o văd foarte puţin, îmi răspunse Caddy. Ne înţelegem bine, mă bucur s-o pot spune, dar mama crede că e ceva absurd că m-am căsătorit cu un profesor de dans şi se cam teme să n-aibă urmări pentru ea, să nu-i strice socotelile.

Mi-a trecut prin minte că dacă doamna Jellyby şi-ar fi îndeplinit îndatoririle şi obligaţiile sale fireşti mai înainte de a fi măturat zarea cu telescopul în căutarea altora, ea şi-ar fi luat toate precauţiile ca să nu devină absurdă, dar se înţelege de la sine că am păstrat asemenea gânduri pentru mine.

— Şi tatăl tău, Caddy?

— Vine aici în fiecare seară, răspunse ea, şi-i place atât de mult să stea colo în colţ, încât îţi creşte inima să-l vezi.

Uitându-mă în colţ, am văzut limpede urmele lăsate de capul domnului Jellyby pe perete. Te mângâia gândul că găsise asemenea loc de odihnă.

— Şi tu, Caddy, am urmat, mă prind pe orice că eşti la fel de ocupată.

— Ei, bine, draga mea, răspunse Caddy, sunt într-adevăr, căci să-ţi spun o taină mare, mă calific şi eu ca să dau lecţii. Sănătatea lui Prince nu-i grozavă şi doresc s-ajung să-l ajut. Cât cu orele pe la şcoli, cât cu lecţiile aici, pe deasupra elevii particulari şi ucenicii, are într-adevăr prea multe pe capul lui, bietul băiat!

Noţiunea de ucenici îmi părea încă atât de ciudată, încât am întrebat-o pe Caddy dacă erau mulţi la număr?

— Patru, îmi răspunse ea. Unul intern şi trei externi. Sunt copii tare buni, numai că atunci când se află împreună, vor să se joace… ca nişte copii… În loc să-şi vadă de treabă. Aşa, de pildă, băieţelul pe care l-ai văzut acum valsează singur în bucătăria goală şi pe ceilalţi îi împrăştiem prin toată casa, aşa cum putem.

— Asta-i numai ca să deprindă paşii, fără îndoială? Am întrebat.

— Numai ca să deprindă paşii, răspunse Caddy. Şi exersează în acelaşi timp atâtea ceasuri câţi paşi au de făcut. Dansează în Academie şi în acest sezon executăm figurile de pe la cinci, în fiecare dimineaţă.

— Hm! Ce viaţă activă! Am exclamat.

— Te încredinţez, draga mea, urmă Caddy zâmbind, când ucenicii externi sună dimineaţa (clopoţelul sună în camera noastră ca să nu-l tulburăm pe domnul Turveydrop-senior), şi când deschid fereastra şi-i văd stând pe prag cu pantofiorii lor de lac sub braţ, îmi vin în minte, drept să-ţi spun, coşarii.

Toate acestea îmi înfăţişau meseria lor într-o lumină aparte, bineînţeles. Caddy se veselea văzând efectul celor povestite de ea şi, bucuroasă, istorisea amănuntele propriilor sale studii.

— Ştii, draga mea, ca să micşorez cheltuielile, trebuie să ştiu puţin pian şi trebuie să ştiu şi ceva din ale violinei, aşa că, în consecinţă, trebuie să exersez la cele două instrumente, la fel ca şi cu amănuntele profesiunii noastre. Dacă mama ar fi fost ca toată lumea, aş fi putut avea şi eu oarecare cunoştinţe muzicale de la care să pornesc. Totuşi n-am căpătat niciuna şi partea asta a muncii, la început, te cam descurajează, trebuie să recunosc. Dar am ureche foarte bună şi sunt obişnuită cu truda… Pentru asta trebuie să-i mulţumesc mamei, în orice caz… Şi pe urmă, ştii tu Esther, proverbul cunoscut pretutindeni în lume… Că unde e voinţă este şi putinţă.

Spunând vorbele astea, Caddy s-a aşezat în glumă la o pianină mică şi zdrăngănită şi a atacatcu mult curaj un cadril. După aceea, s-a ridicat de la pian mulţumită şi îmbujorată şi, în timp ce încă râdea singură, îmi spuse:

— Nu râde de mine, te rog; ce fată bună eşti!

Mai curând mi-ar fi venit să plâng, dar m-am stăpânit.

Am încurajat-o şi-am lăudat-o din toată inima, fiindcă eram încredinţată până-n adâncul firii mele că, deşi era soţie de profesor de dans şi deci aspira, în ambiţia ei limitată, să fie profesoară de dans, Caddy vădise un avânt de hărnicie şi stăruinţă firesc, deplin şi însufleţit care era tot atât de merituos cât şi o „Misiune”.

— Draga mea, îmi spuse Caddy încântată, nu poţi să-ţi închipui cum mă încurajezi. Îţi datorez nici nu ştii cât de mult. Ce schimbări, Esther, chiar şi în lumea mea măruntă! Îţi aduci aminte de prima seară, când am fost atât de necuviincioasă şi plină de cerneală? Cine s-ar fi gândit atunci că am să dau vreodată lecţii de dans, sau la toate celelalte lucruri posibile şi imposibile!

Soţul ei, care plecase în timpul cât am stat noi la sfat, venind acum îndărăt, în vederea pregătirii ucenicilor în sala de dans, Caddy îmi declară că îmi stă cu totul la dispoziţie. Dar încă nu era timpul potrivit pentru mine să plec, m-am bucurat să-i spun, fiindcă mi-ar fi părut rău s-o iau în oraş atunci. Aşa că toţi trei ne-am retras împreună cu ucenicii şi am intrat şi eu în dans.

Ucenicii erau dintre cei mai ciudaţi copii pe care am putut să-i văd. Pe lângă băieţelul întristat, care îmi închipui că n-a ajuns aşa din cauză că valsa singur în bucătăria goală, mai erau încă doi băieţi şi o fetiţă murdară şi apatică, într-o rochiţă străvezie. Asemenea fetiţă precoce, cu o bonetă pe cap de când era bunica fată (dintr-un material tot străveziu) şi care-şi adusese pantofii cu curele într-o taşcă veche de catifea roasă!

Asemenea băieţi ca vai de lume, cu buzunarele pline de sfori, de pietre şi de arşice când nu dansau, şi cu nişte picioare şi labe… Şi mai ales călcâie atât de necioplite!

Am întrebat-o pe Caddy ce-au gândit părinţii lor de le-au ales asemenea meserie. Caddy mi-a răspuns că nu ştie, poate că-i destinaseră învăţământului, poate scenei. Părinţii lor, cu toţii, erau oameni de condiţie modestă, iar mama băieţelului întristat ţinea o berărie.

Am dansat preţ de-un ceas cu multă seriozitate; copilul îndurerat făcea minuni cu membrele-i inferioare, în care părea să se arate o oarecare bucurie ce nu trecea însă niciodată mai sus de talie. Caddy, de pe timpul când îl urmărise pe soţul ei şi bineînţeles se modelase după el, căpătase o graţie şi o stăpânire de sine care, împreună cu faţa şi făptura ei drăgălaşe, erau nespus de plăcute. Aproape că-l uşurase pe Prince de mare parte din instruirea mititeilor ăstora, iar el arareori mai intervenea, numai ca să-şi facă paşii din figură, dacă avea vreo participare în ea. El cânta totdeauna melodia. Schemele fetiţei în rochiţa străvezie şi bunăvoinţa ei faţă de băieţi meritau să fie văzute. Şi uite aşa, am dansat o oră cu ochii pe ceas.

După ce s-a terminat antrenamentul, Prince s-a pregătit să plece la o şcoală afară din oraş, iar Caddy a dat fuga să se pregătească să meargă cu mine. Am rămas în sala de dans în acest timp şi m-am uitat la ucenici. Cei doi băieţi externi au urcat pe palierul scării ca să-şi tragă cizmuliţele şi să-l tragă pe intern de păr, aşa cum am putut să-mi dau seama după protestele lui. Întorcându-se cu hainele încheiate şi cu pantofii de dans vârâţi în sân, au scos nişte pachete cu hrană rece, pâine şi carne, şi s-au aşezat ca să mănânce lângă perete, sub o liră pictată. Fetiţa cu rochiţa străvezie, după ce-şi puse papucii de dans în săculeţ, se încălţă cu o pereche de pantofi scâlciaţi. Apoi, dintr-o singură smucitură îşi vârî capul în boneta ei de când era bunica fată şi, răspunzându-mi la întrebarea dacă-i place dansul, zise: „Nu cu băieţii”, îşi legă boneta pe sub bărbie şi plecă, având un aer de sfidare, acasă.

— Domnului Turveydrop-senior îi pare atât de rău, zise Caddy, că nu a terminat încă să se îmbrace şi că nu poate avea plăcerea să te vadă înainte de-a pleca. Ţine aşa de mult la tine, Esther!

I-am răspuns că-i mulţumesc foarte mult şi-i rămân îndatorată, dar n-am găsit de cuviinţă să adaug că sunt gata să mă lipsesc de atenţia lui.

— Îi ia mult timp îmbrăcatul, mă informă Caddy, pentru că ştii, toţi îl urmăresc din ochi în privinţa hainelor şi are o reputaţie de dus în spate. Nu poţi să-ţi închipui cât e de drăguţ cu tata. Îi povesteşte tatei câte o seară întreagă despre Prinţul Regent şi niciodată nu l-am văzut pe tata atât de subjugat.

Ceva din tabloul ce-l înfăţişa pe domnul Turveydrop acordând domnului Jellyby favoarea înaltei sale ţinute îmi merse la inimă. Am întrebat-o pe Caddy dacă nu cumva îi dă ceva lecţii de înaltă ţinută lui taică-său.

— Nu, răspunse ea, nu ştiu să facă aşa ceva, dar îi povesteşte tatei şi tata îl admiră grozav, şi-l ascultă, şi-i place. Bineînţeles, ştiu că tata nu prea are chemare pentru înalta ţinută, dar se înţeleg împreună de minune. Nu-ţi poţi închipui ce prieteni buni sunt. Nu l-am văzut pe tata de când îl cunosc prizând tabac, dar acuma regulat ia între două degete din tabachera domnului Turveydrop şi-l trage pe nas, şi-apoi iar mai ia, cât e seara de lungă.

Că domnul Turveydrop-senior a ajuns, cine ştie prin ce întâmplări şi schimbări din viaţă, să-l salveze pe domnul Jellyby de Borrioboola-Gha, îmi păru să fie una dintre cele mai hazoase ciudăţenii.

— Cât despre Peepy, urmă Caddy, codindu-se puţin, Peepy de care m-am temut cel mai tare, chiar când eram pe punctul de a-mi crea căminul meu, Esther, că are să fie un inconvenient pentru domnul Turveydrop, bunăvoinţa bătrânului gentilom faţă de copil este mai presus de orice. Vrea să-l vadă draga mea! Îl lasă să-i aducă ziarul în pat, îi dă să mănânce fărâmiturile ce-i rămân de la pâine, îl trimite să-i facă mici comisioane pe-aproape de casă, îl trimite să vină să-mi ceară câte şase pence. Pe scurt, urmă Caddy cu voioşie, ca să nu mai lungim vorba, sunt o fată foarte norocoasă şi trebuie să fiu foarte recunoscătoare. Încotro mergi, Esther?

— În strada Old Road, i-am răspuns, unde am de spus câteva cuvinte funcţionarului avocatului, cel ce a fost trimis să mă primească la staţia poştalionului chiar în ziua când am sosit la Londra şi când te-am văzut pe tine pentru întâia oară, draga mea. Acum că mă gândesc, e tocmai domnul ce ne-a adus atunci în casa voastră.

— Atunci, fără îndoială, eu sunt persoana ce pare firesc să te însoţească, zise Caddy.

Ne-am dus în Old Road, la locuinţa doamnei Guppy, şi acolo am întrebat de Domnia Sa. Doamna Guppy, care şezuse în salon şi fusese cu adevărat şi făţiş în primejdie de a se fărâma ca o nucă în canatul uşii din faţă, de cât se uitase pe furiş afară mai înainte de a fi fost căutată, şi-a făcut numaidecât apariţia şi ne-a poftit să intrăm. Era o doamnă bătrână, cu o bonetă mare, cu nasul cam roşu, privirile cam jucăuşe, dar zâmbind tot timpul. Salonaşul neaerisit era pregătit pentru oaspeţi şi în el se afla un portret al fiului ei, care mai c-aş zice că era mai asemănător decât originalul; stăruia asupra modelului cu atâta încăpăţânare, de parcă era hotărât să nu-i scape nici un amănunt.

Dar acolo nu era numai portretul, căci am descoperit şi originalul. Era îmbrăcat într-o sumedenie de culori, şi dădurăm peste el când şedea la o masă, citind gazete juridice, cu degetul arătător dus la frunte.

— Domnişoara Summerson, exclamă domnul Guppy, ridicându-se, iată într-adevăr o oază. Mamă, fii atât de bună şi pune un scaun pentru cealaltă doamnă şi pleacă de pe coridor.!

Doamna Guppy, a cărei zâmbire neîntreruptă îi dădea o înfăţişare cam hazlie, făcu ceea ce-i ceru fiul ei, iar mai apoi se aşeză, într-un colţ, ţinându-şi batista la piept cu amândouă mâinile, ca pe o cataplasmă.

Am prezentat-o pe Caddy şi domnul Guppy a zis că toţi prietenii mei sunt mai mult decât bineveniţi la el. După aceea am procedat la obiectul vizitei mele.

— Mi-am luat îngăduinţa de a vă trimite o scrisoare, domnule, am zis eu.

Domnul Guppy i-a confirmat primirea, scoţând-o din buzunarul de la piept, ducând-o la buze, şi punând-o iarăşi în buzunar cu o închinăciune. Mama domnului Guppy era atât de încântată, încât îşi roti capul zâmbind şi, pe tăcute, îi făcu lui Caddy semn cu cotul.

— Aş putea sta de vorbă numai cu dumneata singur câteva clipe? Am întrebat.

Cred că niciodată în viaţa mea n-am văzut ceva asemănător veseliei hazoase care o apucă pe mama domnului Guppy în clipa aceea. Nu scoase nici un hohot de râs, dar îşi roti capul şi şi-l scutură, şi-şi puse batista la gură, şi-i făcu semne lui Caddy cu cotul, cu mâna şi cu umărul, şi se arătă nespus de încântată, încât cu oarecare greutate reuşi să cadă la învoială cu Caddy, ca să treacă pe uşiţa cu două canaturi de la alăturata ei cameră de culcare.

— Domnişoară Summerson, interveni domnul Guppy, veţi binevoi să iertaţi toanele unei mame tot timpul cu gândul la fericirea fiului ei. Mama, deşi peste măsură de exagerată în privinţa simţămintelor, este mânată numai de vocea maternă.

Aproape că n-am putut crede că cineva poate într-o clipă să se înroşească atât de tare sau să se schimbe atât de mult ca domnul Guppy, atunci când mi-am ridicat vălul de pe faţă.

— V-am cerut îngăduinţa de a veni să vă văd aici, pentru câteva momente, am zis eu, în loc să vă caut la biroul domnului Kenge, pentru că, amintindu-mi ce mi-aţi spus într-o anumită împrejurare, când aţi vorbit cu mine confidenţial, m-am temut că aş fi putut să vă pricinuiesc oarecare stinghereală, domnule Guppy.

Şi aşa i-am pricinuit destulă stânjenire, sunt sigură. De când sunt n-am văzut asemenea şovăire, asemenea zăpăceală, asemenea uluire şi temere.

— Domnişoară Summerson, bâlbâi domnul Guppy, vă… Vă cer iertare, dar în meseria noastră… Noi. Noi. Găsim că e nevoie să fim categorici. V-aţi referit la o împrejurare, domnişoară, când eu… Când am avut cinstea de a face o declaraţie care…

Ceva ca un nod părea că i se ridică în gâtlej şi-i era cu neputinţă să-l înghită. Îşi duse mâna la gât, tuşi, se schimbă la faţă, încercă să înghită, tuşi iarăşi, se schimbă iarăşi la faţă, îşi roti privirile în jurul camerei şi-şi răsfoi hârtiile.

— Un soi de ameţeală m-a apucat, domnişoară, încercă el să-mi explice, care aproape că mă sufocă. Eu… hm… Cam puţin sunt eu înclinat la asemenea lucruri, din fire… hm… Pe onoarea mea!

I-am lăsat puţin timp să-şi vină în fire. El şi l-a folosit, ducându-şi mâna la frunte, apoi luând-o de pe frunte, pe urmă împingându-şi scaunul într-un colţ, îndărăt.

— În intenţia mea este să vă atrag atenţia, domnişoară, reîncepu domnul Guppy… Vai, Doamne,… Ceva ce vine de la bronhii, cred… hm… Să vă atrag atenţia că în acea împrejurare aţi fost atât de bună, încât aţi combătut şi aţi respins declaraţia mea. Dumneavoastră… Poate că nu… Vă veţi opune să recunoaşteţi că aşa a fost? Cu toate că nu aveam nici un martor de faţă, ar putea fi o satisfacţie pentru… Pentru cugetul dumneavoastră… Dacă ar fi să furnizaţi o recunoaştere ca atare.

— Dar nu poate fi nici-o îndoială, am zis eu, că v-am respins propunerea fără nici-o rezervă sau reţinere de vreun fel oarecare, domnule Guppy.

— Vă mulţumesc, domnişoară, răspunse el, măsurând masa în sus şi-n jos cu mâinile-i neliniştite. Până aici e în ordine şi vă face cinste. Hm!… Cu siguranţă că e de la bronhii!… Trebuie să fie ceva pe canale… hm… Poate că nu vă veţi socoti ofensată dacă ar fi să menţionez… Nu că ar fi de trebuinţă, fiindcă bunul simţ al dumneavoastră sau al oricărei alte persoane ar trebui să vadă asemenea lucru… Dacă ar fi să menţionez că asemenea declaraţie din partea mea era definitivă şi cu asta s-a terminat!

— Înţeleg foarte bine, am răspuns.

— Poate!… Hm! Poate că nu merită forma, dar s-ar putea să fie o mulţumire pentru cugetul dumneavoastră… Poate că nu vă veţi opune să recunoaşteţi asta, domnişoară? Urmă domnul Guppy.

— Recunosc totul şi în deplină libertate, am răspuns.

— Vă mulţumesc, exclamă domnul Guppy. Vă face multă cinste, bineînţeles. Îmi pare rău că socotelile mele în viaţă, îmbinate cu împrejurările asupra cărora nu am nici-o putere, mă pun în situaţia de a nu-mi îngădui să dau curs iarăşi acelei oferte ale mele, sau s-o reînnoiesc sub o altă înfăţişare sau formă oricare ar fi ea, dar va rămâne de-a pururi o evocare… hm… Încadrată în lumina prieteniei.

Bronşita domnului Guppy îi veni în ajutor şi-l opri din măsurătoarea mesei cu mâinile.

— Pot acum oare să spun ce am dorit să vă comunic? Am început eu.

— Aş fi prea onorat, desigur, răspunse domnul Guppy. Sunt atât de încredinţat că bunul simţ şi cinstea dumneavoastră, domnişoară, vă vor… Vor ţine pe cât cu putinţă în graniţele corectitudinii… Încât nu va fi pentru mine decât o plăcere, bineînţeles, să ascult orice comunicare pe care poate că doriţi s-o faceţi.

— Aţi fost atât de bun în împrejurarea aceea să-mi daţi a înţelege…

— Să-mi fie cu iertare, domnişoară, mă întrerupse domnul Guppy, dar ar fi mai bine să nu ne îndepărtăm de la subiect ca să intrăm în subînţelesuri. Nu pot admite c-am dat a înţelege ceva.

— Aţi spus în împrejurarea aceea, am reînceput, că s-ar putea să aveţi mijloace să-mi sprijiniţi interesele şi să-mi sporiţi averea, făcând nişte descoperiri în ceea ce mă priveşte. Presupun că v-aţi întemeiat asemenea credinţă pe ceea ce ştiaţi în general despre mine, că am fost copil orfan şi că datorez totul bunăvoinţei domnului Jarndyce. Acum, tot ceea ce am venit să vă rog, domnule Guppy, de la început şi până la sfârşit, e să aveţi bunăvoinţa să renunţaţi la gândul de a mă sluji astfel. M-am gândit la asta uneori, dar m-am gândit foarte mult în ultima vreme… După ce m-am îmbolnăvit. Până la urmă m-am hotărât, în cazul în care dumneavoastră aţi readuce cândva problema pe tapet şi aţi acţiona într-un fel oarecare într-un asemenea scop, să vin la dumneavoastră şi să vă încredinţez că sunteţi cu desăvârşire greşit, în privinţa mea n-aţi putea face nici-o descoperire care să-mi fie de cel mai mic folos sau să-mi facă măcar cea mai mică plăcere. Îmi cunosc originea şi trecutul, şi sunt în măsură să vă încredinţez că niciodată nu veţi fi în stare să-mi sporiţi avutul prin asemenea mijloace. S-ar putea ca dumneavoastră să fi părăsit de multă vreme un asemenea proiect. Dacă-i aşa, iertaţi-mă că v-am necăjit degeaba. De nu, vă implor în virtutea asigurărilor pe care vi le-am dat, să renunţaţi definitiv la el de aici înainte. Vă rog s-o faceţi pentru liniştea mea.

— Mă simt dator să mărturisesc, răspunse domnul Guppy, că vorbiţi, domnişoară, cu atâta bun-simţ şi atâta justeţe, încât vă asigur de toată cinstea mea. Nimic nu poate fi mai plăcut decât acest respect al adevărului şi dacă m-am înşelat asupra unora dintre intenţiile dumnevoastră, chiar acuma sunt gata să vă prezint toate scuzele mele. Aş dori să fiu bine înţeles, domnişoară, că prezentându-vă astfel scuzele mele… Ele se limitează numai la prezenta situaţie şi numai în măsura în care bunul simţ şi respectul adevărului de care sunteţi însufleţită le vor vădi necesitatea.

Trebuie să spun, în ceea ce-l priveşte pe domnul Guppy, că răguşeala care-i căzuse pe cap aproape că îi trecuse. Părea într-adevăr bucuros să poată face ceva ce i-am cerut şi arăta de parcă i-ar fi fost ruşine.

— Dacă vreţi să-mi îngăduiţi să termin ceea ce am de spus dintr-o dată, ca să nu mai trebuiască să reiau, am continuat eu văzându-l gata să vorbească, îmi veţi face cu asta un serviciu preţios. Vin la dumneavoastră în mare taină, pe cât e cu putinţă, pentru că acea impresie pe care aţi avut-o mi-aţi încredinţat-o în taină, o taină pe care am dorit s-o respect… Şi pe care am respectat-o tot timpul, aşa cum ştiţi. V-am vorbit despre boala mea. Într-adevăr nu mai există nici-o raţiune de a şovăi să spun că ştiu foarte bine că orice scrupul cât de mic pe care l-aş fi putut avea pentru a vă adresa o cerere e înlăturat cu desăvârşire. De aceea vă fac rugămintea pe care v-am adresat-o şi nădăjduiesc că îmi veţi acorda consideraţia necesară ca să consimţiţi.

Trebuie să-i fac dreptate domnului Guppy, spunând că arăta din ce în ce mai ruşinat şi foarte ruşinat, şi foarte serios, mi-a părut a fi tocmai acum când mi-a răspuns cu faţa arzând ca para focului:

— Pe cuvântul meu de cinste, pe viaţa mea, pe sufletul meu, domnişoară Summerson, câttimp am să trăiesc am să fac totul numai potrivit dorinţelor dumneavoastră! N-am să fac nici un pas potrivnic lor. Vă jur c-aşa va fi, dacă jurământul meu vă face cât de cât plăcere, în cele ce făgăduiesc în momentul de faţă, privind fondul în chestiune, urmă domnul Guppy pe nerăsuflate, ca şi cum ar fi repetat nişte formule familiare, voi spune adevărul, numai adevărul şi nimic altceva decât adevărul, aşa…

— Sunt pe deplin satisfăcută, am zis eu, sculându-mă în clipa aceea, şi vă mulţumesc foarte mult. Caddy, draga mea, am terminat!

Mama domnului Guppy se întoarse şi ea cu Caddy (făcând acum din mine ţinta râsetelor ei tăcute şi-a ghionturilor), şi ne luarăm rămas bun. Domnul Guppy ne însoţi până la uşă, cu înfăţişarea unuia ce nu era tocmai treaz, sau care mergea dormind, şi l-am lăsat în uşă cu privirea dusă.

Dar într-o clipă veni după noi pe stradă, cu capul descoperit şi cu păru-i lung răvăşit de vânt, şi ne opri declarând cu înfocare:

— Domnişoară Summerson, pe cinstea mea şi pe sufletul meu, puteţi să vă bizuiţi pe mine!

— O şi fac, cu toată încrederea, i-am răspuns.

— Vă cer iertare, domnişoară, urmă domnul Guppy, cu un picior gata să plece şi cu celălalt să stea, dar doamna de faţă fiind prezentă… Chiar martora dumneavoastră… S-ar putea să aducă pace sufletului dumneavoastră (căruia îi doresc multă tihnă), dacă ar fi să repetaţi acele recunoaşteri.

— Fie! Caddy, am zis, întorcându-mă spre ea, poate că nu vei rămâne surprinsă, draga mea, dacă-ţi voi spune că n-a fost niciodată vreo făgăduială…

— Nici propunere sau promisiune de vreo căsătorie, sugeră domnul Guppy.

— Nici propunere sau promisiune de vreo căsătorie, am repetat eu, între acest domn…

— William Guppy din Penton Place, Pentonville, în ţinutul Middlesex, şopti el.

— Între acest gentilom, pe nume William Guppy din Penton Place, Pentonville, în ţinutul Middlesex, şi mine.

— Vă mulţumesc, domnişoară, urmă domnul Guppy. Foarte bine… hm!… Scuzaţi-mă, care-i numele doamnei, de botez şi de familie, amândouă?

I le-am dat.

— Femeie căsătorită, cred? Întrebă domnul Guppy. Femeie căsătorită. Vă mulţumesc. Înainte, Caroline Jellyby, necăsătorită pe atunci, cu domiciliul în Thavies Inn, din oraşul Londra, dar ţinând de-o parohie din afară, acum în Newman Street, Oxford Street. Vă rămân foarte obligat.

Arupt-o la fugă acasă, dar s-a întors iarăşi, alergând.

— În privinţa acestei chestiuni, ştiţi, într-adevăr şi sincer, îmi pare tare rău că aranjamentele mele de viaţă, îmbinate cu împrejurări asupra cărora nu am nici-o putere, mă împiedică să reînnoiesc ceea ce s-a terminat definitiv între noi acum câtva timp, îmi spuse domnul Guppy necăjit şi amărât, dar nu se mai poate. Nu-i aşa, că nu se poate? Spuneţi şi dumneavoastră!

I-am răspuns că sigur că nu s-ar putea. În privinţa aceasta nu mai încape nici-o îndoială. Îmi mulţumi şi-o rupse iarăşi la fugă la maică-sa, şi-apoi iarăşi îndărăt.

— Vă face multă cinste, domnişoară, cu siguranţă, zise iarăşi domnul Guppy. Dacă s-ar putea înălţa un altar în lăcaşul prieteniei, dar, pe sufletul meu, puteţi să vă încredeţi în mine, în orice privinţă, afară doar şi cu excepţia numai a pasiunii de dragoste.

Lupta din sufletul domnului Guppy şi numeroasele-i alergături pe care i le-a prilejuit de la uşa maică-sii la noi şi înapoi săreau cu prisosinţă în ochii tuturor de pe strada aceea vântoasă (mai cu seamă că părul nu-i fusese tuns de multă vreme), încât ne-a făcut să grăbim pasul. Am pornit-o aşadar cu inima uşoară, dar când ne-am mai uitat o dată îndărăt, domnul Guppy încă se mai agita când într-o parte când în cealaltă, în aceeaşi stare de nelinişte.

Avocat şi client.

Urnele domnului Vholes, precedat de inscripţia Parter stă caligrafiat pe uşorul unei uşi din edificiul în care sălăşluieşte colegiul judiciar Symond, de pe strada Cancelariei; o clădire judiciară mică, spălăcită, cu albeaţă pe ochi, ponosită, ca o ladă mare de gunoi cu două încăperi şi un ciur. Arată ca şi cum Symond ar fi fost un zgârcit de felul lui şi şi-ar fi construit imobilul din materiale de la clădiri vechi, care s-au prefăcut binişor în putregai şi în murdărie şi în tot ceea ce vădeşte dărăpănare şi posomorâre şi care lasă posterităţii din Symond o amintire înrudită cu meschinăria. Încartiruite într-un asemenea blazon sumbru, ce-l comemorează pe Symond, stau devizele legale ale domnului Vholes.

Biroul domnului Vholes, în retragere ca dispoziţie, şi retras ca poziţie, e înghesuit într-un colţ şi cată cu privirile stinse asupra unui zid mort. Un coridor lung de trei picioare, întunecat, cu podeaua noduroasă, aduce clientul la uşa domnului Vholes, neagră cum e cărbunele, aşezată într-un ungher grozav de întunecos, chiar şi pe cea mai strălucitoare dimineaţă din miezul verii, şi stânjenită de capătul voluminos al scării de la pivniţă, de care clienţii surprinşi de întuneric se izbesc de obicei cu frunţile. Arhiva domnului Vholes stă pe dimensiuni atât de mici, încât un funcţionar poate deschide uşa fără să se mişte de pe scaun, pe când colegul ce stă cot la cot cu el, la aceeaşi masă, cu aceeaşi uşurinţă înteţeşte focul cu vătraiul. Un miros ca de oaie bolnavă, amestecându-se cu mirosul de mucegai şi praf, vine de la arsul lumânărilor de seu de oaie, din timpul nopţii (şi adeseori şi-al zilei) şi de la frecatul teancurilor de pergamente şi pielicele din sertarele unsuroase. De altfel şi aerul e stătut şi îmbâcsit, iar încăperea nimeni nu mai ţinea minte de când nu mai fusese zugrăvită sau văruită, iar cele două cămine scot fum şi peste tot s-a aşezat un strat subţire de funingine; geamurile crăpate şi posomorâte, în cercevelele lor greoaie, n-aveau decât o caracteristică, şi anume hotărârea lor de a sta mereu murdare şi mereu închise, afară doar de nu sunt constrânse la contrariu. Ceea ce explică slăbiciunea celor doi de a arunca de obicei un braţ de lemne de foc între fălcile ferestrei, pe timpul căldurilor.

Domnul Vholes e un om foarte respectabil. Nu are afaceri pe scară întinsă, dar e om foarte respectabil. E recunoscut de cei mai reputaţi avocaţi, care au făcut averi imense sau care sunt în curs de a le face, ca fiind cel mai respectabil om. Nu pierde niciodată o ocazie în practica meseriei sale, ceea ce e o mărturie a omului respectabil. Nu umblă niciodată după plăceri, ceea ce-i o nouă mărturie a omului respectabil. E cumpătat şi serios, ceea ce-i încă o mărturie a omului respectabil. Are o digestie zdruncinată, ceea ce-i iarăşi respectabil. Şi e în stare să despoaie carnea de pe oameni, pentru cele trei fiice ale sale. Iar taică-su trăieşte pe spinarea lui, într-un loc pe Valea Tauntonului.

Unul dintre cele mai înalte principii ale legislaţiei engleze e acela de a te afla în treabă de amorul artei. Nu există alt principiu, în toate cotiturile sale înguste, care să iasă la iveală mai limpede, mai sigur şi mai substanţial decât acesta. Văzută în asemenea lumină, legislaţia se vădeşte a fi o combinaţie coerentă, şi nicidecum labirintul monstruos pe care profanii sunt gata să-l vadă. Dacă ar vedea limpede numai o dată că marele principiu al legislaţiei engleze este acela de a te afla în treabă de amorul artei, pe socoteala lor, cu siguranţă că ar înceta de a se mai văicări.

Dar nevăzând asemenea lucru în toată limpezimea lui – observându-l doar pe jumătate sau într-un fel confuz – profanii au de suferit, pierzându-şi liniştea şi banii, ajung să fie cârciobari şi bombănesc cât pot. Atunci respectabilitatea domnului Vholes e adusă din plin pe tapet împotriva acestora. „Să abrogăm asemenea ordonanţă legală, dragă domnule?”, întreabă domnul Kenge pe un client arţăgos. „S-o abrogăm, scumpe domn? Nici în ruptul capului, de bună voie. Să modificăm asemenea lege, domnule, şi care va fi efectul procedeului dumneavoastră nesăbuit asupra unei categorii întregi de avocaţi, reprezentaţi foarte onorabil, îngăduiţi-mi să v-o spun, de avocatul părţii adverse din proces, de domnul Vholes? Domnule, toată categoria aceasta de jurişti va fi măturată de pe faţa pământului. Aşa că nu vă puteţi îngădui… Vreau să spun că sistemul nostru social nu-şi poate îngădui… Să piardă o categorie de oameni ca domnul Vholes. Harnic, stăruitor, neclintit, iscusit în afaceri. Dragă domnule, înţeleg simţămintele dumitale de acum, împotriva stării de lucruri existente, care recunosc că e cam dură, dar n-aş putea pentru nimic în lume să ridic glasul pentru desfiinţarea unei clase de oameni ca domnul Vholes”. Respectabilitatea domnului Vholes a fost citată cu un efect zdrobitor până şi în faţa comisiilor parlamentare, după cum se va vedea din următorul proces-verbal al depoziţiei unui distins avocat. Întrebare (numărul cinci sute şaptesprezece mii opt sute şaizeci şi nouă): „Dacă vă înţeleg bine, asemenea forme de procedură prilejuiesc incontestabil amânare?” Răspuns: „Da, oarecare întârziere”. Întrebare: „Şi mare cheltuială?” Răspuns: „Mai mult ca sigur că nu pot fi făcute pe gratis.” întrebare: „Şi necazuri de nedescris?” Răspuns: „Nu sunt pregătit să vă răspund la asemenea întrebare. Mie nu mi-au pricinuit niciodată vreun necaz, dimpotrivă.” întrebare: „Dar credeţi că interzicerea lor ar dăuna unei clase de avocaţi practicanţi?” Răspuns: „N-am nici-o îndoială c-ar dăuna”. Întrebare: „Aţi putea cita vreun exemplu din asemenea clasă?” Răspuns: „Da. Menţionez fără nici-o şovăire pe domnul Vholes. El ar fi ruinat.” întrebare: „Domnul Vholes este socotit, ca profesionist, un om respectabil?” Răspuns… (care a închis ancheta pe zece ani): „Ca profesionist, domnul Vholes e socotit drept cel mai respectabil om.” Aşa că, înconvorbiri intime, specialiştii au să spună că nu ştiu încotro are s-ajungă epoca asta a noastră, că ne prăbuşim în prăpastie, că, iată, acuma încă ceva s-a dus, că asemenea schimbări înseamnă moartea pentru oameni ca Vholes, un bărbat a cărui respectabilitate nu poate fi pusă la îndoială, om cu un tată pe Valea Tauntonului şi trei fiice acasă. „Mai fă câţiva paşi în direcţia asta, zic ei, şi ce-are să se-ntâmple atunci cu tatăl lui Vholes? Trebuie să piară? Şi cu fiicele lui Vholes? Trebuie s-ajungă lenjerese sau guvernante!” Ca şi cum domnul Vholes şi rudele sale, fiind nişte şefi canibali de mâna a doua, şi propunându-se abolirea canibalismului, susţinătorii tezei, plini de indignare, ar trebui să pună problema în felul următor: „Scoate pe canibali în afara legii, şi-atunci îi laşi să piară de foame pe toţi de-alde Vholes!”

Într-un cuvânt, domnul Vholes cu fiicele sale trei şi cu taică-său pe Valea Tauntonului, îşi face fără întrerupere datoria ca o bucată de grindă, ca să proptească cine ştie ce temelie ruinată ce-a ajuns să fie ca o capcană, o pacoste. Şi pentru o mare mulţime de oameni, într-o mare mulţime de instanţe judecătoreşti, chestiunea nu se mai pune în sensul de a schimba Răul în Bine (ceea ce nu mai e decât o speculaţie străină de fond), ci în sensul pierderilor sau câştigurilor acelei cohorte eminamente respectabile a celor de-alde Vholes.

În următoarele zece minute, preşedintele înaltei Curţi „încheie sesiunea”, şi intră în vacanţa cea mare. Domnul Vholes şi tânărul său client, şi câţiva saci albaştri umpluţi în grabă cu vârf şi-ndesat, nemaipăstrând nici un respect al formei, aşa ca speciile acelea mari de şerpi, în prima lor stare de ghiftuială, s-au întors la bârlogul oficial. Domnul Vholes, cu sânge rece, aşa cum trebuie să fie un om cu atâta respectabilitate, îşi scoate mănuşile negre şi strâmte, de parcă şi-ar fi scos pielea de pe mâini, îşi ridică pălăria-i ajustată pe cap, de parcă şi-ar fi scalpat pielea de pe ţeastă şi se aşază la masa lui de lucru. Clientul îşi aruncă pălăria şi mănuşile pe duşumea… Le azvârle la voia întâmplării, fără să se uite la ele sau să caute să vadă încotro au apucat-o, se trânteşte într-un scaun, pe jumătate suspinând, pe jumătate bombănind, îşi lasă capul îndurerat într-o mână şi arată ca întruchiparea Tinerei Disperări.

— Iar nu s-a făcut nimic! Zice Richard. Nimic, nimic nu s-a făcut!

— Nu mai spuneţi că nu s-a făcut nimic, domnule, răspunde paşnicul Vholes. Aproape că-i nedrept, domnule, aproape că-i nedrept.

— Cum, dar ce s-a făcut? Întreabă Richard întorcându-se descurajat în jurul său.

— Întrebarea nu se pune numai aşa, răspunde Vholes. Problema se poate privi şi în ceea ce se va face, ceea ce suntem pe cale să facem.

— Şi ce suntem pe cale să facem acuma? Întreabă clientul posac.

Vholes, şezând cu braţele pe masă, ducându-şi liniştit vârfurile celor cinci degete de la mâna dreaptă către vârfurile celor cinci degete de la mâna stângă, ca să se-ntâlnească, şi apoi despărţindu-le tot liniştit şi uitându-se încetişor şi fix la clientul său, răspunde:

— O grămadă de lucruri, domnule. Am pus umărul la roată, domnule Carstone, şi roata a pornit să se-nvârtească.

— Da, cu Ixion pe ea. Cum am s-o scot la capăt în timpul celor patru, cinci luni, blestematele, pe care le am în faţă! Exclamă tânărul nostru, ridicându-se de pe scaun şi pornind să străbată încăperea.

— Domnule Carstone, răspunde Vholes, urmărindu-l din scurt cu ochii oriîncotro merge, sunteţi un om cam iute şi-mi pare rău pentru dumneavoastră. Să-mi fie cu iertare, dar vă sfătuiesc să nu vă mai mâniaţi atât de tare, să nu mai fiţi atât de năvalnic, să nu vă mai ieşiţi aşa din sărite. Ar trebui s-aveţi mai multă răbdare, ar trebui să vă ţineţi firea mai bine.

— De fapt, ar trebui să iau exemplu de la dumneata, domnule Vholes? Întreabă Richard, aşezându-se iarăşi jos cu un râs nestăpânit, bătând tactul repede şi nervos cu călcâiul încălţării, pe covorul fără model.

— Domnule, răspunde Vholes, uitându-se mereu la client, ca şi cum ar fi făcut din el, atât cu ochii cât şi cu pofta-i profesională, un soi de mâncare a cărei preparare e de durată. Domnule, răspunde Vholes, cu felul lui de a vorbi ca pentru sine şi cu pasivitatea-i lipsită de vlagă, nu aş avea cutezanţa să mă propun ca model pentru a fi imitat de dumneavoastră sau de oricare alt om. Nu doresc decât să las un nume bun celor trei fiice ale mele şi asta mi-e de ajuns. Nu sunt eu omul care umblă numai după propriu-l său interes. Dar, de vreme ce vorbiţi de mine cu atâta ironie, vă voi aduce la cunoştinţă că aş dori să vă cedez ceva din… Haideţi, domnule, sunteţi gata să-i spuneţi nesimţire, şi bineînţeles că eu n-am nici-o obiecţiune… Să-i zicem nesimţire… Ceva din nesimţirea mea.

— Domnule Vholes, spune clientul cumva ruşinat. Nici prin gând nu mi-a trecut să vă acuz de nesimţire.

— Ba eu cred că da, domnule, fără s-o ştiţi, răspunde cumpătatul Vholes. Foarte firesc. E de datoria mea să susţin interesele dumneavoastră cu sânge rece, şi pot foarte bine înţelege că pentru simţurile dumneavoastră înfierbântate aş putea să par nesimţitor într-o vreme ca asta. Fiicele mele mă cunosc mai bine: vârstnicul meu tată mă cunoaşte mai bine. Dar ei mă cunosc mult mai de demult decât dumneavoastră şi încrezătorii ochi ai dragostei nu seamănă cu bănuitorii ochi ai interesului. Nu că m-aş plânge, domnule, că ochii interesului sunt bănuitori, dimpotrivă. Apărându-vă interesele doresc să fiu controlat de-a fir-a-păr, e drept să fiu controlat, chiar cer anchetă. Dar interesele dumneavoastră cer ca eu să fiu ordonatşi cu sânge rece, domnule Carstone, şi nu pot fi altfel… Nu, domnule, nici chiar ca să vă fiu pe plac.

Domnul Vholes, după ce şi-a aruncat privirile la pisica oficiului care pândeşte cu răbdare la o gaură de şoarece, îşi pironeşte iarăşi căutătura-i încântată asupra tânărului client şi purcede cu vocea-i învăluită, de se-auzea doar pe jumătate, ca şi cum înăuntrul său ar fi fost un duh necurat, care nici nu voia să iasă, nici să vorbească tare:

— Vă întrebaţi ce-aveţi să faceţi, domnule, în timpul vacanţei. Îmi place să cred că domniile voastre, ofiţerii în armată, puteţi găsi multe mijloace ca să vă desfătaţi, dacă vă puneţi mintea la bătaie. Dacă m-aţi fi întrebat ce am să fac eu, în timpul vacanţei, v-aş fi putut răspunde cu mult mai repede. Eu trebuie să vă apăr interesele. Sunt de găsit aici, zi de zi, apărându-vă interesele. Asta-i datoria mea, domnule Carstone, şi plină sesiune judiciară sau vacanţă, pentru mine e totuna. Dacă doriţi să mă consultaţi în privinţa intereselor dumneavoastră, mă veţi găsi la fel, oricând, aici. Alţi profesionişti pleacă din oraş. Eu, nu. Nu că i-aş blama că se duc, spun doar atât: eu nu plec. Masa asta e stânca neclintită pe care vă puteţi bizui, domnule.

Domnul Vholes îi trage o lovitură uşoară şi masa sună a gol, ca un sicriu. Nu pentru Richard, însă. Lui îi pare că în sunetul acela aude o încurajare. Poate că domnul Vholes ştie că aşa este.

— Îmi dau perfect de bine seama, domnule Vholes, zice Richard mai prietenos şi mai bine dispus, că dumneata eşti cel mai de nădejde om din lume şi că a avea de-a face cu dumneata înseamnă a avea de-a face cu un om de afaceri ce nu poate fi înşelat. Dar, pune-te dumneata în situaţia mea, ducând povara unei vieţi neîmplinite, cufundându-mă cu fiecare zi din ce în ce mai adânc în greutăţi, sperând fără întrerupere şi dezamăgit fără întrerupere, conştient de schimbările din mine din rău în mai rău, şi de nici-o schimbare în mai bine, nicăieri, şi atunci vei vedea uneori tot procesul în negru, ca şi mine.

— Doar ştiţi, răspunde domnul Vholes, că eu, domnule, niciodată nu dau speranţe. V-am spus-o de la început, domnule Carstone, că niciodată nu dau speranţe. Mai ales într-un asemenea caz în care cea mai mare parte a cheltuielilor se acoperă din fondul în litigiu, nu mi-aş mai merita numele pe care-l am dacă v-aş fi dat speranţe. Ar părea că ţinta pe care-o urmăresc nu-i alta decât cheltuielile de judecată. Totuşi, când spuneţi că nu-i nici-o schimbare în mai bine, trebuie doar în principiu să vă contrazic.

— Da? Tresare Richard, luminându-se. Dar cum o dovediţi?

— Domnule Carstone, sunteţi reprezentat de…

— Aţi spus-o mai adineaori… De o stâncă.

— Da, domnule, încuviinţează domnul Vholes, dând uşurel din cap că da, şi lovind încetişor în masa goală, scoţând un sunet de parcă cenuşa ar fi căzut peste cenuşă sau pulberea peste pulbere, sunteţi reprezentat de o stâncă. Asta înseamnă ceva! Sunteţi reprezentat ca parte separată şi nu mai sunteţi ascuns sau pierdut în numărul celorlalţi interesaţi. Şi asta înseamnă ceva! Procesul nu mai doarme, noi îl trezim, îl aerisim, îl urnim din loc. Şi asta înseamnă ceva. De fapt, Jarndyce nu mai este totul, nu mai este decât un nume. Şi asta înseamnă ceva. Nimeni nu-l mai are în întregime acum la bunul său plac, domnule. Şi asta înseamnă cu siguranţă mult!

Richard, cu faţa îmbujorată dintr-o dată, loveşte în masă cu pumnul încleştat.

— Domnule Vholes! Dacă vreun om mi-ar fi spus, când pentru întâia oară am intrat în casa lui John Jarndyce, că e altceva decât prietenul dezinteresat ce părea să fie… Că el e ceea ce treptat s-a vădit a fi… N-aş fi găsit cuvinte ca să înfierez clevetirea, n-aş fi fost în stare să-l apăr cu atâta înflăcărare pe cât aş fi dorit. Atât de puţin ştiam eu despre lume! Pe când acum, ţi-o declar sus şi tare, că el pentru mine reprezintă întruchiparea procesului, că în loc ca procesul să fie o noţiune abstractă, el nu-i decât John Jarndyce, şi cu cât sufăr mai mult, cu atâta sunt mai înfuriat pe el, pentru că fiecare amânare şi fiecare nouă dezamăgire nu-i decât o nouă lovitură dată de mâna lui John Jarndyce.

— Nu, nu, interveni domnul Vholes. Nu spuneţi asta. Trebuie să avem răbdare, cu toţii. Pe lângă asta, eu niciodată nu arunc vina pe altul, domnule, niciodată nu arunc vina pe altul.

— Domnule Vholes, exclamă clientul mânios. Dumneata ştii tot atât de bine ca şi mine că el ar fi oprit procesul, dac-ar fi putut.

— N-a fost parte activă în el, ce-i drept, încuviinţează domnul Vholes, codindu-se oarecum. E cert că n-a fost parte activă în proces. Dar totuşi, dar totuşi, poate că avea intenţii bune. Cine poate citi ce are omul în inimă, domnule Carstone?

— Dumneata poţi, răspunde Richard.

— Eu, domnule Carstone?

— Da, destul de bine cât să afli ce intenţii are. Mă rog, sunt sau nu sunt interesele noastre în conflict? Răsp unde-mi… Mie. Asta! Zice Richard, însoţind aceste trei din urmă rostiri cu trei ciocănituri de mână în stânca lui de încredere.

— Domnule Carstone, răspunde Vholes cu o atitudine impasibilă şi fără să clipească măcar o dată din ochii săi flămânzi, ar însemna să fiu lipsit de simţul datoriei, ca apărător judiciar al dumneavoastră, ar însemna să mă lepăd de devotamentul faţă de interesele dumneavoastră, dacă v-aş reprezenta aceste interese ca fiind identice cu cele ale domnului Jarndyce. Ele nu sunt identice, domnule. Dar niciodată nu învinuiesc pe nimeni de motivele pe care le are. Eu sunt tată şi am un tată şi nu învinuiesc pe nimeni de motivele pe care le are. Şi nu trebuie să mă abat de la îndatoririle profesionale, chiar dacă ar fi să semăn prin asta neînţelegeri între familii, înţeleg că acum dumneavoastră îmi cereţi sfatul profesional în ceea ce priveşte interesele dumneavoastră? Mi-l cereţi, nu-i aşa? Atunci vă răspund: Interesele dumneavoastră nu sunt identice cu cele ale domnului Jarndyce.

— Fără îndoială că nu sunt! Strigă Richard. Pe asta ai descoperit-o dumneata de multă vreme.

— Domnule Carstone, reia cuvântul Vholes, nu vreau să vorbesc mai mult decât e nevoie despre o parte absentă. Doresc să-mi las reputaţia neîntinată, împreună cu o oarecare proprietate cât de mică ar fi, pe care s-ajung s-o stăpânesc prin hărnicie şi stăruinţă, pentru fiicele mele Emma, Jane şi Caroline. Mai doresc încă să trăiesc în bună înţelegere cu fraţii mei întru profesie. Când domnul Skimpole mi-a făcut cinstea, domnule – şi n-am să spun prea marea cinste pentru că niciodată nu mă înjosesc cu linguşiri – de a ne pune în legătură, aici, în camera asta, v-am spus că nu mi-aş putea da nici-o părere şi nici n-aş putea da vreun sfat în privinţa intereselor dumneavoastră, atâta vreme cât acele interese erau încredinţate unui alt coleg de profesie. Şi am vorbit în asemenea termeni despre biroul lui „Kenge şi Carboy”, cum se cuvenea să vorbesc de un asemenea nume ce se bucură de înaltă stimă. Dumneavoastră, domnule, aţi găsit cu cale că e bine totuşi să vă retrageţi cu interesele dumneavoastră de sub supravegherea lor şi să mi le încredinţaţi mie. Mi le-aţi adus cu mâinile curate, domnule, şi le-am primit cu mâinile nepătate. Acele interese sunt acum de importanţă capitală în biroul meu. Funcţiile mele de digestie, după cum poate m-aţi auzit spunând, nu sunt în stare bună şi odihna le-ar putea fi de folos, dar eu n-am să găsesc odihnă, domnule, câtă vreme vă sunt reprezentant. Oricând veţi avea nevoie de mine, mă găsiţi aici. Chemaţi-mă oriunde şi voi veni. În timpul vacanţei mari, domnule, îmi voi dedica tot timpul liber ca să studiez cazul dumneavoastră din ce în ce mai amănunţit şi să mă pregătesc să strămut cerul şi pământul şi, bineînţeles, şi pe preşedintele înaltei Curţi, iar după Sfântul Mihail, când începe sesiunea şi când vă voi felicita la sfârşit, domnule, urmează domnul Vholes cu austeritatea unui om hotărât, când vă voi felicita la sfârşit din toată inima că aţi pus mâna pe avere… Despre care aş putea spune ceva mai mult, de n-ar fi că eu nu încurajez speranţele… Nu-mi veţi datora nimic în afară de toate conturile mici ce-ar putea fi atunci încă neachitate, din cadrul cheltuielilor de procedură, ca între avocat şi client, şi care nu sunt incluse în cheltuielile de judecată – taxate ca atare şi deduse din fond. N-am nici un soi de pretenţie de la dumneavoastră, domnule Carstone, decât pentru obligaţiile mele îndeplinite cu zel şi cu tragere de inimă… Nu cu nepăsare şi din simplă rutină; această mare încredere v-o cer pentru… Din îndatorire profesională. De îndată ce îndatoririle mele vor lua sfârşit încununate de succes, totul între noi se va fi terminat.

În încheiere, adăugă Vholes în chip de supliment la declaraţia sa de principii, dat fiind că domnul Carstone este pe punctul de a reintra în regiment, poate că domnul Carstone îl va onora cu o poliţă în valoare de douăzeci de lire, în contul său, pe care s-o încaseze de la bancherul lui.

— Pentru că în ultimul timp au fost o serie de mici consultaţii şi servicii, multe la număr, arată domnul Vholes, întorcând paginile agendei sale, şi asemenea fleacuri se adună, şi mărturisesc că eu sunt un om fără capital. Când la început am intrat în relaţiile în care suntem astăzi, v-am spus-o răspicat şi deschis – e unul din principiile mele că între avocat şi client niciodată nu strică oricât de multă sinceritate – că nu sunt om cu avere şi că dacă umblaţi după un avocat cu capital, mai bine v-aţi fi lăsat hârtiile la firma lui Kenge. Nu, domnule Carstone, aici nu veţi găsi niciunul dintre avantajele sau dezavantajele capitalului, domnule. Asta e – şi Vholes trage iarăşi o lovitură în masa ce sună a gol – „stânca” dumneavoastră şi nu pretinde să fie nimic mai mult.

Clientul, a cărui deprimare pe nesimţite s-a spulberat, şi ale cărui speranţe confuze s-au înteţit, ia condeiul şi cerneala şi scrie ordinul de plată nu fără să rămână nedumerit şi în îndoială, chibzuind şi socotind data scadenţei şi efectul neînsemnat pe care-l va avea în mâinile reprezentantului său. Tot timpul, Vholes, cu trupul şi mintea încorsetate, îl urmăreşte din scurt cu privirile. Tot timpul pisica oficială a lui Vholes pândeşte din scurt gaura şoarecelui.

În cele din urmă, clientul, dând mâna cu domnul Vholes, îl imploră în numele cerului şi al pământului să facă tot ce-i stă în putinţă „ca să-l descotorosească” de înalta Curte de Justiţie. Domnul Vholes, care niciodată nu încurajează speranţele, îşi lasă palma pe umărul clientului şi-i răspunde cu un zâmbet:

— Mereu aici, domnule. Personal sau prin scrisoare, mă veţi găsi mereu aici, cu umărul la roată.

Astfel se despart, şi Vholes, rămas singur, se-apucă să scoată din agendă o serie de mărunţişuri felurite şi să le transcrie în registrul de creanţe, spre folosul final al celor trei fiice. Aşa poate că face şi vulpea sau ursul cel grijuliu când numără puişorii de găină sau cu animalele pribege, aţintind un ochi la progeniturile lor; nu că am vrea să discredităm prin cuvintele noastre pe cele trei fecioare scofâlcite, sfrijite şi încorsetate, care locuiesc împreună cu tatăl lui Vholes într-o căsuţă de pământ, aşezată într-o grădină umedă din Kennington.

Richard, ieşind din bezna edificiului Symond şi intrând pe strada însorită a Cancelariei – fiindcă se întâmplase să fie astăzi soare pe acolo – păşeşte gânditor, o coteşte către Lincoln's Inn şi trece pe sub umbra copacilor din Lincoln's Inn. Asupra multor rătăciţi ca el, umbrele pestriţe ale acelor copaci adesea au căzut; pe asemenea capete plecate, cu unghiile roase în dinţi, cu privirile abătute, cu pasul şovăind, cu chipul visător, dar fără ţel, cu averea risipită, şi ei înşişi risipiţi şi cu viaţa amară. Rătăcitul nostru n-a ajuns încă în zdrenţe, dar vine şi asta. Înalta Curte, care nu ştie de altă înţelepciune decât de cea cuprinsă în jurisprudenţe, e tare bogată în asemenea jurisprudenţe; şi la urma urmei, de ce ar ţine să fie deosebită de alte zeci de mii de Curţi?

Totuşi, timpul de când a început decăderea lui e atât de scurt încât, pe când hoinăreşte, înciudat că părăseşte locul pentru câteva luni nesfârşite, cu toate că-l urăşte, Richard ar putea să-şi considere propriul său caz ca şi cum ar fi senzaţional. Cu toate că inima îi e plină de griji ce-l rod, de amânări, de neîncrederi şi de îndoieli, ar mai putea avea loc pentru oarecare uimire dureroasă, când şi-ar reaminti cât de diferită fusese prima sa vizită la Curte, cât de diferit era el, cât de altfel colorat cugetul său. Dar nedreptatea dă naştere la nedreptate; să ai de luptat cu umbre, şi să fii înfrânt de ele, îţi impune nevoia de a ridica un obstacol concret cu care să te războieşti. S-a întâmplat să fie o tristă uşurare, când impalpabilul din procesul pe care nici un om de pe faţa pământului nu-l putea pricepe – timpul pentru asemenea lucruri fiind de mult trecut – s-a schimbat în făptura palpabilă a prietenului care l-ar fi putut salva de la ruină, şi şi-a făcut din acesta un duşman. Richard i-a spus lui Vholes adevărul. Dacă se află într-o stare mai înverşunată sau mai îmblânzită, la fel îi pune prietenului în spinare toate necazurile sale; a fost abătut de la ţelul său precis în viaţă şi cauza abaterii este însăşi unica fiinţă care-i afectează întreaga existenţă; pe lângă asta, pentru el, în propriii săi ochi, totul constituie o justificare pentru a avea în sfârşit în faţă un adversar şi un asupritor în carne şi oase.

E Richard oare un monstru… Sau poate că trecutul înaltei Curţi de Justiţie e bogat în asemenea jurisprudenţe, numai de-ar putea fi ele culese de la îngerul Arhivar, ca să slujească de pildă lumii?

Două perechi de ochi, obişnuiţi cu asemenea făpturi, se uită după el, în timp ce, ronţăindu-şi unghiile şi clocind cine ştie ce în gând, trece cruciş piaţa şi se topeşte în umbra porţii dinspre sud. Domnul Guppy şi domnul Weevle sunt posesorii celor două perechi de ochi; stând de vorbă, se proptiseră de parapetul scund de piatră, sub copaci. Richard a trecut drept pe lângă ei fără să vadă nimic altceva decât caldarâmul.

— William, exclamă domnul Weevle, potrivindu-şi favoriţii, în ăsta s-a pornit un incendiu! Nu-i cazul unui incendiu brusc, ci unul mocnit, nu-i aşa?

— Vai! Răspunde domnul Guppy, ăsta n-are să reziste fără Jarndyce, şi cred că-i plin de datorii până peste cap. Prea multe nu ştiu despre el. Se ţinea aşa de măreţ de parcă era Coloana din piatră în amintirea incendiului Londrei, când era clientul nostru în proces. Slavă Domnului c-am scăpat de el în calitate de client şi de coleg. Aşadar, Tony, după cum îţi spuneam, iată-i de ce sunt în stare.

Domnul Guppy, încrucişându-şi iarăşi braţele se reaşază, proptindu-se de parapet, ca să reia o convorbire interesantă.

— Tot de asta se ţin, domnule, urmează domnul Guppy, încă mai fac inventarul, încă cercetează fiecare petic de hârtie, încă trec în revistă grămezi peste grămezi de vechituri şi gunoaie. În pasul ăsta, au de furcă pe şapte ani de zile.

— Şi Small ajută şi el?

— Small ne-a părăsit cu un preaviz de-o săptămână. I-a spus lui Kenge că afacerile lui bunicu-său sunt prea obositoare pentru bietul bătrân, iar el îşi poate îmbunătăţi situaţia preluându-le. Intervenise o răceală între mine şi Small din cauză că a fost atât de secretos. Dar el mi-a spus că de la tine şi de la mine a pornit asta, şi fiindcă m-a avut la mână – pentru că aşa este – ne-am împăcat. Aşa am ajuns să aflu cu ce-şi petrece timpul.

— Dar n-ai reuşit să-ţi arunci ochii în casa lor?

— Tony, răspunde domnul Guppy, puţin cam tulburat, ca să fiu deschis cu tine, nu prea am poftă să văd casa, decât împreună cu tine, şi de aceea nu m-am dus; şi de aceea am pus la cale întâlnirea noastră de acum, ca să mergem împreună să-ţi iei lucrurile. Dar uite, s-a împlinit ceasul! Tony – domnul Guppy începe să cuvânteze misterios şi încetişor – e nevoie să-ţi vâr încă o dată în cap că împrejurări asupra cărora eu n-am nici-o putere au adus o tristă schimbare a planurilor mele celor mai scumpe, precum şi a chipului ce mi-a răsplătit dragostea despre care ţi-am vorbit ţie mai înainte, ca unui prieten. Chipul acela e desfigurat, iar idolul e dărâmat. N-am altă dorinţă în legătură cu temeiurile pe care am avut de gând să le prezint Curţii, cu ajutorul tău de prieten, decât să le

— William, exclamă domnul Weevle, potrivindu-şi favoriţii, în ăsta s-a pornit un incendiu! Nu-i cazul unui incendiu brusc, ci unul mocnit, nu-i aşa?

— Vai! Răspunde domnul Guppy, ăsta n-are să reziste fără Jarndyce, şi cred că-i plin de datorii până peste cap. Prea multe nu ştiu despre el. Se ţinea aşa de măreţ de parcă era Coloana din piatră în amintirea incendiului Londrei, când era clientul nostru în proces. Slavă Domnului c-am scăpat de el în calitate de client şi de coleg. Aşadar, Tony, după cum îţi spuneam, iată-i de ce sunt în stare.

Domnul Guppy, încrucişându-şi iarăşi braţele se reaşază, proptindu-se de parapet, ca să reia o convorbire interesantă.

— Tot de asta se ţin, domnule, urmează domnul Guppy, încă mai fac inventarul, încă cercetează fiecare petic de hârtie, încă trec în revistă grămezi peste grămezi de vechituri şi gunoaie. În pasul ăsta, au de furcă pe şapte ani de zile.

— Şi Small ajută şi el?

— Small ne-a părăsit cu un preaviz de-o săptămână. I-a spus lui Kenge că afacerile lui bunicu-său sunt prea obositoare pentru bietul bătrân, iar el îşi poate îmbunătăţi situaţia preluându-le. Intervenise o răceală între mine şi Small din cauză că a fost atât de secretos. Dar el mi-a spus că de la tine şi de la mine a pornit asta, şi fiindcă m-a avut la mână – pentru că aşa este – ne-am împăcat. Aşa am ajuns să aflu cu ce-şi petrece timpul.

— Dar n-ai reuşit să-ţi arunci ochii în casa lor?

— Tony, răspunde domnul Guppy, puţin cam tulburat, ca să fiu deschis cu tine, nu prea am poftă să văd casa, decât împreună cu tine, şi de aceea nu m-am dus; şi de aceea am pus la cale întâlnirea noastră de acum, ca să mergem împreună să-ţi iei lucrurile. Dar uite, s-a împlinit ceasul! Tony – domnul Guppy începe să cuvânteze misterios şi încetişor – e nevoie să-ţi vâr încă o dată în cap că împrejurări asupra cărora eu n-am nici-o putere au adus o tristă schimbare a planurilor mele celor mai scumpe, precum şi a chipului ce mi-a răsplătit dragostea despre care ţi-am vorbit ţie mai înainte, ca unui prieten. Chipul acela e desfigurat, iar idolul e dărâmat. N-am altă dorinţă în legătură cu temeiurile pe care am avut de gând să le prezint Curţii, cu ajutorul tău de prieten, decât să le las la o parte şi să le îngrop în uitare. Crezi că se poate, sau crezi că nu-i cu putinţă (te întreb pe tine, Tony, ca prieten), din câte îl cunoşti tu pe bătrânul acela năzuros şi ascuns, care a căzut pradă… Arderii violente… Nu crezi, Tony, c-ar fi fost cu putinţă, la o gândire mai serioasă, să fi pus scrisorile acelea undeva la o parte, după ce l-ai văzut tu viu, şi ele să nu fi căzut pradă focului în noaptea aceea?

Domnul Weevle stă pe gânduri o bucată. Apoi dă din cap că nu. Hotărât lucru, el crede că nu.

— Tony, urmează domnul Guppy, în timp ce se pornesc către Curte, încă o dată, înţelege-mă aşa, ca prieten. Fără să intru în explicaţii mai amănunţite, pot să-ţi repet că idolul s-a prăbuşit. N-am de slujit alt ţel decât al înmormântării în uitare. Pentru asta mi-am pus în joc propria-mi persoană. Asta mi-o datorez mie, chipului desfigurat, precum şi împrejurărilor asupra cărora nu am nici-o putere. Dacă ar fi să-mi aduci la cunoştinţă printr-un gest, printr-o clipire de ochi, că ai văzut zăcând într-un colţ oarecare din fosta-ţi locuinţă nişte hârtii care să aducă foarte mult cu hârtiile în chestiune, le-aş arunca în foc, domnule, pe propria-mi răspundere.

Domnul Weevle dă din cap că da. Domnul Guppy, crescut foarte în propriii săi ochi că a emis asemenea cugetări, cu o expresie în parte profesională, în parte romantică – gentilomul de faţă având pasiunea să dea oricărui lucru forma unei cercetări, sau să emită orice sub forma unor concluzii sau unei peroraţii – îşi însoţeşte prietenul la Curte, cu toată demnitatea.

Niciodată, de când e Curtea lui Krook pe lume, n-a avut asemenea tezaur fertil în bârfeli ca în cele ce se petreceau la prăvălia de zdrenţe şi sticle vechi. Cu regularitate, în fiecare dimineaţă pe la opt, bătrânul domn Smallweed e adus până la colţ şi cărat înăuntru, însoţit fiind de doamna Smallweed, Judy şi Bart, şi cu regularitate rămân cu toţii acolo, cât e ziua de lungă, până la nouă seara, potolindu-şi foamea cu o masă frugală, redusă, cumpărată de la un bufet, scotocind, căutând, săpând, adunându-se şi cufundându-se în comorile rămase de la regretatul defunct. Ce sunt comorile acelea, ei le ţin în asemenea taină încât toţi locatarii imobilului sunt înnebuniţi. În delirul lor, îşi închipuie cum curg guineele din ceainice, monede de aur revărsându-se din holurile de punci, iar scaunele vechi şi saltelele burduşite cu bancnote englezeşti. Toate isprăvile astea ei le cunosc din povestea de şase pence (cu coperta viu colorată şi pliantă) în care e vorba de domnul Daniel Dancer şi de sora lui, şi de asemenea de domnul Elwes din Suffolk, şi n-au decât să adapteze toate faptele din acele istorisiri autentice, domnului Krook. De două ori când a chemat gunoierul înăuntru ca să scoată un morman de hârtii vechi, cenuşă şi sticle sparte, toţi locatarii imobilului s-au adunat şi s-au uitat pe furiş în coşuri, în timp ce erau scoase afară. De multe ori cei doi domni care scriu pe hârtie satinată cu condeiele lor mici şi nesăţioase sunt văzuţi dând târcoale prin vecinătate… Ferindu-se unul de altul, deoarece fosta lor asociaţie s-a desfiinţat. Localul „Flamura Soarelui” menţine cu grijă starea de dispoziţie potrivit intereselor dominante, prin serile muzicale ale „Seratei”. Micul Swills e întâmpinat cu ropote de aplauze pentru aluziile lui la subiect, cunoscute între profesionişti sub numele de „aparteuri”, şi tot el cântă „improvizând” pe subiectul la ordinea zilei, ca un inspirat. Până şi domnişoara Melvilleson, în melodia scoţiană „Moţăim”, scoasă de la naftalină, subliniază cuvintele „câinilor le place supa chioară” (ce fel de băutură răcoritoare va mai fi şi aceea) cu atâta viclenie, şi întorcându-şi în aşa fel capul către casa vecină, încât numaidecât se înţelege că vrea să spună că domnului Smallweed îi place să găsească bani, iar cântăreaţa se bucură în fiecare seară de cinstea de a bisa cupletul de două ori. Cu toate acestea, locatarii imobilului nu descoperă nimic. Şi, aşa precum doamna Piper şi doamna Perkins îi aduc la cunoştinţă fostului chiriaş a cărui apariţie este semnalul convocării generale, cu toţii trăiesc într-o fierbere continuă să descopere tot şi chiar mai mult.

Domnul Weevle şi domnul Guppy, cu toţi ochii pironiţi asupra lor, ciocănesc la uşa închisă de la locuinţa regretatului defunct, bucurându-se de cea mai mare popularitate. Dar fiind primiţi numaidecât, contrar aşteptărilor celor adunaţi, îşi pierd dintr-o dată toată popularitatea şi sunt socotiţi că nutresc gânduri ascunse.

Obloanele sunt mai mult sau mai puţin închise jur-împrejurul casei, iar la parter e destul de întuneric, încât e nevoie de lumânări aprinse. Poftiţi în prăvălia din spate de către domnul Smallweed junior, vizitatorii noştri, cu ochii plini de lumina soarelui de afară, la început nu pot vedea nimic decât întuneric şi umbră, dar încetul cu încetul, încep să desluşească pe domnul Smallweed senior, aşezat în fotoliul său pe marginea unei fântâni sau gropi plină cu hârţoage de aruncat, apoi pe Judy cea plină de virtuţi, bâjbâind pe acolo ca un cioclu de sex feminin, şi tot pe acolo, pe-aproape, pe doamna Smallweed chiar pe duşumea, acoperită, ca de-o ninsoare, de o grămadă de ghemotoace de hârtie scrise de mână şi de tipar, care s-ar părea că reprezintă suma salutărilor care i-au fost azvârlite în cap în cursul zilei. Toţi din grup, împreună cu Small junior, sunt negri de praf şi murdărie, au o înfăţişare diabolică, subliniată de decorul general al încăperii. E mai mare harababură şi sunt mai multe vechituri în ea ca pe vremuri şi mai multă murdărie, dacă se mai poate aşa ceva, şi totodată pare macabră, cu urmele lăsate de decedatul ce locuise în ea, ba încă şi cu semnele scrise cu creta pe pereţi.

La intrarea vizitatorilor, domnul Smallweed şi Judy se opresc simultan din cercetări şi-şi încrucişează braţele.

— Aha! Croncăneşte bătrânul domn. Bună ziua, domnilor, bună ziua! Vii să-ţi iei catrafusele, domnule Weevle? E bine, e bine! Ha! Ha! Ne-am fi văzut siliţi să le vindem, domnule, ca să-ţi plătim chiria camerei, dacă le-ai fi lăsat aici mai multă vreme. Cred că te simţi iarăşi ca acasă, aici, nu-i aşa? Mă bucur să vă văd, mă bucur!

Domnul Weevle, mulţumindu-i, aruncă o privire jur-împrejur, iar domnul Guppy urmăreşte cu ochii privirea domnului Weevle. Privirea domnului Weevle se întoarce de unde a plecat fără nici-o noutate în ea. Ochii domnului Guppy se întorc şi ei şi întâlnesc privirile domnului Smallweed. Bătrânul domn, cuceritor de amabil, încă mai gungureşte ca o maşinărie cu resort ce şi-a dat drumul: „Ce mai faci, domnule… Ce mai… Ce…” Şi aici, resortul, fiind dezacordat, se opreşte, rânjind tăcut, pe când domnul Guppy tresare, văzându-l pe domnul Tulkinghorn care stătea în picioare de cealaltă parte, învăluit în umbră, cu mâinile la spate.

— Domnul a fost atât de bun şi a primit să-mi fie avocat, zice bunicul Smallweed. Nu sunt eu tocmai soiul de client pentru un gentilom de valoarea domniei sale, dar a fost atât de bun!

Domnul Guppy, îmboldindu-şi uşurel prietenul cu cotul, ca să mai iscodească puţin cu privirea, adresează o închinăciune şovăielnică domnului Tulkinghorn, care-i răspunde cu o uşoară înclinare a capului. Domnul Tulkinghorn continuă să se uite ca şi cum n-ar avea nimic altceva de făcut, ci mai curând ar face haz de ciudăţenia situaţiei.

— O grămadă de lucruri v-au rămas aici, domnule, aşa aş zice, domnule, spune domnul Guppy către domnul Smallweed.

— Mai ales zdrenţe şi gunoaie, scumpul meu prieten, zdrenţe şi gunoaie. Eu, şi Bart, şi nepoată-mea Judy ne trudim să facem un inventar cu cele pe care merită cât de cât să vindem. Dar încă n-am găsit mare lucru pân-acum, n-am… Găsit. Cine. ştie… Ce… eh!

Resortul domnului Smallweed s-a dezacordat iarăşi, în timp ce privirile domnului Weevle, însoţite de ochii domnului Guppy, s-au rotit iarăşi prin cameră şi s-au întors de unde au plecat.

— Ei, bine, domnule, exclamă domnul Weevle, nu vrem să vă mai stingherim, dacă ne îngăduiţi să mergem sus.

— Unde doreşti, dragă domnule, unde doreşti! Aici eşti la dumneata acasă. Aşadar, poftim, te rog!

În timp ce urcă la etaj, domnul Guppy se uită la Tony, ridicând din sprâncene întrebător. Tony dă din cap că nu. Vechea cameră le pare tare tristă şi întunecată, cu cenuşa focului care a ars în seara aceea memorabilă aflată încă în vatra pătată. Mai că nu le vine să se atingă de lucruri şi, mai înainte de toate, suflă cu grijă praful de pe ele. Nici nu doresc să-şi prelungească şederea acolo, împachetând în cea mai mare grabă cu putinţă puţinele lucruri ce le aparţin şi vorbind numai în şoaptă.

— Ia priveşte, exclamă Tony, ferindu-se. Uite c-a intrat în cameră pisica aceea îngrozitoare!

Domnul Guppy se trage în spatele unui scaun.

— Small mi-a spus de ea. În noaptea aceea s-a zbătut tot timpul şi-a sărit şi a sfâşiat cu ghearele toate de prin jur, ca un dragon, şi apoi a ieşit pe acoperiş şi a stat hoinară acolo sus vreo două săptămâni, după care s-a întors, dându-şi drumul de-a rostogolul prin hornul căminului, şi slabă de abia se ţinea pe picioare. Ai mai văzut vreodată asemenea bestie? Parc-ar şti tot din jurul ei, nu-i aşa? Parc-ar fi Krook. Zzât! Ieşi afară, satana dracului!

Madame Jane, în pragul uşii, c-un miorlăit ca de tigru, cu gura până la urechi şi cu coada măciucă, nu dă semne c-ar asculta şi nici prin gând nu-i trece să se mişte, dar domnul Tulkinghorn poticnindu-se de ea, pisica îl scuipă pe ciorapii uzaţi şi, mormăind întruna furioasă, ţâşneşte ca o săgeată sus pe scară. Poate că o să hoinărească iarăşi pe acoperişuri şi o să se-ntoarcă pe hornul căminului.

— Domnule Guppy, începe domnul Tulkinghorn, aş putea schimba două vorbe cu dumneata?

Domnul Guppy se află în treabă, adunând de pe pereţi stelele din „Galeria Galaxiei Frumuseţilor Britanice” şi aşezând acele opere de artă în vechea şi mizerabila lor cutie de carton.

— Domnule, răspunde el înroşindu-se, vreau să mă port cuviincios cu toţi membrii corpului avocaţilor şi mai ales, bineînţeles, cu un membru atât de cunoscut ca dumneavoastră… Ba, am să adaug, pe drept cuvânt, domnule, atât de distins ca dumneavoastră. Totuşi, domnule Tulkinghorn, trebuie să menţionez că dacă aveţi de schimbat două vorbe cu mine, spuneţi-le de faţă cu prietenul meu.

— Oh, da? Chiar aşa? Se miră domnul Tulkinghorn.

— Da, domnule. Motivele pentru care vă cer aşa ceva n-au nimic deosebit prin natura lor, dar sunt destul de numeroase pentru mine.

— Fără îndoială, fără îndoială. Domnul Tulkinghorn e tot atât de imperturbabil ca şi vatra de piatră a căminului către care se îndreaptă. De altfel, lucrul nu-i de aşa natură încât să trebuiască să vă găsiţi în situaţia dificilă de a pune condiţii, domnule Guppy. Aici face o pauză ca să zâmbească, şi zâmbetul e la fel de întunecat şi de uzat ca şi pantalonii de pe el. Eşti de felicitat, domnule Guppy, eşti un tânăr norocos, domnule.

— Destul de norocos, domnule Tulkinghorn, n-am de ce mă plânge.

— Să te plângi? Cu prieteni în lumea bună, intrare liberă în casele de vază şi primit de doamnele elegante! Ei, domnule Guppy, sunt oameni în Londra care ar face orice sacrificiu ca să fie în locul dumitale.

Domnul Guppy, părând a fi gata să facă în momentul de faţă orice sacrificiu numai ca să fie în locul unuia dintre oamenii aceia şi nu într-al său, înroşindu-se din ce în ce mai tare, răspunde:

— Domnule, dacă îmi văd de treburile mele şi mă achit cum se cuvine de obligaţiile mele la „Kenge şi Carboy”, prietenii şi cunoştinţele mele n-au nici un soi de legătură cu patronii mei, nici cu vreunul dintre membrii colegiului de avocaţi, nici chiar cu domnul Tulkinghorn, din colegiul Fields. Nu mă văd obligat cu nimic să dau explicaţii mai amănunţite asupra acestui capitol, şi cu tot respectul pe care vi-l port, domnule, şi fără să vă jignesc… Repet, fără să vă jignesc…

— Oh! Bineînţeles!

— Nici n-am de gând s-o fac.

— Chiar aşa, răspunde domnul Tulkinghorn aprobând liniştit cu capul. Foarte bine, văd, după felul cum adunaţi portretele acestea, că acordaţi mare interes cercurilor mondene din aristocraţie, domnule.

Vorbele de mai sus le adresează bietului Tony, care, uluit, încuviinţează o asemenea acuzţie uşoară.

— Virtute de care mulţi englezi sunt lipsiţi, comentează domnul Tulkinghorn.

Stătea în picioare, rezemat de vatra de piatră, cu spatele la căminul afumat, dar iată-l că se întoarce, uitându-se în jur şi punându-şi ochelarii pe nas.

— Cine-i asta? Lady Dedlock? Ha! Foarte asemănătoare în felul ei, dar îi lipseşte puterea de caracter. Vă urez o zi bună, domnilor, bună ziua!

Dupăce-apărăsitâncăperea, domnul Guppy, lac desudoare, îşi ia tot curajul ca să termine în grabă strângerea de pe pereţi a colecţiei stelelor, încheind cu Lady Dedlock.

— Tony, îşi strigă repezit prietenul mirat, hai să ne grăbim să strângem toate lucrurile şi să plecăm din locul ăsta. Ar fi zadarnic să-ţi ascund mai departe, Tony, că între mine şi una dintre membrele aristocraţiei, frumoasă ca o lebădă şi pe care o ţin acum în mână, au fost comunicări şi legături nedestăinuite nimănui. Ar fi putut să vină vremea să-ţi destăinuiesc ţie lucrul ăsta. Mai mult de-atât n-are să se-ntâmple niciodată. Ca şi jurământul pe care l-am făcut, ca şi idolul desfigurat, ca şi împrejurările asupra cărora n-am nici-o putere, totul e sortit să fie îngropat în uitare. Te somez ca pe-un prieten ce-mi eşti, în numele interesului pe care totdeauna l-ai arătat noutăţilor mondene şi în numele micilor avansuri pe care am fost în stare să ţi le înlesnesc, să înmormântezi tot ce ştii în asemenea privinţă, fără nici-o vorbă şi fără nici-o întrebare!

Somaţia de mai sus e făcută de domnul Guppy într-o stare nu departe de o clemenţă asemănătoare celor din instanţele judiciare, în timp ce prietenului i se citeşte uluirea în claia de păr de pe cap şi chiar în favoriţii ferchezuiţi. Probleme naţionale şi probleme familiale imp de câteva săptămâni, Anglia s-a aflat într-o situaţie îngrozitoare. Lordul Coodle voia să demisioneze. Sir Thomas Doodle nu voia să ia puterea şi, nemaifiind nimeni în Marea Britanie (care să merite a fi menţionat) în afară de Coodle şi Doodle, ţara a rămas fără guvern. E un noroc că întâlnirea duşmănoasă dintre cei doi oameni eminenţi, care la un moment dat părea inevitabilă, n-a avut loc, căci dacă amândouă pistoalele s-ar fi descărcat şi Coodle şi cu Doodle s-ar fi ucis unul pe celălalt, e de presupus că Anglia ar fi trebuit s-aştepte un guvern până ce tânărul Coodle şi tânărul Doodle, acum purtând încă rochiţe şi ciorapi lungi, vor fi crescut mari. Asemenea calamitate naţională uimitoare, totuşi, a fost înlăturată de Lordul Coodle, care a făcut fericita declaraţie că, dacă în focul dezbaterii spusese că nesocotea şi dispreţuia întreaga carieră ruşinoasă a lui sir Thomas Doodle, el a avut de gând să mai spună că neînţelegerile de partid nu-l vor determina niciodată să-i refuze adversarului său tributul celei mai calde admiraţii; în acelaşi timp, lucrul lua o întorsătură foarte binevenită şi de cealaltă parte, prin faptul că sir Thomas Doodle îl înscrisese în propria-i inimă pe Lordul Coodle ca pe unul ce-avea să rămână în faţa posterităţii ca oglinda virtuţii şi a cinstei. Totuşi Anglia fusese timp de câteva săptămâni în oribila situaţie critică de a rămâne fără un cârmaci (după cum semnalase atât de just sir Leicester Dedlock), care să înfrunte furtuna, şi partea minunată a lucrului e că Anglia se pare că n-a făcut mare caz de asta, ci a continuat să mănânce, să bea şi să se căsătorească, aşa cum făcea lumea veche în zilele dinaintea potopului. Dar Coodle cunoştea primejdia şi Doodle o cunoştea şi el, şi toţi partizanii şi adepţii lor aveau cunoştinţa cea mai limpede cu putinţă a primejdiei ce ameninţa. Până la urmă, sir Thomas Doodle nu numai că a binevoit să ia puterea, dar a făcut-o cu generozitate, aducând cu el la putere şi pe toţi nepoţii, pe toţi verii şi pe toţi cumnaţii. Aşa că sunt totuşi speranţe pentru vechea navă.

Doodle a găsit cu cale că trebuie să se reverse asupra provinciei… Mai ales sub formă de bani şi bere. Metamorfozat în asemenea stări, el este livrabil într-o mulţime de locuri în acelaşi timp, şi se poate proiecta asupra unei considerabile porţiuni a ţării dintr-o dată. Britania fiind ocupată să-l pună pe Doodle în buzunar sub formă de bani şi să-l înghită sub formă de bere, şi gata să-ţi jure în faţă că nu face niciuna, nici alta… Spre creşterea vădită a strălucirii şi moralităţii sale… Sezonul londonez se încheie de pe o zi pe alta prin răspândirea tuturor Doodliştilor şi a Coodliştilor, plecaţi să ajute Britania în acele practici religioase cu care se îndeletniceau.

Ca atare, doamna Rouncewell, îngrijitoare la Chesney Wold, prevede, cu toate că nici-o poruncă n-a sosit încă aici, că familia poate sosi pe neaşteptate împreună cu un adaos destul de mare de veri, verişoare şi alte soiuri ce pot da o mână de ajutor, în orice fel, la marea operă constituţională. Şi ca atare, bătrâna doamnă maiestuoasă, apucând Timpul de perciuni, îl mână în sus şi-n jos pe scară, îi dă brânci de-a lungul galeriilor şi coridoarelor, şi chiar prin camere, ca să ateste, mai înainte de a-i fi trecut sorocul, că totul e gata, că pardoseala străluceşte de frecată ce e, covoarele stau întinse, draperiile scuturate, paturile înfoiate şi aşezate cu palmele, oficiul şi bucătăria gata să intre în acţiune… Într-un cuvânt, că toate lucrurile sunt pregătite, aşa cum se cuvine demnităţii neamului Dedlock.

În seara asta de vară, către apusul soarelui, pregătirile sunt în sfârşit gata. Sumbră şi solemnă, bătrâna casă pare să ofere atât de multe înlesniri pentru a fi locuită, şi totuşi nu există nici un locatar în afară de chipurile pictate de pe pereţi. „Şi ei au plecat aşa cum au venit”, trebuie să fi cugetat oricare stăpân Dedlock, trecând prin faţa portretelor. „La fel se uitau şi ei la galeria tăcută şi liniştită cum mă uit eu acum, la fel gândeau şi ei cum gândesc eu la golul pe care-l vor lăsa în măreţul domeniu când nu voi mai fi; la fel îşi spuneau şi ei, ca şi mine, că-i greu de crezut c-ar mai putea exista ceva fără ei, şi la fel voi părăsi eu lumea mea cum o părăsesc acum pe a lor, închizând uşa care oglindeşte trecutul. La fel voi muri, fără să las vreun gol şi fără să-i regret”.

Prin câteva dintre ferestrele învăpăiate, frumoase din afară şi împlântate, la acest ceas al apusului, nu într-un zid de piatră mohorâtă şi cenuşie, ci într-o casă strălucitoare, de aur, lumina, înlăturată de alte ferestre, pătrunde înăuntru bogată, darnică, revărsându-se ca belşugul verii pe ţarină. Atunci prind a se dezgheţa şi Dedlock-îi cei înţepeniţi. Unduiri ciudate apar pe făpturile lor, după cum joacă umbrele frunzelor. Într-un colţ, un judecător sever e ispitit să clipească din ochi. Mai încolo, un baronet, ce se uită ţintă, cu un sceptru în mână, se trezeşte cu o gropiţă în bărbie. Mai la vale, în sânul unei păstoriţe împietrite, se furişează o pată de lumină caldă ce i-ar fi venit tare bine acum vreo sută de ani în urmă. O străbunică de-a Volumniei, purtând încălţări cu tocurile înalte, semănând foarte cu ea, prevestind cu două secole în urmă fiinţa ei virginală de azi, se încunună cu un nimb de raze şi devine sfântă. O domnişoară de onoare de la Curtea lui Carol al II-lea, cu ochii mari şi rotunzi (şi alte farmece corespunzătoare lor) pare că se scaldă într-o apă scânteietoare, care se încreţeşte pe când sclipeşte.

Dar focul soarelui e gata să se stingă. Chiar şi în această clipă pardoseala se întunecă şi umbra se ridică încetişor, cuprinzând pereţii şi înmormântând pe toţi din neamul Dedlock, ca moartea şi veşnicia. Şi iată, acum, pe portretul Doamnei Noastre, de deasupra căminului somptuos, o umbră vrăjită cade de pe vreun oarecare arbore bătrân şi-l face să pălească, îl tulbură şi pare ca şi cum un braţ enorm ar ţine un văl sau o glugă, pândind un prilej ca să le tragă peste ca. Umbra urcă din ce în ce mai întunecată şi din ce în ce mai sus pe pereţi… Iată că doar o licărire roşie a mai rămas pe plafon… Şi iată că focul a dispărut cu totul.

Toată priveliştea care de pe terasă părea atât de apropiată s-a îndepărtat solemn şi s-a preschimbat – nu e nici primul şi nici ultimul dintre lucrurile frumoase ce par atât de apropiate şi totuşi se preschimbă – într-o arătare fantomatică şi depărtată. Ceţurile uşoare se înalţă, iar roua cade şi toate miresmele dulci din grădină au umplut văzduhul cu puterea lor. Şi iată, pădurile stau încremenite în nişte mase impresionante, ca şi cum fiecare dintre ele ar fi câte un singur arbore abisal. Şi iată că luna răsare ca să despartă arborii şi să licărească ici şi colo, trăgând linii orizontale îndărătul tulpinilor şi schimbând aleea într-un caldarâm de lumină printre arcade înalte de catedrală, prăbuşite fantastic.

Dar iată, luna s-a urcat în crucea cerului, şi lăcaşul cel mare, având acum mai mult ca oricând nevoie de locatari, e ca un trup lipsit de viaţă. Ba, chiar e sinistru să te strecori prin el, gândindu-te la făpturile vii care-au dormit în singuraticele camere de culcare, ca să nu mai vorbim de cei morţi. Iată a venit şi timpul umbrelor, când fiecare colţ pare o cavernă şi fiecare pas pe scară, în jos, o prăpastie, când vitraliile sunt reflectate pe parchet în tonuri palide şi decolorate, când din grinzile scării masive poţi înjgheba totul şi orice, numai propriile lor forme nu, când armurile răsfrâng lumini palide de-ţi vine lesne-a crede că fac mişcări tainice, iar căştile cu viziera ridicată te fac să te gândeşti cu spaimă la capetele dinlăuntrul lor. Dar dintre toate umbrele din Chesney Wold, umbra din salonul cel lung de pe portretul care o înfăţişează pe Lady Dedlock e prima ce vine şi ultima ce se va îndura să plece. La asemenea ceas şi în lumina de-acum, umbra s-a schimbat în mâini ridicate ce ameninţă figura frumoasă, cu fiecare adiere de vânt ce zvâcneşte.

— Nu-i sănătoasă, Doamna, zice un fecior în cancelaria doamnei Rouncewell.

— Doamna Mea nu-i bine? Dar ce se-ntâmplă?

— Ei bine, Doamna Noastră a fost întruna suferindă de când a poposit aici ultima oară… Vreau să spun nu când a venit cu familia, ci când a trecut pe-aici ca o pasăre călătoare. Doamna Noastră n-a mai ieşit de-atunci ca-nainte, ci a stat multă vreme numai în camera ei.

— Chesney Wold, Thomas, răspunde îngrijitoarea cu vanitate îngâmfată, are s-o pună pe picioare. În toată lumea, cât e ea de mare, nu există aer mai bun şi nici loc mai sănătos ca aici!

S-ar putea ca Thomas să aibă părerile lui personale, poate că le lasă să se subînţeleagă, din felul cum îşi netezeşte părul lucios de pe cap, de la ceafă până la tâmple, dar se fereşte să le rostească şi pleacă în sala slujitorilor să se ospăteze cu plăcinta rece de carne şi cu bere.

Feciorul despre care am pomenit e ca peştele pilot din faţa nobilului rechin. A doua seară soseşte şi sir Leicester, împreună cu Doamna Noastră, escortaţi de suita lor cea mare, şi mai sosesc aici şi verişorii şi verişoarele şi alte soiuri din toate punctele cardinale. Din acest loc, timp de câteva săptămâni, dau năvală încolo şi-ncoace indivizi misterioşi, ce n-au nici un nume, care cutreieră toate părţile acelea speciale asupra cărora în clipa de faţă se revarsă Doodle sub formă de ploaie de aur şi valuri de bere, dar care nu sunt decât nişte făpturi fără de astâmpăr din fire, ce nu fac nimic nicăieri.

În asemenea prilejuri naţionale, sir Leicester găseşte că verişorii sunt de folos. Un om mai destoinic decât preacinstitul Bob Stables, care să ia parte la o cină de vânătoare, e cu neputinţă să existe. Gentilomi mai bine instruiţi decât ceilalţi verişori, care să cutreiere secţiile de votare şi centrele electorale când ici, când colo, şi să se arate peste tot în coastele Angliei, ar fi greu de găsit. Volumnia e cam ştearsă, ce-i drept, dar e de viţă pură şi mulţi chiar îi preţuiesc vorbăria-i şugubeaţă, şaradele franţuzeşti, atât de vechi încât în succesiunea timpului pe cicluri au redevenit aproape noi, cinstea de a avea pe unica femeie din neamul Dedlock la cină, ori privilegiul de a-i avea mâna la dans. În aceste prilejuri naţionale, dansul poate fi socotit ca un ajutor adus naţiunii, iar Volumnia e văzută neabătut, ţopăind peste tot, pentru binele unei patrii nerecunoscătoare şi care nu-i dă şi ei o pensie.

Doamna Noastră nu-şi dă prea mare osteneală ca să-şi distreze numeroşii oaspeţi şi, aflându-se încă prost cu sănătatea, arareori se arată înainte de miezul zilei. Dar la toate cinele posomorâte, dejunurile apăsătoare, balurile blestemate şi alte procesiuni triste, numai apariţia ei, şi nimic altceva, este o adevărată binecuvântare. Cât despre sir Leicester, el este încredinţat că-i de-a dreptul cu neputinţă să lipsească ceva, în orice privinţă, cuiva care a avut norocul cel mare să fie primit sub acoperişul lui şi, într-o stare de mulţumire sublimă, se mişcă printre oaspeţii săi ca un mărinimos sloi de gheaţă.

Zilnic verişorii tropăie prin pulbere şi galopează pe zona ierboasă de pe marginea drumurilor, pribegind pe la secţiile de votare şi centrele electorale (la ţară cu mănuşi de piele de porc şi bice de vânătoare, în orăşele cu mănuşi de piele de căprioară şi cravaşe), şi zilnic se întorc cu rapoarte pe care sir Leicester le comentează şi le dezbate după cină. Zilnic oamenii aceia fără de astâmpăr, care n-au nici-o îndeletnicire în viaţă, se înfăţişează ca şi cum s-ar afla cumva în treabă. Zilnic Volumnia are o scurtă convorbire cu sir Leicester, ca între verişori, asupra situaţiei în care se află naţiunea, după care sir Leicester este dispus să tragă concluzia că Volumnia e o femeie mai cu cap decât o crezuse.

— Cum merge? Întreabă Volumnia, împreunându-şi mâinile. Suntem siguri?

La vremea asta greul aproape se făcuse, şi Doodle, în câteva zile, avea să se arunce asupra provinciei cu mai multă tărie, sir Leicester tocmai se arătase după cină în salonul lung, ca o stea aparte şi strălucitoare, înconjurată de nori de verişori.

— Volumnia, răspunde sir Leicester, care are o listă în mână, ieşim mulţumitor!

— Numai mulţumitor?

Cu toate că e vreme de vară, sir Leicester are, ca totdeauna seara, focul său special. Se aşază lângă el în fotoliul obişnuit, prevăzut cu un ecran ca să nu-l dogorească prea tare căldura şi repetă cu multă hotărâre şi cu o uşoară silă, ca şi cum ar vrea să spună: „Nu sunt un om de rând şi, când spun mulţumitor, nu trebuie să fiu înţeles ca şi cum aş fi rostit cuvântul în semnificaţia lui ordinară”.

— Volumnia, ieşim mulţumitor!

— Măcar nu ţi se face nici-o opoziţie! Afirmă Volumnia cu încredere.

— Nu, Volumnia. Ţara asta zăpăcită şi-a pierdut capul în multe privinţe, îmi pare rău s-o spun, dar…

— Dar nu-i chiar atât de nebună. Mă bucur s-aud aşa ceva.

Încheierea replicii de mai sus o repune pe Volumnia în graţii. Sir Leicester, cu o amabilă plecăciune din cap, pare că-şi spune lui însuşi: „E femeie deşteaptă, adunând una peste alta, cu toate că-i repezită din când în când”.

De fapt, în ceea ce priveşte problema opoziţiei, observaţia blondei verişoare Volumnia a fost de prisos. Sir Leicester, în asemenea împrejurări, îşi pune totdeauna candidatura ca pe un ordin de mărinimoasă vânzare cu toptanul, ce se cere să fie prompt executat. Alte două mici locuri din Parlament care-i aparţin le socoate ca pe nişte ordine de vânzare cu de-amănuntul, de mai puţină însemnătate ca atare, trimite pur şi simplu oamenii şi indică furnizorilor: „Veţi avea bunătatea să preschimbaţi aceste materiale în doi membri de Parlament şi să mi-i trimiteţi acasă după efectuarea operaţiunii”.

— Îmi pare rău să spun, Volumnia, că în multe localităţi oamenii s-au vădit răuvoitori şi că opoziţia făcută guvernului a fost de cel mai hotărât şi neînduplecat soi.

— Pă-că-toşii! Exclamă Volumnia.

— Şi chiar, continuă sir Leicester, aruncându-şi privirile la verişorii ce şedeau jur-împrejur pe sofale şi divane, chiar în multe… De fapt în cele mai multe… Dintre localităţile acelea în care guvernul n-a avut de luptat decât cu o fracţiune de disidenţi… (Fiindcă veni vorba, să luăm notă că totdeauna Coodliştii sunt disidenţii Doodliştilor şi că Doodliştii se află exact în aceeaşi poziţie faţă de Coodlişti). Chiar în acele localităţi, sunt dezolat pentru onoarea englezului să mă văd silit să vă aduc la cunoştinţă, partidul n-a triumfat fără să fi fost pus la nişte cheltuieli enorme. Sute, urmează sir Leicester uitându-se la verişori cu o demnitate ce creştea văzând cu ochii şi cu o indignare ce se umfla ca un balon, sute de mii de lire!

Dacă Volumnia păcătuia cumva, apoi păcatul ei era acela de a fi puţin cam prea naivă; vezi bine că naivitatea, care ar merge grozav de bine cu nişte şosete şi c-un guleraş, nu se prea potrivea cu roşul de buze şi cu salba de mărgele. Cu toate acestea, împinsă de naivitate, Volumnia întreabă:

— De ce?

— Volumnia! O mustră sir Leicester cu cea mai aspră severitate de care e în stare. Volumnia!

— Nu, nu, n-am vrut să spun „de ce”! Strigă Volumnia, dând un ţipăt scurt, aşa cum îi place ei. Uite ce proastă sunt! Voiam să zic „ce păcat!”

— Mă bucur, replică atunci sir Leicester, c-ai vrut să spui „ce păcat!”

Volumnia se grăbeşte să-şi exprime părerea că oamenii aceia revoltători merită să fie judecaţi ca trădători şi siliţi să sprijine partidul.

— Mă bucur, repetă sir Leicester, neluând în seamă sentimentele împăciuitoare, că ai vrut să spui „ce păcat!” E dezonorant pentru alegători. Dar de vreme ce mi-ai pus, deşi din neatenţie şi fără să intenţionezi, o întrebare atât de necugetată: „de ce?”, îngăduie-mi să-ţi răspund. Pentru cheltuielile necesitate. Şi cred că ai atâta bun-simţ, Volumnia, ca să nu mai continui asemenea subiect nici aici, nici aiurea.

Sir Leicester consideră de datoria lui să-i arate Volumniei aspectul zdrobitor al problemei, din cauză că se şopteşte în străinătate că asemenea cheltuieli necesare fac obiectul a mai bine de două sute de plângeri electorale, fiind socotite în chip neplăcut ca înrudite cu cuvântul corupţie, şi pentru că o seamă de farsori neruşinaţi au propus ca atare să se scoată din serviciul divin al bisericii obişnuita rugăciune înălţată pentru înalta Curte a Parlamentului şi au recomandat, în schimb, să se înalţe rugi de către congregaţie pentru şase sute cincizeci şi opt de gentilomi ce se află într-o stare foarte gravă cu sănătatea…

— Presupun, îşi dă cu părerea Volumnia, după ce şi-a luat puţin timp ca să-şi liniştească spiritul în urma asprei critici îndurate, presupun că domnul Tulkinghorn s-a istovit şi că de-abia îşi mai trage sufletul.

— Nu ştiu, răspunde sir Leicester, căscându-şi ochii, de ce s-ar fi istovit domnul Tulkinghorn, ca de-abia să-şi mai tragă sufletul. Nu ştiu care ar putea fi obligaţiile domnului Tulkinghorn. Nu-i candidat.

Volumnia crezuse că ar fi putut fi folosit, sir Leicester ar dori să ştie de către cine şi pentru ce? Volumnia, din nou umilită, sugerează că de către cineva… ca să dea sfaturi şi să reglementeze acorduri, sir Leicester n-are ştiinţă ca vreun client de-al domnului Tulkinghorn să fi avut nevoie de ajutorul său.

Lady Dedlock, şezând lângă o fereastră deschisă, cu braţu-i sprijinit pe marginea capitonată, şi privind afară la umbrele înserării ce se lăsase peste parcul Castelului, păru că ascultă cu încordare din clipa în care numele avocatului a fost rostit.

Un verişor pirpiriu, cu mustaţă, numai piele şi os, ia cuvântul acum, de pe canapeaua pe care stă tolănit spunând că… „un om i-a spus ieri că Tulkinghorn plecase-n regiunea aia minieră să-şi dea avizul legat despre ceva şi că, nu-i aşa? Contestaţia judecându-se azi, ar fi de tot hazul dacă Tulkinghorn ar veni cu vestea că omul lui Coodle a fost pus cu botul pe labe.”

Valetul, servind cafeaua, aduce la cunoştinţă între timp lui sir Leicester că domnul Tulkinghorn a sosit şi că cinează. Doamna Noastră întoarce capul înăuntrul camerei pentru o clipă, apoi priveşte iarăşi afară ca mai înainte.

Volumnia e încântată să afle că „bucuria” ei – aşa-i spune ea lui Tulkinghorn – a sosit. E atât de original, o făptură atât de indiferentă, o fiinţă atât de colosală, care ştie tot soiul de lucruri şi nu le spune niciodată! Volumnia e încredinţată că trebuie să fie francmason. Sigur că e în fruntea unei loji şi poartă şorţ scurt şi a ajuns un adevărat idol cu lumânări şi mistrii. Părerile atât de viu colorate de mai sus sunt rostite de blonda domnişoară Dedlock în felul ei tineresc, pe când lucrează la o poşetă.

— N-a venit măcar o dată, observă ea, de când sunt aici. Zău, mi-a trecut uneori prin minte că sufăr pentru făptura asta nestatornică. Aproape crezusem c-a murit.

Poate că e întunericul ce se lasă odată cu înserarea, sau poate că e întunericul mai adânc dinlăuntrul ei, dar o umbră trece pe faţa Doamnei Noastre de parc-ar gândi: „Ce n-aş da să fi murit!”

— Domnul Tulkinghorn, zice sir Leicester, e totdeauna binevenit aici şi totdeauna discret oriunde s-ar afla. Un om de valoare şi pe merit respectat.

Verişorul cel pirpiriu crede că trebuie să fie „enor' de boga'„.

— Are o participare undeva în provincie, zice sir Leicester. Fără îndoială. Câştigă, bineînţeles, bani buni şi e primit aproape pe picior de egalitate în cea mai înaltă societate.

Cu toţii tresar. Un foc de puşcă s-a tras în apropiere.

— Doamne Dumnezeule, ce-i asta? Strigă Volumnia cu ţipătul ei scurt şi tânguit.

— Un şobolan, zice Doamna Noastră. Şi l-au împuşcat. Intră domnul Tulkinghorn, urmat de valeţii cu lămpi şi lumânări.

— Nu, nu, face sir Leicester, încă nu. Doamna Mea, te supără amurgul? Dimpotrivă, Doamna Noastră îl preferă.

— Volumnia?

O! Nimic nu-i mai pe gustul Volumniei decât să stea de vorbă pe întuneric.

— Atunci, luaţi-le! Porunceşte sir Leicester! Tulkinghorn, îţi cer scuze. Bine ai venit!

Domnul Tulkinghorn, cu obişnuita-i stăpânire de sine, înaintează pe îndelete, aduce în trecere omagii Doamnei Noastre, dă mâna cu sir Leicester şi se lasă în scaunul potrivit lui când are ceva de comunicat, de partea cealaltă a măsuţei cu ziarele baronetului. Sir Leicester se teme că Doamna Noastră, nesimţindu-se prea bine, are să răcească la fereastra aceea deschisă. Doamna Noastră îi mulţumeşte pentru grija ce i-o poartă, dar preferă să stea acolo pentru aer. Sir Leicester se ridică, îi potriveşte eşarfa pe umeri şi se întoarce la locul lui. Domnul Tulkinghorn, între timp, ia o priză de tabac.

— Ei bine, întreabă sir Leicester. Cum a mers contestaţia aceea?

— Oh! Foarte slab. Cădere de la început. Nici-o şansă. S-au ales amândoi oamenii lor. Sunteţi bătuţi fără nici-o scăpare. Trei la unu.

Face parte din tactica şi măiestria domnului Tulkinghorn să nu aibă păreri politice; într-adevăr, chiar nici-o părere. De aceea zice: Sunteţi bătuţi„ şi nu „suntem„. Sir Leicester e furios, dar cu maiestate. Volumnia n-a mai auzit de când e ea asemenea lucru. Verişorul pirpiriu consideră că „lucruri de soiul ăsta au să se-ntâmple câtă vreme… Voturile vor fi lăsate… pe mâna prostimii.”

— E localitatea, ştiţi, continuă domnul Tulkinghorn să vorbească în întunericul ce se-ndeseşte, după ce s-a făcut iarăşi linişte, localitatea unde au vrut să-l aleagă pe fiul doamnei Rouncewell.

— Propunere pe care, după cum m-ai informat dumneata la timpul potrivit, Rouncewell a avut bunul simţ şi înţelegerea de a o refuza, comentează sir Leicester. Nu pot spune c-aş fi cât de cât de acord cu ideile exprimate de domnul Rouncewell când a trecut pe aici pentru o jumătate de ceas, chiar în camera aceasta, dar se vedea în atitudinea lui hotărâtă simţul bunei-cuviinţe, pe care îl recunosc cu toată plăcerea.

— Ha! Exclamă domnul Tulkinghorn. Ceea ce nu l-a împiedicat de a desfăşura, cu toate acestea, o vie activitate în alegerile actuale.

Sir Leicester e auzit precis cum gâfâie, înainte de-a prinde a vorbi.

— Te-am înţeles eu bine, domnule Tulkinghorn? Ai spus dumneata că domnul Rouncewell a desfăşurat o vie activitate în alegerile acestea?

— Neobişnuit de vie.

— Împotriva…

— O, Doamne! Da, împotriva Domniei Voastre. E un orator de mâna întâi. Clar şi categoric. Discursul lui a avut un efect distrugător şi el se bucură de mare înrâurire. Când s-a ajuns la procedura votării, a făcut ce-a vrut, câştigând o victorie deplină.

E evident pentru toţi cei de faţă, cu toate că nimeni nu-l poate vedea pe întuneric, că sir Leicester a încremenit maiestuos, cu privirea fixă.

— Şiafostfoartemultajutat, urmează domnul Tulkinghorn în încheiere, de fiul său.

— De fiul său, domnule? Repetă sir Leicester cu o politeţe teribilă.

— De fiul său.

— Fiul acela ce dorea să ia în căsătorie pe tânăra ce se află în serviciul Doamnei Mele?

— Fiul acela. N-are decât unul.

— Atunci, pe onoarea mea, continuă sir Leicester după o pauză teribilă, în timpul căreia toţi l-au auzit cum sforăie şi toţi au simţit că stă încremenit cu privirea ţintă, atunci pe onoarea mea, pe viaţa mea, pe reputaţia şi pe toate principiile mele, că stăvilarele societăţii au fost doborâte, iar apele au… Ă. şters hotarele cadrului coeziunii datorită căreia elementele sunt ţinute la un loc.

Izbucnire generală a indignării verişorilor. Volumnia e de părere că a sosit într-adevăr timpul ca cineva venit la putere să ia hăţurile în mână şi să procedeze tare. Vărul pirpiriu crede „că ţara se duce… Dracului în galop.”

— Vă rog, reia sir Leicester de-abia putând să-şi mai tragă sufletul, vă rog să nu comentăm mai departe împrejurările de faţă. E inutil să comentăm. Doamna Mea, mi-aş îngădui să dau o sugestie în legătură cu tânăra…

— N-am de gând – interveni Doamna Noastră, cu voce scăzută dar cu tonul hotărât, de la fereastra la care şade – n-am de gând să mă despart de ea.

— N-am avut intenţia să spun asta, răspunde sir Leicester. Mă bucur să v-aud spunând aşa. Devreme ce socotiţi că merită să vă slujească. Voiam doar să vă propun să vă folosiţi de înrâurirea de care dispuneţi ca s-oferiţi de acele mâini primejdioase. Aţi putea să-i arătaţi cât vor fi de încălcate îndatoririle şi principiile ei într-o asemenea întovărăşire şi că aţi putea să-i hărăziţi o soartă mai bună. Aţi putea să-i atrageţi atenţia că, la timpul potrivit, va găsi probabil un soţ la Chesney Wold, care n-o va – sir Leicester adaugă după o clipă de gândire – smulge de pe altarul străbunilor ei.

Vorbele de mai sus i le adresează cu neschimbata-i politeţe şi cu acelaşi respect cu care vorbeşte de obicei cu soţia lui. Drept răspuns, ea dă doar din cap. Luna răsare şi unde şade Lady Dedlock pătrunde un firicel de lumină palidă şi rece, în care se vede capul ei.

— Merită să ţinem seama, zice domnul Tulkinghorn, că oamenii aceştia sunt totuşi, în felul lor, foarte mândri.

— Mândri? Sir Leicester se îndoieşte de cele auzite.

— N-aş fi surprins s-aud că ei de bunăvoie au părăsit cu toţii fata… Da, îndrăgostitul şi toţi ceilalţi… În loc ca ea să-i părăsească pe ei, presupunând că fata a rămas la Chesney Wold în asemenea condiţii.

— Fie! Exclamă sir Leicester cu glas tremurat. Fie! Se vede că-i cunoşti, domnule Tulkinghorn, ai stat printre ei.

— În adevăr, sir Leicester, răspunde jurisconsultul. Vă expun faptul. Ei, bine, aş putea povesti o întâmplare… Cu îngăduinţa pe care sper să mi-o acorde Lady Dedlock.

Capul ei încuviinţează, iar Volumnia e încântată. O întâmplare! O, în sfârşit, are de gând să povestească ceva! „Cu o fantomă”, nădăjduieşte Volumnia.

— Nu. O întâmplare adevărată, petrecută pe pământ. Domnul Tulkinghorn se opreşte o clipă şi apoi repetă, strecurând o oarecare subliniere uşoară în obişnuita monotonie a glasului său. O întâmplare adevărată, petrecută pe pământ, domnişoară Dedlock. Amănuntele, sir Leicester, mi-au fost aduse la cunoştinţă abia în ultimul timp. Povestirea e foarte scurtă. Ea exemplifică cele ce v-am spus. Pentru moment las de-o parte numele. Lady Dedlock nu mă va socoti prost crescut, nădăjduiesc.

La lumina focului, destul de scăzută, îl poţi vedea pe Tulkinghorn întorcând capul ca să privească spre clarul lunii. La lumina lunii, o poţi vedea pe Lady Dedlock nemişcată ca o stană.

— Un concetăţean de-al domnului Rouncewell, un bărbat în aceeaşi situaţie după câte mi s-a spus, s-a bucurat de norocul de a avea o fiică ce atrăsese atenţia unor doamne de rang. Vorbesc de o doamnă ce era într-adevăr de rang înalt, nu înalt numai în raport cu el, ci căsătorită cu un gentilom ce are o situaţie la fel cu a Domniei Voastre, sir Leicester.

Sir Leicester încuviinţează binevoitor: „Da, domnule Tulkinghorn”, subînţelegând că atunci doamna aceea trebuie să fi apărut în nişte dimensiuni morale într-adevăr colosale în ochii unui metalurgist.

— Doamna era bogată şi frumoasă, şi i-a plăcut fata, şi i-a arătat multă bunăvoinţă, şi o ţinea totdeauna în preajma ei. Doamna aceea păstra însă o taină, sub toată măreţia ei, pe care o ţinuse ascunsă mulţi ani de zile. De fapt, în tinereţe fusese logodită, în vederea căsătoriei, cu un crai tânăr… Era căpitan în armată… Cu care n-ar fi ajuns la nimica bun. Nu s-a căsătorit cu el, dar a dat naştere unui copil, al cărui tată fusese dumnealui.

La lumina focului, Tulkinghorn poate fi văzut cum întoarce capul ca să se uite la lumina lunii. La lumina lunii, Lady Dedlock poate fi văzută din profil stând nemişcată ca o stană.

— Căpitanul nostru murind, ea a crezut că a scăpat, dar o serie de împrejurări, cu care n-am nevoie să vă răpesc timpul, au dus la descoperirea tainei. După cum mi-a fost povestită întâmplarea, totul a pornit de la o imprudenţă din partea ei, într-o bună zi, când a fost luată prin surprindere, ceea ce arată cât e de greu, chiar şi pentru cei mai fermi dintre noi (ea era nespus de fermă), să fim neîncetat în gardă. Vă puteţi închipui ce mare uluire şi supărare casnică a fost, vă las pe dumneavoastră, sir Leicester, să vă închipuiţi durerea soţului. Dar nu ăsta e punctul ce ne preocupă. Când concetăţeanul domnului Rouncewell a aflat despre dezvăluirea tainei, ar fi suferit mai curând ca fiica să-i fie călcată în picioare sub ochii lui, decât să-i mai îngăduie să rămână mai departe sub protecţia şi patronajul onorabil al acelei case. De-o atare mândrie era stăpânit, încât plin de indignare o luă de-acolo ca şi cum s-o ferească de ruşine şi ocară. Nu înţelegea câtuşi de puţin ce onoare i se făcuse lui şi fiicei sale prin bunăvoinţa pe care le-o arătase doamna. Îl rodea situaţia fetei, de parcă doamna aceea ar fi fost cea mai de rând dintre cele mai de rând. Iată întâmplarea aşa cum mi-a fost povestită. Nădăjduiesc că Lady Dedlock îi va scuza natura-i penibilă.

Se emit felurite păreri asupra virtuţii, mai mult sau mai puţin în contradicţie cu cele ale Volumniei. Asemenea făptură tânără şi blondă nu poate crede c-a existat vreodată asemenea doamnă şi respinge toată povestea chiar de la începutul ei. Majoritatea înclină către părerea verişorului pirpiriu, pe care iat-o în câteva vorbe: „Povestea n-are nici-o legătură cu… Infernalul concetăţean al lui Rouncewell.” Sir Leicester, în general, se referă în mintea lui la Wat Tyler şi pune la cale o serie de fapte, după un plan al său propriu.

În general, conversaţia lâncezeşte fiindcă nopţile petrecute până târziu s-au ţinut lanţ la Chesney Wold de când au început cheltuielile necesitate pe-o rază atât de întinsă, şi asta e prima seară din cele multe în care familia se află în sfârşit singură. E zece şi ceva când sir Leicester îl roagă pe domnul Tulkinghorn să sune pentru lumânări. După care, firicelul de lumină de lună s-a prefăcut într-o inundaţie de lumânări, după care Lady Dedlock se mişcă pentru întâia oară, se ridică şi vine în faţa unei mese, pentru un pahar de apă. Clipind din ochi ca liliecii în licăritul lumânării, verişorii se înghesuie ca să i-l ofere; Volumnia (gata oricând pentru ceva mai bun, dacă e de găsit) ia şi ea un altul, a cărui dulce sorbire o mulţumeşte: Lady Dedlock, graţioasă, stăpână pe sine, scrutată de ochii ce-o admiră, traversează lunga galerie, trecând încetişor pe lângă blonda nimfă ce n-are decât de pierdut, dacă e să le comparăm.

În camera domnului Tulkinghorn omnul Tulkinghorn soseşte în camera-i din turnuleţ, puţin cam transpirat de călătoria făcută, cu toate că a suportat-o cu uşurinţă. Pe faţa lui se citeşte o expresie de parcă şi-ar fi descărcat sufletul de-o greutate şi ar fi mulţumit, în felul său încuiat de a fi. Să spui despre un asemenea om, ce se stăpâneşte cu atâta stricteţe şi rigoare, că e triumfător, ar însemna să-i faci o tot atât de mare nedreptate ca şi când l-ai bănui frământat de dragoste, de alte sentimente sau de oricare altă slăbiciune romantică. Dumnealui e mulţumit, dar calm. Poate că-şi simte puterea crescută, după cum îşi apucă uşurel unul din pumnii vânoşi cu cealaltă mână şi, ţinându-i la spate, se plimbă fără zgomot încoace şi-ncolo.

În cameră se află o masă de lucru încăpătoare, pe care găseşte o grămadă destul de mare de hârtii. Lampa verde e aprinsă, ochelarii lui de citit stau pe pupitru, fotoliul e împins în faţa mesei şi s-ar părea c-ar fi intenţionat să acorde oarecare atenţie, preţ de-un ceas-două, petiţiilor acelora, înainte de a merge la culcare. Dar se întâmplă să n-aibă dispoziţie pentru afaceri. După ce-a aruncat o privire documentelor ce aşteaptă avizul său, ţinându-şi capul plecat tare deasupra mesei – vederea acestui bătrân pentru slova tipărită şi scrisă de mână fiind în suferinţă seara – deschide fereastra ce coboară până la duşumea şi păşeşte afară pe balconaşul de deasupra streşinii. Ajuns acolo, începe iarăşi să se plimbe încetişor în sus şi-n jos, în aceeaşi atitudine, potolindu-se, dacă un om cu atâta sânge rece ar mai avea vreo nevoie să se potolească, după întâmplarea pe care a povestit-o la parter.

A fost o vreme când oameni atât de pricepuţi ca domnul Tulkinghorn s-ar fi plimbat pe vârful turelelor, în lumina stelelor, şi s-ar fi uitat sus, pe cer, ca să-şi citească soarta. Puzderii de stele se văd în noaptea asta, cu toate că strălucirea lor e umbrită de splendoarea lunii. Dac-ar fi să-şi caute steaua pe firmament, aşa cum se tot învârte metodic pe balconaş, aceea n-ar putea fi decât una palidă, ca să aibă aici jos un reprezentant atât de demodat. Dac-ar fi să-şi descifreze destinul, acela ar fi scris cu alte litere mai aproape de mâna lui.

În timp ce măsoară balconaşul, ochii lui, cu mult deasupra gândurilor cum sunt şi mult deasupra pământului, dintr-o dată, trecând prin dreptul ferestrei, sunt opriţi de alţi doi ochi care i-au întâlnit privirea. Plafonul camerei sale e destul de jos, iar partea de sus a uşii, din faţa ferestrei, e de sticlă. Mai e şi o uşă interioară capitonată, dar seara fiind caldă, n-a mai închis-o când a urcat sus. Ochii aceia, care i-au întâlnit privirea, se uită înăuntru prin sticla uşii din afară, de pe coridor. El îi ştie prea bine. De mulţi ani de zile sângele nu i-a năvălit în faţă atât de brusc, înroşindu-se atât de tare, ca acum când o recunoaşte pe Lady Dedlock.

Domnul Tulkinghorn intră în cameră, unde vine şi ea, închizând amândouă uşile în urma ei. O nelinişte sălbatică… Să fie spaimă, ori mânie?… Se citeşte în ochii ei. Lady Dedlock arată aşa ca acum două ceasuri, jos, la parter.

Să fie spaimă sau mânie acum? Tulkinghorn nu poate fi sigur nici de una, nici de alta. Amândouă pot ajunge la fel de palide, amândouă la fel de dezlănţuite.

— Lady Dedlock?

La început ea nu deschide gura, nici măcar când se lasă să cadă încetişor în fotoliul de lângă masă. Se uită unul la altul, ca două tablouri.

— De ce ai istorisit povestea mea de faţă cu atâţia oameni?

— Lady Dedlock, am avut nevoie să vă aduc la cunoştinţă că o ştiu.

— De când o ştii?

— O bănuiesc de multă vreme… Complet şi pozitiv, de puţin timp.

— Luni?

— Zile.

Stă în picioare în faţa ei, cu o mână pe speteaza scaunului şi cu cealaltă în jiletca-i demodată şi-n jaboul cămăşii, la fel cum a stat în faţa ei totdeauna, de când s-a măritat. Aceeaşi politeţe formală, acelaşi respect prefăcut care ar putea fi la fel de bine şi sfidare; omul, în ansamblul său, e acelaşi obiect negru şi rece, păstrând aceeaşi distanţă, pe care nimic n-a micşorat-o.

— E adevărat în privinţa bietei fete?

Tulkinghorn îşi apleacă şi-şi apropie uşurel capul, ca şi cum n-a înţeles bine întrebarea.

— Ştii doar ce-ai povestit. E adevărat? Şi prietenii ei îmi ştiu povestea? A şi ajuns în gura oraşului? E scrisă cu cretă pe pereţi şi strigată în gura mare pe străzi?

„Aşa! Mânie, şi spaimă, şi ruşine. Toate trei bătându-se cap în cap. Ce putere are femeia asta ca să poată ţine în frâu asemenea patimi turbate!” Gândurile domnului Tulkinghorn iau asemenea cale pe când se uită la ea pe sub sprâncenele sure şi zbârlite, mai încruntate ca de obicei, sub privirea ei iscoditoare.

— Nu, Lady Dedlock. Nu era decât o ipoteză iscată din discuţia purtată de către sir Leicester, cu obişnuitul lui aer distant. Dar s-ar putea traduce în fapt concret dacă ei ar şti… Ceea ce ştim noi.

— Aşadar, nu ştiu încă?

— Nu.

— Pot să o salvez pe biata fată de la nedreptate mai înainte ca ei să afle?

— Drept vă spun, Lady Dedlock, răspunde domnul Tulkinghorn, în această privinţă nu v-aş putea da un răspuns satisfăcător.

Şi pe când urmăreşte, cu interesul şi curiozitatea încordate, lupta ce se dă în sufletul ei, prin minte îi trece gândul că „stăpânirea şi forţa femeii acesteia sunt uimitoare!”

— Domnule, începe ea din nou, silită pentru o clipă să-şi stăpânească tremurul buzelor cu toată energia de care dispune, ca să poată vorbi limpede. Am să fiu mai clară. N-am să discut ipoteza dumitale. Am simţit-o anticipat şi am ştiut cât e de adevărată – tot atât de intens pe cât o poţi face dumneata să fie – atunci când l-am văzut pe domnul Rouncewell aici. Mi-am dat foarte bine seama că dacă ar fi avut puterea să mă vadă aşa cum sunt, ar fi socotit-o pe biata fată întinată pentru că a fost un moment, deşi în chipul cel mai nevinovat cu putinţă, obiectul înaltei şi distinsei mele protecţii. Dar fata mă interesează sau, mai curând aş spune – de vreme ce nu mai face parte din aşezarea de aici – mă interesa, şi dacă dumneata mai poţi găsi atâta consideraţie pentru femeia de sub talpa dumitale cât să-ţi aminteşti de-o asemenea dorinţă, ea va fi mişcată de îndurarea dumitale.

Domnul Tulkinghorn, atent până în adâncul făpturii sale, înlătură asemenea ipoteză, strângând din umeri cu o modestie exagerată, şi-şi încruntă sprâncenele ceva mai tare.

— M-ai pregătit pentru demascarea mea şi-ţi mulţumesc şi pentru asta. Mai ai ceva de cerut de la mine? Mai e vreun drept la care să renunţ sau vreo vină ori necaz de care l-aş putea scuti pe soţul meu, obţinând de la el să se abţină şi certificându-i exactitatea descoperirii dumitale? Îţi dau în scris, aici şi acum, orice-mi vei dicta. Sunt gata s-o fac.

„Şi ar face-o!”, gândi avocatul, uitându-se pe furiş la mâna hotărâtă cu care apucă condeiul!

— N-am să vă fac necazuri, Lady Dedlock. Vă rog cruţaţi-vă!

— Povestea asta o aştept de multă vreme, după cum ştii. Nu doresc nici să mă cruţ, nici să fiu cruţată. Nu mi-ai putea face cu nimic mai rău decât mi-ai făcut. Urmează acum cu ceea ce a mai rămas.

— Lady Dedlock, nu e nimic altceva de făcut. Îmi voi lua îngăduinţa să spun câteva cuvinte, după ce veţi fi terminat.

Nevoia de a se pândi unul pe altul se terminase, dar ei urmau să se pândească tot timpul, iar stelele îi pândeau pe amândoi prin ferestrele deschise. Departe, în bătaia lunii, zac adormite câmpiile de sub pădure, iar vastul lăcaş e tăcut ca mormântul. Mormântul! Unde-s groparul şi cazmaua în noaptea asta paşnică, menită să adauge ultima taină mare la cele multe taine ale existenţei lui Tulkinghorn? S-o fi născut omul, oare? S-o fi ascuţit cazmaua oare? Ciudate întrebări de te gândeşti la ele, mai ciudate poate de nu te gândeşti la ele, sub stelele ce veghează într-o noapte de vară.

— Despre căinţă, remuşcare sau alte sentimente ale mele, continuă Lady Dedlock ceva mai târziu, nu spun nici un cuvânt. Dacă n-aş fi mută, ai fi dumneata surd. Lasă-le să treacă sub tăcere. Nu-s pentru urechile dumitale.

Tulkinghorn se face că ar protesta, dar Lady Dedlock îl opreşte cu mâna-i dispreţuitoare.

— De alte foarte felurite lucruri am a-ţi vorbi. Giuvaierurile mele se află toate în locul ştiut unde le ţin. Vor fi găsite acolo. La fel şi rochiile mele. Tot aşa şi celelalte lucruri de valoare pe care le posed. Am ceva bani lichizi asupra mea, dar nu-i o sumă mare. Am îmbrăcat o rochie de-a mea, numai ca să mă pot strecura fără să trezesc bănuieli. Am plecat ca să mi se piardă de aici înainte urma. Te rog să aduci asta la cunoştinţă. Dumitale nu-ţi las nici-o altă sarcină.

— Să fiu iertat, Lady Dedlock, răspunde perfect nemişcat domnul Tulkinghorn. Nu sunt sigur c-am înţeles ce-aţi spus. Aţi plecat…?

— Ca să mi se piardă urma pentru toţi de-aici. Părăsesc Chesney Wold în noaptea asta. Plec chiar acum.

Domnul Tulkinghorn clatină din cap că nu. Doamna se scoală, dar el, fără să ridice mâna de pe speteaza scaunului şi nici s-o scoată pe cealaltă din vesta-i demodată şi de sub jabou, dă din cap că nu.

— Cum? Adică n-am să plec aşa cum am spus?

— Nu, Lady Dedlock, răspunde el foarte liniştit.

— Ştii ce uşurare va aduce dispariţia mea? Ai uitat de ruşinea şi dezonoarea casei acesteia, şi unde sunt şi cine sunt?

— Nu, Lady Dedlock, nici într-un caz.

Fără să catadicsească a răspunde, Lady Dedlock se îndreaptă către uşa dinăuntru şi a şi pus mâna pe mâner, când el iată că-i spune fără să se clintească din loc sau să ridice glasul:

— Lady Dedlock, aveţi bunătatea să vă opriţi şi să mă ascultaţi, căci altfel, înainte de a ajunge până la scară, trag clopotul de alarmă şi scol toată casa. Şi-atunci va trebui să vorbesc deschis faţă de toţi oaspeţii şi slujitorii, faţă de toţi bărbaţii şi toate femeile de aici din casă.

A învins-o. Şovăie, tremură ruşinată, îşi duce mâna la cap. Semne vagi, toate acestea, pentru oricine, dar când un ochi atât de experimentat ca acela al domnului Tulkinghorn vede nehotărârea doar o clipă la o asemenea făptură, îi cunoaşte semnificaţia în întregime.

Şi urmează numaidecât:

— Aveţi bunătatea şi mă ascultaţi, Lady Dedlock, şi împinge fotoliul de pe care Doamna Noastră se ridicase.

Ea ezită, dar el împinge iarăşi fotoliul către dânsa şi, în sfârşit, ea se aşază.

— Relaţiile dintre noi sunt de natură nefericită, Lady Dedlock, dar, dat fiind că sunt aşa cum sunt nu din vina mea, n-am să-mi cer iertare pentru ele. Poziţia pe care o am faţă de sir Leicester vă este atât de bine cunoscută, încât nici nu-mi pot închipui că n-am apărut de mult în ochii dumneavoastră ca persoana ce firesc era indicată să facă asemenea descoperire.

— Domnule, îl întrerupe ea fără să-şi ridice ochii din pământ. Mai bine aş fi plecat. Ar fi fost cu mult mai bine să nu mă fi oprit. Nu mai am nimic de spus.

— Iertaţi-mă, Lady Dedlock, dar mai am ceva de adăugat pentru dumneavoastră.

— Atunci aş dori s-ascult de la fereastră. Nu pot respira aici unde mă aflu.

Privirea lui bănuitoare, pe când Lady Dedlock se-ndreaptă spre fereastră, trădează temerea de-o clipă că ea şi-ar fi putut pune în minte să sară pe geam, şi, izbindu-se de cornişe şi parapete, să se zdrobească şi să moară pe terasa de jos. Dar a fost de-ajuns o clipă să-i observe chipul, cum sta în cadrul ferestrei, fără nici un sprijin, uitându-se afară la stele – nu în sus – ci melancolic, la stelele acelea îndepărtate – ca să se liniştească. Întorcându-şi faţa, domnul Tulkinghorn a rămas puţin în spatele ei.

— Lady Dedlock, n-am fost încă în stare să ajung la o hotărâre mulţumitoare în ceea ce mă priveşte asupra desfăşurării evenimentelor din faţa noastră. Nu mi-e încă limpede în minte ce am de făcut şi cum să procedez în viitor. Trebuie să vă solicit favoarea să vă păstraţi pentru moment taina, aşa cum aţi păstrat-o atâta vreme, şi să nu vă miraţi că v-o păstrez şi eu.

El se opreşte din vorbă, dar ea nu deschide gura.

— Vă rog să mă iertaţi, Lady Dedlock. E un subiect foarte important. Veţi binevoi oare să mă onoraţi cu atenţia dumneavoastră şi să m-ascultaţi?

— Ascult.

— Vă mulţumesc. De altfel aş fi putut să-mi dau seama după tăria de caracter de care daţi dovadă. Aş fi putut să nu vă mai pun întrebarea de mai sus, dar am obiceiul de a mă asigura pas cu pas de terenul pe care calc când merg înainte. Singurul factor de căpetenie în nefericita împrejurare e sir Leicester.

— Atunci de ce, întreabă ea cu vocea stinsă şi fără să-şi desprindă privirea melancolică de la stelele acelea îndepărtate, de ce mă reţii în casa lui?

— Din pricină că el este factorul de căpetenie. Lady Dedlock, n-am nevoie să vă mai spun că sir Leicester e om foarte mândru, că încrederea lui în dumneavoastră e fără de margini, că prăbuşirea lunii de pe cer l-ar ului mai puţin decât prăbuşirea dumneavoastră din înalta poziţie în care vă aflaţi ca soţie a lui.

Ea răsuflă repede şi greu, dar stă la fel de neclintită cum a văzut-o totdeauna, în mijlocul celor mai înalţi oaspeţi ai casei.

— Vă mărturisesc, Lady Dedlock, că dacă acuzaţia ar fi fost mai puţin gravă, mi-ar fi venit mai uşor să smulg din rădăcină, doar cu puterea pe care o am şi numai cu mâinile mele, cel mai bătrân copac de pe domeniul de la Chesney Wold, decât să clintesc puterea pe care o aveţi asupra lui sir Leicester, sau să clatin credinţa şi încrederea lui sir Leicester în Domnia Voastră. Dar acum, aşa cum stau lucrurile, totuşi şovăi. Nu că s-ar putea îndoi (ceea ce, chiar şi în cazul lui, e cu neputinţă), ci că nu poate cu nimic fi pregătit ca să primească lovitura.

— Doar prin fuga mea, nu? Întreabă ea. Gândeşte-te la asta încă o dată.

— Fuga dumneavoastră, Lady Dedlock, ar răspândi tot adevărul, ba de o sută de ori mai mult decât adevărul, în lung şi-n lat. Ar fi cu neputinţă de salvat cinstea familiei măcar o zi. Aşa ceva nu-i de luat în considerate.

În răspunsul său se simţea o hotărâre calmă, împotriva căreia nu se putea ridica nici-o obiecţiune.

— Când vorbesc de sir Leicester ca de singurul factor de care trebuie să ţinem seama, înţeleg că el şi cinstea familiei sunt unul şi acelaşi lucru: sir Leicester şi titlul de baronet: sir Leicester şi Chesney Wold. Sir Leicester şi strămoşii şi patriotismul – aici domnul Tulkinghorn devine foarte sec – sunt, n-am nevoie să vă spun dumneavoastră, Lady Dedlock, de nedespărţit.

— Continuă!

— De aceea, urmează domnul Tulkinghorn, urmărindu-şi ideile în stilul său monoton, trebuie să chibzuiesc mult. Aşa ceva trebuie muşamalizat, dacă se poate. Ce s-ar întâmpla dacă sir Leicester şi-ar ieşi din minţi, sau s-ar prăbuşi trăsnit de moarte? Dacă i-aş administra asemenea şoc mâine dimineaţă, cum s-ar putea explica schimbarea sa bruscă? Ce-a putut s-o provoace? Ce-a putut să vă despartă? Lady Dedlock, scrisul cu creta pe pereţi şi strigătele străzii vor veni numaidecât şi trebuie să vă amintiţi că asta nu vă afectează pur şi simplu numai pe dumneavoastră (de care nu pot ţine seama în cazul de faţă), ci pe soţul dumneavoastră, Lady Dedlock, pe soţul dumneavoastră.

Treptat, domnul Tulkinghorn devine din ce în ce mai sincer, dar nicidecum mai categoric sau mai însufleţit.

— Mai este şi alt punct de vedere, urmează el, în care cazul se prezintă de la sine. Sir Leicester vă iubeşte cu un devotament vecin cu nebunia. S-ar putea să nu fie în stare să-şi învingă dragostea nebună, chiar ştiind ceea ce ştim şi noi. Pun o ipoteză extremă, dar se poate să fie şi aşa. Dac-ar fi să fie astfel, atunci e mai bine să nu ştie nimic. Mai bine pentru bunul simţ, mai bine pentru el, mai bine pentru mine. Trebuie să ţin socoteală de toate acestea cum se combină între ele şi-mi vine foarte greu să iau o hotărâre.

Lady Dedlock stă în acelaşi loc, privind la aceleaşi stele, fără să scoată nici-o vorbă. Stelele au prins a păli, iar ea pare îngheţată de răceala lor.

— Experienţa mă învaţă, urmează domnul Tulkinghorn, care îşi pusese mâinile în buzunare şi îşi continua ca o maşină consideraţiile asupra cazului – experienţa mă învaţă, Lady Dedlock, că majoritatea oamenilor pe care-i cunosc ar fi făcut mult mai bine să nu fi apucat să se-nsoare. Trei sferturi din necazurile lor se datorează căsătoriei. La fel gândeam şi când s-a căsătorit sir Leicester, şi de-atunci şi până acum am rămas cu aceleaşi păreri. Lucrurile au rămas la fel. Nimic nu s-a schimbat. Acum trebuie să mă las călăuzit de împrejurări, între timp, trebuie să vă rog să nu vă daţi taina în vileag, căci nici eu n-am s-o dau.

— Şi eu trebuie să-mi târăsc viaţa la fel, înfruntând zi de zi toate suferinţele, după bunul dumitale plac? Întrebă ea uitându-se încă în adâncurile cerului.

— Da, mă tem că da, Lady Dedlock.

— E nevoie, crezi dumneata, să fiu legată la stâlpul infamiei?

— Sunt încredinţat că e nevoie de tot ceea ce am recomandat.

— Trebuie să rămân pe scena asta înzorzonată pe care de-atâta vreme joc mizerabila mea minciună şi care va trebui să se prăbuşească sub mine când vei da dumneata semnalul? Întrebă ea cu vocea scăzută.

— Nu fără să vă previn, Lady Dedlock. Nu voi face nici un pas fără să vă vestesc în prealabil.

Toate întrebările le pune ca şi cum le-ar repeta pe de rost sau ca şi cum le-ar rosti prin somn.

— Ne vom înlâlni ca de obicei?

— Exact, ca de obicei, vă rog.

— Şi trebuie să-mi ascund vina aşa cum am făcut-o ani de-a rândul?

— Aşa cum aţi făcut-o ani de-a rândul. Nu m-aş fi referit la asemenea aspecte ale cazului, Lady Dedlock, dar v-aş putea aminti că taina Domniei Voastre nu poate fi acum mai apăsătoare decât a fost până în prezent, şi nu poate fi nici mai rău, nici mai bine ca înainte. O ştiu cu toată certitudinea, dar cred că niciodată n-am avut deplină încredere unul în celălalt.

Doamna Noastră mai stă o bucată de vreme absorbită, tot ca un bloc de gheaţă, apoi întreabă:

— A mai rămas ceva de spus în seara asta?

— Ei, bine, răspunde metodic domnul Tulkinghorn, frecându-şi uşurel mâinile, aş dori să fiu încredinţat că sunteţi de acord cu propunerile mele, Lady Dedlock.

— Poţi fi încredinţat de asta.

— Bun. Şi aş dori, în concluzie, să vă reamintesc, din pură precauţie, în cazul în care va fi necesar să redeschid cazul spre a-l aduce la cunoştinţa lui sir Leicester, că în cursul convorbirii noastre din seara asta am declarat în mod expres că singurul factor de căpetenie este sir Leicester, cu simţămintele sale, onoarea sa şi reputaţia familiei sale. Aş fi fost fericit să fi făcut şi din Lady Dedlock un factor important, dacă situaţia ar fi îngăduit-o. Din nefericire, însă, nu o îngăduie.

— Pot confirma devotamentul dumitale, domnule.

Şi înainte de-a rosti şi după ce-a rostit vorbele de mai sus, Lady Dedlock rămâne adâncită în gânduri, dar, până la urmă, se mişcă, se întoarce neabătută de la acea ţinută a ei, atât firească precum şi dobândită, îndreptându-se spre uşă. Domnul Tulkinghorn deschide amândouă uşile exact cum ar fi făcut-o ieri sau cum ar fi făcut-o acum zece ani şi execută obişnuita-i plecăciune demodată în clipa când Lady Dedlock trece prin faţa lui. Privirea pe care i-o aruncă chipul ce se strecoară în întuneric nu îi este obişnuită, după cum nu-i obişnuită nici mişcarea-deşi foarte uşoară – care mulţumeşte închinăciunii lui. Dar, aşa cum cugetă şi el când a rămas singur, nu mică a fost stăpânirea de sine pe care şi-a impus-o femeia.

Ar fi ştiut-o cu mult mai bine, dacă ar fi văzut-o pe acea femeie cum îşi măsura în lung şi-n lat camerele, cu părul aruncat sălbatic de pe faţă, cu capul lăsat pe spate, cu mâinile încleştate pe după ceafă şi cu obrazu-i desfigurat ca de-o tortură. Ar fi fost sigur că-i aşa, dac-ar fi văzut-o pe acea femeie zbuciumându-se în sus şi-n jos, ceasuri de-a rândul, fără să obosească, fără să se oprească, însoţită de credinciosul pas de pe Drumul Stafiei. Dar el închide fereastra, căci aerul s-a răcit, trage perdelele, se culcă şi adoarme. Şi zău, când stelele se sting şi ziua palidă se strecoară în camera din turn, găsindu-l îmbătrânit de tot, ai zice, uitându-te la el, că groparul şi cazmaua au fost convocaţi şi curând vor prinde a săpa.

Aceeaşi zi mijită se furişează la sir Leicester, care într-un vis plin de măreţie şi de bunăvoinţă iartă ţara care se căieşte; pătrunde şi la verişorii care visează să ocupe felurite posturi publice, dar mai ales remunerate cu salarii, pătrunde şi la Volumnia cea castă, care visează să aducă o zestre de cincizeci de mii de lire unui general bătrân şi hâd, cu gura plină de dinţi falşi ca un pian cu prea multe clape, care a fost multă vreme favoritul staţiunii balneare mondene Bath, şi spaima altor multor comunităţi. La fel, ziua pătrunde în odăiţele de sus, de sub acoperişuri, în dependinţe, în curţi, prin staule, unde ambiţiile modeste visează la binecuvântare, în cabanele îngrijitorilor, în căsniciile pioase ale unui Will şi Sally. În sfârşit, se-nalţă pe cer şi strălucitul soare, trăgând în sus după el pe toţi de-alde Will şi Sally, trăgând o dată cu ceaţa leneşă de pe pământ şi frunzele şi florile ce stau cu capetele în jos, şi păsările şi animalele şi târâtoarele, şi grădinarii ca să măture gazonul înrourat şi să întindă catifeaua verde ca smaraldul pe unde trec ei cu tăvălugul, trăgând şi fumul focurilor mari din bucătării, ce se înşurubează drept în înaltul cerului, prin aerul subţire. La urmă se înalţă şi stindardul deasupra capului neştiutor al domnului Tulkinghorn, vestind bucuros că sir Leicester şi Lady Dedlock se află în fericitul lor cămin şi că vizitatorii se pot bucura de ospitalitate la domeniul din Lincolnshire.

În birourile domnului Tulkinghorn e pe unduirile înverzite şi din întinderile de stejari ale domeniului Dedlock, domnul Tulkinghorn se mută în căldura stătută şi în praful Londrei. Acest du-te-vino dintre cele două aşezări e una dintre caracteristicile lui de nepătruns. Intră în Chesney Wold de parc-ar fi la doi paşi de birourile sale şi se întoarce la sediul său de parcă nici n-ar fi ieşit din Lincoln's Inn Fields. Nici nu-şi schimbă hainele înainte de călătorie, nici nu vorbeşte de ea după ce a făcut-o. A dispărut, topindu-se din camera turnului în această dimineaţă, după cum apare acum, întruchipându-se, în bârlogul lui, sub lumina târzie a apusului.

Ca o pasăre murdară din Londra, cu penele afumate, printre păsărelele de pe crengile din încântătoarele câmpii de pe-aici, în care oile toate sunt prefăcute în pergament, caprele în peruci şi păşunile în nutreţ, avocatul afumat şi zbârcit, locuind printre oameni, dar fără să se potrivească deloc cu ei, îmbătrânit fără experienţa tinereţii plină de voioşie şi de generozitate, deprins de-atâta vreme să-şi aranjeze cuibul sau strâmt prin găurile şi ungherele naturii umane al cărei cuprins mai larg şi mai bun l-a uitat, avocatul nostru se întoarce, hoinărind, acasă. În cuptorul caldarâmului fierbinte şi al clădirilor încinse, s-a copt de e mai răscopt ca de obicei, şi în cugetu-i însetat e urmărit de vinul lui aromat şi vechi de-o jumătate de secol.

Fanaragiul îşi saltă scara ba în sus, ba în jos, de la un felinar la altul, pe partea domnului Tulkinghorn din Fields, când înaltul preot al nobilelor mistere soseşte la curtea întunecată în care locuieşte. Urcă pe treptele uşii de la intrare şi tocmai e gata să se strecoare în vestibulul întunecos când, pe ultima treaptă, dă peste un omuleţ prea plecat şi prea supus.

— Dumneata eşti, Snagsby?

— Da, domnule. Nădăjduiesc că sunteţi sănătos, domnule. Tocmai părăseam locuinţa dumneavoastră, domnule, şi plecam acasă.

— Ei! Dar ce e? Ce treabă ai cu mine?

— Să vedeţi, domnule, răspunde domnul Snagsby, ţinându-şi pălăria ridicată, în semn de respect faţă de cel mai bun client al său. Eram dornic să schimb o vorbă cu dumneavoastră, domnule.

— Poţi să-mi spui aici ce-ai de spus?

— Nu-ncape vorbă, domnule.

— Atunci zi-i!

Avocatul se întoarce, îşi sprijină braţele de balustrada de fier din vârful scării şi se uită la fanaragiul care aprinde felinarele din curte.

— E în legătură, zice domnul Snagsby cu vocea scăzută şi misterioasă, e în legătură… ca să nu punem prea mult punctul pe i… cu străina, domnule.

Domnul Tulkinghorn, oarecum uimit, îl scrutează cu privirea.

— Care străină?

— Femeia aceea străină, domnule. Franţuzoaică, dacă nu mă înşel? Eu nu-i cunosc limba, dar aş zice că-i franţuzoaică, judecând după apucături şi înfăţişare, în orice caz cu siguranţă străină. Aceea care era sus, domnule, când domnul Bucket şi cu mine avurăm cinstea să vă aşteptăm cu băiatul cu mătura, în seara aceea.

— Oh! Da, da. Mademoiselle Hortense.

— Chiar aşa, domnule? Domnul Snagsby tuşeşte uşor în dosul pălăriei. Nu prea cunosc eu nume de străini, dar nu mai am nici-o îndoială că ea trebuie să fie.

Domnul Snagsby pare să fi arătat în răspunsul său oarecare intenţii disperate de a repeta numele, dar, gândindu-se mai bine, tuşeşte iarăşi în chip de scuză.

— Şi ce poţi avea să-mi spui în legătură cu ea? Întreabă domnul Tulkinghorn.

— Ei bine, domnule, răspunde librarul, umbrindu-şi spusele cu pălăria, îmi cade puţin cam greu. Fericirea mea casnică efoarte mare… Cel puţin atât de mare cât şi-ar putea-o oricine dori, bineînţeles, dar nevestica mea are cumva năravul de a fi geloasă. Fără ca să punem prea mult punctul pe i…, e chiar foarte geloasă din fire. Şi, vedeţi dumneavoastră, o muiere străină cu înfăţişarea ei manierată şi elegantă, care-ţi vine în prăvălie şi se flutură… Sunt cel din urmă om care să facă uz de cuvinte tari, dacă le-aş putea ocoli, dar se flutură, domnule… În curte… Ştiţi e cam prea de tot… Nu-i aşa? Vă las numai să vă puneţi în locul meu, domnule.

Domnul Snagsby, după ce a spus toate de mai sus cu un glas tare plângăreţ, sloboade o tuse general valabilă să umple toate lacunele.

— Dar ce vrei să spui? Întreabă domnul Tulkinghorn.

— Doar atât, domnule, răspunde domnul Snagsby. Am fost sigur că aveţi să vă daţi seama singur şi că veţi ierta sentimentele mele îndreptăţite când se împreunează cu bine, cunoscutele nevricale ale nevestei mele. Vedeţi, muierea străină căreia i-aţi spus numele chiar acum, cu un accent drept ca acela al limbii sale materne, bineînţeles… A prins din zbor cuvântul Snagsby în seara aceea, fiind neînchipuit de ageră, şi s-a interesat şi a aflat adresa şi ne-am trezit cu ea la vremea cinei. Acuma Guşter, slujnicuţa noastră, e sfioasă şi are ducă-se pe pustii şi înfricoşându-se de căutătura străinei… Care-i cumplită, şi de felul scrâşnit de-a vorbi pe care-l are… Care e ticluit numai ca să îngrozească o minte slabă, s-a lăsat pradă leşinurilor, în loc să le ţină piept şi s-a dus de-a berbeleacul pe scările bucătăriei din una într-alta, până jos, în asemenea criză cum îmi vine uneori a crede că nu s-a mai pomenit să fie în nici-o casă decât a noastră. Ca atare, nevestica mea, din fericire, a avut mult de furcă cu ea şi n-am rămas decât eu singur să văd de prăvălie. Atunci străina mi-a spus că domnul Tulkinghorn mereu refuzând prin „amploaieul” lui (care, nu mă îndoiesc, trebuie să fie acum o modă străină de a-i zice funcţionarului) s-o primească, îşi va face plăcerea de a mă vizita neîntrerupt pe mine la prăvălie, până ce va fi primită aici. De atunci întruna, după cum începusem să vă spun, ea se flutură… Se flutură, domnule – domnul Snagsby repetă cuvântul punându-i un accent patetic – aici în curte. Urmările unei asemenea manevre sunt cu neputinţă de calculat. Nu m-aş mira să fi şi dat naştere la cele mai penibile erori până şi-n capetele vecinilor mei, fără să mai pun la socoteală (dacă asemenea lucru ar fi cu putinţă) pe nevestica mea. În timp ce eu, ştie bunul Dumnezeu – domnul Snagsby clatină din cap că nu – n-am ştiut niciodată ce-i o femeie străină, decât sub forma celor cu un braţ de mături şi cu câte un copil sau, în momentul de faţă, al acelora cu tamburină şi cercei. Nu, n-am avut habar niciodată, domnule, vă dau cuvântul meu.

Domnul Tulkinghorn a ascultat cu seriozitate plângerea de mai sus şi, după ce librarul a terminat, întrebă:

— Ei, asta-i tot, nu-i aşa Snagsby?

— Ei da, domnule, e tot, răspunde domnul Snagsby încheind cu o tuse ce adaugă clar: „iar pentru mine e prea de-ajuns”.

— Nu ştiu ce poate Mademoiselle Hortense dori sau ce intenţii are, afară doar dacă nu-i nebună, zice avocatul.

— Chiar de-ar fi, domnule, ştiţi, stăruie domnul Snagsby, ce mângâiere poate fi pentru mine că am o oarecare armă sub forma unui pumnal din străinătate înfipt în sânul familiei?

— Nu, răspunde celălalt. Bine, bine! Îi punem noi capăt, îmi pare rău că ai avut necazuri. Dacă vine iarăşi, trimite-o la mine.

Domnul Snagsby, cu plecăciuni până la pământ şi tuşind scurt în chip de scuze, îşi ia rămas bun cu inima uşurată. Domnul Tulkinghorn urcă sus spunându-şi: „Femeile astea au fost create numai ca să pricinuiască necazuri pe toată faţa pământului. N-a fost destul să am probleme cu stăpâna, iacă acum şi servitoarea! Dar cel puţin cu muieruşca asta uşuratică o termin repede!

Zicând acestea, descuie uşa, îşi caută drumul pe bâjbâite în camera întunecoasă, aprinde lumânările şi se uită jur-împrejur. E prea întuneric ca să vadă cine ştie ce din alegoria de deasupra capului, dar romanul acela plictisitor, care se rostogoleşte din nori de-o veşnicie şi pe vecie, arătând cu degetul, se vede destul de bine cum îşi face treaba lui eternă. Fără a-l cinsti cu prea multă atenţie, domnul Tulkinghorn scoate o cheiţă din buzunar, descuie un sertar unde se află altă cheie, care descuie un scrin unde este o altă cheie şi astfel ajunge la cheia pivniţei, cu care se pregăteşte să coboare în împărăţia vinului vechi. Se îndreaptă tocmai spre uşă, cu o lumânare în mână, când se aude un ciocănit.

— Cine-i?… A! A! Domnişoară, dumneata erai, bine! Soseşti tocmai la timp. Chiar acum mi s-a vorbit de dumneata. Ei, bine, ce pofteşti?

Domnul Tulkinghorn aşază lumânarea pe căminul din biroul funcţionarului său şi-şi loveşte uşurel obrazu-i uscăţiv cu cheia, în timp ce-o întâmpină pe Mademoiselle Hortense cu asemenea cuvinte de bun-sosit. Personajul felin ce răspunde la numele de mai sus, cu buzele strâns lipite şi cu ochii holbaţi, privindu-l dintr-o parte, închide binişor uşa înainte de-a răspunde.

— Am avut mare bătaie de cap până am dat peste dumneavoastră, domnule.

— Ai avut!

— Aici am venit foarte des, domnule. Totdeauna mi se spunea „nu e acasă, are treabă, ba una, ba alta, până la urmă, nu-i pentru dumneata'„.

— Foarte drept şi foarte adevărat.

— Nu-i adevărat. Minciuni!

Din când în când, în atacarea subiectului urmărit, apare în felul Mademoisellei Hortense câte-o izbucnire, de parc-ar fi un arc ce sare şi pe urmă cade îndărăt. Acum e rândul domnului Tulkinghorn, cu toate că Mademoiselle Hortense, cu ochii aproape închişi (dar strecurând încă priviri piezişe), doar zâmbeşte dispreţuitor şi clatină din cap, negând.

— Ascultă, domnişoară, zice avocatul, izbind cu cheia precipitat în cămin. Dacă ai ceva de spus, spune, hai spune!

— Domnule, nu te-ai slujit de mine cum se cuvine. Ai fost avar şi meschin.

— Avar şi meschin? Întreabă avocatul, frecându-şi nasul cu cheia.

— Da. Adică de ce să-ţi spun eu?! Doar ştii că eşti. M-ai ademenit… M-ai prins… ca să-ţi dau informaţii, m-ai rugat să-ţi arăt rochia mea pe care Lady Dedlock trebuie s-o fi purtat în seara aceea, m-ai implorat să vin îmbrăcată cu ea aici ca să-ntâlnesc băiatul acela… Spune! Nu-i aşa?

Mademoiselle Hortense iar dă drumul la o zvâcnitură. Domnul Tulkinghorn pare că meditează în vreme ce o priveşte neîncrezător, apoi adaugă:

— Bine, fato, bine. Doar te-am plătit.

— M-ai plătit? Repetă ea cu un dispreţ sălbatic. Două lire! Încă nu le-am schimbat, nu le primesc, mi-e scârbă de ele şi, na, mă lepăd de ele, le arunc!

Ceea ce şi face la propriu, scoţându-le din sân pe când vorbeşte şi aruncându-le cu asemenea furie pe duşumea, încât monedele se rotesc în sus, în lumină, înainte de a se rostogoli prin colţuri şi de a se aşeza încetişor la pământ, după ce s-au învârtit din răsputeri.

— Ei, bine, urmă Mademoiselle Hortense, întorcându-şi iar privirile ochilor mari. M-ai plătit? O, Dumnezeule, da, m-ai plătit!

Domnul Tulkinghorn se scarpină în cap cu cheia, în timp ce franţuzoaica se desfată scoţând un râs sarcastic.

— Trebuie să fii bogată, frumoasa mea, observă el liniştit, ca să arunci banii pe jos, aşa!

— Sunt bogată, răspunde ea, sunt foarte bogată în ură. O urăsc pe Lady Dedlock din toată inima. Dumneata doar ştii.

— Să ştiu? De unde s-o ştiu?

— Pentru că o ştiai la perfecţie înainte de a mă fi implorat să-ţi dau informaţia după care umblai. Pentru că ştiai la perfecţie că tur-r-r-bam de ură!

Se pare că Mademoiselle nu-i în stare să rostească îndeajuns litera r dintr-un asemenea cuvânt, cu toate că îşi ajută energica-i rostire încleştându-şi amândouă mâinile şi scrâşnind din toţi dinţii.

— A, da, ştiam, nu-i aşa? Repetă domnul Tulkinghorn, examinând crestăturile cheii.

— Sigur, fără nici-o îndoială. Doar nu sunt oarbă. Te-ai încrezut în mine fiindcă ştiai. Ai avut dreptate. O detest.

Mademoiselle îşi încrucişează braţele şi aruncă ultimele vorbe peste umăr.

— După ce mi-ai spus toate acestea, mai ai ceva încă de spus, Mademoiselle?

— Încă nu mi-am găsit serviciu. Plasează-mă undeva bine. Găseşte-mi o situaţie bună. Dacă nu poţi ori nu vrei s-o faci, foloseşte-te de mine ca s-o urmăresc, s-o vânez, s-o fac de batjocură şi s-o dezonorez. Am să te ajut bine şi cu tragere de inimă. Doar asta vrei dumneata. Ce, eu nu ştiu?

— Se pare că ştii cam multe, ripostează domnul Tulkinghorn.

— Nu-i aşa? Ce, sunt chiar aşa de naivă încât să cred ca un copil că am venit aici cu rochia aceea ca să primesc pe băiatul ăla de dragul unei glume, al unui rămăşag?… Doamne! Ei, bine, da, ştiu!

În replica ei până la cuvântul rămăşag, inclusiv, Mademoiselle a fost de-o politeţe ironică şi tandră, apoi, dintr-o dată, s-a lăsat cuprinsă de dispreţul cel mai amarnic şi sfidător, ochii ei negri fiind în aceeaşi clipă aproape închişi şi totuşi privind intens.

— Acum, hai să vedem, zice domnul Tulkinghorn, lovindu-se uşurel cu cheia în bărbie şi privind-o imperturbabil, cum stau lucrurile.

— Oh! Să vedem, încuviinţează Mademoiselle cu multe scuturături ale capului, scurte şi mânioase.

— Dumneata ai venit la mine ca să-mi adresezi o cerere deosebit de modestă, pe care ai şi formulat-o şi, de nu va fi admisă, ai să vii iarăşi.

— Iarăşi şi iarăşi – răspunde Mademoiselle dând din cap mai repede, mai scurt şi mai mânios. Şi apoi iarăşi. Şi apoi iarăşi. De multe ori iarăşi. De fapt întruna!

— Foarte bine. Acuma, Mademoiselle Hortense, te-aş sfătui să iei lumânarea şi să-ţi aduni monedele de pe jos. Cred c-ai să le găseşti după paravanul secretarului meu, acolo în colţ!

Ea izbucneşte doar în râs, cu capul întors peste umăr şi nu se clinteşte din loc, stând cu braţele încrucişate.

— Nu vrei?

— Nu. Nu vreau!

— Cu cât dumneata sărăceşti, cu atât eu mă îmbogăţesc. Uite, domnişoară, asta-i cheia de la pivniţa mea de vinuri. E o cheie mare, dar cheile închisorilor sunt mai mari. În oraş aici sunt case de corecţie (cu ateliere pentru femei), ale căror porţi sunt foarte puternice şi grele şi, fără îndoială, aşa sunt şi cheile lor. Mă tem că unei doamne cu mintea şi energia dumitale i-ar veni greu să stea în dosul unei uşi încuiate cu o asemenea cheie, pentru un timp nedeterminat. Ce crezi?

— Cred, răspunde Mademoiselle, fără să se clintească şi cu o voce pe cât de răspicată pe atât de amabilă, că eşti un scelerat mizerabil.

— Se vede că-i aşa, reia domnul Tulkinghorn, suflându-şi liniştit nasul. Dar nu te-ntreb ce crezi despre mine, te întreb ce crezi despre închisoare?

— Nimic. Ce legătură are închisoarea cu mine?

— Iată ce legătură are, domnişoară.

— Urmează avocatul, punându-şi încetişor batista în buzunar şi potrivindu-şi jaboul – legea la noi e atât de despotică, încât intervine ca să apere pe oricare cetăţean englez autentic, să nu fie tulburat nici chiar de vizitele unei doamne când nu-s pe placul lui. Şi la plângerea făcută de el că e stingherit, legea pune mâna pe supărătoarea doamnă şi o vâră la închisoare, supunând-o unei aspre discipline. O închide cu cheia, domnişoară.

Tulkinghorn îşi ilustrează spusele cu cheia de la pivniţă.

— Adevărat? Întreabă Mademoiselle cu aceeaşi voce mieroasă. Ce caraghios! Dar… pe onoarea mea, ce legătură are totuşi asta cu mine?

— Frumoasa mea amică, răspunde domnul Tulkinghorn, mai vino o dată aici sau la domnul Snagsby şi ai să afli.

— Poate că dumneata vrei să mă trimiţi pe mine la închisoare?

— Poate!

Ar fi contraindicat pentru cineva care se arată atât de voios cum e Mademoiselle acum, să facă spume la gură, dar un rânjet de tigroaică ar fi de-ajuns să trădeze ce puţin lipseşte totuşi ca să facă spume la gură.

— Într-un cuvânt, domnişoară, reia domnul Tulkinghorn, îmi pare rău că trebuie să fiu necuviincios, dar dacă mai vii nepoftită aici… Sau acolo… Te dau pe mâna poliţiei. Mărinimia lor e mare, dar pe oamenii nepoftiţi îi poartă pe străzi într-un fel infam, legaţi de-o scândură, dragă fată!

— Am să te încerc – şopteşte printre dinţi Mademoiselle, întinzând mâna, am să încerc să văd dacă îndrăzneşti s-o faci.

— Şi dacă, urmează omul legii, fără s-o mai asculte, te pun în straşnica situaţie de a fi zăvorâtă în puşcărie, va trece oarecare vreme până o să te afli iar în libertate.

— Am să te încerc, repetă Mademoiselle pe şoptite, ca şi mai înainte.

— Şi acum, continuă juristul nemaiascultând-o, ai face mai bine s-o ştergi. Şi gândeşte-te de două ori înainte de-a veni iar pe-aici.

— Gândeşte-te dumneata, răspunde ea, de câte două ori două sute de ori!

— Ai fost dată afară de Lady Dedlock, doar ştii, mai adaugă domnul Tulkinghorn, însoţind-o până la scară, ca fiind cea mai obraznică şi neascultătoare dintre femei. Acuma întoarce o foaie nouă şi ia aminte la cele ce-ţi spun. Pentru că tot ceea ce spun, eu şi fac, şi când ameninţ, aduc la îndeplinire ameninţarea, domnişoară.

Ea coboară fără să răspundă sau să se uite înapoi. După ce-a plecat, coboară şi el şi, întorcându-se cu sticla-i acoperită de pânză de păianjen, se dedică în voie plăcerii de a-i sorbi conţinutul (dând cu ochii, uneori, când îşi zvârle capul pe spate în fotoliul său, de romanul încăpăţânat din fresca de pe tavan, care tot arată cu degetul în jos).