Povestirea Estherei

S-o caut sau să comunic cu ea prin scris, căci gândul pericolului prin care trecea viaţa ei nu se putea asemui decât cu spaimele mele de a nu-i spori primejdia. Conştientă fiind că existenţa mea, numai prin simplul fapt că trăiesc, constituie o primejdie neprevăzută în calea ei, nu-mi puteam stăpâni groaza de mine, care mă cuprinsese din clipa când am aflat prima oară secretul. Niciodată nu îndrăzneam să-i rostesc numele. Simţeam că nici n-aş putea îndrăzni să-l aud. Dacă pe undeva discuţiile se îndreptau în direcţia asta şi mă aflam şi eu de faţă, aşa cum uneori e firesc să se întâmple, încercam să nu aud… Numărând în gând, repetând ceva ce ştiam, sau ieşind din cameră. Acum îmi dau seama că adeseori făceam asemenea lucruri chiar când nu putea fi nici-o primejdie să se vorbească despre ea, dar le făceam din groaza pe care o aveam de a auzi ceva ce putea duce la trădarea ei şi încă la trădarea ei prin mine.

Nu prea are importanţă acum cât de mult mă gândeam.

La mama mea care era în viaţă şi care-mi spusese s-o socotesc pe vecie moartă. Nici prin minte nu-mi trecea.

Nu prea are importanţă acum cât de des căutam să-mi amintesc de sunetul vocii mamei, întrebându-mă dacă am s-o mai aud vreodată, şi cât ardeam de dorinţa de a o reauzi, gândindu-mă ce ciudat şi trist e că-i ştiam vocea de aşa de puţină vreme. De asemenea, n-are importanţă că urmăream şi pândeam toate menţionările oficiale ale numelui mamei, că am trecut şi retrecut prin faţa uşii casei ei din Londra, fiindu-mi drag, dar şi teamă, să mă uit la ea; că odată am fost la teatru când era şi mama acolo şi m-a văzut, şi am fost atât de străine una de alta în faţa numerosului public de toate soiurile, încât orice legătură ori convorbire tainică între noi părea să fie vis. Asta e tot. Chiar tot de-a binelea. Ursita mea a fost atât de binecuvântată, încât mai tot ce-aş putea spune despre mine nu-i decât povestirea bunătăţii şi generozităţii altora. Trec însă peste acele puţine lucruri şi merg mai departe.

Când ne-am văzut din nou acasă, Ada şi cu mine stăteam mult de vorbă cu tutorele, şi Richard era subiectul discuţiilor noastre. Scumpa mea fată era adânc mâhnită că Richard putea face atât de mult rău verişorului lor aşa de bun, dar avea atâta încredere în el, încât nu se putea îndura să-l învinuiască nici chiar pentru asta. Tutorele vedea bine cum stau lucrurile şi niciodată nu-i însoţea numele cu vreo vorbă de imputare.

— Rick se înşală, draga mea, îi spunea el. Ei, ce să-i faci? Cu toţii ne-am înşelat de atâtea ori. Trebuie să ne încredem în tine, Ada, şi în timp, ca să-l aduceţi pe calea adevărului.

Mai târziu am aflat ceea ce abia de bănuisem atunci; că tutorele nu s-a încrezut în timp şi că a încercat adeseori să-i deschidă ochii lui Richard. Că îi scrisese, fusese la el, vorbise cu el, că încercase toate metodele blânde şi convingătoare pe care bunătatea lui le putea născoci. Bietul nostru Richard, sortit nenorocirii, era surd şi orb la toate. Dacă greşise, va plăti despăgubiri când se va închide procesul de la înalta Curte. Dacă dibuia prin întuneric, nu putea face altcumva decât să-şi dea toată osteneala ca să spulbere norii aceia, în care atât de multe lucruri erau încâlcite şi întunecate. Bănuiala şi neînţelegerea sunt urmările procesului? Atunci să-l lăsăm să soluţioneze procesul şi prin el să poată ajunge iarăşi în toate minţile. Aşa sunau răspunsurile lui invariabile. Procesul Jarndyce pusese stăpânire pe întreaga lui fire, încât era cu neputinţă să-i ridici vreo obiecţiune fără ca să nu facă din ea – denaturându-i într-un fel premisele – o nouă motivare a tuturor faptelor sale.

— Aşa că e mai rău, îmi spunea odată tutorele, să-l contrazici pe bietul băiat, dragul de el, decât să-l laşi în pace.

M-am folosit de una dintre împrejurările acelea, ca să-i spun în treacăt despre îndoielile pe care le aveam că domnul Skimpole ar fi fost un bun sfătuitor al lui Richard.

— Sfătuitor! Exclamă tutorele, râzând. Draga mea, cine i-ar cere sfatul lui Skimpole?

— Susţinător ar fi fost poate un cuvânt mai potrivit, am zis eu.

— Susţinător! Se miră tutorele iarăşi. Dar cine ar putea fi sprijinit de unul ca Skimpole?

— Nu Richard? Am întrebat eu.

— Nu, răspunse el. O făptură atât de nechibzuită şi uşuratică, un om ce nu-i cu picioarele pe pământ îi poate aduce mângâiere sau îl poate desfăta. Dar cât despre sfătuitor, sau susţinător, sau om serios, pentru aşa ceva nu te poţi gândi la un copil ca Skimpole.

— Te rog, vere John, zise atunci Ada, care tocmai se apropiase de noi şi privea peste umărul meu, spune-mi din ce pricină e ca un copil?

— Din ce pricină e ca un copil? Tutorele a repetat întrebarea, scărpinându-se în cap, puţin cam nedumerit.

— Da, vere John.

— Ei bine, răspunse el încetişor, scărpinându-se în cap din ce în ce mai tare, el e numai sentiment şi… Şi delicateţe şi… Sensibilitate. Şi. Şi imaginaţie. Şi toate calităţile astea nu sunt orânduite în el. Îmi închipui că oamenii care l-au admirat în tinereţe pentru calităţile de mai sus au atribuit o prea mare importanţă însuşirilor în sine şi prea puţină educaţiei, care le-ar fi echilibrat şi le-ar fi potrivit cum se cuvine. Aşa că el a ajuns ce este. Ei, dar voi? Ne întrebă tutorele, oprindu-se scurt şi privindu-ne. Ce credeţi voi două?

Ada, uitându-se la mine, zise că ea regretă că domnul Skimpole cheltuieşte banii lui Richard.

— Aşa e, aşa e, replică tutorele, precipitat. Asta n-ar trebui să fie. Trebuie să punem lucrurile la punct. Eu trebuie să fac totul pentru ca aşa ceva să nu se mai întâmple. Asta nu mai merge.

Iar eu am adăugat că-i regretabil, după părerea mea, că l-a dat pe Richard pe mâna domnului Vholes, pentru suma de cinci lire pe care a primit-o comision.

— Aşa a făcut? A întrebat tutorele, în timp ce pe faţă îi trecea o umbră de indignare. Dar iată, ăsta-i omul! Ăsta-i omul. El nu găseşte c-ar fi ceva venal în asemenea lucru. N-are nici-o idee despre valoarea banilor. Îl prezintă pe Rick, apoi se împrieteneşte cu domnul Vholes şi împrumută cinci lire de la el. Pentru el, lucrul nu are nici-o însemnătate şi nici nu se gândeşte vreun pic. Ţi-a povestit-o singur, mă prind pe orice, draga mea.

— O, da! Am exclamat eu.

— Chiar aşa? Strigă tutorele triumfător, iată, ăsta-i omul! Dacă s-ar fi gândit la ceva rău, sau şi-ar fi dat seama că e ceva rău în asta, n-ar fi povestit. O spune aşa cum o şi face, în pură simplitate. Dar aveţi să-l vedeţi la el acasă şi-atunci îl veţi înţelege mai bine. Trebuie să mergem la Harold Skimpole şi să-i atragem atenţia în privinţa asta. Domnul să vă binecuvânteze, dragele mele, o minte de copil, o minte de copil!

Potrivit cu hotărârea noastră, într-o bună dimineaţă am plecat la Londra şi ne-am prezentat la uşa casei domnului Skimpole.

Locuia într-o casă ce purta numele de „Poligonul”, în Somers Town, unde la vremea aceea se găsea un număr de refugiaţi spanioli săraci, ce umblau încolo şi-ncoace, purtând pelerină şi fumând ţigări mici de hârtie. Că era chiriaş mai bun decât l-ai fi crezut, din pricina prietenului său cutare care până la urmă plătea totdeauna chiria pentru el, sau că nepriceperea lui în afaceri crea o stare de lucruri potrivit căreia ar fi fost greu să fie dat afară din casă, asta n-o ştiu; fapt cert e că a locuit în aceeaşi casă câţiva ani. Casa se găsea într-un hal de dărăpănare destul de potrivit cu aşteptările noastre. Două, trei dintre balustradele grilajului de împrejmuire lipseau. Butoiul de apă era fărâmat, ciocănelul de la clopoţelul soneriei lipsea, iar cordonul îi fusese smuls de multă vreme, judecând după rugina ce se pusese pe sârmă; numai urmele murdare de noroi ale paşilor erau singurele semne că asemenea casă e locuită.

O fată şleampătă, în plină floare, ce părea că crapă de grasă, după plesniturile rochiei şi spărturile încălţărilor, semănând cu un fruct prea copt, ne-a răspuns la bătaia noastră în uşă, crăpând-o puţin şi acoperind deschizătura cu făptura ei. Dar cum îl recunoscu pe domnul Jarndyce (de fapt, Ada şi cu mine ne-am închipuit că fata îl asocia fără îndoială pe tutore cu plata simbriei ei) s-a muiat numaidecât şi ne-a îngăduit să intrăm. Broasca uşii fiind stricată, fata s-a apucat atunci să asigure uşa cu un lanţ, care nici acela nu funcţiona cum trebuie, şi ne-a întrebat dacă nu vrem să urcăm „sus”.

Am urcat scările la primul etaj, nevăzând încă nici un soi de mobilă, doar urme murdare de paşi. Domnul Jarndyce, fără nici un fel de protocol, a intrat într-o cameră şi noi după el. Era destul de întunecoasă încăperea şi nicidecum curată, dar mobilată într-un soi ciudat de lux sărăcăcios, cu un taburet mare, o canapea cu o mulţime de pernuţe, un fotoliu şi o sumedenie de perne, un pian, cărţi, scule de desenat, note muzicale, ziare şi câteva desene şi uleiuri. Un geam spart de la o fereastră murdară era acoperit cu hârtie şi lipit cu clei, dar pe masă se afla o farfurioară cu piersici de seră şi încă una cu struguri, una cu pişcoturi şi mai era şi o sticlă cu vin fin. Domnul Skimpole stătea lungit pe sofa, în halat, bând nişte cafea aromată dintr-o ceaşcă veche de porţelan – era cam pe la amiază – şi privind la o colecţie de micşunele din balcon.

Nu s-a tulburat câtuşi de puţin la apariţia noastră, ci s-a ridicat şi ne-a primit în obişnuitu-l său fel uşuratic.

— Iată-mă-s, vedeţi? Zise el după ce ne-am aşezat, nu fără oarecare greutate, cea mai mare parte a scaunelor fiind stricate. Iată-mă-s! Ăsta-i micul meu dejun, frugal. Unii oameni poftesc buturi de vită sau berbec la micul dejun, eu nu. Dă-mi piersica, ceaşca de cafea şi vinul roşu, şi sunt mulţumit. Nu le doresc fiindcă-mi plac, ci fiindcă-mi amintesc de soare. Nimic însorit în buturile de vită sau berbec. Nu-i decât plăcere animală.

— Ăsta-i cabinetul de consultaţie al prietenului nostru (sau ar fi fost dacă el ar fi dat vreodată consultaţii), e sanctuarul său, studioul său, ne spuse tutorele.

— Da, întări domnul Skimpole, rotind jur-împrejur figura sa luminoasă, asta-i cuşca păsăricii. Aici trăieşte şi cântă păsărică. Din când în când, o smulg de pene şi-i tund aripile, dar ea cântă, cântă mereu!

Ne servi cu struguri, repetând în felul său radios:

— Cântă! Nu cântece ambiţioase, dar cântă.

— Strugurii sunt minunaţi! Exclamă tutorele. I-ai primit în dar?

— Nu, răspunse el. Nu! Un grădinar cumsecade îi vinde. Slujitorul lui dorea să ştie, când i-a adus aseară, dacă trebuie să aştepte banii. „Zău, prietene dragă, i-am răspuns, cred că nu… Dacă pui oarecare preţ pe timpul dumitale!” Se vede că punea preţ pe timp, pentru că a plecat.

Tutorele se uită la noi cu un zâmbet, ca şi cum ne-ar fi întrebat: „E cu putinţă să fii cu picioarele pe pământ c-un asemenea copil?”

— Iată o zi, urmă domnul Skimpole, luând bucuros puţin vin într-un pocal, care va fi mereu în amintire, aici. O vom numi ziua Sfintei Clare şi ziua Sfintei Summerson. Trebuie să-mi vedeţi fiicele. Am o fată care are ochi albaştri şi care e frumoasa tatei, am una care-i duioasa tatei şi mai am una care-i hazoasa tatei. Trebuie să le vedeţi pe toate. Au să fie încântate.

Tocmai pleca să le adune, când tutorele interveni şi-l rugă să amâne o clipă, deoarece doreşte mai întâi să schimbe două vorbe cu el.

— Dragul meu Jarndyce, răspunse el bucuros, întorcându-se la sofa, cât de multe clipe ţi-e plăcerea. Aici timpul nu-i problemă. Niciodată nu ştim cât e ceasul şi puţin ne pasă. Nu în asemenea fel reuşeşti în viaţă, ai să-mi spui? Sigur că ai dreptate. Dar noi nu umblăm să reuşim în viaţă. Nici n-avem pretenţie s-o facem.

Tutorele se uită iarăşi la noi, zicând deschis:

— Îl auziţi? Ascultă, Harold, urmă el, ceea ce am de vorbit cu dumneata se referă la Rick.

— Cel mai drag prieten pe care-l am! Răspunse domnul Skimpole cu afecţiune. Presupun că n-ar trebui să-mi fie cel mai scump prieten de vreme ce nu vorbeşte cu dumneata. Dar îmi este şi n-am încotro: e plin de poezia tinereţii şi mi-e drag. Dacă dumitale nu-ţi place, n-am ce-ţi face. Îl iubesc.

Sinceritatea cuceritoare cu care făcu declaraţia de mai sus avea într-adevăr aparenţa dezinteresării şi-l captivă pe tutore şi pe Ada de asemenea, pentru o clipă.

— Iubeşte-l cât îţi place, dragostea dumitale e binevenită, răspunse domnul Jarndyce, dar trebuie să-i salvăm buzunarul, Harold!

— Vai! Făcu domnul Skimpole. Buzunarul lui? Iată că vii la ceea ce eu nu pricep.

Luând ceva mai mult vin roşu şi înmuind un pişcot în el, clătină din cap şi ne zâmbi Adei şi mie, prevăzând cu ingenuitate că niciodată n-o să poată înţelege.

— Dacă mergi cu el într-un loc sau altul, urmă tutorele pe şleau, nu trebuie să-l laşi să plătească pentru amândoi.

— Dragă Jarndyce, răspunse domnul Skimpole, cu faţa-i blândă şi voioasă, luminată de ridicolul unei asemenea idei, ce trebuie să fac eu? Dacă mă ia pretutindeni eu el, trebuie să merg. Şi cum aş putea eu plăti? Niciodată n-am nici un ban. În cazul în care cumva am vreun ban, nu ştiu nimic despre el. Închipuie-ţi că aş întreba pe un om: „Cât?” Presupune că omul ar spune: „Şapte şilingi şi şase pence”. Ce ştiu eu despre şapte şilingi şi şase pence? Nimic. Mi-e cu neputinţă să continui discuţia şi să aibă vreo importanţă oarecare pentru om. Cum să mă duc să întreb, din unul în altul, tot oameni ce nu-şi văd capul de treburi, ce înseamnă şapte şilingi şi şase pence?… O limbă pe care n-o pricep. Şi de ce m-aş duce să întreb din unul în altul ce înseamnă şapte şilingi şi şase pence în bani… pe care eu tot nu-i pricep?

— Bine, exclamă tutorele, nicidecum contrariat de-un asemenea răspuns ingenuu, dacă se întâmplă să pleci pe undeva cu Rick, trebuie să împrumuţi bani de la mine (dar nu cumva să sufli vreun cuvânt de-o asemenea faptă) şi să-i dai apoi lui pentru notele de plată.

— Dragă Jarndyce, răspunse domnul Skimpole, sunt în stare de orice ca să-ţi fac plăcere, dar asemenea procedeu mi se pare zadarnic… De-a dreptul o prejudecată. Pe lângă asta, vă dau cuvântul meu, domnişoară Clare şi dragă domnişoară Summerson, am fost sigur că domnul Carstone are o avere imensă. Credeam că e destul să schimbe ceva, sau să semneze un angajament, o ciornă, un cec, ori o chitanţă, sau să scrie ceva pe-un teanc de hârtii, ca să curgă banii gârlă.

— De fapt nu-i deloc aşa, domnule, îl asigură Ada.

Richard e sărac.

— Nu, zău? Exclamă domnul Skimpole cu zâmbetu-i luminos, mă uimiţi.

— Şi cu atât mai sărac, cu cât se sprijină într-o trestie putredă, interveni tutorele, apucându-l pe domnul Skimpole de mâneca halatului. Fii foarte atent, Harold, să nu-l îndemni la asemenea visuri.

— Dragul şi bunul meu prieten, răspunse domnul Skimpole, şi dragă domnişoară Summerson şi draga mea domnişoară Clare, cum aş putea eu face una ca asta? E o chestiune de afaceri şi eu habar n-am de afaceri. El mă îndeamnă pe mine. Iese triumfător din nişte isprăvi financiare grozave, îmi înfăţişează cele mai luminoase perspective şi îmi cere să le admir. Eu i le admir… Perspectivele luminoase! Dar nu pricep o iotă din ele şi i-o şi spun.

Felul iremediabil candid cu care ne spunea cele de mai sus, nepăsarea cu care se desfăta de inocenţa lui, fantastica ciudăţenie cu care se punea sub propria sa protecţie ca să poată explica o făptură ciudată ca a lui, toate se amestecau cu uşurinţa fermecătoare a tot ce spunea, tocmai ca să evidenţieze ipoteza tutorelui. Cu cât mă uitam mai mult la el, cu atât îmi părea mai puţin probabil, mai ales când era de faţă, că ar fi putut plănui, ascunde sau înrâuri ceva, şi totuşi, când nu era de faţă, cu cât mă gândeam că s-ar fi putut să fie şi altfel, cu atât îmi era mai puţin plăcut să mă gândesc că domnul Skimpole are cumva de-a face cu unii dintre cei ce-mi erau dragi.

Auzind că interogatoriul său (după cum îl numea) s-a terminat, domnul Skimpole a părăsit cu faţa radioasă camera, ca să-şi aducă fiicele (feciorii lui fugiseră de-acasă care cum putuse), lăsându-l pe tutore foarte încântat de felul în care îşi justificase firea de om în mintea copiilor. S-a întors curând, aducând cu el pe cele trei tinere domnişoare şi pe doamna Skimpole, care fusese cândva o frumuseţe de femeie, dar acum ajunsese bolnavă, firavă, cu nasul cam pe sus, suferind de o complicaţie de boli de tot felul.

— Iată, zise domnul Skimpole, ea e fiica mea, frumoasa Arethusa… Cântă la pian şi din gură tot felul de bucăţi ca şi tatăl ei. Iată, ea e fiica mea, duioasa Laura… Cântă şi ea puţin la pian, dar nu şi din gură. Iar ea e fiica mea, hazoasa Kitty… Ea cântă puţin din gură, dar la pian nu. Noi cu toţii desenăm câte puţin, compunem muzică de asemenea câte puţin şi n-avem habar de timp şi de bani. Doamna Skimpole suspină, ca şi cum ar fi fost bucuroasă, după cât mi se păru, dacă ar fi putut desfiinţa asemenea atribute din zestrea de aptitudini a familiei. Mi-a mai făcut impresia că ea adresase oarecum tutorelui suspinul ei şi căuta orice împrejurare să mai scoată încă unul.

— E plăcut, urmă domnul Skimpole, întorcându-şi ochii şăgalnici, pe rând, la fiecare dintre noi, şi extrem de interesant să urmăreşti ciudăţeniile familiilor. În familia noastră toţi suntem copii şi eu sunt cel mai mic dintre toţi.

Fiicele sale păreau să ţină foarte mult la el, se amuzau de asemenea constatare nostimă, mai cu seamă fiica hazoasă.

— Dragele mele, e adevărat, îşi continuă domnul Skimpole vorba, nu-i aşa? Ba aşa e şi aşa trebuie să fie, fiindcă, vorba cântecului „e-n firea noastră”. Ei, bine, iat-o pe domnişoara Summerson, cu o minunată aptitudine administrativă şi o cunoaştere a amănuntelor de-a dreptul uimitoare. Trebuie să sune tare ciudat aş zice, în urechile domnişoarei Summerson, că noi, cei de-aici din casă, nu ştim nimic despre cotlete. Şi chiar nu ştim absolut nimic. Nu ştim să gătim nici un fel de mâncare, oricare ar fi. Aţa şi acul nu ştim cum să le folosim. Admirăm oamenii înzestraţi cu simţul practic de care noi suntem lipsiţi şi nu ne certăm cu ei. Atunci, de ce să se certe ei cu noi? Trăiţi şi lăsaţi şi pe alţii să trăiască, aşa le spunem noi. Trăiţi pe spatele vostru şi-al simţului vostru practic, şi lăsaţi-ne şi pe noi să trăim pe spatele vostru! Râse, dar ca de obicei păru cu totul plin de candoare şi păru, zău, să creadă cele ce spunea.

— Noi purtăm în suflete dragostea, rozele mele, continuă domnul Skimpole, dragoste pentru orice. Nu-i aşa?

— O, da, tată! Strigară în cor cele trei fiice.

— De fapt, acesta e departamentul familiei în tumultul vieţii, îşi urmă domnul Skimpole explicaţiile. Suntem în stare să observăm cele din jur şi să le privim cu interes, şi în realitate le contemplăm şi le privim cu interes. Ce să mai facem însă? Iat-o pe fiică-mea, frumoasa, măritată acum trei ani. Ei, bine, cred că măritându-se c-un alt copil, şi mai având încă doi, e o greşeală din punctul de vedere al economiei politice, dar a fost şi este foarte plăcut. În asemenea împrejurări, avem şi noi micile noastre festivităţi şi schimbăm între noi idei sociale, într-o bună zi l-a adus pe tânărul său soţ aici acasă, şi ei doi şi cu puişorii lor mici şi-au făcut cuib sus, sub acoperişul nostru. Cred că într-o zi ori alta, şi celelelate două fete ale mele, şi duioasa şi hazoasa au să-şi aducă soţii aici acasă şi-au să-şi facă şi ele cuiburi sus, sub acoperişul casei mele.

Părea foarte tânără, într-adevăr, ca să fie mamă a doi copii şi nu m-am putut opri să-i compătimesc şi pe ea, şi pe cei mici. Era evident că toate cele trei fiice crescuseră aşa cum au putut şi căpătaseră nişte cunoştinţe atât de puţine şi de întâmplătoare, doar cât avuseseră nevoie ca să fie jucăriile tatălui lor în ceasurile lui de trândăvie. I se cerea sfatul doar ca unuia cu gusturi picturale, am băgat de seamă, de pildă în ce priveşte stilurile în care îşi pieptănau părul. Frumoasa, purtându-l în maniera clasică. Duioasa, abundent şi curgându-i în plete pe spate, iar hazoasa, într-un stil poznaş, cu fruntea-i vioaie larg descoperită şi cu nişte cârlionţi mici şi zglobii adunaţi pe la coada ochilor. Erau îmbrăcate corespunzător cu acest stil, deşi arătau neîngrijite şi dezmăţate.

Ada şi cu mine am stat de vorbă cu cele trei tinere domnişoare şi am găsit că semănau minunat cu tatăl lor. Între timp, domnul Jarndyce (care se frecase pe cap o grămadă, lăsând să se-nţeleagă că vântul îşi schimbase direcţia) vorbea cu doamna Skimpole într-un colţ de unde nu ne-am putut împiedica să auzim clinchetul monedelor. Domnul Skimpole se oferise dinainte să ne însoţească acasă şi se retrăsese ca să se îmbrace în acest scop.

— Florile mele, zise el când se întoarse, s-aveţi grijă de mama. E indispusă astăzi. Dar dacă mă duc o zi-două la domnul Jarndyce, am s-aud cântând ciocârliile şi-am să-mi păstrez bună-dispoziţie. A fost pusă la grea încercare, ştiţi, şi ar fi iarăşi pusă la grea încercare dacă aş rămâne acasă.

— Omul acela rău! Exclamă hazoasa.

— Tocmai când ştia că tata zace suferind lângă micşunelele sale, privind cerul albastru, se tângui Laura.

— Şi când în văzduh plutea miros de fân! Adăugă Arethusa.

— S-a văzut cât era de lipsit de poezie omul acela, încuviinţă domnul Skimpole, clar cu o desăvârşită bună-dispoziţie. A fost trivial. O lipsă totală a celor mai slabe urme de omenie! Fiicele mele s-au simţit tare jignite, ne explică el, de un asemenea om cumsecade!

— Ce cumsecade, tată?! Cu neputinţă! Protestară toate trei.

— Un soi de individ necioplit… Un fel de om-arici umflat în ţepi, urmă domnul Skimpole, un brutar din vecinătate de la care am împrumutat două fotolii. Doream două fotolii şi nu le aveam, de aceea, bineînţeles, am umblat după un om care să le aibă ca să le împrumutăm. Ei, bine, fiinţa asta morocănoasă ni le-a împrumutat şi noi le-am purtat până le-am distrus. După ce-au ajuns jerpelite, el le-a cerut înapoi. I le-am dat înapoi. S-a bucurat, aveţi să spuneţi. Da de unde! A cârtit că-s stricate. Am căutat să-l lămuresc, să-i arat unde greşeşte. I-am spus: „Poţi dumneata, la vârsta pe care o ai, să fii atât de tare de cap, amice dragă, încât să stărui că fotoliul e un lucru să-l pui pe-un raft şi să te uiţi la el? Ăsta-i obiect de contemplare, la care să te uiţi de la distanţă, ca să-l judeci dintr-un anume punct de vedere? Nu ştii oare că asemenea fotolii se iau cu împrumut ca să te aşezi pe ele?” Era de nelămurit şi de neconvins, şi pe deasupra folosea şi un limbaj nestăpânit. Plin de răbdare, cum sunt şi în clipa de faţă, am făcut alt apel la dânsul. I-am spus: „Ei, bine, om bun, oricât ar putea diferi competenţa noastră în afaceri, cu toţii suntem copiii unei singure mame măreţe: Natura. În dimineaţa asta înfloritoare de vară, uită-te la mine (eram întins pe sofa), stau cu flori în faţa mea, cu fructe pe masă, cu cerul fără de nici un nor deasupra mea, cu aerul plin de miresme în juru-mi, contemplând Natura. Te implor pe dumneata, în numele frăţiei umane, nu interpune între mine şi subiectul sublim la care mă uit făptura unui brutar mânios!” Dar el n-a ascultat, continuă domnul Skimpole ridicându-şi ochii hazlii cu o expresie de uimire glumeaţă. Şi-a interpus chipu-i ridicol, şi încă îl interpune şi are să-l mai interpună. Şi de aceea sunt nespus de bucuros să dispar din calea lui şi să mă duc acasă la prietenul meu Jarndyce, împreună cu el.

Părea că-i scapă faptul că doamna Skimpole cu fiicele rămâneau pe loc să-l înfrunte pe brutar, dar asta era o poveste atât de veche pentru ei toţi, încât intrase în firea lucrurilor. Domnul Skimpole îşi luă rămas-bun de la familie, cu o afecţiune la fel de aeriană şi graţioasă ca toate celelalte aspecte sub care se înfăţişa şi plecă împreună cu noi într-o deplină împăcare cu sine. Avurăm prilejul să vedem prin câteva uşi deschise, în timp ce coboram scara, că apartamentul său personal era ca un palat pe lângă restul casei.

Nu puteam avea nici-o presimţire, şi nici n-am avut vreuna, că, probabil, ceva senzaţional pentru mine şi de-a pururi de neuitat prin urmările ce-au decurs avea să se întâmple mai înainte ca ziua să se încheie. Oaspetele nostru era într-asemenea dispoziţie în drum spre casă, încât n-am făcut altceva decât să-l ascult şi să mă minunez de el, de altfel nici nu eram singură în privinţa asta, deoarece Ada se lăsase şi ea subjugată de aceeaşi fascinaţie. Cât despre tutore, vântul care ameninţase să se statornicească dinspre răsărit, în clipa în care am plecat de la Somers Town, s-a înturnat de tot spre miazăzi, înainte de a fi apucat să parcurgem trei, patru mile.

Dacă în alte privinţe spiritul pueril al domnului Skimpole putea face ori nu obiectul unei controverse, când era însă vorba de schimbare sau de vreme senină, se bucura ca un copil. Nicidecum obosit de glumele pe care le spusese pe drum, a ajuns în salon înaintea noastră şi, în timp ce eu îmi vedeam de treburile gospodăriei, l-am auzit la pian, cântând refrene de barcarole şi sorbind de pe note cântece italieneşti şi nemţeşti.

Cu puţin timp înainte de cină, ne aflam cu toţii adunaţi în salon şi domnul Skimpole, tot la pian, alegea în felul lui grandilocvent fragmente mici de muzică, vorbind printre picături despre dorinţa sa de a termina mâine nişte schiţe ale peretelui vechi şi ruinat de la Verulam, pe care le începuse cu un an ori doi în urmă şi se plictisise de ele, când, iată, o carte de vizită ne-a fost adusă, iar tutorele citi tare, cu glas uimit:

— Sir Leicester Dedlock!

Musafirul se şi afla înăuntru în timp ce casa se învârtea cu mine, mai înainte de a fi avut puterea să mă clintesc din loc. Dacă aş fi avut această putere, aş fi rupt-o la fugă. În zăpăceala care mă cuprinsese, n-am avut nici măcar prezenţa de spirit să mă fi retras lângă Ada, sub arcada ferestrei, sau să mă fi uitat pe fereastră, sau măcar să-mi fi dat seama unde e fereastra. Mi-am auzit numele şi am văzut că tutorele mă prezenta, mai înainte de a mă fi putut îndrepta spre un scaun.

— Vă rog luaţi loc, sir Leicester.

— Domnule Jarndyce, îi răspunse sir Leicester înclinându-se şi aşezându-se. Mi-am îngăduit cinstea de a vă vizita…

— Pentru mine e o cinste, sir Leicester.

— Vă mulţumesc… De a vă vizita în drumul meu din Lincolnshire, ca să vă exprim părerea de rău că o neînţelegere totuşi gravă, pe care am avut-o cu un gentilom care… Care vă e cunoscut şi v-a găzduit şi despre care, din aceste motive, nu am a mai adăuga nici un cuvânt, v-au împiedicat pe dumneavoastră, ba, încă şi pe domnişoarele care vă însoţeau şi cărora le purtaţi de grijă, să vedeţi puţinul din casa mea de la Chesney Wold, ce-ar fi putut răsplăti un gust rafinat şi cultivat.

— Sunteţi peste măsură de amabil, sir Leicester, şi în numele acelor domnişoare (aici de faţă) şi al meu, vă mulţumim foarte mult.

— E cu putinţă, domnule Jarndyce, ca gentilomul pe care, pentru motivele arătate, mă voi reţine de a-l mai cita… E cu putinţă, domnule Jarndyce, ca gentilomul acela să-mi fi făcut cinstea până într-atât, încât să se fi înşelat în privinţa firii mele, şi să vă fi făcut să credeţi că n-aţi fi fost primiţi în aşezarea mea din regiunea Lincolnshire, cu acea politeţe şi acea curtoazie pe care cei ce locuiesc acolo au fost instruiţi să le acorde tuturor doamnelor şi domnilor care se prezintă la Castel? Vă rog, pur şi simplu, domnule, să luaţi act că situaţia este exact contrară.

Tutorele combătu delicat, cu un semn, asemenea ipoteză, fără să rostească nici un cuvânt ca răspuns.

— M-am necăjit nespus, domnule Jarndyce, urmă apăsat sir Leicester, vă asigur, domnule, că m-am necăjit… Nespus…

Când am aflat de la îngrijitoarea de la Chesney Wold că un gentilom care era împreună cu dumneavoastră prin părţile locului, şi care se pare că posedă un gust cultivat pentru artele frumoase, a fost ca atare împiedicat, din asemenea motive, să cerceteze portretele de familie cu acel răgaz, acea grijă şi concentrare pe care poate că ar fi dorit să le-o acorde acelor opere dintre care unele poate că l-ar fi răsplătit.

Aici, sir Leicester scoase un cartonaş şi citi cu multă gravitate şi cu puţină stânjenire, ducându-şi lornieta la ochi: Domnul Hirrold… Herald… Harold… Skampleing… Skumpling… Vă cer scuze… Skimpole.

— Iată-l, sir Leicester, pe domnul Harold Skimpole, zise tutorele, cu o evidentă uimire.

— Oh! Exclamă sir Leicester, sunt fericit să-l cunosc pe domnul Skimpole şi să am prilejul de a-i prezenta regretele mele personal. Nădăjduiesc, domnule, că atunci când vă veţi afla iarăşi prin partea mea de ţară, nu veţi mai fi sub o influenţă similară a unei atare restricţii.

— Sunteţi foarte amabil, sir Leicester Dedlock. Încurajat în asemenea fel, cu siguranţă că voi beneficia de plăcerea şi avantajul unei alte vizite în preafrumosul dumneavoastră Castel. Posesorii unei asemenea proprietăţi cum e Chesney Wold, urmă domnul Skimpole cu obişnuita-i înfăţişare fericită şi uşuratică, sunt nişte binefăcători publici. Ei sunt atât de buni să păstreze o sumă de obiecte încântătoare spre uimirea şi plăcerea noastră, a oamenilor săraci, şi a nu te folosi de prilejul de a admira şi de a te bucura de ceea ce ei oferă, înseamnă să fii nerecunoscător cu binefăcătorii tăi.

Sir Leicester păru să încuviinţeze asemenea sentiment, din toate puterile.

— Sunteţi pictor, domnule?

— Nu, răspunse domnul Skimpole, sunt un om inutil cu desăvârşire. Un simplu amator.

Sir Leicester păru să încuviinţeze asemenea situaţie încă şi mai mult. Îşi exprimă speranţa să aibă marele noroc de a fi la Chesney Wold când va veni domnul Skimpole data viitoare în Lincolnshire. Domnul Skimpole se declară foarte flatat şi onorat.

— Domnul Skimpole, continuă sir Leicester, adresându-se din nou tutorelui, i-a comunicat îngrijitoarei, care, după cum poate c-a băgat Domnia Sa de seamă e o bătrână şi devotată părtaşă a familiei…

— Asta s-a întâmplat când am trecut pe la Castel deunăzi, cuprilejul vizitei pe care amfăcut-o domnişoarei Summerson şi domnişoarei Clare, ne explică nepăsător domnul Skimpole.

— Cum că prietenul cu care stătuse mai înainte acolo e domnul Jarndyce. (Sir Leicester se înclină în faţa celui ce poartă numele de mai sus). Şi astfel, am luat cunoştinţă de împrejurarea pentru care mi-am manifestat părerea de rău. Că aşa ceva s-ar fi putut întâmpla oricărui gentilom, domnule Jarndyce, dar mai ales unui gentilom dinainte cunoscut cu Lady Dedlock, şi aflându-se pe drept cuvânt într-o oarecare înrudire depărtată cu ea şi căruia (după cum am aflat chiar de la Doamna Mea) ea îi poartă un înalt respect, vă asigur că mă necăjeşte nespus.

— Vă rog să nu mai adăugaţi nimic în această privinţă, sir Leicester, răspunse tutorele. Sunt foarte mişcat, aşa cum desigur suntem cu toţii, de consideraţia pe care ne-o acordaţi. De fapt greşeala a fost a mea şi eu sunt cel ce-ar trebui să ceară scuze.

N-am ridicat privirile niciodată. N-am văzut musafirul la faţă şi îmi părea că nici măcar nu aud convorbirea. Mă surprinde să văd că mi-o pot aminti, deoarece părea că nu-mi face nici-o impresie pe măsură ce se desfăşura. L-am auzit vorbind, dar sufletu-mi era atât de tulburat şi repulsia mea instinctivă pentru gentilomul intrus mi-l făcea, prin prezenţa lui, atât de greu de suportat, încât am crezut că n-am înţeles nici un cuvânt din cauza zăpăcelii din capul meu şi a bătăilor inimii.

— I-am povestit iubitei mele soţii Lady Dedlock incidentul, urmă sir Leicester şi Doamna Mea mi-a adus la cunoştinţă că avusese plăcerea de a schimba câteva cuvinte cu domnul Jarndyce şi cu domnişoarele de sub tutela lui, cu prilejul unei întâlniri întâmplătoare din timpul şederii lor în vecinătatea Castelului. Îngăduiţi-mi, domnule Jarndyce, să vă repet dumneavoastră şi domnişoarelor aici de faţă garanţiile pe care i le-am oferit şi domnului Skimpole. Împrejurările fără îndoială nu-mi îngăduie să spun că aş încerca vreo satisfacţie să aud că domnul Boythorn mi-a cinstit casa cu prezenţa Domniei Sale, dar asemenea împrejurări depind numai de persoana gentilomului sus-citat şi nu depăşesc limitele voinţei Domniei Sale.

— Îmi ştiţi vechea părere despre el, zise domnul Skimpole, adresându-se uşuratic nouă. Un taur binevoitor, care-i hotărât să facă roşu din orice culoare!

Sir Leicester tuşi, ca şi cum nu i-ar fi fost cu putinţă să mai audă un cuvânt în legătură cu un asemenea individ şi-şi luă rămas-bun cu multă ceremonie şi politeţe. M-am dus în cameră la mine cât am putut de repede şi am rămas acolo până mi-am recăpătat stăpânirea de sine ce fusese tare zdruncinată, dar am aflat cu mulţumire, când am coborât iarăşi, că toţi glumeau pe socoteala mea, că mă fâstâcisem şi amuţisem în faţa marelui baronet din Lincolnshire.

Pe atunci socotisem că venise vremea când trebuia să-i spun tutorelui cele ce ştiam. Posibilitatea de a fi pusă în legătură cu mama, de a fi invitată în casa ei… Sau faptul că până şi domnul Skimpole, atât de puţin asociat cu mine, va pătrunde în casa ei, primind amabilităţi şi servicii de la soţul mamei mele, mi-era atât de penibilă, încât am simţit că n-aş mai putea să mă călăuzesc singură, fără ajutorul tutorelui.

După ce ne retrăsesem pentru culcare şi după ce Ada şi cu mine stătuserăm de vorbă ca de obicei în camera noastră drăgălaşă, am ieşit iarăşi pe uşă şi l-am căutat pe tutore printre cărţile lui. Ştiam că întotdeauna citeşte la vremea aceea şi de îndată ce m-am apropiat, am văzut lumina de la lampa sa de citit revărsându-se afară pe coridor.

— Pot să intru, tutore?

— Bineînţeles, domniţă. Ce se-ntâmplă?

— Nu se-ntâmplă nimic. Mă gândeam că-aş vrea să folosesc asemenea prilej de linişte ca să-ţi spun un cuvânt despre mine…

Îmi potrivi un scaun, închise cartea şi-o puse deoparte, şi-şi îndreptă faţa-i binevoitoare şi atentă către mine. Mi-a fost cu neputinţă să nu bag de seamă că pe figură avea zugrăvită o expresie ciudată, pe care i-o mai văzusem cândva… În seara aceea când îmi spusese că tulburarea lui nu era dintre cele pe care le-aş fi putut uşor înţelege.

— Ceea ce te priveşte pe tine, draga mea Esther, zise el, ne priveşte pe noi toţi. Pe cât eşti tu de pregătită să vorbeşti, pe atâta şi eu să te ascult.

— Ştiu asta, tutore. Dar am atâta nevoie de sfatul şi sprijinul dumitale. O! Nu ştii cât de multă nevoie am în seara asta!

Părea nepregătit, văzându-mă atât de serioasă şi puţin îngrijorată.

— Sau cât de mult am dorit să vorbesc cu dumneata, am urmat eu, mai cu seamă de când a fost la noi musafirul de astăzi.

— Musafirul, draga mea? Sir Leicester Dedlock?

— Da.

Îşi încrucişă braţele şi rămase uitându-se la mine cu aerul celei mai profunde uimiri, aşteptând să vadă ce aveam să mai spun. Nu ştiam cum să-l pregătesc.

— Ei bine, Esther, făcu el, începând să zâmbească, musafirul nostru şi cu tine sunteţi cele din urmă fiinţe de pe faţa pământului între care aş fi crezut că se poate face vreo legătură.

— O da, tutore, ştiu că-i aşa. Şi eu credeam la fel, dar asta mai înainte.

Zâmbetul se şterse de pe faţa lui, care căpătă un aer mai grav. Traversă camera spre uşă să vadă dacă-i închisă (dar avusesem eu grijă de asta) şi îşi reluă locul în faţa mea.

— Tutore, am început eu, îţi aminteşti când am fost surprinşi de furtuna cu vijelie de cele ce ţi-a spus Lady Dedlock despre sora ei?

— Bineînţeles. Fără îndoială că-mi amintesc.

— Şi că ţi-a adus aminte că ea şi sora ei se deosebeau şi că fiecare şi-a văzut de treburile ei?

— Da. Fără îndoială.

— De ce s-au despărţit, tutore?

Când s-a uitat la mine, am văzut că era cu desăvârşire schimbat la faţă.

— Copilă, de ce pui asemenea întrebări? Habar n-am de ce s-au despărţit. Nimeni, afară de ele două, n-a ştiut, cred. Cine ar putea spune care au fost tainele acestor două femei frumoase şi mândre! Ai văzut-o pe Lady Dedlock! Dacă ai fi văzut-o vreodată pe sora ei, ai şti că şi ea a fost la fel de hotărâtă şi de trufaşă.

— O, tutore dragă, am văzut-o nu o dată, ci de multe, multe ori!

— Ai văzut-o?

A făcut o scurtă pauză, muşcându-şi buzele.

— Atunci, Esther, când ai vorbit cu mine despre Boythorn, e multă vreme de-atunci, şi când ţi-am spus că el a fost odată aproape căsătorit şi că doamna aceea n-a murit, dar a murit pentru el şi că incidentul acela a exercitat o anumită influenţă asupra vieţii lui de mai târziu… Ştiai toate acestea şi ştiai şi cine a fost doamna?

— Nu, tutore, am răspuns eu, înspăimântată de lumina ce prindea uşurel a se face în mintea mea. Nici acum nu ştiu cine este.

— Soră bună cu Lady Dedlock.

— Şi de ce, abia am putut să-l întreb, de ce, dragă tutore, te rog spune-mi, de ce s-au despărţit?

— Ea a vrut aşa, iar pricinile care-au împins-o la o asemenea hotărâre le-a ţinut îngropate în inima-i neînduplecată. Boythorn a presupus după aceea (dar era doar o presupunere) că cine ştie ce jignire primise spiritul ei trufaş în desfăşurarea certei dintre ea şi sora ei, ceva care a rănit-o dincolo de limitele raţiunii; dar ea i-a scris că de la data scrisorii aceleia a murit pentru el… Ceea ce a şi făcut întocmai… Şi că hotărârea era impusă de ea, cunoscându-i temperamentul mândru şi simţul adânc al onoarei, pe care şi doamna le avea în aceeaşi măsură în firea ei. Ţinând seama de asemenea considerente, pe care şi ea le împărtăşea întocmai, a făcut acest sacrificiu, îi scria, acest sacrificiu în care avea să trăiască şi să moară. A făcut şi una şi alta, mă tem; sigur e că din ceasul acela el n-a mai văzut-o şi nici n-a mai auzit de ea. Şi nici altcineva.

— O, tutore dragă, ce am făcut? Am exclamat strigând, dând frâu liber amărăciunii mele. Ce durere am pricinuit cu absolută nevinovăţie!

— Tu ai pricinuit-o, Esther?

— Da, tutore. Nevinovată sunt, dar mai mult ca sigur că eu am pricinuit-o. Sora aceea care s-a claustrat e prima făptură din amintirile mele.

— Nu, nu, strigă tutorele, înfiorându-se.

— Ba da, tutore, ba da! Iar sora ei e mama mea!

I-aş fi spus tot ce cuprindea scrisoarea mamei, dar n-a vrut să audă nimic. Mi-a vorbit cu atâta afecţiune şi înţelepciune şi mi-a pus în faţa ochilor atât de evident tot ceea ce gândisem şi eu numai că trunchiat, şi tot ceea ce nădăjduisem şi eu când fusesem într-o stare sufletească mai bună, încât, cuprinsă şi-acum de-o recunoştinţă fierbinte faţă de el, aşa cum am fost ani de-a rândul, am avut impresia că niciodată nu mi-a fost atât de drag şi scump, şi că niciodată nu i-am fost mai recunoscătoare, în sufletul meu, ca-n noaptea aceea. Şi, după ce m-a însoţit până la camera mea şi m-a îmbrăţişat pe pragul uşii, şi după ce în sfârşit m-am pregătit să dorm, gândul mi-era numai la cum aş putea munci destul, cum aş putea fi destul de bună, cum în felul meu redus aş putea spera să mă pot uita pe mine, ca să mă consacru numai lui, să fiu utilă îndeajuns altora, ca să-i pot arăta cât de mult îl slăvesc şi cât de mult îl binecuvântez.

Scrisoarea şi răspunsul doua zi dimineaţă, tutorele mă chemă în cameră la el şi atunci i-am completat ce mai rămăsese nespus în seara din ajun. Nu-i nimic de făcut, mă sfătui el, decât să păstrezi taina şi să ocoleşti orice întâlnire asemănătoare celei de ieri. A înţeles starea mea sufletească şi a împărtăşit-o în întregime. Ba, chiar şi-a luat sarcina de a-l împiedica pe domnul Skimpole să traducă în fapt prilejul ce i se oferise. Unei singure fiinţe, pe care n-avea nevoie să mi-o numească, îi era acum cu neputinţă să-i dea sfaturi sau s-o ajute. Ce n-ar fi dat să poată! Dar asemenea lucru nu se mai putea întâmpla. Dacă neîncrederea ei în avocatul despre care vorbise era întemeiată, lucru de care tutorele aproape că nu se îndoia, se temea să nu se ajungă la descoperire. Domnul Jarndyce ştia ceva despre el, atât din cele văzute, cât şi din faimă, şi era sigur că avocatul e om primejdios. Se strădui în repetate rânduri să-mi vâre în cap cu dragoste plină de grijă şi cu bunătate că, orice s-ar întâmpla, sunt la fel de nevinovată ca şi dânsul şi la fel de neputincioasă ca să influenţez situaţia.

— Nici nu pot crede, zicea el, că îndoielile se îndreaptă înspre tine, draga mea. Bănuieli pot exista multe, fără să aibă vreo legătură cu tine.

— Pentru avocat da, i-am răspuns eu. Dar două alte persoane mi-au venit în minte de când am început să am temeri.

Apoi i-am istorisit toată povestea cu domnul Guppy, care mă temeam c-ar fi putut avea unele vagi presupuneri, după cele ce-am înţeles din intenţiile sale, dar într-a cărui tăcere, după ultima noastră convorbire, îmi puneam toată încrederea.

— Bine, zise tutorele. Atunci, pentru moment, îl putem înlătura pe el. Care-i cealaltă persoană?

L-am făcut să-şi reamintească de servitoarea franţuzoaică şi de stăruitoarea ofertă de a mă sluji, pe care mi-o făcuse.

— A! Exclamă el pe gânduri, e o fiinţă cu mult mai primejdioasă decât funcţionarul. Dar, la urma-urmei, draga mea, ea caută doar să intre iarăşi în serviciu. Vă văzuse pe tine şi pe Ada cu puţin timp mai înainte şi era firesc să-i fi venit în minte să încerce cu tine. N-a făcut decât să-ţi ofere pur şi simplu serviciile ei ca slujnică, după cum ştii. Nimic mai mult.

— Felul ei era ciudat, am observat eu.

— Da, dar felul ei a fost ciudat şi când şi-a scos încălţările din picioare şi a arătat demonstrativ că pofteşte să umble cu picioarele goale prin iarba udă şi rece, ceea ce ar fi putut-o duce la patul de moarte, continuă tutorele. Ar însemna să-ţi faci sânge rău singură, de prisos, şi bătaie de cap, ca să pui la socoteală asemenea ipoteze şi eventualităţi. Sunt foarte puţine la număr împrejurările lipsite de primejdie care, aşa privite, să nu apară pline de semnificaţii periculoase. Încrede-te în viitor, domniţă! Nu poţi fi mai bună decât eşti, fii tot aşa, cu toate cele aflate, aşa cum erai înainte de a le fi aflat. E cel mai bun lucru pe care poţi să-l faci spre binele tuturor. Fiind acum părtaş la taina ta…

— Şi uşurându-mi-o atât de mult, tutore…, am precizat eu.

— Voi fi cu ochii în patru la tot ce se petrece în familia aceea, atât cât voi putea observa de la depărtarea la care mă aflu. Şi de va veni timpul să pot întinde o mână ca să dau un cât de mic ajutor cuiva, căruia e mai bine să nu-i spunem pe nume nici măcar aici, nu mă voi codi s-o fac de dragul scumpei sale fiice.

I-am mulţumit din toată inima. Ce altceva puteam decât să-i mulţumesc! Mă pregăteam să ies afară pe uşă, când îmi ceru să mai rămân o clipă. Întorcându-mă repede, am văzut iarăşi aceeaşi expresie pe faţa lui pe care i-o văzusem o dată şi, aşa, deodată, nu ştiu cum, mi-a străfulgerat prin minte, ca o ipoteză nouă şi foarte vagă, că am înţeles ce vrea să-mi spună.

— Draga mea Esther, începu tutorele, de mult mă bate gândul şi doresc să-ţi spun ceva.

— Cu adevărat?

— Mi-a venit cumva greu să mă deprind cu gândul ăsta, şi încă îmi vine. Aş dori ca acel lucru să fie spus pe îndelete şi chibzuit tot pe îndelete. Ai avea ceva împotrivă să-ţi scriu?

— Dragă tutore, ce aş putea avea împotrivă ca să-mi scrii ceva mie, să citesc?

— Atunci uite, draga mea, zise el cu zâmbetu-i plin de voioşie, sunt în clipa de faţă la fel de limpede şi simplu… Par la fel de sincer, cinstit şi demodat, aşa cum sunt eu totdeauna?

I-am răspuns cu toată sinceritatea:

— La fel.

Şi în cel mai strict adevăr, fiindcă şovăiala lui momentană dispăruse (nu durase decât o clipă) şi îşi reluase minunatul, delicatul, cordialul, nobilul lui fel de a fi.

— Arăt ca şi cum aş fi înlăturat orice, vreau să cred orice afară de ceea ce am spus, ca şi cum n-aş mai avea nici-o rezervă, indiferent care? Mă întrebă el cu ochii limpezi şi strălucitori fixaţi asupra mea.

I-am răspuns că-i aşa.

— Poţi avea deplină încredere în mine şi să te bizui deplin pe cuvintele mele, Esther?

— Cât nu se poate mai deplin, am răspuns eu din toată inima.

— Draga mea fată, murmură tutorele, dă-mi mâna!

Mi-o luă într-a lui, ţinându-mă uşurel cu braţul şi uitânduse în ochii mei cu acelaşi fel autentic, spontan şi încrezător – vechiul fel protector, care într-o clipă prefăcuse casa asta în căminul meu – şi îmi spuse:

— Ai izbutit să faci schimbări în mine, domniţă, din ziua cea de iarnă, de demult, din poştalion. Mai întâi şi-ntâi de toate, de-atunci mi-ai făurit o lume de bine.

— Ah, tutore, câte ai făcut dumneata pentru mine de atunci!

— Dar, răspunse el, nu la asta trebuie să ne gândim acum!

— Asemenea lucruri nu pot fi uitate nici-o clipă.

— Ba da, Esther, urmă el serios şi blând totodată, acum trebuie uitate, trebuie uitate o bucată de timp. Doar atât trebuie să-ţi aminteşti acum, că aşa cum mă cunoşti, nimic nu mă poate schimba. Te poţi simţi în stare de aşa ceva, draga mea?

— Pot să fiu şi sunt în stare, i-am răspuns.

— Asta e mare lucru, zise el. Asta e totul. Dar eu nu trebuie s-o iau în sensul strict al cuvântului. N-am să-ţi scriu acel ceva ce-mi umblă în gând, până când nu vei fi hotărât definitiv înlăuntrul tău că nimic nu mă poate schimba în ochii tăi, de cum m-ai cunoscut dintotdeauna. Dacă te îndoieşti, cumva, câtuşi de puţin, n-am să-ţi scriu deloc. Dacă eşti sigură, însă, pe temeiuri serioase, trimite-o pe Charley la mine de diseară într-o săptămână… Pentru scrisoare. Dar dacă nu eşti sigură cu desăvârşire, n-o trimite deloc. Ia aminte, mă încred în sinceritatea ta în această privinţă ca în toate celelalte. Dacă nu eşti absolut sigură asupra punctului de care-am vorbit, nu o trimite deloc!

— Tutore, i-am zis, de pe acum sunt sigură. Şi convingerea nu mi-o pot schimba, cum nici dumneata nu-ţi poţi schimba sentimentele faţă de mine. O voi trimite pe Charley după scrisoare.

Mă prinse de mână, mi-o strânse şi nu scoase nici un cuvânt. Iar în cursul întregii săptămâni, nu s-a mai rostit nici un cuvânt cu privire la convorbirea asta a noastră, nici de către el şi nici de mine. Când veni seara statornicită, i-am spus lui Charley, de cum am rămas singură:

— Du-te şi bate la uşa domnului Jarndyce, Charley, şi spune-i că vii din partea mea… Pentru scrisoare.

Charley urcă scările şi-apoi le coborî, şi trecu pe coridoare… Calea plină de cotituri din casa veche până în scara aceea tare lungă urechilor mele încordate să asculte… Apoi se întoarse la fel îndărăt, de-a lungul coridoarelor, în sus pe scări şi-apoi în jos pe scări, şi-mi aduse scrisoarea.

— Pune-o pe masă, Charley, am spus eu.

Aşa că Charley o puse pe masă şi plecă să se culce, iar eu m-am aşezat, uitându-mă la scrisoare, fără s-o iau, şi gândindu-mă la multe lucruri.

Am început cu copilăria mea întunecată şi am trecut peste zilele acelea sfioase şi nesigure, ca să ajung la epoca apăsătoare când naşa mea zăcea moartă, cu faţa-i dârză, atât de rece şi de fixă, şi când cu doamna Rachel mă simţeam mai singură, de parcă n-aş fi avut pe nimeni pe lume cu care să vorbesc sau la care să mă uit. Am lăsat la o parte şi schimbarea din zilele de mai târziu, când s-a revărsat asupră-mi o binecuvântare atât de neaşteptată, având peste tot în jurul meu numai prieteni şi fiind îndrăgită. Am ajuns la momentul când pentru întâia oară am văzut-o pe draga mea şi am fost primită în asemenea dragoste frăţească, care mi-a dăruit tot farmecul şi frumuseţea vieţii. Mi-am reamintit de prima rază luminoasă de bun-sosit, care ne-a întâmpinat răspândindu-şi strălucirea de la ferestrele acestea asupra feţelor noastre nerăbdătoare, în seara aceea rece şi senină, a cărei lumină nu va slăbi niciodată. Am retrăit iarăşi viaţa fericită din casa tutorelui, apoi am trecut din nou prin boală şi însănătoşire, m-am gândit la mine atât de schimbată acum, şi la cele din jurul meu atât de neschimbate, şi toată această fericire se revărsa ca o lumină de la o făptură centrală, reprezentată dinaintea mea de către scrisoarea de pe masă.

Am deschis-o şi-am citit-o. Era atât de impresionantă prin dragostea pe care o mărturisea pentru mine şi prin prevenirea dezinteresată cu care-mi atrăgea luarea aminte şi prin respectul pe care mi-l arăta în fiece cuvânt, încât prea adesea ochii mei erau orbiţi ca să poată citi mult dintr-o dată. Dar am citit-o toată, de la un capăt la celălalt, de trei ori, fără s-o las din mână. Gândisem că îi ştiu dinainte obiectul şi chiar aşa a fost. Scrisoarea mă întreba dacă aş primi să fiu stăpână în Casa Umbrelor.

Nu era o scrisoare de dragoste, deşi exprima aşa de multă dragoste, dar era scrisă tocmai cum ar fi vorbit cu mine, orişicând, nu la un timp anume. Îi vedeam faţa, îi auzeam vocea şi simţeam înrâurirea felului său bun şi protector în fiecare cuvânt. Mi se adresa mie de parcă poziţiile noastre fuseseră schimbate una în locul celeilalte, de parcă toate faptele bune erau făcute de mine, iar sentimentele pe care acestea le treziseră erau ale sale. Mai vorbea de faptul că sunt tânără, iar el trecut de floarea vârstei, de faptul că el atinsese o vârstă matură pe când eu nu eram decât o copilă, de el că-mi scrie mie cu capul argintat şi ştiindu-le pe toate atât de bine, încât să mi le expună în tot plinul lor spre o chibzuire matură. Îmi mai spunea că printr-o asemenea căsătorie nu voi câştiga nimic, după cum, înlăturând-o, nu voi pierde nimic, pentru că relaţiile noi nu vor putea spori afecţiunea pe care mi-o păstrează şi, oricare mi-ar fi hotărârea, el e sigur că va fi cea dreaptă. Dar el chibzuise din nou asupra unui asemenea pas, după ultima noastră convorbire confidenţială, şi se hotărâse să-l facă, dacă n-ar sluji la altceva decât ca să-mi arate, printr-un biet exemplu, că lumea întreagă e gata, fără nici-o greutate, să dezmintă prezicerea sumbră din copilăria mea. Eram cea din urmă care să ştie câtă fericire puteam să revărs asupra lui, dar despre asta nu voia să spună nimic mai mult, pentru că totdeauna va trebui să-mi amintesc că eu lui nu-i datoram nimic, pe când el îmi era dator, şi încă pentru foarte multe. Se gândise adesea la viitorul nostru şi, prevăzând că va trebui să sosească vremea, şi temându-se că s-ar putea să vină curând, când Ada (acum foarte aproape de majorat) ne va părăsi, şi când prezentul nostru fel de viaţă se va încheia, se deprinsese mai de mult cu gândul unei asemenea propuneri. Aşa că a făcut-o. Dacă am sentimentul că aş putea vreodată să-i acord acest suprem drept de a-mi fi întru totul ocrotitorul meu, şi dacă simt că aş putea cu fericire şi dreptate deveni scumpa lui tovarăşă pentru restul vieţii, mai presus de orice mi s-ar putea întâmpla, în afară de moarte, chiar şi în acest caz, nu m-ar putea lega irevocabil, atâta timp cât cuprinsul scrisorii de faţă e încă atât de nou pentru mine şi, chiar şi aşa, trebuie să am timp din belşug ca să pot chibzui. În cazul acesta, sau în cazul contrar, să-i îngădui să rămână neschimbat în vechile relaţii cu mine, în vechiul lui fel, în vechiul lui nume cu care l-am chemat. Cât despre vesela lui Doamnă Minerva, despre micuţa-i domniţă, ea va fi pe vecie aceeaşi pentru el, o ştia bine.

Cam acestea cuprindea scrisoarea, concepută cu imparţialitate şi demnitate, ca şi cum de fapt, tutorele meu, cu toată răspunderea, mi-ar fi supus fără părtinire propunerea unui prieten, în legătură cu care îmi înfăţişa cazul în toate amănuntele, cu toată integritatea.

Dar nu lăsa deloc să se-nţeleagă că pe vremea când arătam mai frumoasă avusese în gândurile lui aceleaşi porniri şi că se stăpânise. Că acum, după ce vechea mea înfăţişare mă părăsise şi nu mai aveam nici un farmec, el mă putea iubi la fel ca-n zilele mele de frumuseţe. Că descoperirea în privinţa naşterii mele nu i-a ţinut nici cald, nici rece. Că generozitatea lui s-a înălţat deasupra sluţirii şi a ruşinii cu care venisem pe lume. Că, cu cât mai multă nevoie aş fi avut de-o asemenea iubire devotată, cu atât mai solid m-aş fi putut încrede în el până la urmă.

Dar ştiam cum e, ştiam prea bine acuma. Scrisoarea mă întâmpinase ca o firească încheiere a poveştii generoase pe care o trăisem şi mi-am dat seama că n-am decât un lucru de făcut. Să-mi închin viaţa fericirii lui; nu dorisem oare, numai cu o seară înainte, posibilitatea unor căi noi ca să-i mulţumesc?

Totuşi am plâns grozav de mult după ce am citit scrisoarea, nu numai din adâncul inimii, nu numai din pricina ciudăţeniei perspectivei… Căci era totuşi ciudat, cu toate că mă aşteptasem la cuprinsul scrisorii, ci ca şi cum ceva, ceva pentru care nu există nume şi nici conţinut precis, pierise pentru mine în chip nelămurit. Eram foarte fericită, foarte mulţumită, foarte optimistă, dar am plâns o grămadă.

Într-un târziu, m-am dus la vechea mea oglindă. Ochii mi-erau roşii şi umflaţi şi mi-am spus: „O, Esther, Esther, oare tu eşti asta?” Mă tem că mutra din oglindă era gata să înceapă a plânge iarăşi la reproşul pe care i-l făcusem, dar am ridicat degetul la ea şi atunci s-a oprit din plâns.

„Aşa seamănă mai bine cu căutătura calmă pe care mi-ai aruncat-o, draga mea, când mi-ai arătat pentru întâia oară schimbarea figurii tale, mi-am spus în sinea mea, desfăcându-mi părul pe umeri. Când eşti stăpâna Casei Umbrelor, trebuie să fii veselă ca o păsărică. De fapt, totdeauna trebuie să fii veselă, aşa că hai s-o începem chiar de-acuma şi pe vecie”.

Liniştită, mi-am pieptănat mai departe părul. Am mai suspinat încă puţin, din cauză că plânsesem şi nu din cauză că aş mai fi dorit să plâng.

„Şi aşa, Esther, draga mea, iată-te fericită pe toată viaţa. Fericită cu prietenii tăi buni, fericită în vechiul tău cămin, fericită că poţi face o grămadă de bine în jurul tău şi fericită cu dragostea nemeritată a celui mai bun om din lume!”

Mi-a trecut prin gând, aşa deodată, că dacă tutorele s-ar fi căsătorit cu altcineva, cum m-aş fi simţit şi ce-aş fi făcut eu atunci! Asta ar fi însemnat schimbare, nu glumă! Îmi reprezentam viaţa într-o formă atât de nouă şi atât de goală, încât am prins a suna din chei şi le-am sărutat înainte de a le aşeza iarăşi în coşuleţul lor.

Pe urmă gândurile m-au dus mai departe, în timp ce-mi pieptănam părul dinaintea oglinzii, mirându-mă cât de des mi-am spus în sinea mea că semnele adânci lăsate pe faţă de boală, cât şi împrejurările în care m-am născut nu erau decât pricini noi ca să-mi găsesc de lucru, de lucru şi iar de lucru… Să fiu de folos, binevoitoare, îndatoritoare în toate felurile cinstite şi modeste. Iată, de asta aş fi putut să m-aşez din nou jos şi, bineînţeles, să mă pun pe-un plâns disperat! Cât despre faptul că-mi părea cât de cât ciudat la început (dacă asta ar fi putut fi o scuză pentru plâns, ceea ce nici gând să fie) că într-o zi aveam să fiu stăpâna Casei Umbrelor, mai la urma urmei de ce-ar părea asta ciudat? Dacă eu nu m-am gândit, altă lume s-a gândit la asemenea lucruri. „Nu-ţi aminteşti, urâta mea dragă, m-am întrebat, privindu-mă în oglindă, ce-a zis doamna Woodcourt despre căsătoria ta înainte ca aceste cicatrice să-ţi fi apărut pe faţă?”

Poate că numele mi-a adus aminte de ele. Rămăşiţele uscate ale florilor. Ar fi mai bine acum să nu le mai ţin. N-au fost păstrate decât în amintirea unui lucru trecut cu desăvârşire şters, dar ar fi mai bine să nu le mai ţin acum.

Erau într-o carte, care se-ntâmpla să fie în camera vecină… Salonaşul ce despărţea camera Adei de-a mea. Am luat o lumânare şi-am intrat binişor ca să caut cartea pe raft. După ce-am luat-o în mână, am văzut-o pe draga mea frumoasă prin uşa deschisă, stând culcată şi dormind, şi m-am furişat înăuntru ca s-o sărut.

Eram încă stăpânită de slăbiciuni, ştiu, şi nu puteam avea nici-o pricină ca să plâng, dar am scăpat o lacrimă pe faţa-i scumpă şi încă una, şi încă una. Cu o evidentă slăbiciune, am scos florile presate din carte şi le-am pus o clipă pe buzele Adei. Mă gândeam la dragostea ei pentru Richard, cu toate că de fapt florile n-aveau nimic de-a face cu asta. Apoi le-am luat cu mine în camera mea şi le-am ars la flacăra lumânării şi, într-o clipă, s-au prefăcut în praf şi pulbere.

Intrând a doua zi dimineaţă în sufragerie pentru micul dejun, l-am găsit pe tutore exact ca de obicei, la fel de sincer, la fel de deschis şi de nestingherit. În felul lui de-a fi neexistând nici urmă de stânjeneală, nici într-al meu nu era (sau îmi închipuiam că nu e). M-am aflat împreună cu el de mai multe ori în cursul dimineţii, şi în casă şi pe afară, când nu mai era nimeni cu noi, şi mă gândeam că s-ar putea să-mi spună ceva despre scrisoare, dar n-a scos nici un cuvânt.

La fel în dimineaţa următoare, şi-apoi în cea de după următoarea şi tot aşa cel puţin o săptămână, timp în care domnul Skimpole şi-a prelungit şederea. Aşteptam în fiecare zi ca tutorele să-mi vorbească despre scrisoare, dar nici gând.

Atunci m-am gândit, fiindu-mi peste mână, că eu ar trebui să-i scriu un răspuns. Am încercat întruna în cameră la mine, seara, dar n-am putut scrie un răspuns care să înceapă cât de cât ca un răspuns pozitiv, aşa că în fiecare seară mă gândeam să mai aştept încă o zi. Şi-am mai aşteptat încă şapte zile şi el tot n-a spus nici un cuvânt.

În sfârşit, după ce-a plecat domnul Skimpole, noi cei trei ne pregăteam să plecăm într-o după-amiază la o plimbare şi, fiind gata îmbrăcată înaintea Adei, am coborât şi-am dat peste tutore cu spatele spre mine, stând la fereastra salonului şi uitându-se afară.

Când am intrat, s-a întors şi mi-a spus zâmbind:

— Ah! Tu erai, domniţă, şi se uită iarăşi pe fereastră.

Mă hotărâsem să vorbesc cu el acum. Ce mai la deal la vale, coborâsem cu acest scop.

— Tutore, am început, cam şovăind şi cam tremurând, când ai dori să primeşti răspunsul la scrisoarea pe care mi-a adus-o Charley?

— Când va fi gata, draga mea, spuse el.

— Cred că-i gata.

— Charley are să mi-l aducă? Întrebă el mucalit.

— Nu. Ţi l-am adus eu, tutore.

L-am cuprins cu braţele pe după gât şi l-am sărutat, iar el a zis că stăpâna Casei Umbrelor îl sărută, iar eu am spus „da”, şi după aceea a fost ca şi cum nimic nu se întâmplase şi toţi trei am plecat la plimbare, fără să-i spun despre asta nimic scumpei mele dragi.45 ntr-o dimineaţă, după ce o bucată de vreme zornăisem coşuleţul cu chei prin casă, şi pe când eu şi frumoasa sub oblăduire mea ne tot plimbam de jur-împrejurul grădinii, s-a întâmplat să-mi întorc ochii către casă şi am văzut o umbră lungă şi subţire ce se ducea într-acolo şi arăta drept ca domnul Vholes. Ada îmi spusese tocmai în dimineaţa aceea că nădăjduieşte ca pasiunea lui Richard pentru procesul de la înalta Curte să se mai stingă, tocmai fiindcă punea atâta zel, şi de aceea, ca nu cumva să întunec buna dispoziţie a scumpei mele fete, nu i-am spus nimic despre umbra domnului Vholes.

Puţin mai târziu veni Charley, cotind sprintenă printre tufe şi săltând rumenă şi drăgălaşă pe alei, de parcă ar fi făcut parte din suita zeiţei Flora, în loc să fie slujitoarea mea, şi-mi spuse:

— O! Vă rog, domnişoară, sunteţi bună să veniţi şi să vorbiţi cu domnul Jarndyce!

Charley avea o caracteristică; ori de câte ori i se cerea să comunice ceva cuiva, începea să-i dea drumul de îndată ce primea sarcina, la orice distanţă s-ar fi aflat de persoana pe care trebuia s-o vestească. De aceea am văzut-o pe Charley strigându-mi cu vorbele-i obişnuite „să veniţi şi să vorbiţi cu domnul Jarndyce”, cu mult înainte de-a o auzi. Iar când am auzit-o, spusese de-atâtea ori vorbele de mai sus, încât îşi pierduse răsuflarea.

I-am spus Adei că am să mă grăbesc să mă întorc şi-am întrebat-o pe Charley, pe când ne duceam în casă, dacă nu mai era un domn înăuntru cu domnul Jarndyce. La care Charley, a cărei gramatică, mărturisesc spre ruşinea mea, niciodată n-a făcut cinste aptitudinilor mele de educatoare, răspunse:

— Da, domnişoară, ăl de-a fost când a venit domnul Richard cu acela la ţară.

Mai desăvârşit contrast ca între tutore şi domnul Vholes eu cred că nu poate să fie. I-am găsit uitându-se unul la altul pe deasupra mesei, unul atât de sincer, celălalt atât de ascuns, unul atât de lat în spate şi ţanţoş, celălalt atât de îngust în umeri şi încovoiat, unul dând drumul la ce avea de spus cu o voce atât de plină şi bogată, iar celălalt ţinând în el ce avea de spus, cu atâta sânge rece, dar trăgându-şi sufletul de-ai fi zis că-i un peşte pe uscat, încât am fost sigură că niciodată nu mai văzusem doi oameni atât de nepotriviţi.

— Îl cunoşti pe domnul Vholes, draga mea, îmi spuse tutorele, nu cu prea multă politeţe, trebuie să recunosc.

Domnul Vholes se sculă, înmănuşat şi cu nasturii îmbumbaţi ca de obicei până-n gât, apoi se aşeză iarăşi, întocmai la fel cum se aşezase alături de Richard în cabrioletă. Neavându-l pe Richard la care să se uite, privea ţintă drept înaintea ochilor.

— Domnul Vholes, zise tutorele, măsurând cu privirile făptura neagră, ca şi cum ar fi fost o piază-rea, mi-a făcut o comunicare urâtă în privinţa grozav de nefericitului nostru Rick. Puse un accent apăsat pe „grozav de nefericitul”, ca şi cum ar fi vrut să spună că totul se datorează legăturii lui cu domnul Vholes. M-am aşezat între ei; domnul Vholes a rămas neclintit, afară doar că ferindu-se ca să nu-l vedem, şi-a strivit cu mănuşa neagră un coş roşu de pe faţa galbenă.

— Şi cum Rick şi cu tine sunteţi din fericire buni prieteni, aş dori să aflu, urmă tutorele, ce crezi că-i de făcut. Sunteţi atât de bun încât să… Să vorbiţi pe şleau, domnule Vholes?

Făcând orice numai asta nu, domnul Vholes începu să vorbească:

— Spuneam, domnişoară Summerson, că sunt îndreptăţit să cunosc, ca sfătuitor profesionist al domnului C., că situaţia materială a domnului C. este în momentul de faţă într-o stare critică. Nu atât în privinţa cifrei, cât din cauza naturii aparte şi grabnice a riscurilor pe care domnul C. şi le-a atras şi mijloacelor pe care le are ca să le lichideze sau să le înfrunte. Am amânat o mulţime de proceduri mărunte pentru domnul C, dar există o limită şi pentru amânări şi am atins această limită. Am dat şi unele avansuri din buzunarul meu, ca să înlătur neplăcerile, dar şi eu sunt nevoit să caut să fiu plătit, pentru că nu pot pretinde că sunt un om cu bani şi am de întreţinut un tată pe Valea Tauntonului, pe lângă strădania de a asigura o mică independenţă pentru trei fete scumpe acasă. Temerea mea este ca nu cumva situaţia materială a domnului Carstone fiind aşa cum v-am spus, să fie nevoit să ceară aprobarea de a-şi vinde brevetul, ceea ce, în orice caz, e de dorit să fie adus şi la cunoştinţa rudelor sale.

Domnul Vholes, care s-a uitat la mine tot timpul cât a vorbit, aici s-a afundat din nou în tăcerea despre care aproape s-ar putea spune că nu fusese întreruptă, atât de înăbuşită îi era vorba, şi prinse a privi ţintă iarăşi înaintea lui.

— Închipuie-ţi-l pe bietul băiat lipsit chiar şi de resursele lui actuale, îmi spuse tutorele. Totuşi, ce pot face eu? Îl ştii cum e, Esther. Pentru nimic în lume n-ar primi ajutor de la mine acuma. Să i-l pun la dispoziţie sau să-i dau a înţelege că sunt gata să-l ajut ar însemna să-l împing la o soluţie extremă, dacă nu chiar la comiterea unei prostii.

Asupra acestora, domnul Vholes mi se adresă iarăşi:

— Ceea ce spune domnul Jarndyce, domnişoară, este fără îndoială adevărat şi aici stă greutatea. Nu văd că s-ar putea face ceva. Nu spun că trebuie făcut ceva. Departe de asta. Am venit pur şi simplu aici sub legământul de a păstra taina şi menţionez asemenea lucru în scopul de a se putea face pe faţă tot ce-i de făcut, ca să nu se spună după aceea că nu s-a făcut pe faţă tot ce era de făcut. Dorinţa mea e ca să se facă sincer tot ce se poate. Doresc să las un nume nepătat în urma mea. Dacă mi-aş fi căutat numai de interesele mele în privinţa domnului C., nu aş fi aici. Atât sunt de greu de înlăturat, după cum prea bine ştiţi, obiecţiile lui. Aşadar ăsta nu-i un serviciu profesional. Şi nu va fi pus în contul nimănui. De altfel n-am nici un interes, în privinţa asta, decât ca membru al societăţii, ca tată… Şi ca fiu, încheie domnul Vholes, care aproape uitase că e şi fiu.

Avurăm impresia că domnul Vholes nu spusese nici mai mult, nici mai puţin decât adevărul, făcându-ne cunoscut că el căuta să împartă răspunderea de a se cunoaşte situaţia lui Richard aşa cum era.

Eu am propus doar să mă duc la Deal, unde Richard se afla în garnizoană, să-l văd şi să încerc, dacă mai era cu putinţă, să înlătur răul. Fără să-l consult pe domnul Vholes asupra acestui punct, l-am luat pe tutore deoparte ca să-i propun asta, în timp ce domnul Vholes se furişă jignit în faţa focului ca să-şi încălzească mănuşile funebre.

Oboseala călătoriei a fost imediata obiecţie ridicată din partea tutorelui, dar, după câte am văzut, nu a mai avut altele şi cum se vădea cât de fericită eram să mă duc, îmi dădu consimţământul său. Mai aveam doar să ne ocupăm de domnul Vholes.

— Ei, bine, domnule, zise domnul Jarndyce, domnişoara Summerson va lua legătură cu domnul Carstone şi nu putem decât să nădăjduim că situaţia lui poate fi, totuşi, îndreptată, îmi îngădui să dau porunci să ţi se pregătească un prânz, după călătoria pe care ai făcut-o, domnule.

— Mulţumesc, domnule Jarndyce, răspunse domnul Vholes, întinzând o mânecă neagră ca să împiedice sunarea clopoţelului, nicidecum. Mulţumesc, nu, nici-o îmbucătură. Mi-e stomacul stricat şi nu-s decât un comesean bun de nimic. Dacă ar trebui să iau parte la o masă serioasă, acum, la un asemenea timp al zilei, nu ştiu care-ar putea fi urmările. Toate lucrurile fiind limpede arătate, domnule, cu îngăduinţa dumneavoastră, mă voi retrage.

— Şi aş dori ca să te poţi retrage, şi noi toţi să ne putem retrage, domnule Vholes, răspunse tutorele cu amărăciune, dintr-un proces pe care-l cunoşti.

Domnul Vholes, a cărui vopsea neagră era atât de adâncă din creştet până în tălpi, încât în faţa focului a prins a fumega de-a binelea, împrăştiind o duhoare foarte neplăcută, îşi smuci uşor capul din gât, şi-apoi îl clătină în semn că nu.

— Noi, care n-avem altă ambiţie decât să fim judecaţi în lumina unei practici profesionale respectabile, domnule, nu putem decât să punem umărul la roată. Şi aşa şi facem, domnule. Cel puţin eu, dinspre partea mea, o fac şi aş dori să gândesc numai bine despre confraţii mei, de fiecare-n parte şi de toţi. Ţineţi minte, domnişoară, făgăduiala de a nu pomeni de mine când vorbiţi cu domnul C.

L-am asigurat că voi avea de grijă să nu fac una ca asta.

— Chiar aşa, domnişoară, bună ziua. Domnule Jarndyce, bună ziua.

Domnul Vholes îşi lăsă mănuşa-i moartă, care aproape că nu părea să aibă o mână în ea, pe degetele mele, şi apoi pe degetele tutorelui, după care îşi duse umbra lungă şi subţire în necunoscut. Mă gândeam la umbra aceea, cocoţată sus pe-o diligenţă, trecând peste ţarinele însorite dintre noi şi Londra şi îngheţând sămânţa în pământ peste tot pe unde se strecura.

Bineînţeles că a fost nevoie să-i spun Adei unde aveam să mă duc şi de ce trebuia să mă duc, şi bineînţeles că Ada a fost îngrijorată şi amărâtă, dar îi era prea credincioasă lui Richard ca să spună altceva decât cuvinte de compătimire sau de justificare şi cu mai multă dragoste încă… Scumpa mea fată atât de credincioasă!… Îi scrise o scrisoare lungă, pe care mi-am luat sarcina să i-o înmânez.

Charley avea să-mi fie tovarăşă de călătorie, cu toate că bineînţeles n-aveam nevoie de nimeni, şi bucuros aş fi lăsat-o acasă. În după-amiaza aceea am plecat cu toţii la Londra şi, găsind două locuri în poştalion, mi le-am asigurat. Charley şi cu mine, la timpul nostru obişnuit de culcare, ne îndreptam cu poştalionul spre mare, ducând cu noi scrisorile pentru Kent.

Călătoria o făcurăm la vreme de noapte, în acel timp al diligenţelor, dar eram numai noi două în poştalion şi noaptea nu mi-a părut plictisitoare. A trecut şi pentru mine, cum presupun c-ar fi trecut şi pentru multă altă lume în asemenea situaţie. Uneori îmi părea o călătorie promiţătoare, alteori zadarnică. Aici credeam că fac ceva cu folos, aici mă minunam cum de-am putut crede aşa ceva. Aici îmi părea unul dintre cele mai rezonabile lucruri din lume, aici unul dintre cele mai absurde. În ce stare aveam să-l găsesc pe Richard, ce aveam să-i spun şi ce avea să-mi spună el mie… Îmi frământam mintea, rând pe rând, între cele două stări sufleteşti, iar roţile poştalionului păreau că-mi cântă un cântec (la care se adăuga şi refrenul scrisorii tutorelui), acelaşi şi iar acelaşi, cât ţinu noaptea de lungă.

În sfârşit, ajunserăm pe străzile înguste ale orăşelului Deal, care erau şi tare sumbre din pricina unei dimineţi umede şi ceţoase. Litoralul lung şi neted, cu casele lui mici şi neregulate din lemn şi cărămidă, cu harababura-i de cabestane, de bărci mari şi şoproane, şi stâlpi goi şi drepţi, şi blocurile de piatră ici şi colo, şi locuri virane pline de pietriş, năpădite de ierburi şi buruieni, întregea o înfăţişare atât de tristă, cum n-am mai văzut alta de când sunt. Marea se zbătea sub o pâclă groasă şi albă, şi nu se zărea nici-o mişcare afară doar de câţiva frânghieri, sculaţi de dimineaţă, care, cu firele de cânepă răsucite în jurul trupului, osteniţi de existenţă, păreau că-şi torc propriile trupuri în odgoane.

Dar când ne-am văzut într-o cameră caldă dintr-un hotel şi ne-am aşezat, după ce ne spălasem şi ne îmbrăcasem cu tot dichisul ca să luăm micul dejun prea devreme (căci era prea târziu ca să ne mai treacă prin cap să ne culcăm), Deal începu să ni se pară mai vesel. Odăiţa noastră era ca o cabină de vapor şi asta a încântat-o pe Charley peste măsură. Apoi pâcla a început să se ridice ca o perdea şi cârduri de vapoare, care nici prin minte nu ne-ar fi trecut că sunt atât de aproape, prinseră a se arăta. Nu mai ştiu câte vase ne-a spus chelnerul că staţionau în port. Câteva dintre ele erau de dimensiuni uriaşe; unul, un vas comercial de cursă între India şi Anglia, abia sosise în patrie; şi când soarele străluci, scoţându-şi faţa dintre nori, făurind bălţi de argint pe marea întunecată, felul în care vapoarele sclipeau şi se întunecau şi se schimbau, trecând printr-o forfotă de bărci ce vâsleau de la ţărm la ele şi de la ele la ţărm şi printr-o însufleţire generală atât înlăuntrul lor, cât şi în toate din jur, făcu priveliştea cum nu se poate mai frumoasă.

Vaporul cel mare din India era marea noastră atracţie pentru că sosise în cursul nopţii. Era înconjurat de bărci şi noi ziceam cât de bucuroşi trebuie să fie oamenii de la bord să debarce. Şi Charley era curioasă să afle despre călătoriile pe mare, despre căldurile din India, despre şerpi şi despre tigri. Şi cum prindea cu mult mai repede asemenea ciudăţenii decât regulile de gramatică, i-am spus tot ce ştiam în asemenea privinţă. I-am povestit cum oamenii plecaţi în călătorii uneori naufragiau şi erau azvârliţi pe stânci, de unde erau salvaţi de cutezanţa şi omenia unui singur om. Şi când Charley m-a întrebat cum se putea întâmpla aşa ceva, i-am povestit cum am aflat acasă de-o atare întâmplare.

Mă gândisem să-i trimit lui Richard un bileţel, spunându-i unde mă aflu, dar îmi păru mai potrivit să mă duc la el fără pregătire. Cum era încartiruit în cazarmă, am stat puţin la îndoială dacă se poate ajunge la dânsul, până la urmă am plecat în recunoaştere. Uitându-ne pe furiş la poarta din zidurile cazărmii, ni s-a părut că totul este cufundat într-o linişte foarte adâncă pentru ceasul acela al dimineţii şi am întrebat pe un sergent care făcea de gardă pe treptele de la intrare, unde locuieşte Richard. El a trimis un soldat ca să ne arate; acesta a urcat câteva scări goale, a ciocănit cu degetul îndoit la uşă şi ne-a lăsat acolo.

— Hai, intră! Strigă Richard dinăuntru.

Atunci am lăsat-o pe Charley pe coridorul mic şi, înaintând spre uşa pe jumătate deschisă, am zis:

— Pot să intru, Richard? Nu-i decât doamna Minerva!

Scria la o masă, într-o harababură de haine, cutii de tinichea, cărţi, ghete, perii şi cuiere, toate împrăştiate pe jos, pe duşumea. Nu era decât pe jumătate îmbrăcat – în haine civile, am băgat de seamă, nu în uniformă – cu părul nepieptănat, şi părea la fel de sălbăticit ca şi camera în care locuia. Toate le-am văzut după ce mă îmbrăţişase din tot sufletul de bun-venit şi mă aşezasem lângă el, fiindcă, auzind vocea mea, mi-a sărit înainte şi într-o clipă m-a cuprins în braţe. Bietul Richard! Cu mine a fost totdeauna la fel. Până la… Ah! Sărmanul băiat… Până la urmă nu m-a întâmpinat decât cu ceva din felul lui de pe vremuri, de băiat vesel.

— Doamne, Dumnezeule, draga mea domniţă, începu el, cum de-ai venit aici? Cine s-ar fi gândit să te vadă aici? Nu s-a întâmplat nimic? Ada e bine?

— Bine de tot. Şi mai drăgălaşă ca oricând, Richard.

— Ah! Oftă el, lăsându-se pe speteaza scaunului, biata mea verişoară! Tocmai îţi scriam, Esther!

Atât de măcinat şi aruncând nişte priviri atât de buimace, totuşi în plinul tinereţii sale mândre, lăsându-se în voie pe spate şi mototolind în mână foaia de hârtie, scrisă mărunt!

— Te-ai ostenit atâta ca să scrii, şi până la urmă nu trebuie s-o citesc? L-am întrebat.

— O, dragă Esther, răspunse el cu un gest de descurajare, poţi citi ce ţi-am scris din cele ce vezi pretutindeni în cameră. Ce-i pe-aici e peste tot!

L-am implorat cu blândeţe să nu fie descurajat. I-am spus că aflasem din întâmplare că trece prin greutăţi şi că venisem ca să mă sfătuiesc cu el cum se pot îndrepta lucrurile.

— Ca de obicei, Esther, dar de prisos. Aşa că nu-i ca de obicei! Îmi răspunse el cu un zâmbet trist. Azi am o permisie de o zi… Într-o oră trebuie să fiu plecat… Şi asta ca să netezesc lucrurile pentru a lichida! Ei! Ce-a fost a trecut! Aşa că s-a dus şi profesia asta ca şi celelalte. Nu mai lipseşte decât să mă fac preot, ca să fi trecut pe rând prin toate meseriile…

— Richard, am exclamat eu. Chiar atât de disperată e situaţia?

— Esther, răspunse el, de fapt aşa este. Sunt atât de aproape de dizgraţie, ca incapabil, încât cei ce-mi sunt superiori în grad (aşa cum scrie la carte) ar prefera să nu mă aibă, decât să mă aibă. Şi au dreptate. În afară de datorii şi creditori şi toate celelalte lipsuri asemănătoare, nu-s făcut nici pentru meseria asta. N-am interes, n-am minte, n-am inimă, n-am suflet decât pentru un singur lucru. Ei, bine, dacă băşica asta n-ar fi plesnit acum, urmă el, rupând scrisoarea în bucăţi şi aruncându-le pe rând, cu amărăciune, cum aş fi putut pleca peste graniţă? Trebuia să fiu trimis în străinătate, dar cum aş fi putut pleca? Cum aş fi putut, cu experienţa pe care-am căpătat-o, să mă încred chiar şi-n Vholes, dacă nu-i mân din spate?

Presupun că a ştiut după faţa mea ce aveam de gând să spun, căci îmi prinse mâna pe care i-o pusesem pe braţ şi-mi atinse buzele cu ea, ca să mă împiedice să vorbesc.

— Nu, doamnă Minerva! Două subiecte le interzic… Trebuie să le interzic. Primul e John Jarndyce. Al doilea ştii care-i. Zi-i nebunie şi-am să-ţi răspund că acum nu mai am încotro şi că nu mă pot vindeca. Dar nu-i nebunie, e singura ţintă pe care trebuie s-o urmăresc. E păcat c-am fost cândva sfătuit să-mi părăsesc calea pe care o apucasem atunci, pentru o alta. Ar fi înţelept s-o abandonez acum după atâta timp, atâtea griji şi necazuri pe care i le-am dedicat! O, da! Adevărată înţelepciune! Totodată acest lucru ar face multă plăcere unor oameni, dar eu niciodată n-am să fac aşa ceva!

Era în asemenea stare de spirit încât m-am gândit că-i mai bine, chiar cel mai bine, să nu-i sporesc hotărârea (dacă ceva i-ar mai fi putut-o spori) contrazicându-l. Am scos scrisoarea Adei şi i-am pus-o în mână.

— Trebuie s-o citesc acum? M-a întrebat.

I-am răspuns că da, a pus-o pe masă şi, sprijinindu-şi capul într-o mână, a început. Nu citise prea mult din ea, când şi-a sprijinit capul în amândouă mâinile… ca să-şi ascundă faţa de mine. După încă o bucată de vreme, s-a ridicat ca şi cum lumina era proastă şi s-a dus la fereastră. A terminat-o de citit acolo, cu spatele către mine şi după ce a isprăvit-o şi a împăturit-o la loc, a mai rămas nemişcat în picioare cu scrisoarea în mână. Când se întoarse înapoi la scaunul lui, i-am văzut lacrimi în ochi.

— Fără îndoială, Esther, tu ştii ce-mi spune ea în scrisoare? Vorbea cu vocea înmuiată şi a sărutat scrisoarea când mi-a pus întrebarea.

— Da, Richard.

— Îmi oferă, urmă el, bătând uşurel cu talpa piciorului în podea, mica moştenire pe care e sigură c-o va avea foarte curând… Puţin sau mult, tocmai atât cât am risipit eu… Şi mă roagă şi mă imploră s-o iau, să-mi aranjez socotelile cu ea şi să rămân mai departe în armată.

— Ştiu că fericirea ta e cea mai scumpă dorinţă a inimii ei, am răspuns. Şi crede-mă, scumpul meu Richard, Ada are inimă nobilă!

— Sunt sigur c-o are! Ah! Mai bine muream!

Se întoarse înapoi la fereastră şi, aşezându-se cu mâna pe geam, de-a curmezişul, îşi lăsă capul, sprijinindu-l pe braţ.

M-a impresionat adânc să-l văd aşa, dar speram că ar putea să cedeze puţin şi am rămas tăcută. Experienţa mea era tare mărginită. Nu eram deloc pregătită să-l văd deşteptându-se din asemenea emoţie, ca să dea o nouă semnificaţie nedreptăţii de care se plângea.

— Şi iată fiinţa dragă pe care acelaşi John Jarndyce – nici n-aş fi pomenit de el – şi-a vârât coada ca s-o înstrăineze de mine, exclamă el în culmea indignării. Şi fata, draga de ea, îmi face asemenea ofertă generoasă de sub acoperişul aceluiaşi John Jarndyce, şi cu binevoitorul concurs al aceluiaşi John Jarndyce, şi de conivenţă cu el; îmi vine a crede că e o nouă încercare ca să mă momească.

— Richard! Am strigat eu ridicându-mă cu repeziciune. Nu vreau să te aud spunând nişte vorbe nedemne!

Eram foarte mânioasă pe el, cu drept cuvânt, pentru prima oară în viaţă, dar mânia nu mi-a durat decât un moment. Când i-am văzut faţa tânără atât de răvăşită, uitându-se la mine ca şi cum i-ar fi părut rău, i-am pus mâna pe umăr şi i-am spus:

— Te rog, Richard, dragul meu, să nu mai vorbeşti cu mine cu un asemenea ton. Gândeşte-te!

Şi-a făcut tot felul de mustrări, care mai de care mai aspre, şi mi-a spus cu toată bunătatea sufletului său că n-a avut deloc dreptate şi mi-a cerut iertare de-o mie de ori. De asta am râs, dar am şi tremurat puţin, fiindcă eram destul de emoţionată, după ce fusesem atât de furioasă.

— Să primesc ceea ce-mi oferă Ada, draga mea Esther, începu el să-mi spună, aşezându-se lângă mine, şi reluând obiectul discuţiei noastre… Încă o dată te rog, te implor să mă ierţi, îmi pare îngrozitor de rău… Să primesc ceea ce-mi oferă prea scumpa mea verişoară, nici n-am nevoie s-o mai spun, e cu neputinţă. Pe lângă asta, am scrisorile şi documentele pe care pot să ţi le arăt, care te vor încredinţa că aici totul e lichidat. Am terminat-o cu uniforma roşie, crede-mă. Dar am oarecare mulţumire în noianul necazurilor şi dezorientărilor mele să ştiu că, grăbind lichidarea situaţiei mele, o grăbesc şi pe-a Adei. Vholes e cu umărul la roată şi, slavă Domnului, că stăruind pentru mine nu poate să nu stăruie şi pentru ea!

Speranţele optimiste răsăreau iarăşi înlăuntrul fiinţei sale şi-i luminau trăsăturile, dar îi făceau chipul mai trist decât îi fusese înainte.

— Nu, nu! Strigă Richard, copleşit de bucurie. Dacă fiecare bănuţ din mica avere a Adei ar fi al meu, nici-o părticică din el n-ar fi cheltuită ca să mă reţină într-o profesiune pentru care nu sunt făcut, pentru care nu pot avea nici-o tragere de inimă şi de care sunt sătul până peste cap. Averea ei ar fi destinată pentru ceea ce ar făgădui un câştig mai bun şi ar fi folosită acolo unde Ada ar avea o participare mai mare la beneficii. Nu-ţi face griji pentru mine! Acum n-am să mai am decât o singură ţintă în minte şi Vholes şi cu mine avem s-o îndeplinim. Voi avea şi ceva bani. Eliberat de obligaţiile militare, voi fi în stare să mă aranjez cu câţiva cămătari mici, care până acum au urmărit morţiş banii împrumutaţi şi procentele… După cum spune Vholes. Oricum, soldul va fi acum în favoarea mea şi veniturile vor creşte! Hai! Lasă! Să-i duci Adei o scrisoare de la mine, Esther, şi amândouă trebuie s-aveţi mai multă încredere în mine şi să nu credeţi că am şi naufragiat, scumpa mea!

N-am să mai repet ce i-am spus lui Richard. Ştiu că era plictisitor şi nimeni n-ar putea crede nici-o clipă că măcar era înţelept. Dar totul venea numai din inimă. A ascultat cu răbdare şi cu emoţie, dar am văzut că în privinţa celor două subiecte pe care le interzisese era zadarnic acum să-i mai fac vreo aluzie. Am mai observat, ba chiar am verificat în convorbirea cu el, adevărul din observaţia tutorelui că era chiar mai rău să încerci să-l contrazici, decât să-l laşi în plata Domnului.

De aceea, m-am hotărât până la urmă să-l întreb pe Richard dacă are ceva împotrivă să-mi repete că într-adevăr aşa stau lucrurile, cum spusese mai înainte, şi că nu e numai o impresie a lui. Fără a şovăi, mi-a arătat o corespondenţă din care se vedea limpede că retragerea lui era definitiv şi irevocabil stabilită. Am descoperit, din cele ce mi-a spus, că domnul Vholes avea copii după toate hârtiile lui Richard şi că fusese consultat de el în toate amănuntele. După confirmarea acestora, întrucât fusesem doar aducătorul scrisorii Adei şi aveam să fiu (după cum avea să se întâmple) tovarăş de călătorie al lui Richard îndărăt la Londra, nu făcusem deloc bine că venisem aici. Încredinţându-mă de un asemenea adevăr, în ciuda inimii mele, i-am spus că mă întorc la hotel şi aştept acolo până vine el să mă caute, după care Richard îşi luă o haină pe umeri şi mă conduse până la poartă şi, împreună cu Charley, ne-am întors îndărăt apucând-o pe plajă. Într-un loc văzurăm o adunătură de oameni, strânşi în jurul câtorva ofiţeri de marină care acostau de pe navă, înghesuindu-se împrejurul lor cu neobişnuită curiozitate. I-am spus lui Charley că nava trebuie să fie unul dintre marile vapoare de cursă între India şi Anglia, şi ne-am oprit şi noi ca să privim.

Ofiţerii veneau încetişor dinspre ţărm, discutând cu bună-dispoziţie între ei şi cu lumea din jur şi uitându-se în toate părţile ca şi cum ar fi fost veseli că sunt iarăşi în Anglia.

— Charley, Charley! Am strigat eu, vino repede după mine!

Şi am pornit-o în goană, aşa pe neaşteptate, încât micuţa mea slujnică a rămas uimită.

Abia după ce ne închiseserăm în camera noastră ca o cabină de vapor, şi după ce am avut timp să-mi trag sufletul, am început să mă gândesc care fusese pricina grabei cu care ne-am întors la hotel. În faţa arsă de soare a unuia dintre ofiţeri, recunoscusem pe domnul Alan Woodcourt; şi mă speriasem că are să mă recunoască. N-am vrut să-mi vadă faţa schimbată de boală. Fusesem luată prin surprindere şi curajul mă părăsise cu desăvârşire.

Dar ştiam că aşa nu merge şi mi-am zis: „Draga mea, nu-i nici un motiv… Nu-i şi nici nu poate fi vreun motiv… De ce-ar fi pentru tine mai rău acum decât a fost vreodată în trecut. Cum ai fost luna trecută, aşa eşti şi azi, nici mai rău, nici mai bine. Nu asta ţi-a fost hotărârea, vino-ţi în fire, Esther, vino-ţi în fire!” Tremuram toată… Din pricina fugii… Şi la început nu eram în stare să mă liniştesc, dar am început să mă simt mai bine şi am fost tare bucuroasă când mi-am dat seama de acest lucru.

Grupul veni la hotel. I-am auzit vorbind pe scară. Eram sigură că erau aceiaşi ofiţeri, pentru că le-am recunoscut vocile… Vreau să spun că am recunoscut-o pe-a domnului Woodcourt. Ar fi fost totuşi o mare uşurare pentru mine să fi plecat fără să dau ochii cu el, dar eram hotărâtă să nu procedez aşa. „Nu, draga mea, nu! Nu, nu, nu!”

Mi-am dezlegat boneta şi mi-am ridicat vălul pe jumătate în sus – sau mai exact l-am tras pe jumătate în jos, dar asta n-are importanţă… Am scris pe o carte de vizită de-a mea că din întâmplare mă aflam pe acolo cu domnul Richard Carstone şi i-am trimis-o în cameră domnului Woodcourt. A venit numaidecât. I-am spus că mă bucur să fiu din întâmplare printre primii care să-i ureze bun-sosit acasă, în Anglia. Şi am văzut cât de mult mă compătimea.

— Ştiu c-aţi suferit un naufragiu şi aţi fost mereu în pericol de când ne-aţi părăsit, domnule Woodcourt, am zis eu, dar mai că n-am putea-o numi nenorocire împrejurarea care v-a dat ocazia de a fi atât de folositor, atât de viteaz. Am citit despre întâmplare cu cel mai viu interes. Prima oară mi-a ajuns la ureche prin vechea dumneavoastră pacientă, biata domnişoară Flite, pe când mă însănătoşeam din cruda mea boală.

— Ah! Micuţa domnişoară Flite, zise el. Tot acelaşi fel de viaţă duce?

— Exact acelaşi.

Mă simţeam atât de liniştită acum, încât nu-mi mai păsa de voal, ba, chiar am fost în stare să-l scot de pe faţă şi să-l pun deoparte.

— Recunoştinţa ei faţă de dumneavoastră, domnule Woodcourt, este înduioşătoare. E una dintre fiinţele cele mai afectuoase; am motive s-o spun.

— Dumneavoastră… Dumneavoastră spuneţi de ea aşa ceva? Întrebă el. Mă… Mă bucur de asta. Sunt… Sunt tare bucuros că-i aşa!

Era atât de mâhnit de soarta mea, încât abia mai putea vorbi.

— Vă încredinţez, am urmat eu, că la vremea despre care v-am vorbit, am fost profund mişcată de simpatia şi dragostea pe care mi le arăta.

— Am fost mâhnit când am auzit că aţi fost foarte bolnavă.

— Am fost foarte bolnavă.

— Dar v-aţi refăcut pe deplin?

— M-am refăcut pe deplin ca sănătate şi bună-dispoziţie, am răspuns eu. Ştiţi cât de bun e tutorele şi ce viaţă fericită ducem şi am tot ce-mi trebuie ca să fiu mulţumită, şi nimic pe lume nu aş mai putea dori.

Am simţit că îi e mai milă de mine cu mult decât mi-a fost mie vreodată până acum. Mi-a dat o nouă tărie şi-o nouă linişte, văzând că eu trebuia să-l încurajez pe el. Am vorbit despre călătoria lui pe mare la ducere şi la întoarcere şi de planurile sale viitoare şi de reîntoarcerea probabilă în India. Mi-a răspuns că-i în mare îndoială. N-a găsit că acolo ar fi fost mai ocrotit de noroc decât aici! A plecat în străinătate ca un sărman medic de vas şi s-a întors acasă la fel, nu mai bine. În timp ce şedeam de vorbă, pe când mă bucuram să cred că-i potolisem (dacă mi-e îngăduit să folosesc asemenea cuvânt) emoţia pe care-o suferise văzându-mă, a intrat Richard. Auzise de jos de la parter cine e la mine, şi s-au revăzut cu o bucurie pornită din toată inima.

Am băgat de seamă că după ce au terminat cu urările de bun-găsit şi când au prins a vorbi despre cariera lui Richard, domnul Woodcourt a înţeles că nu toate erau în bună ordine cu el. Adeseori îşi furişa privirile la faţa lui, ca şi cum i-ar fi citit pe figură ceva ce-l făcea să sufere, şi de multe ori şi-a întors ochii către mine, ca şi cum ar fi căutat să se încredinţeze dacă ştiu care-i adevărul. Totuşi, Richard era într-una dintre stările lui de însufleţire şi bună dispoziţie şi s-a bucurat foarte mult să-l revadă pe domnul Woodcourt, care totdeauna i-a fost drag.

Richard a propus să plecăm cu toţii împreună la Londra, dar domnul Woodcourt, trebuind să rămână pe vapor ceva mai mult, n-a putut să ne însoţească. Totuşi a luat masa cu noi, înainte de vreme, şi ajunsese să fie atât de asemănător cu cel ce fusese înainte, încât eu eram şi mai liniştită la gândul că am fost în stare să-i îndulcesc părerile de rău. Dar nu se împăca deloc cu starea lui Richard. Când diligenţă era aproape gata de plecare şi Richard dădu fuga să vadă ce-i cu bagajele lui, domnul Woodcourt vorbi cu mine despre el.

Nu eram sigură că am dreptul să discut deschis despre toată povestea lui Rick, dar m-am referit în câteva cuvinte la înstrăinarea lui de domnul Jarndyce şi la faptul că s-a lăsat prins în mrejele blestematului de proces de la înalta Curte. Domnul Woodcourt ascultă cu atenţie şi-şi exprimă părerile de rău.

— Am văzut că vă uitaţi din scurt la el, i-am spus eu. Îl găsiţi atât de schimbat?

— E schimbat tare, răspunse el, clătinând din cap, pe gânduri.

Am simţit că sângele îmi urcă în obraji pentru întâia oară, dar n-a fost o emoţie venită pe neaşteptate. Mi-am întors capul într-o parte şi a trecut.

— Nu faptul, urmă domnul Woodcourt, că ar fi mai tânăr, ori mai bătrân, ori mai slab, ori mai gras, ori mai palid, ori mai îmbujorat, cât faptul că are pe faţă o expresie atât de ciudată. Niciodată n-am văzut pe faţa unui tânăr o expresie atât de izbitoare. N-ai putea spune dacă e grijă sau plictis, totuşi e câte ceva din amândouă şi o deznădejde în germene.

— Nu credeţi că-i bolnav? Am întrebat eu iarăşi.

— Nu. La trup arată a fi sănătos.

— Că nu-şi găseşte pacea sufletească, avem prea multe dovezi ca să n-o ştim, am urmat eu. Domnule Woodcourt, plecaţi la Londra?

— Mâine sau poimâine.

— De nimic n-are nevoie Richard mai mult decât de-un prieten. Totdeauna i-aţi fost drag. Vă implor, duceţi-vă să-l vedeţi când veţi fi acolo. Vă implor, ajutaţi-l uneori cu prezenţa dumneavoastră, dacă puteţi. Nu ştiţi de cât folos îi poate fi. Nu vă puteţi închipui cât de mult v-am mulţumi cu toţii, domnule Woodcourt, Ada şi domnul Jarndyce şi chiar şi eu…

— Domnişoară Summerson, zise el mai mişcat ca la început. În faţa lui Dumnezeu vă încredinţez că-i voi fi un adevărat prieten. Primesc să-l iau sub oblăduirea mea şi asta-mi va fi o datorie sfântă!

— Dumnezeu să vă binecuvânteze, am răspuns eu, cu ochii plini de lacrimi, dar m-am gândit că n-au decât să lăcrimeze de vreme ce nu-i pentru mine; Ada îl iubeşte… Noi toţi îl iubim, dar Ada îl iubeşte atât cât noi nu putem. Am să-i spun şi ei ce-aţi făgăduit. Vă mulţumesc şi Dumnezeu să vă binecuvânteze şi-n numele ei!

Richard coborî, după ce terminasem de schimbat cuvintele grăbite de mai sus, şi-mi dădu braţul ca să mă ducă până la poştalion.

— Woodcourt, zise el, neştiind ce rugăminte îi adresasem, te rog încearcă să ne vedem la Londra!

— Să ne vedem? Întrebă celălalt. N-am nici un prieten acolo afară de tine. Unde te pot găsi?

— Ştii, acuma trebuie oricum să-mi găsesc o locuinţă, răspunse Richard pe gânduri. Să zicem la Vholes, în Symond's Inn.

— Bine! Şi cât mai curând!

Şi-au strâns mâna cu căldură. După ce mă aşezasem în trăsură şi Richard mai stătea încă în stradă, domnul Woodcourt puse o mână prietenească pe umărul lui şi se uită în ochii mei. I-am înţeles privirea şi i-am fluturat din mână drept mulţumire.

Şi în ultima căutătură a ochilor lui, pe când porniserăm cu poştalionul spre Londra, am văzut cât de mâhnit era pentru mine. M-am bucurat să văd asta. Am avut pentru vechea mea făptură acelaşi sentiment care poate că-l are mortul dacă vreodată revede locurile prin care a trăit. M-am bucurat să văd că sunt încă prezentă cu tandreţe în amintirea prietenilor, că sunt compătimită cu delicateţe şi că nu sunt chiar de tot uitată.

Ntunericul s-a lăsat peste Tom-all-Alone's. Lăţindu-se, Tot lăţindu-se de cu seară, de când soarele s-a scufundat, treptat a crescut până ce-a umplut toate golurile din partea locului. O bucată de vreme, câteva lumini de prin bordeie au mai ars, aşa cum arde şi lumina vieţii în Tom-all-Alone's, cu greutate, gata-gata să se stingă în aerul greţos, şi licărind aşa cum licăreşte şi lampa vieţii în Tom-all-Alone's, adică închizând câte un ochi asupra multor grozăvii din jur. Dar şi aceste licăriri au pierit în întuneric. Luna s-a uitat la Tom cu o căutătură rece, încruntată, lăsând să se strecoare pentru o clipă lumina ei în ţinutul acela gol, nepotrivit pentru viaţă şi pustiit de focuri vulcanice, dar luna a trecut mai departe şi a dispărut. Visul, ca un monstru întunecat, coboară din lumea lui de iad şi zburdă prin văgăunile lui Tom-all-Alone's, şi Tom doarme dus.

Multe discursuri măreţe s-au fabricat atât în Parlament, cât şi-n afara lui, în privinţa lui Tom, multe dezbateri aprige pentru felul cum trebuie Tom scos la lumină. Fie că va fi pus pe calea cea dreaptă prin forţa publică sau prin filantropie, prin sunatul clopoţelului, sau prin forţa cifrelor, sau prin principii corecte de estetică, sau prin biserica catolică, sau prin biserica protestantă, sau fără de biserică, fie că va fi pus să despice firul în patru prin polemici, cu cuţitul nesincer al minţii, ori că în loc de asta va fi pus să sfărâme piatră. În mijlocul norului de praf şi al noianului de vorbe, un singur lucru rămâne periodic limpede şi anume că Tom poate, îi e permis, se cuvine, trebuie şi va fi adus pe calea cea bună, potrivit cu teoriile unuia sau altuia, dar cu punerea în practică a nimănui. Aşa că între timp – o perioadă plină de speranţe – Tom se duce de râpă, cu capul înainte, în spiritul lui vechi şi hotărât.

Dar şi el îşi are răzbunările lui. Chiar vântul este purtătorul răzbunării sale şi îl slujeşte întocmai în asemenea ceasuri de întuneric. Nici-o picătură din sângele infectat al lui Tom, care să nu împrăştie infecţia şi molima pretutindeni! Chiar în noaptea asta va pângări venele şi arterele de elită (înăuntrul cărora chimiştii vor descoperi, la analiză, nobleţea veritabilă a unei case normande, iar Majestatea Sa nu va putea zice Nu la mârşava însoţire). Nu există atom din mocirla lui Tom, nici milimetru cub din gazele lui otrăvite, nici-o neruşinare sau decădere de-a lui, nici-o gogomănie, nici-o răutate, nici-o sălbăticie săvârşite de el, care să nu caute să se răzbune, răspândindu-se prin toate păturile societăţii, până sus la cel mai mândru dintre mândri, la cel mai înalt dintre cei înalţi. Zău, cât despre întinare, jaf şi prădăciune, Tom ştie cum să se răzbune.

S-a iscat o controversă, dacă Tom-all-Alone's e mai urât ziua ori noaptea, dar la argumentul că, cu cât vezi mai mult din el, cu atât mai scârbit trebuie să fii, şi că nici-o părticică din el lăsată pe seama închipuirii nu poate fi nici pe departe atât de mizerabilă pe cât e realitatea, ziua a ieşit triumfătoare. Chiar acum începe să se crape de ziuă şi, pe sfânta dreptate, ar fi cu mult mai bine chiar pentru faima naţiunii noastre, ca soarele să apună uneori în coloniile britanice, dar să nu răsară niciodată dintr-un miracol atât de scârnav ca Tom.

Un domn tare ars de soare, care s-ar părea că n-a reuşit s-adoarmă, de rătăceşte pe afară în loc să numere ceasurile pe-o pernă fără hodină, cutreieră drumurile prin partea locului, la un asemenea ceas de linişte. Momit de curiozitate, adesea se opreşte şi priveşte în jurul lui, în susul şi-n josul nenorocitelor cărări lăturalnice. N-ai zice că e numai din curiozitate, pentru că în ochii săi negri, strălucitori, se citeşte interes şi compătimire şi, privind aşa, ici şi colo, pare să înţeleagă asemenea mizerie nenorocită şi pare s-o fi cercetat şi mai înainte.

Pe marginea şanţului de noroi stătut care ţine loc de stradă principală a mahalalei Tom-all-Alone's, nu se poate vedea nimic decât cocioabele şubrede, închise şi tăcute. Afară de el, nici-o fiinţă trează nu se zăreşte, doar într-o singură direcţie, în care dă cu ochii de făptura singuratică a unei femei şezând pe pragul unei uşi. El o apucă într-acolo. Apropiindu-se, bagă de seamă că femeia vine de la drum lung şi-o dor picioarele, şi-i murdară de noroi de-atâta umblat. Şade pe pragul uşii cu cotul pe genunchi şi capul sprijinit în mână, ca una ce-ar aştepta. Alături de ea, un sac sau o boccea de pânză, cu care a venit. Se vede că moţăie, pentru că nu simte paşii lui când se apropie. Trotuarul stricat e atât de îngust, încât Allan Woodcourt, când se apropie de locul unde şade femeia, e silit să păşească în stradă ca să treacă pe lângă ea. Uitându-se la faţa femeii, ochii lui îşi încrucişează privirile cu ale ei şi se opreşte:

— Ce-i cu dumneata aici?

— Nimic, domnule.

— Nu te-aud cei dinăuntru? Doreşti să intri?

— Aştept până ce se scoală alţii, din altă casă… O casă de locuit… Nu ca aici, răspunde femeia liniştită. Stau aici fiindcă răsare acuşi soarele ca să mă încălzească.

— Mă tem că eşti obosită. Îmi pare rău să te văd că stai pe stradă.

— Mulţumesc, domnule. Nu face nimic.

Obiceiul lui de-a şti să stea de vorbă cu săracii şi de a se feri să aibă un aer protector, sau să manifeste bunăvoinţă, sau să facă pe copilul naiv (procedeul favorit al multora care socotesc că-i mare subtilitate să discute cu ei ca în abecedare) i-a câştigat cu uşurinţă încrederea femeii.

— Lasă-mă să-ţi văd fruntea, zise el, aplecându-se spre ea. Sunt medic. Nu-ţi fie frică. N-am să-ţi fac nici un rău.

Ştie că dacă apucă s-o palpeze cu mâna-i dibace şi deprinsă, va putea s-o potolească mai repede. Femeia schiţează o uşoară împotrivire, zicând: „N-am nimic”, dar abia i-a atins el locul cu rana, că ea l-a şi înălţat către lumină.

— Vai! O vânătaie urâtă şi pielea zdrelită rău de tot. Trebuie să fie tare dureroasă!

— Mă doare puţin, domnule, răspunde femeia cu o lacrimă alunecându-i de-a lungul obrazului.

— Lasă-mă să-ncerc să ţi-o fac mai uşor de îndurat. Cu batista mea, n-are să te doară.

— O, Doamne, nu, domnule, sigur că nu!

Allan Woodcourt curăţă locul cu rana, îl usucă şi, după ce l-a examinat cu grijă şi l-a apăsat încetişor cu palma mâinii, scoate o cutie mică din buzunar, îl pansează şi îl leagă. În timp ce e ocupat cu operaţia pe care o execută, zice, după ce-a râs de faptul că şi-a deschis infirmeria în stradă:

— Aşadar, soţul dumitale e cărămidar?

— De unde ştiţi, domnule? Întreabă femeia mirată.

— Ei! Presupun că-i cărămidar după culoarea lutului de pe sacul şi de pe rochia dumitale. Şi mai ştiu că, lucrând cu bucata în diferite locuri, cărămidarii umblă peste tot. Şi-mi pare rău s-o spun, dar îi ştiu şi sălbatici cu soţiile lor.

Femeia ridică repede ochii în sus, ca şi cum ar fi voit să nege că rana ei are vreo legătură cu o asemenea cauză. Dar simţindu-i mâna pe frunte şi zărindu-i faţa îngândurată, dar liniştită, îi lasă încetişor iarăşi în jos.

— Unde-i acuma? Întreabă chirurgul.

— A dat peste o belea aseară, domnule, dar are să mă caute la casa unde se închiriază camere.

— Are să dea peste buclucuri mai rele, dacă-şi foloseşte mâna lui grea şi mare cum nu trebuie, aşa cum şi-a folosit-o aici. Dar dumneata îl ierţi, aşa sălbatic cum e, iar eu n-am să mai spun nimic de el, decât ce bine-ar fi să merite să-l ierţi. N-ai nici un copilaş?

Femeia dă din cap că nu.

— Doar unul ce zic că-i al meu, domnule, dar e al Lizei.

— Al dumitale a murit. Înţeleg! Săracul copil! Dar acum terminase şi-şi strângea cutia.

— Bănuiesc că ai o casă a dumitale. E departe de aici? Întreabă Allan Woodcourt, fără să dea nici-o importanţă la ceea ce făcuse, pe când ea se scoală în picioare şi face o închinăciune.

— Să tot fie vreo douăzeci şi două, douăzeci şi trei de mile bune de aici, domnule. La Saint Albans. Ştiţi cum e la Saint Albans, domnule? Mi-a părut c-aţi tresărit, ca şi cum aţi fi fost pe-acolo?

— Da, întrucâtva ştiu. Şi-acum, la rândul meu, îţi pun şi eu o întrebare. Ai bani cu care să-ţi plăteşti locuinţa?

— Da, domnule, răspunde ea, pe drept şi cu-adevărat. Şi scoate banii ca să-i arate.

Ca răspuns pentru multele şi recunoscătoarele-i mulţumiri, Allan îi spune că-i pare bine că i-a fost de folos, îşi ia rămas bun şi pleacă mai departe. Tom-all-Alone's tot mai doarme şi n-a început încă nici-o mişcare.

Ba da, ceva, totuşi, a prins viaţă. Pe când se întoarce către locul de unde zărise femeia ce şedea pe prag, la o oarecare depărtare, vede o făptură zdrenţăroasă strecurându-se cu băgare de scamă, ghemuindu-se pe lângă pereţii murdari, de care şi cea mai mizeră fiinţă s-ar feri şi dibuind pe furiş cu o mână înainte. E un tânăr cu faţa scofâlcită, ai cărui ochi au privirea fixă şi sleită de putere. E atât de absorbit ca să treacă înainte neobservat, încât nici chiar apariţia unui străin de locul acela, îmbrăcat cum se cuvine, nu-l ademeneşte să se uite înapoi. Îşi acoperă faţa cu zdrenţele de pe cotul mâinii, în timp ce trece pe partea cealaltă a drumului, şi merge ghemuindu-se şi târându-se cu mâna neliniştită întinsă înainte şi cu îmbrăcămintea fără de nici-o formă atârnând în fâşii pe el. Haine făcute în ce scop sau din ce material ar fi cu neputinţă de spus. Culoarea şi substanţa lor arată cu o grămadă de frunze împuţite, crescute într-o mlaştină, care-au putrezit de multă vreme.

Allan Woodcourt se opreşte în loc ca să se uite după el, şi-i pare, nu tocmai lămurit, că parcă l-ar mai fi văzut pe băiat înainte. Nu-şi poate aminti cum şi unde, dar în mintea lui se face o oarecare asociere cu o asemenea întruchipare. Îşi închipuie că trebuie să-l fi văzut prin vreun spital sau adăpost oarecare, totuşi nu-şi poate lămuri de ce totul îi vine cu anume putere în amintire.

Încet, încet, e gata să iasă din Tom-all-Alone's în lumina dimineţii aceleia, gândindu-se la toate acestea, când dintr-o dată aude o fugă de paşi în spatele lui şi, uitându-se îndărăt, îl vede pe băiat fugind de rupe pământul, urmărit de femeie.

— Pune mâna pe el, pune mâna pe el! Strigă femeia abia răsuflând. Prinde-l, domnule!

Se repede peste drum, în calea băiatului, pe cărare, dar băiatul e mai iute decât dânsul, face un ocol, se lasă brusc pe vine, plonjează pe sub mâinile lui, i-o ia înainte cu cinci, şase yarzi şi se depărtează iarăşi în fugă. Totuşi femeia îl urmăreşte, strigând:

— Pune mâna pe el, domnule, te rog, prinde-l!

Allan neştiind decât că băiatul i-a furat, se vede, banii, îl urmăreşte ca să-l vâneze şi aleargă atât de tare, încât e gata să-l prindă de vreo zece ori, dar de fiecare dată vagabondul repetă întoarcerea, lăsarea pe vine, plonjarea şi iarăşi fuge de sub nasul lui. Să-l lovească într-una dintre împrejurările acelea, ar fi însemnat să-l doboare şi să-l schilodească, dar urmăritorul nu se poate hotărî la una ca asta, aşa că neîndurătoarea şi ridicola urmărire continuă… În sfârşit, fugarul înghesuit din scurt o apucă pe o trecătoare strâmtă şi dă într-o curte care se înfundă. Aici, sprijinindu-se de o împrejmuire de scândură putredă, e fără scăpare, alunecă şi cade, gâfâind, zăcând în faţa urmăritorului său, care stă în picioare, lângă băiat, gâfâind şi el până se apropie femeia.

— O, tu, Jo! Strigă femeia. În sfârşit, te-am găsit până la urmă!

— Jo, repetă Allan, uitându-se la el cu atenţie, Jo! Ia stai! Bineînţeles! Acum mi-aduc aminte de băietan că a fost adus acum câtva timp în faţa anchetatorului.

— Da, te-am văzut şi eu o dată, înainte, la anchetă, scânceşte Jo. Şi ce-i cu asta? Nu poţi să laşi în pace un amărât ca mine? Încă nu-s destul de nenorocit pentru dumneata? Cât de nenorocit vrei să fiu? M-a dat gata şi iar m-a dat gata mai întâi unu ca dumneata şi apoi altu' ca dumneata până când m-au chinuit de-am rămas numai piele şi os. Ancheta n-a fost vina mea. Eu n-am făcut nimica. El a fost foarte bun cu mine, da, foarte bun a fost. A fost singurul pe care îl cunoşteam ca să vorbesc cu el, de câte ori îmi venea în cale. Nu-i deloc c-aş fi dorit să fie el anchetat. Mai bine eram eu, aşa aş fi vrut. Nu ştiu de ce nu mă duc să mă dau cu capu' în apă, zău nu ştiu!

Spunea toate astea cu o mutră de-ţi făcea milă şi lacrimile lui soioase erau atât de adevărate şi, văzându-l cum zăcea căzut în colţ, sprijinit de gard, de parc-ar fi fost crescut acolo din ciuperci şi mucegai, sau din alte înmulţiri nesănătoase ce propăşeau pe locul acela din neglijenţă şi murdărie, Allan Woodcourt se îmbunează. O întreabă pe femeie:

— Ce-a făcut făptura asta nenorocită?

La care ea doar răspunde dând din cap către fiinţa sleită de puteri, mai mult uluită decât mânioasă:

— O Jo, Jo, te-am găsit în sfârşit!

— Ce-a făcut? Întreabă Allan. Te-a prădat pe dumneata?

— Nu, domnule, nu. Auzi, să mă prade pe mine! El mie nu mi-a făcut decât numai bine şi din inimă şi, iată, zău, de asta stau şi mă minunez.

Allan se uită de la Jo la femeie şi de la femeie la Jo, aşteptând ca unul dintre ei să dezlege şarada.

— Doar a fost cu mine, domnule, la Saint Albans, bolnav, şi o domnişoară tânără… Dumnezeu s-o binecuvânteze, că bună prietenă mi-a fost… S-a milostivit de el când eu nu m-am încumetat şi l-a luat acasă la ea…

Allan se dă un pas înapoi, copleşit de-o spaimă neaşteptată.

— Da, domnule, da. L-a luat cu ea acasă şi l-a oblojit şi, ca un monstru nerecunoscător, el a fugit de-acolo noaptea şi de-atunci nimeni nu l-a mai văzut şi n-a mai auzit de el, până acum când am pus ochii pe el. Şi domnişoara aceea tânără, care era aşa de drăgălaşă, draga de ea, s-a molipsit de boala lui şi i s-a stricat faţa frumoasă aşa de tare că n-ai mai recunoaşte-o că-i aceeaşi domnişoară tânără, de nu i-ai şti firea de înger şi minunata formă a trupului şi vocea ei dulce. Ştii tu asta? Tu, netrebnic nerecunoscător ce eşti, ştii tu că toate-s din pricina ta şi-a bunătăţii ei? Îl întreabă femeia începând să se-nfurie pe el, pe măsură ce-şi aminteşte, şi izbucnind într-un plâns pătimaş.

Băiatul uluit, într-un fel rudimentar, de cele ce aude, prinde a-şi mânji mai tare fruntea-i murdară cu mâna-i plină de noroi şi a se uita ţintă în pământ şi a tremura din cap până în picioare, până ce gardul nenorocit de care se sprijină începe să zdrăngănească.

Allan o potoleşte pe femeie numai cu un gest mut, dar eficient.

— Richard mi-a spus, zice el cu vocea-i tremurândă… Vreau să spun că am auzit despre toate astea… Lăsaţi-mă singur câteva clipe.

Se întoarce, se trage la o parte şi stă o bucată de vreme uitându-se la gangul acela cu acoperiş pe unde intrase Jo. Când vine înapoi, e iarăşi stăpân pe el, cu calmul restabilit; afară doar că se trudeşte ca băiatul să nu se mai ferească de dânsul, lucru atât de făţiş, încât atrage atenţia femeii.

— Ai auzit ce-a spus dumneaei? Dar ridică-te o dată, hai, ridică-te!

Jo, tremurând şi clănţănind din dinţi, se ridică încetişor şi stă în picioare cu multă greutate, după modelul seminţiei sale, cu o parte a trupului proptită în gard, sprijinindu-se într-unui dintre umerii săi înalţi şi pe ascuns scărpinându-şi mâna stângă cu dreapta şi piciorul drept cu stângul.

— Ai auzit ce-a spus dumneaei, şi eu ştiu că-i adevărat. De-atunci ai mai venit pe-aici?

— Să dea moartea-n mine dac-am mai văzut Tom-all-Alone's de-atunci până-n dimineaţa asta de la Dumnezeu, răspunde Jo, cu vocea răguşită.

— Şi-acuma de ce-ai venit aici?

Jo se uită jur-împrejurul curţii închise, se uită şi la cel ce-i pune întrebările, fără să-şi înalţe privirea mai sus de genunchi şi, în sfârşit, răspunde:

— Nu ştiu cum să nu fac nemica şi nu pot căpăta nemica de făcut. Sunt foarte sărac şi bolnav sunt şi m-am gândit să mă întorc aici, când nu-i nimeni să mă vadă, şi să mă pun jos şi să m-ascund pe undeva pe unde ştiu eu, până se-ntunecă şi-apoi să plec şi să cerşesc te miri ce de la domnul Sangsby. Totdeauna a fost cu bunăvoinţă să-mi dea câte ceva, aşa a fost, cu toate că doamna Sangsby mă alunga totdeauna… Mă alunga… Cum m-alungă fiştecine de fişteunde.

— De unde vii?

Jo se uită iarăşi jur-împrejurul curţii, se uită iarăşi la genunchii celui ce-l întreabă şi tace, sprijinindu-se de gard din profil, cu un soi de resemnare.

— M-ai auzit când te-am întrebat, de unde vii acum?

— Am hoinărit, iaca, răspunde Jo.

— Acuma să-mi spui, urmează Allan, făcând un mare efort ca să-şi stăpânească sila, venind foarte aproape de Jo şi aplecându-se asupra lui cu o adâncă încredere zugrăvită pe chip, să-mi spui cum de s-a întâmplat de-ai fugit din casa aceea, când buna şi tânăra domnişoară a avut nenorocul să-i fie milă de tine şi să te ia la dânsa acasă?

Jo dintr-o dată se trezeşte din resemnarea lui şi mărturiseşte emoţionat şi neliniştit, adresându-se femeii, că el n-a ştiut nimic despre tânăra domnişoară, că nici n-a auzit de ea, că n-a fugit ca să-i facă ei un rău, că mai curând şi-ar fi făcut lui însuşi oricât de rău, că mai bine s-ar fi hăcuit pe el, nenorocitul, în bucăţele, decât să se-apropie de ea ca să-i dea boala, că ea a fost foarte bună cu el, aşa a fost. Manifestându-se cu sărmanele sale mijloace, se arată sincer spunând ce gândeşte şi încheind cu câteva sughiţuri de plâns foarte disperate.

Allan Woodcourt îşi dă seama că Jo nu se preface. Se sileşte să pună mâna pe el.

— Hai, Jo, spune-mi!

— Nu. Nu trebuie, răspunde Jo, reluându-şi poziţia din profil. Nu trebuie şi nu pot.

— Dar eu trebuie să aflu, răspunde celălalt, orice-ar fi! Hai, Jo!

După două, trei asemenea îndemnuri, Jo se ridică iarăşi cu capul în sus, se uită iarăşi la curte jur-împrejur, şi zice cu voce înecată:

— Fie, am să spun ceva. Am fost luat pe sus. Na!

— Luat pe sus, noaptea?

— Da!

Temându-se grozav să nu fi fost auzit, Jo se uită în juru-i şi îşi aruncă privirile chiar şi în sus, vreo zece picioare, spre vârful îngrăditurii şi printre crăpături ca nu cumva obiectul temerilor lui să se uite prin ele sau să se afle ascuns de partea cealaltă a gardului.

— Cine te-a luat pe sus?

— Nu trebuie să-i spun numele, nu, zice Jo. Nu trebuie să fac una ca asta, domnule, nu fac!

— Dar pentru tânăra domnişoară trebuie şi vreau să-l aflu. Te poţi încrede în mine, Jo. Nimeni altcineva n-are să audă.

— Vai! Dar eu nu pot şti, răspunde Jo scuturând din cap cu spaimă, că el nu-l aude!

— Ei asta-i! Doar el nu-i aici, de faţă.

— Vai! Să nu fie, totuşi?! Exclamă Jo. El e în tot soiul de locuri dintr-o dată, în tot soiul…

Allan se uită la el nedumerit, dar descoperi un anume înţeles şi buna credinţă de la baza acestui răspuns de neînţeles. Cu răbdare aşteaptă un răspuns limpede, iar Jo, mai derutat de răbdarea lui Allan decât de orice altceva, până la urmă cu disperare îi şopteşte un nume în ureche.

— Vai! Exclamă Allan. Cum, dar ce faptă ai săvârşit?

— Nemica domnule, nemica! N-am făcut niciodată nemica care să mă vâre în dandanale, afară doar că n-o iau din loc şi treaba cu Incheta. Dar acuma întruna o iau din loc. O iau din loc la cimitir…, acolo trebuie s-ajung.

— Nu, nu, o să-ncercăm noi să n-ajungi acolo. Dar ce-a făcut el cu tine?

— M-a pus într-un spetal, răspunde Jo în şoaptă, până mi-a dat liber, mi-a dat apoi şi ceva bani… Patru băncuţe sau cum le spuneţi dumneavoastră jumătăţi de coroană… Şi zice: „Şterge-o! Nimeni n-are nevoie de tine pe-aici! Zice. Şterge-o. Ia-o din loc şi umblă…, numa zice. Mişcă – zice. Să nu care cumva să te văd pe undeva, pe-o rază de patruzeci de mile de Londra, că ai să te căieşti!” Ş-am să mă căiesc rău dacă apucă a mă vedea şi are să mă vadă dacă sunt aici pe tiren – încheie Jo, agitat, repetând întruna temerile şi spaimele lui de mai înainte.

Allan stă puţin şi se gândeşte, apoi spune întorcându-se către femeie:

— Nu-i atât de nerecunoscător pe cât ar părea. A avut un temei ca să fugă, cu toate că nu-i întemeiat.

— Mulţumescu-ţi, domnule, mulţumescu-ţi! Exclamă Jo. Ei, iaca, vezi şi dumneata cât ai fost de aspru cu mine. Dar numai că dumneata ai să-i spui tinerei domnişoare, ai să-i spui ce-a zis domnu' acela şi că totu-i în regulă. Pentru că şi dumneata ai fost odată foarte bun cu mine şi eu o ştiu, da.

— Ascultă, Jo, răspunde Allan, cu ochii nedezlipiţi de el, vino cu mine, şi-am să-ţi găsesc un loc mai bun ca ăsta ca să ai unde te culca şi unde te ascunde. Dacă o iau pe-o parte a drumului şi tu pe cealaltă, ca să nu fim luaţi la ochi, tu n-ai să fugi, ştiu eu prea bine, mai cu seamă dacă-mi făgăduieşti.

— N-am să fug, nu, domnule, până nu l-oi vedea pe el că vine, domnule.

— Foarte bine. Te cred pe cuvânt. La ora asta, jumătate din oraş se scoală, iar peste un ceas, tot oraşul umblă forfota. Hai acum. Cu bine, femeie milostivă, bună ziua.

— Bună să vă fie ziua, domnule, şi din toată inima vă mulţumesc iarăşi şi iarăşi, de-o mulţime de ori.

Şedea pe sacul ei, cu atenţia tare încordată, iar acum se scoală şi-şi ia sacul în cârcă. Iar Jo repetă:

— Numai să-i spuneţi tinerei domnişoare, să-i spuneţi că eu n-am fugit ca să-i fac ei rău şi ce-a zis domnu' acela… Să-i spuneţi… Şi dă din cap că da, şi-şi târşâie picioarele şi tremură şi se mânjeşte şi-nchide ochii, strângându-i, şi luându-şi rămas bun de la femeie, şi aici râde, aici plânge, şi-o porneşte la drum după Allan Woodcourt târându-se după cum îi e felul, pe-aproape de casele de pe partea cealaltă a străzii. În asemenea formaţie, cei doi ies de pe Tom-all-Alone's, păşind în lumina vastă a soarelui şi trăgând în piept un aer mai curat.

Testamentul lui Jo jIN e când Allan Woodcourt şi Jo înaintează pe străzile pe '1 FI care clopotniţele bisericilor înalte şi depărtările apar '„T*”^ atât de aproape şi de limpezi în lumina dimineţii, încât până şi oraşul pare că s-a reînnoit de odihnă, Allan îşi frământă mintea cum şi unde să-şi adăpostească însoţitorul. „Bineînţeles că-i ciudat, gândeşte el, că în sânul unei lumi civilizate, făptura asta, după chipul şi asemănarea omului, îţi dă mai mare bătaie de cap ca s-o adăposteşti decât un câine fără stăpân”. Dar nu-i mai puţin adevărat că faptul rămâne în picioare, cu toată ciudăţenia lui, iar greutatea stăruie.

La început se uită deseori îndărăt, ca să se încredinţeze că Jo vine singur din urmă după el. Dar oriunde s-ar uita, încă îl zăreşte strecurându-se pe lângă casele de pe partea cealaltă, croindu-şi drum cu mâna-i prudentă, din cărămidă în cărămidă, şi din uşă în uşă, şi aruncându-şi întruna privirile spre Allan, cu toată atenţia. În sfârşit, încredinţat şi mulţumit că ultimul lucru la care s-ar gândi Jo e să o şteargă, Allan merge înainte, chibzuind cu atenţia mai concentrată la ce are de făcut.

O lăptărie la un colţ de stradă îi dă ideea care-i primul lucru pe care trebuie să-l facă. Se opreşte acolo, se uită în jur şi-i face semn lui Jo să vină. Jo traversează strada, se apropie şovăind, târşâindu-şi picioarele şi curăţindu-şi încetişor încheietura mâinii drepte, jur-împrejur, în palma covăţită a mâinii stângi, pisând murdăria în neobişnuita piuliţă cu neobişnuitul pisălog de la natură. Ceea ce-ar numi Jo o masă gustoasă, i se aşază atunci dinainte şi el începe să dea de duşcă o cafea şi să molfăie pâinea cu unt, privind înspăimântat în jurul său, în toate părţile, în timp ce mănâncă şi bea ca o dihanie cuprinsă de spaimă.

Dar e atât de bolnav şi de distrus, încât până şi foamea l-a părăsit.

— Gândeam că-s mort de foame, domnule, aşa gândeam, zice Jo, lăsând mâncarea la o parte, dar nu mai pricep nemica… Nici chiar asta nu mai pricep. N-am poftă să mănânc nici măcar o firimitură, n-am. Şi nici de băut, tot aşa, măcar un strop.

Şi Jo rămâne în picioare, clănţănind din dinţi, şi priveşte uimit peste fire la micul dejun.

Allan Woodcourt duce mâna să-i ia pulsul şi apoi i-o pune pe piept.

— Trage aerul în piept, Jo!

— Trag, zice Jo, da-i greu ca un camion. Ar mai putea adăuga: Şi hârâie tot ca un camion”, dar el doar murmură: O iau din loc, domnule.

Allan caută să zărească vreo farmacie. Dar nu-i niciuna în drum; iată însă o cârciumă, e tot atât de bună, dacă nu mai bună. Se duce şi cere o măsură mică de vin şi-i dă băietanului o parte din ea, cu foarte multă precauţie. Băiatul începe să-şi revină chiar de la prima înghiţitură.

— Putem repeta doza, Jo, zice Allan, după ce s-a uitat din scurt la el, cu faţa încordată de atenţie. Aşa! Acuma ne odihnim cinci minute, şi-apoi iarăşi o luăm din loc.

Lăsând băiatul să şadă pe banca din sala de mese a lăptăriei, cu spatele sprijinit de-o şină de fier, Allan Woodcourt face câţiva paşi în sus şi-n jos, în lumina timpurie a soarelui, aruncând din când în când câte-o privire spre Jo, fără să pară că-l supraveghează. Nu-i nevoie de prea mare pricepere ca să bagi de seamă că băiatul s-a încălzit şi a căpătat forţe noi. Dacă o faţă atât de amărâtă ca aceea mai poate străluci, faţa lui Jo s-a umplut oarecum de strălucire şi, încetul cu încetul, mănâncă felia de pâine pe care o lăsase jos atât de deznădăjduit. Luând aminte la semnele de înviorare, Allan încearcă să stea de vorbă şi, spre uimirea lui, scoate de la el povestea întâmplării doamnei cu voal, cu toate cele ce-au decurs din ea. Jo, pe cât de încet povesteşte, pe atâta de încet molfăie. După ce-a terminat de istorisit povestea şi de mâncat pâinea, o pornesc iarăşi la drum.

Având de gând să-i spună vechii sale paciente, inimoasei domnişoare Flite, cât de greu îi vine să găsească un refugiu temporar pentru băiat, Allan se îndreaptă către imobilul unde el şi Jo se întâlniseră pentru prima oară. Dar totul s-a schimbat aici, la prăvălia de zdrenţe şi sticle. Domnişoara Flite nu mai locuieşte acolo. Totul e închis şi o femeie urâtă la înfăţişare, întunecată de praful de pe ea, a cărei vârstă rămâne un semn de întrebare, dar care, de fapt, nu-i alta decât interesanta Judy, apare posacă şi răspunde scurt. Răspunsurile ei ajung totuşi să-l informeze pe musafir că domnişoara Flite şi păsărelele ei domiciliază cu o anume doamnă Blinder în Bell Yard, şi Allan se-ndreaptă spre locul acela învecinat, unde domnişoara Flite (care se scoală dis-de-dimineaţă ca să poată fi punctuală la Divanul Justiţiei, ocupat de minunatul ei prieten, preşedintele) coboară alergând, cu lacrimi de bun sosit şi cu braţele deschise.

— Scumpul meu doctor! Exclamă domnişoara Flite. Merituosul, distinsul, onorabilul meu ofiţer! (Se slujeşte, ce-i drept, de câteva expresii ciudate, dar e atât de afectuoasă şi inimoasă cum numai cineva sănătos la minte poate fi, ba chiar mai mult decât atât).

Allan aşteaptă cu foarte multă răbdare până ce dânsa isprăveşte cu toate vorbele de încântare, după aceea i-l arată pe Jo, tremurând pe prag, şi-i spune cum a ajuns la ea.

— Unde aş putea să-l adăpostesc pe-aici pentru moment? Dumneata ştii multe, ai şi bun-simţ şi ai putea să-mi dai un sfat.

Domnişoara Flite, nemaipomenit de mândră de-un asemenea compliment, se pune pe chibzuit, dar trece o grămadă de vreme până îi vine o idee straşnică. Locuinţa doamnei Blinder e închiriată în întregime, iar ea nu ocupă decât camera bietului Gridley.

— Gridley! Exclamă deodată domnişoara Flite, plesnindu-şi palmele, după ce a repetat de vreo douăzeci de ori vorbele ce urmează: Gridley! Bineînţeles! Sigur! Fără îndoială! Dragă doctore, generalul George ne scoate din încurcătură!

E zadarnic să ceară vreo lămurire în privinţa generalului George, cum e şi firesc de altfel, cu toate că domnişoara Flite încă n-a dat fuga sus ca să-şi pună pe cap boneta-i strâmtă, să-şi ia pe umeri ponositul ei şăluţ şi să se înarmeze cu poşeta sa cu documente. Dar pe când îşi informează doctorul, pe apucate şi pe sărite, după ce s-a întors jos în marea ei ţinută, că generalul George, pe care îl vizitează adeseori, cunoaşte pe scumpa ei Fitz Jarndyce şi se interesează foarte mult de tot ce vine în legătură cu ea, Allan începe să creadă că s-ar putea să fie pe calea cea bună. Aşa că îi spune lui Jo, ca să-l încurajeze, că plimbarea lor prin părţile acelea curând are să ia sfârşit, şi o pornesc spre general. Din fericire nu-i departe. După exteriorul Pavilionului de tir al lui George şi după coridorul lung şi priveliştea pustie de dincolo de el, Allan Woodcourt are presimţiri favorabile. El întrezăreşte o făgăduinţă chiar şi pe faţa domnului George, care vine către ei de la exerciţiile lui matinale, cu pipa în gură, fără pieptar şi cu braţele sale musculoase, dezvoltate de spadă şi haltere, afirmându-se masive prin mânecile subţiri ale cămăşii.

— La dispoziţia dumneavoastră, domnule, zice domnul George executând un salut milităresc. Zâmbind voios, cu fruntea largă sub păru-i ţepos, el se întoarce după aceea spre domnişoara Flite, pe când ea, cu demnitate şi cu ceva cam multă risipă de timp, procedează la ceremonia curtenitoare a prezentărilor. George o încheie cu încă un: „La dispoziţia dumneavoastră, domnule!” şi cu încă un salut.

— Iertaţi-mă, domnule. Sunteţi marinar, cred? Întreabă domnul George.

— Sunt mândru să aflu că am aerul a fi, răspunde Allan, dar nu sunt decât un medic de vas.

— Da, într-adevăr, domnule, după capul meu aş fi crezut că sunteţi marinar activ!

Allan îi răspunde că, ţinând seama că l-a crezut marinar, nădăjduieşte să-i fie iertată mai repede vizita inoportună şi, mai ales, să nu-şi lase pipa pe care domnul George, din politeţe, vădise oarecare semne s-o părăsească.

— Sunteţi foarte bun, domnule, răspunde oşteanul. După câte ştiu din trecut, luleaua nu îi e antipatică domnişoarei Flite, şi de vreme ce face plăcere şi Domniei Voastre… Şi-şi termină fraza punându-şi iarăşi pipa în gură.

Allan începe să-i spună toate câte ştie despre Jo, la care oşteanul ascultă cu un aer grav.

— Şi ăsta-i băiatul, domnule, nu-i aşa? Întreabă domnul George privind spre intrare, unde Jo stă în picioare uitându-se fix la literele mari de pe faţada văruită, care n-au nici-o semnificaţie în ochii lui.

— El e, răspunde Allan. Şi, domnule George, uite în ce dificultate mă aflu cu el. Nu vreau să-l internez într-un spital, nici chiar de i-aş putea face rost numaidecât de intrare, din pricină că prevăd că n-ar sta acolo multe ceasuri, dacă ar avea şansa să fie primit. Aceeaşi obiecţiune se aplică şi la un azil, presupunând că aş avea răbdarea să fiu ocolit, minţit şi trimis de la Ana la Caiafa, încercând să-l vâr într-unui… Sunt sisteme cu care nu mă pot împăca.

— Cu aşa ceva nimeni nu se poate împăca, domnule, răspunde domnul George.

— Sunt încredinţat că n-ar rămâne nici într-unui din locurile astea, din pricină că e stăpânit de-o groază terbilă faţă de omul care i-a poruncit să piară din calea lui; în ignoranţa sa, băiatul crede că omul acela se află pretutindeni şi are cunoştinţă de tot ce se întâmplă.

— Vă cer iertare, domnule, îl întrerupe domnul George. Dar nu mi-aţi spus numele omului aceluia. Trebuie ţinut în taină, domnule?

— Băiatul face un secret din asta. Dar numele lui e Bucket.

— Bucket, poliţistul, domnule?

— Da, el e.

— Eu cunosc omul, domnule, răspunde oşteanul, după ce a suflat un nor de fum pe gură umflându-şi pieptul, şi băiatul are grozav de multă dreptate că omul este, fără nici-o îndoială, un… Individ bizar.

Domnul George fumează cu un adânc subînţeles şi se uită în tăcere la domnişoara Flite, de parcă se teme să n-o piardă din ochi.

— Apoi, aş dori ca domnul Jarndyce şi domnişoara Summerson să afle că acest Jo, care ne spune o poveste atât de stranie, a fost regăsit şi că le stă în putere să discute cu el, în cazul în care ar dori s-o facă. De aceea umblu să-i asigur pentru moment o locuinţă modestă, aparţinând unor oameni cumsecade, unde ar putea să fie primit. Oamenii cumsecade şi cu Jo, domnule George, continuă Allan urmărind direcţia privirii oşteanului îndreptată înspre intrare, nu prea s-au avut bine, după cum vedeţi. Aici e de altfel toată greutatea. Nu cumva cunoaşteţi pe cineva, prin vecinătate, care ar voi să-l primească pe-un timp oarecare, dacă i-aş plăti eu chiria dinainte?

Pe când pune întrebarea, Allan observă un omuleţ cu faţa murdară, care stă la umărul oşteanului şi se uită în sus la acesta cu chipul şi căutătura extravagant de schimonosite. După încă vreo câteva pufăituri din lulea, oşteanul se uită în jos cu oarecare îndoială la omuleţ, care îi face semn din ochi.

— Ei, bine, domnule, răspunde domnul George, vă pot încredinţa că bucuros sunt gata să mă las dat cu capul de toţi pereţii, oricând, dacă asta i-ar fi cât de cât pe placul domnişoarei Summerson, şi ca atare socotesc drept o favoare pentru mine să fac unei asemenea tinere domnişoare orice serviciu, fie cât de mic. Aici, bineînţeles, trăim ca nişte vagabonzi amândoi, şi eu şi Phil. Vedeţi cum arată locuinţa noastră. Sunteţi binevenit ca să găsiţi un colţ liniştit pentru băiat, dacă asta e ceea ce căutaţi. Nici-o obligaţie pentru asta, dar fără hrană. Aici nu ne aflăm într-o stare înfloritoare a treburilor. Suntem expuşi în orice clipă să fim aruncaţi afară cu totul, şi fără cruţare. Totuşi, domnule, aşa cum este şi cât timp va dura, vă stă la dispoziţie.

Cu o fluturare a pipei, plină de subînţeles, domnul George pune întreaga clădire la dispoziţia musafirului.

— Iau de bun, domnule, de la dumneavoastră ca medic, continuă domnul George, că nefericitul cetăţean nu suferă în momentul de faţă de nici-o boală molipsitoare?

Allan este pe deplin încredinţat că nu.

— Pentru că, domnule, urmează domnul George, clătinând din cap cu amărăciune, am avut destul de pătimit cu molimele.

Glasul lui este secundat cu tot atâta amărăciune de noua cunoştinţă:

— Totuşi, mă simt obligat să vă spun, replică Allan, după ce a repetat asigurarea dată mai înainte, că băiatul e slăbit şi împuţinat de-ţi vine să-i plângi de milă, şi că s-ar putea să fie… Nu zic că este… Prea crunt ruinat ca să se mai însănătoşească.

— Îl socotiţi în primejdie imediată, domnule? Se interesează oşteanul.

— Da, mă tem că da.

— Atunci, domnule, răspunde oşteanul cu un ton hotărât, eu însumi fiind de la natură hoinar de felul meu… Îmi pare că dacă va părăsi cât mai curând strada, va fi cu atât mai bine. Ei! Phil! Adă băiatul înăuntru!

Domnul Squod virează afară cu totul, pe o singură parte, ca să aducă la îndeplinire ordinul, iar oşteanul, terminând de fumat pipa, o pune alături. Jo este adus înăuntru. Nu-i indian Tockahoopo de-ai doamnei Pardiggle, nu-i nici oaie de-ale doamnei Jellyby, neavând nici un soi de legătură cu Borrioboola-Gha. Trăsăturile fiinţei lui nu te-nduioşează ca venind de departe sau ca produs exotic, nu-i sălbatic autentic crescut în străinătate, ci e articolul ordinar, confecţionat în patrie. Murdar, urât, făcând scârbă tuturor simţurilor, la trup o făptură ordinară, de pe străzile cele mai ordinare, şi cu suflet de păgân. Murdăria vetrei strămoşeşti îl umple, paraziţii vetrei strămoşeşti îl sfâşie, plăgile vetrei strămoşeşti îl macină, zdrenţele vetrei strămoşeşti îi acoperă goliciunea, ignoranţa înnăscută, produs al solului şi climatului englezesc, îi scufundă specia-i nemuritoare mai în adâncuri decât pe-a animalelor ce pier. Ieşi la lumină, Jo, în coloritul tău adevărat! Din tălpi şi până-n creştet, eşti o făptură neinteresantă!

Încetişor, îşi târăşte picioarele în pavilionul domnului George şi apoi rămâne în picioare, ghemuit de parc-ar fi o boccea, privind jur-împrejur la duşumea. Pare că ştie că ceilalţi sunt gata să se ferească de el, în parte fiindcă este ceea ce este şi în parte pentru tot ceea ce a pricinuit. Dar şi el se fereşte de ei. El nu intră în aceeaşi ordine a lucrurilor, nu face parte din aceeaşi categorie a creaţiei. Nu figurează în nici-o ordine, în nici-o categorie, nici în cea a dobitoacelor, nici în cea a oamenilor.

— Ascultă, Jo! Îi spune Allan. Iată-l pe domnul George!

Jo cercetează podeaua o bună bucată de vreme, apoi ridică privirile o clipă şi pe urmă le lasă iarăşi în jos.

— Ţi-e prieten binevoitor, pentru că are să-ţi dea cameră de locuit aici.

Jo face o mişcare cu o mână de parc-ar fi o lopată, ceea ce se presupune a fi o închinăciune. După ce s-a mai gândit puţin, sprijinindu-se de pe-un picior pe celălalt, murmură, zicând că e „foarte mulţumit”.

— Aici te afli în siguranţă. Tot ce ai de făcut acum e să fii ascultător şi să te înzdrăveneşti. Şi ia aminte, să ne spui adevărul, orice ai de gând să faci, Jo.

— Să mor dacă nu-l spun, domnule, răspunde Jo, revenind la expresia lui favorită. Încă n-am făcut nemica, niciodată, decât ceea ce ştiţi, ca să nu intru în bucluc. N-am intrat în nici un alt bucluc, deloc, domnule… Decât atâta că nu ştiu nemica şi că muream de foame.

— Cred că-i aşa. Acum ascultă la domnul George. Văd că vrea să-ţi spună ceva.

— Intenţia mea, domnule, zice domnul George uimitor de răspicat şi clar, nu era decât să-i arăt unde se poate culca şi dormi o bună bucată de vreme. Iată, priviţi. În timp ce vorbeşte, oşteanul îl duce către celălalt capăt al pavilionului şi deschide una dintre micile despărţituri. Iată, vedeţi! Aici e o saltea şi aici poţi să te odihneşti, băiete, dacă te porţi bine, cât de mult va pofti domnul… Vă cer iertare, domnule – se uită stânjenit la cartea de vizită pe care i-o dăduse Allan – cât timp va pofti domnul Woodcourt. Să nu te sperii dacă auzi împuşcături, acelea-s îndreptate spre ţintă, nu spre tine. Acuma, încă un lucru pe care aş vrea să vi-l propun, domnule, urmează oşteanul, întorcându-se către musafirul său. Phil, vino-ncoa!

Phil se căzneşte spre ei, potrivit cu vechea-i tactică.

— Iată un om, domnule, care a fost cules, când era ţânc, dintr-un canal. Ca atare, e de aşteptat ca el să-i poarte un interes firesc sărmanei creaturi pe care aţi adus-o! Ai să-i porţi interes, Phil, nu-i aşa?

— Bineînţeles, şi sigur că da, şefule! Răspunse Phil.

— Ei bine, mă gândeam, domnule, urmează domnul George, destăinuindu-se parcă marţial, ca şi cum şi-ar fi dat părerea într-un consiliu de război la mare iuţeală, că dacă omul acesta ar fi să facă o baie şi ar fi să lepede câţiva şilingi ca să capete în schimb câteva lucruri ieftine…

— Domnule George, binevoitorul meu prieten, îl întrerupe Allan scoţându-şi punga din buzunar, e tocmai favoarea pe care voiam să v-o cer.

Phil Squod şi Jo sunt numaipomenit trimişi în vederea unei asemenea opere de ameliorare. Domnişoara Flite, nemaiînchipuit de încântată de succesul ei, nu ştie cum să ajungă mai repede la înalta Curte, având o grozavă temere ca nu cumva prietenul ei, preşedintele, să fie neliniştit că n-o vede, sau nu cumva să dea în lipsa ei hotărârea pe care o aşteaptă de-atâta vreme, „ceea ce ştii, dragă doctore, şi dragă generale, după aşa de mulţi ani, ar fi o nenorocire prea absurdă!” – spune ea. Allan se foloseşte de împrejurare, ca să se ducă să procure câteva întăritoare şi, căpătându-le din apropiata vecinătate, se întoarce curând ca să-l găsească pe oştean plimbându-se în susul şi-n josul pavilionului, şi s-o pornească şi ei să se plimbe în pas cu soldatul.

— Mi s-a părut că aud, domnule, zice domnul George, că dumneavoastră o cunoaşteţi foarte bine pe domnişoara Summerson?

— Da, aşa se pare.

— Nu sunteţi rudă cu ea, domnule?

— Nu. Se pare că nu.

— Să-mi fie iertată curiozitatea făţişă, urmează domnul George. Mi s-a părut cu putinţă mie că aţi avea pentru sărmana făptură pe care aţi adus-o la mine un interes mai mare decât obişnuit, din pricină că domnişoara Summerson a avut nefericirea de a-l obloji. Asta-i părerea mea, domnule, vă asigur.

— Şi a mea, domnule George. Oşteanul se uită pe sub sprânceană la faţa arsă de soare a lui Allan şi la ochii negri luminoşi, îl măsoară repede din ochi cât e de înalt şi cum e clădit şi pare că e de acord cu rezultatul.

— În timpul cât aţi fost plecat, domnule, m-am gândit şi nu încape îndoială că ştiu birourile din Lincoln's Inn Fields, unde Bucket a dus băiatul, potrivit cu cele povestite de el. Cu toate că băiatul nu-i cunoaşte numele, vă pot da eu o mână de ajutor. E vorba de Tulkinghorn, el e acela.

Allan se uită la el întrebător, repetând numele.

— Da, Tulkinghorn. Aşa-l cheamă, domnule, cunosc omul şi ştiu că el a fost în legătură cu Bucket dinainte în privinţa unui om decedat care îi făcuse nişte necazuri. Cunosc omul, domnule. Din păcate pentru mine.

Allan, fireşte, întreabă ce soi de om e.

— Ce soi de om! Vreţi să spuneţi cum arată la înfăţişare?

— Cred că în privinţa asta îl ştiu destul de bine. Vreau să spun când ai de-a face cu el, în general, ce soi de om?

— Ei bine, atunci am să vă spun, domnule, răspunde oşteanul oprindu-se scurt şi încrucişându-şi braţele pe pieptu-i lat, cu atâta mânie, încât faţa i se aprinde şi i se îmbujorează toată – e un soi de om al dracului de rău. E un soi de om ce torturează lent, foarte lent. Carne şi sânge în el n-are, cum n-are nici puşca asta veche şi ruginită. E un soi de om… Fir-ar al naibii… Care mi-a pricinuit mai multă nelinişte, mai multă greutate şi mai multă nemulţumire de mine decât toţi oamenii ceilalţi la un loc. Iată ce soi de om e domnul Tulkinghorn!

— Îmi pare rău, zice Allan, c-am pus degetul pe-o rană atât de dureroasă.

— Dureroasă? Oşteanul se propteşte pe picioarele-i larg desfăcute, îşi umezeşte palma uriaşă de la mâna dreaptă şi şi-o aşază pe imaginara lui mustaţă. Nu-i vina dumneavoastră, domnule, dar judecaţi singur. Are putere asupra mea. El e omul despre care am vorbit mai înainte, care poate să mă azvârle afară din casa asta cât ai zice peşte. Mă ţine întruna pe muchie de cuţit. Nici nu-mi dă drumul şi nici nu se dă la mine. Dacă am să-i fac o plată sau să-i cer o amânare sau ceva ca să merg la el, nu mă primeşte, nu mă ascultă… Mă pasează vreunui Melchisedech din Clifford's Inn, care Melchisedech din Clifford's Inn mă pasează iarăşi înapoi…, iar el mă ţine în preajmă-i ca să-i dau târcoale şi să mă bălăbănesc în jurul său de parc-aş fi făcut din acelaşi aluat cu el. Drept care îmi petrec acuma jumătate din viaţă hoinărind şi făcând cărare în jurul uşii lui. Cât de mult îi pasă? Nici un pic. Exact cât îi pasă puştii vechi şi ruginite cu care l-am asemuit. Mă sâcâie şi mă întărâtă până ce… Ei! Prostii… Uit de mine. Domnule Woodcourt – oşteanul îşi reia plimbarea în pas de marş – tot ce am de spus e că e bătrân şi, slavă Domnului, n-am să am niciodată norocul să dau pinteni calului şi să mă reped asupra lui în câmp deschis. Fiindcă de-aş avea asemenea noroc, o dată când mă scoate din sărite… L-aş răpune, domnule!

Domnul George s-a-nfuriat atât de tare, încât vede că-i nevoie să-şi şteargă fruntea cu mâneca de la cămaşă. Chiar în timp ce fluieră Imnul naţional, descărcându-se de tumultul din el, unele involuntare scuturări din cap şi bombări ale pieptului mai stăruie încă, fără să mai menţionăm o potrivire întâmplătoare şi grăbită, cu amândouă mâinile, a gulerului deschis de la cămaşă, ca şi cum n-ar fi fost destul de desfăcut ca să împiedice senzaţia de sufocare ce-l supără. Pe scurt, Allan Woodcourt nu s-a mai îndoit că domnul Tulkinghorn ar fi fost răpus în câmpul la care se referea oşteanul.

Jo şi însoţitorul său se întorc puţin după aceea, şi băiatul e ajutat să se culce pe saltea de grijuliul Phil, căruia Allan îi încredinţează toate procedeele şi instrucţiunile trebuincioase, după ce în prealabil îi administrase el însuşi, cu propria sa mână, doctoriile cuvenite. Dimineaţa înaintează acum cu paşi repezi. Allan o porneşte spre locuinţa lui ca să se îmbrace şi să ia micul dejun şi apoi, fără să se mai odihnească, se duce la domnul Jarndyce să-i comunice descoperirea.

Domnul Jarndyce se întoarce cu el, spunându-i confidenţial că sunt raţiuni serioase pentru care povestea trebuie ţinută în taină şi manifestând totodată un interes viu în privinţa ei. Domnului Jarndyce, Jo îi repetă în esenţă tot ceea ce spusese de dimineaţă, fără nici-o schimbare substanţială. Numai carul acela al lui e mai greu de tras şi merge cu un zgomot mai cavernos.

— Lăsaţi-mă să stau aici, liniştit, să stau şi să nu mai fiu iarăşi gonit, iarăşi, bâiguie Jo şi să fie careva aşa de bun, careva care trecând pe-aproape de unde măturam de obicei, să-i spună domnului Sangsby, să-i spună că Jo, pe care l-a cunoscut odată o ia din loc drept înainte după cum îi e datoria şi că o să fie foarte mulţumit. Mai mulţumit decât acum, dacă se mai poate una ca asta pentru un nenorocit ca mine.

În cursul următoarelor două zile, îl pomeneşte atât de des pe librarul de manuale juridice, încât Allan, după ce s-a sfătuit cu domnul Jarndyce, se hotărăşte cu bunăvoinţă să se ducă în imobilul Cook, cu atât mai mult cu cât carul pare că e pe punctul de a se prăbuşi la pământ. De aceea, îşi îndreaptă grăbit paşii către imobilul Cook. Domnul Snagsby se află în dosul tejghelei, în haina lui cenuşie, cu mânecuţele puse, cercetând un contract cu mai multe foi, care tocmai i-a sosit de la caligraf: un deşert imens de rânduri înşirate pe pergament, cu ici şi colo câte o oază din câteva litere mari, împodobite, pentru a întrerupe îngrozitoarea monotonie şi a salva călătorul cititor de la disperare. Domnul Snagsby se opreşte la unul dintre izvoarele de cerneală şi salută străinul cu tuşea lui pregătitoare, pentru a vedea despre ce afacere e vorba.

— Nu-ţi mai aminteşti de mine, domnule Snagsby? Inima librarului prinde a zvâcni din greu, pentru că vechile lui temeri n-au încetat. Abia poate răspunde:

— Nu, domnule. N-aş putea spune că-mi amintesc. Aş fi putut crede… ca să nu pun prea mult punctul pe i… că nu v-am văzut niciodată, domnule…

— Ba de două ori până acuma, zice Allan Woodcourt. O dată la căpătâiul unui sărman nenorocit şi o dată…

„În sfârşit mi-a venit!”, gândeşte întristatul librar, după ce amintirea a ieşit la iveală în mintea lui. A atins o culme acum şi-i gata să izbucnească. Dar are încă destulă prezenţă de spirit ca să-şi îndrume musafirul într-un mic birou şi să închidă uşa după ei.

— Sunteţi însurat, domnule?

— Nu. Nu sunt.

— Aţi binevoi să faceţi încercarea, deşi necăsătorit, zice domnul Snagsby, şoptind melancolic, să vorbiţi cât de încet puteţi? Fiindcă nevestica mea trage cu urechea pe undeva, mă prind pe prăvălia mea şi pe cinci sute de lire!

Cuprins de descurajare profundă, domnul Snagsby ia loc pe scaunul său cu spatele la birou, explicându-se:

— Niciodată n-am avut secrete personale, domnule. Nu pot să-mi încarc conştiinţa nici măcar de-aş fi încercat vreodată să-mi înşel nevestica, în ceea ce mă priveşte, din ziua în care m-a luat. N-aş fi făcut-o, domnule, ca să nu pun prea mult punctul pe i, n-aş fi putut-o face, n-aş fi îndrăznit s-o fac. Totuşi, şi cu toate acestea, mă aflu învăluit jur-împrejur de taine şi mistere, încât viaţa mi-a ajuns o povară.

Musafirul îi mărturiseşte cât de rău îi pare să audă aşa ceva şi-l întreabă dacă-şi aminteşte de Jo. Domnul Snagsby răspunde cu un geamăt înăbuşit:

— O! Şi-ncă cum! N-aţi fi putut numi altă făptură umană… În afară de mine… Împotriva căreia nevestica mea să fie atât de pornită şi hotărâtă ca-mpotriva lui Jo, răspunde domnul Snagsby.

Allan întreabă de ce.

— De ce? Repetă domnul Snagsby, prinzându-şi cu mâna, în deznădejdea lui, şuviţa de păr de pe ceafa capului chel. De unde să ştiu eu de ce? Dar dumneavoastră, domnule, sunteţi necăsătorit şi vă doresc să n-aveţi niciodată nevoie să puneţi asemenea întrebări unui om însurat!

Cu o asemenea caritabilă urare, domnul Snagsby îşi tuşeşte tuşea de sumbră resemnare şi se supune să asculte cele ce are musafirul de comunicat.

— Iarăşi! Face domnul Snagsby, care, prins de vâltoarea sentimentelor şi de sunetele înăbuşite ale glasului său, se face alb la faţă. Acelaşi lucru din altă direcţie! O anumită persoană mă obligă în chipul cel mai solemn să nu vorbesc cu nimeni despre Jo, nici chiar cu nevestica mea. După aceea vine o altă anumită persoană, întruchipată în persoana dumneavoastră, şi mă obligă într-un chip la fel de solemn să nu cumva să scot o vorbă despre Jo la cealaltă anumită persoană dintre toate celelalte persoane. Ei, bine, e curat ca la ospiciu! Ei, bine, ca să nu pun prea mult punctul pe i, e curată casă de nebuni, domnule! Încheie domnul Snagsby.

Puteţi? Fiindcă nevestica mea trage cu urechea pe undeva, mă prind pe prăvălia mea şi pe cinci sute de lire!

Cuprins de descurajare profundă, domnul Snagsby ia loc pe scaunul său cu spatele la birou, explicându-se:

— Niciodată n-am avut secrete personale, domnule. Nu pot să-mi încarc conştiinţa nici măcar de-aş fi încercat vreodată să-mi înşel nevestica, în ceea ce mă priveşte, din ziua în care m-a luat. N-aş fi făcut-o, domnule, ca să nu pun prea mult punctul pe i, n-aş fi putut-o face, n-aş fi îndrăznit s-o fac. Totuşi, şi cu toate acestea, mă aflu învăluit jur-împrejur de taine şi mistere, încât viaţa mi-a ajuns o povară.

Musafirul îi mărturiseşte cât de rău îi pare să audă aşa ceva şi-l întreabă dacă-şi aminteşte de Jo. Domnul Snagsby răspunde cu un geamăt înăbuşit:

— O! Şi-ncă cum! N-aţi fi putut numi altă făptură umană… În afară de mine… Împotriva căreia nevestica mea să fie atât de pornită şi hotărâtă ca-mpotriva lui Jo, răspunde domnul Snagsby.

Allan întreabă de ce.

— De ce? Repetă domnul Snagsby, prinzându-şi cu mâna, în deznădejdea lui, şuviţa de păr de pe ceafa capului chel. De unde să ştiu eu de ce? Dar dumneavoastră, domnule, sunteţi necăsătorit şi vă doresc să n-aveţi niciodată nevoie să puneţi asemenea întrebări unui om însurat!

Cu o asemenea caritabilă urare, domnul Snagsby îşi tuşeşte tuşea de sumbră resemnare şi se supune să asculte cele ce are musafirul de comunicat.

— Iarăşi! Face domnul Snagsby, care, prins de vâltoarea sentimentelor şi de sunetele înăbuşite ale glasului său, se face alb la faţă. Acelaşi lucru din altă direcţie! O anumită persoană mă obligă în chipul cel mai solemn să nu vorbesc cu nimeni despre Jo, nici chiar cu nevestica mea. După aceea vine o altă anumită persoană, întruchipată în persoana dumneavoastră, şi mă obligă într-un chip la fel de solemn să nu cumva să scot o vorbă despre Jo la cealaltă anumită persoană dintre toate celelalte persoane. Ei, bine, e curat ca la ospiciu! Ei, bine, ca să nu pun prea mult punctul pe i, e curată casă de nebuni, domnule! Încheie domnul Snagsby.

Dar, până la urmă, e mai bine decât se aştepta, deoarece n-a explodat nici-o mină sub el şi nici nu s-a adâncit fântâna în care căzuse. Şi cum e om cu inima bună şi cum s-a înduioşat de istorisirea pe care o aude despre starea lui Jo, el e gata să se prindă să „dea o raită” diseară, cât mai devreme poate, pe neobservate.

Aşa că dă o raită foarte pe neobservate, la înserat, dar se poate vădi că doamna Snagsby ştie să pună lucrurile la cale pe neobservate tot atât de bine ca şi el. Jo se bucură grozav să-şi vadă vechiul prieten şi zice, când au rămas numai ei doi împreună, că găseşte neînchipuit de frumos că domnul Snagsby a venit atât de departe, de la el de acasă, pentru un bolnav ca dânsul. Domnul Snagsby, mişcat de cele ce vede în faţa ochilor, pune numaidecât pe masă jumătate de coroană, acel balsam magic al său pentru orice soi de rană.

— Şi cum îţi merge, dragă băiete, bietul de tine? Îl întreabă domnul Snagsby, cu tuşea lui de compătimire.

— A dat norocu' peste mine, domnule Sangsby, a dat, răspunde Jo, şi nu-mi lipseşte nimic. Mi-e cu mult mai bine de nici nu-ţi vine-a crede, domnule Sangsby! Îmi pare rău c-am făcut-o, da' nu m-am dus acolo ca s-o fac, domnule, nu!

Librarul pune jos încetişor altă monedă de-o jumătate de coroană şi-l întreabă ce-a făcut de-i pare rău?

— Domnule Sangsby, povesteşte Jo, m-am dus şi-am dat boala la doamna aceea care nu era cealaltă doamnă de care ştii, şi niciuna nu mi-a spus nimic, nu mi-a spus c-am făcut una ca asta, fiindcă ele e aşa de bune şi eu aşa de nenorocit, eu. Doamna a venit chiar ea, a venit să mă vadă ieri, şi când m-a văzut, zice: „Ah! Jo!”, numai ce zice: „Credeam că te-am pierdut, Jo!”, numai ce zice. Şi se aşază jos zâmbind aşa de liniştită şi nu scoate o vorbă nu scoate, şi nici măcar n-aruncă o privire n-aruncă. C-am făcut una ca asta, nu, şi eu mă-ntorc cu faţa la perete, domnule Sangsby, aşa fac. Şi domnul Jarnders, numai că-l văd că şi el se-nforţează să se-ntoarcă şi el. Şi domnul Woodcot numai că vine să-mi dea ceva să mă uşureze, că aşa face zi şi noapte şi numai ce s-apleacă peste mine şi-mi vorbeşte aşa ca să facă pe viteazul, dar eu văd cum îi curg lacrimile din ochi, domnule Sangsby.

Librarul, înduioşat, mai depune o jumătate de coroană pe masă. Nimic ca repetarea acestei reţete nu-i uşurează atât de simţitor sufletul.

— La ce m-am gândit eu, domnule Sangsby, continuă Jo, este dacă se poate să scriţi foarte gros, poate?

— Da, Jo, slavă Domnului, răspunde librarul.

— Cât se poate de gros şi frumos, poate? Adaugă Jo, cu râvnă.

— Da, bietul meu băiat!

Jo râde bucuros.

— Ce m-am gândit atunci m-am gândit, domnule Sangsby, e că atunci când o s-o iau din loc aşa de departe cât se poate şi dincolo de unde mai departe nu se mai poate, dacă aţi fi atât de bun, poate, să scriţi foarte gros să scriţi aşa ca oricine să vadă de orişiunde, că mi-a părut foarte rău, din toată inima rău, că am făcut-o şi că nu m-am dus acolo ca s-o fac, şi că, cu toate că n-am ştiut nimic, am ştiut că domnul Woodcot o dată a plâns din pricina asta şi că suferă întruna de asta suferă, şi că trag nădejde că mă va putea ierta în sufletul său. Dacă scrisul va fi făcut ca s-o spuie foarte gros, el mă va putea ierta.

— Aşa o va spune, Jo. Foarte gros.

Jo râde iarăşi.

— Vă mulţumesc, domnule Sangsby. Foarte frumos din partea dumneavoastră, domnule, şi mi-e cu mult mai bine de cum nu mi-a fost înainte.

Micul şi blajinul librar, cu o tuse spartă ce i se opreşte în gât, strecoară a patra jumătate de coroană… N-a dat niciodată peste un caz care să-i ceară aşa de multe… Şi e gata să plece. Şi Jo şi cu dânsul, pe faţa pământului ăstuia atât de mic, n-au să se mai întâlnească niciodată. Niciodată.

Fiindcă harabaua, atât de greu de tras, e-aproape de capătul călătoriei sale şi se târâie acuma pe un teren pietros. Cât e ziulica de lungă munceşte din greu să urce treptele fărâmate, hodorogită şi stricată cum e. Soarele nu mai poate răsări de multe ori şi se uită la ea cum trudeşte pe drumul obositor.

Phil Squod, cu obrazul lui afumat de praf de puşcă, lucrează în acelaşi timp ca infirmier şi ca armurier la măsuţa sa mică dintr-un colţ, rotindu-şi din timp în timp privirile, şi zicând cu o încuviinţare a tichiuţei lui de postav verde şi o înălţare plină de îndemn a singurei lui sprâncene: „Ţin'-te bine, băiete, ţin-te!” Acolo se mai află de multe ori domnul Jarndyce şi Allan Woodcourt aproape întruna, amândoi gândind mult la cât de ciudat a încâlcit soarta în ţesătura multor vieţi atât de diferite un asemenea proscris rudimentar. Acolo se arată de multe ori şi oşteanul, umplând cadrul uşii cu făptura lui atletică şi părând că din prisosu-i de viaţă şi putere împrăştie oarecare vigoare momentană asupra lui Jo, care totdeauna îi răspunde cu ceva mai multă vioiciune la vorbele pline de voioşie.

Dar astăzi Jo pare a fi căzut într-un soi de somn sau amorţire, şi Allan Woodcourt, abia sosit, stă lângă el, uitându-se la făptura aceea pustiită. După o bucată de vreme se aşază binişor pe marginea patului, cu faţa spre el, aşa cum şezuse şi în camera copistului… Şi-i pipăie pieptul şi inima. Harabaua aproape că încetează să mai urce, dar încă mai trudeşte puţin.

Oşteanul stă în pragul uşii nemişcat şi tăcut. Phil, cu ciocănelul în mână, s-a oprit din lucru cu un uşor clinchet. Domnul Woodcourt priveşte în jur cu încordarea şi atenţia aceea gravă şi profesională întipărite pe figură şi, aruncând o privire semnificativă oşteanului, îi face semn lui Phil să scoată afară masa lui de lucru. Când ciocănaşul îşi va reîncepe activitatea data viitoare, se va fi ivit o pată de rugină pe el.

— Ei, Jo? Ce se-ntâmplă? Nu te teme!

— Credeam, zice Jo, care a tresărit şi priveşte în jur, credeam că sunt iarăşi în Tom-all-Alone's, iarăşi. Nu-i nimeni aici, decât dumneata, domnule Woodcot, singur?

— Nimeni.

— Şi n-am fost dus îndărăt în Tom-all-Alone's, n-am fost dus? Nu, domnule?

— Nu.

Jo închide ochii, şoptind:

— Sunt foarte mulţumit.

După ce l-a urmărit îndeaproape un scurt răstimp, Allan îşi duce gura foarte aproape de urechea lui Jo şi-l întreabă cu voce înceată şi limpede:

— Jo, ai învăţat vreodată vreo rugăciune?

— Niciodată n-am învăţat niciuna, domnule!

— Nici măcar una, cât de scurtă?

— Nu, domnule. Niciuna măcar. Domnul Chadbands se ruga odată la domnul Sangsby, o dată l-am şi auzit, da' zicea ca şi cum vorbea cu dânsul şi nu cu mine. S-a rugat el o grămadă, da' n-am putut nemica înţelege cât de cât. În unele rânduri era alţi domni ce venea la Tom-all-Alone's să se roage, da'cu toţii parcă vorbea cu ei sau ocăra pe alţii, da' nu vorbea cu noi. Noi n-am aflat nemica de la ei, n-am aflat. Niciodată n-am ştiut ce însemna toată treaba asta.

Ca să spună toate cele de mai sus îi trebuie multă vreme, şi doar un ascultător încercat şi atent l-ar putea auzi şi, auzindu-l, l-ar putea înţelege. După o recădere de scurtă durată în somn sau în amorţire, Jo face dintr-odată o sforţare puternică să se dea jos din pat.

— Stai cuminte, Jo. Ce ai?

— A sosit vremea să mă duc acolo, la locu' de-ngropăciune, domnule… Răspunde băiatul cu o căutătură aiurită.

— Stai culcat şi spune-mi: ce loc de-ngropăciune, Jo?

— Unde l-au pus pe el, care era foarte bun cu mine, zău, foarte bun cu mine era. Mi-a venit vremea să mă duc acolo, la locu' de îngropăciune, domnule, şi să mă rog să fiu pus lângă dânsul. Vreau să mă duc acolo şi să fiu îngropat. Câteodată îmi spunea: „Sunt la fel de sărac ca şi tine astăzi, Jo”, aşa îmi zicea. Şi vreau să-i spun şi eu că-s la fel de sărac ca el acuma şi c-am venit acolo ca să fiu pus alături de el.

— Nu încă, Jo, nu încă!

— Vai! Poate că n-au s-o facă, dacă nu mă duc chiar eu acolo. Dar îmi făgăduiţi să mă duceţi acolo, domnule, şi să mă aşezaţi lângă el?

— Îţi făgăduiesc, Jo, sigur că da.

— Mulţumesc, domnule. Mulţumesc, domnule. Trebuie să ia cheia de la poartă înainte de a mă vârî înăuntru, pentru că-i totdeauna încuiată. Şi-acolo e o treaptă pe care o curăţăm cu mătura de obicei… S-a-ntunecat foarte tare, domnule. Nu vine vreo lumină?

— Vine îndată, Jo.

Îndată. Căruţa e zgâlţâită din toate încheieturile şi drumul bolovănos e foarte aproape de capăt.

— Jo, dragă băiete!

— Vă aud, domnule, prin întuneric, da' bâjbâi că nu văd deloc, bâjbâi… Lăsaţi-mă să vă apuc de mână!

— Jo, poţi să spui după mine ce spun eu?

— Spun orice spuneţi dumneavoastră, domnule, pentru că ştiu că-i bine.

— Tatăl nostru…

— Tatăl nostru!… Da, e tare bine, domnule!

— Carele eşti în Ceruri

— Eşti în Cer uri… Mine lumina, domnule?

— E lângă tine, Jo. Sfinţească-se numele Tău

— Sfinţească-se… Nume…

Lumina a venit asupra drumului lui întunecat de noapte! A murit!

A murit, Majestate! A murit Măriile Voastre, lorzi şi gentilomi! A murit, Sfinţiile Voastre părinţi buni şi răi, de toate soiurile şi credinţele. A murit, oameni buni, născut din mila cerească în inimile voastre şi mort astfel în jurul vostru în fiecare zi, în fiecare clipă!

Împresurare în ramele tablourilor şi adierile de vânt murmură prin salonul cel lung, de parcă cei de pe tablouri şi-ar trage răsuflarea aproape regulat. În capitală, Dedlock-îi din prezent trec la galop în trăsurile lor, cu ochi de far, prin întunericul nopţii, şi valeţii Dedlock-ilor, cu cenuşă pe capetele lor în semn de mare smerenie (sau pudră pentru păr), stau dimineaţa tolăniţi somnoroşi în ferestruicile vestibulului. Lumea mondenă orbită, extraordinară, de aproape cinci mile jur-împrejur, e în toiul însufleţirii, iar sistemul solar se roteşte cu respect, ţinut la distanţa stabilită.

Şezarea din Lincolnshire şi-a închis iarăşi ochii cei mulţi, iar locuinţa din Londra s-a trezit la viaţă.

La Lincolnshire, toţi Dedlock-îi din trecut moţăie unde-i mulţimea mai deasă, unde-s luminile mai sclipitoare, unde toate simţurile sunt slujite cu cea mai mare delicateţe şi rafinament, acolo se află şi Lady Dedlock. De pe înălţimile strălucitoare pe care s-a urcat şi le-a luat în stăpânire, nu lipseşte niciodată. Cu toate că încrederea în sine, pe care demult se bizuia, ca una ce-ar fi putut să ţină orice-ar fi vrut sub mantia sa de dispreţ, cu toate că încrederea aceea e pierdută, cu toate că nu mai are nici-o siguranţă că ceea ce înseamnă ea azi pentru cei din jur va rămâne la fel şi-n ziua următoare, nu-i stă în fire să cedeze sau să-şi piardă curajul, când ochii plini de invidie se ridică asupra ei. Se zice despre Lady Dedlock că-n timpul din urmă s-a făcut mai frumoasă şi mai mândră. Verişorul pirpiriu zice de ea că-i „de-o frumuseţe ce dispreţuieşte… O colecţie-ntreagă… De femei… Că-i de un soi ce-ţi vâră spaima-n-oase… Amintind omului… De femeia ce-l stinghereşte şi care saltă din pat casa-ntreagă, şi-o face d'urlă”, cum zise Shakespeare.

Domnul Tulkinghorn nu zice nimic, nu se uită la nimic. Acum, ca şi până acum, el e de găsit pe pragul încăperilor, cu cravata-i albă peticoasă, încrucişată dezlânat în nodu-i demodat, primind aerul protector al aristocraţiei, fără să dea vreun semn. Dintre toţi bărbaţii, e ultimul ce-ar putea fi bănuit c-ar avea vreo influenţă asupra Doamnei Noastre. Iar dintre toate femeile, ea este fără îndoială cea din urmă care-ar putea fi bănuită că are cumva groază de el.

Un lucru i-a frământat mintea de la ultima lor întrevedere din camera din turn de la Chesney Wold. E hotărâtă şi pregătită ca azi să-l lămurească.

E încă dimineaţă pentru cei din lumea bună, după-amiază potrivitcu mersul soarelui pentru cei mărunţi şi mulţi. Valeţii, istoviţi de-atâta privit afară pe ferestre, se odihnesc pe coridoare, iar capetele grele, splendid împodobite, le spânzură ca nişte discuri de floarea soarelui, trecute. Ca şi ele, par veştejiţi cu fundele şi zorzoanele lor.

Sir Leicester, în bibliotecă, a adormit spre binele patriei, cu nasul în raportul unei comisii parlamentare. Doamna Noastră se află aşezată în camera în care îl primise în audienţă pe tânărul cu numele de Guppy. Roza e cu ea, scrisese pentru ea şi-i citise. Acum, Roza lucrează la o broderie sau la un asemenea lucru frumos şi, pe când fata îşi înclină capul asupra lucrului, Doamna Noastră priveşte în tăcere. E pentru a nu ştiu câta oară astăzi.

— Roza!

Frumoasa fată de la ţară ridică privirea luminoasă. Apoi, văzând cât de serioasă e Doamna Noastră, se uită nedumerită şi uimită.

— Uită-te la uşă. Vezi, e închisă?

Da. Se duce până la uşă, se întoarce şi se uită încă şi mai uimită.

— Sunt gata să-ţi încredinţez o taină, copilă, pentru că ştiu că mă pot încrede în dragostea ta, dacă nu în judecata ta. În ceea ce am de gând să fac, n-am să mă ascund de tine nicidecum. Dar mă încred în tine. Să nu spui nimănui nimic din cele ce se petrec între noi.

Frumoasa cea mică şi timidă făgăduieşte cu toată sinceritatea că se va ţine de cuvânt.

— Ştii tu, o întreabă Lady Dedlock, făcându-i semn să-şi tragă scaunul mai aproape, ştii tu, Roza, că mă port altfel cu tine decât mă port cu alţii?

— Da, doamnă. Sunteţi mult mai bună cu mine. De aceea adesea îmi vine să cred că vă cunosc întocmai cum sunteţi de fapt.

— Adesea îţi vine să crezi, aşadar, că mă cunoşti cum sunt eu de fapt. Biată copilă, biată copilă!

Spune asta cu un soi de dispreţ… Cu toate că nu pentru Roza… Şi se aşază, meditând şi privind visătoare la ea.

— Îţi trece ţie prin minte, Roza, că-mi eşti sprijin şi mângâiere? Îţi închipui tu că fiinţa ta tânără, cu farmecul ei firesc, ce mă îndrăgeşte şi mi-e recunoscătoare, îmi face mare plăcere s-o simt lângă mine?

— Nu ştiu, doamnă, abia de pot nădăjdui asemenea favoare. Dar din toată inima doresc să fie aşa.

— Aşa e, micuţo!

Faţa drăgălaşă nu se mai îmbujorează de plăcere, din pricina expresiei întunecate de pe chipul frumos dinaintea ei. Şi faţa aceea aşteaptă o explicaţie.

— Şi dac-ar fi să-ţi spun acuma: „Pleacă! Părăseşte-mă!”, ar însemna să spun ceea ce mi-ar aduce mare supărare şi tulburare, copilă, şi ceea ce m-ar lăsa într-o mare şi amară singurătate.

— Doamnă, v-am supărat cu ceva?

— Cu nimic. Vino aici, lângă mine.

Roza se apleacă, aşezându-se pe scăunelul de la picioarele doamnei. Doamna Noastră, cu acea mângâiere maternă din faimoasa seară a întrevederii cu fabricantul metalurgist, îşi lasă mâna pe părul negru al fetei şi cu duioşie o ţine lângă ea.

— Ţi-am spus, Roza, că vreau să fii fericită şi că aşa te-aş face, dacă mi-ar fi dat să fac pe cineva fericit pe faţa pământului. Dar nu pot. Sunt raţiuni pe care acuma le ştiu, raţiuni în care tu nu joci nici un rol, şi datorită cărora ar fi cu mult mai bine pentru tine să nu rămâi aici. Nu trebuie să rămâi aici. Am hotărât să nu rămâi. I-am scris tatălui băiatului care te iubeşte să vină astăzi aici. Toate le-am făcut pentru binele tău!

Fata, hohotind de plâns, îi acoperă mâna cu sărutări şi nu conteneşte a spune că ce-are să se facă, ce are să se facă ea, când vor fi despărţite! Stăpâna o sărută pe obraz şi nu răspunde nici un cuvânt.

— Acum îţi doresc să fii fericită, copilă, aflându-te în împrejurări mai prielnice. Să fii iubită şi fericită!

— Ah! Doamna Noastră, m-am gândit la ceva… Iertaţi – mă că-mi iau îngăduinţa… Dar dumneavoastră nu sunteţi fericită.

— Eu!

— Veţi fi mai fericită după ce mă veţi fi îndepărtat? Vă rog, vă rog, mai gândiţi-vă o dată. Lăsaţi-mă să mai stau puţin!

— Ţi-am spus, copilă, că ceea ce fac e spre binele tău, nu spre al meu. E lucru hotărât. Ceea ce sunt pentru tine, Roza, e ceea ce sunt acuma, în clipa de faţă… Nu ceea ce am să fiu ceva mai târziu. Ţine minte ce-ţi spun şi păstrează taina cu sfinţenie. Fă atâta pentru binele meu şi cu asta totul se termină între noi!

Se desprinde de însoţitoarea sa inocentă şi curată la suflet, şi părăseşte încăperea. Târziu, în după-amiaza aceea, doamna apare în capul scării cu aerul cel mai trufaş şi cel mai glacial. Atât de indiferentă, de parcă toate patimile, simţirile, pornirile s-ar fi nimicit în evurile timpurii ale lumii şi-ar fi pierit de pe suprafaţa pământului odată cu toţi ceilalţi monştri dispăruţi.

Lacheul a anunţat sosirea, domnului Rouncewell din pricina căruia Lady Dedlock îşi face apariţia. Domnul Rouncewell nu e în bibliotecă, dar doamna se-ndreaptă într-acolo, sir Leicester e în acea încăpere şi ea doreşte să vorbească mai întâi eu el.

— Sir Leicester, doresc… Dar eşti reţinut.

— O, doamnă, nu. Nicidecum. Numai domnul Tulkinghorn.

Mereu te-ncurci de el. Dând târcoale peste tot locul. Nici-o clipă nu poţi scăpa de el, nici-o clipă nu te poţi simţi în siguranţă.

— Vă cer iertare, Lady Dedlock. Îmi îngăduiţi să mă retrag?

Cu o căutătură ce spune făţiş: „Ştii bine că-ţi stă în putere să rămâi, dacă vrei”, ea îi răspunde că nu-i nevoie şi se îndreaptă spre un scaun. Domnul Tulkinghorn i-l aduce ceva mai în faţă, cu plecăciunea lui stângace, şi se retrage în bolta unei ferestre dinaintea ei. Intercalată între locul unde şade ea şi lumina zilei ce păleşte, strecurându-se de pe strada tăcută la acest ceas târziu, umbra lui cade asupră-i, întunecând totul din jur. La fel cum îi întunecă şi viaţa.

E o stradă tristă, una dintre străzile de cea mai înaltă condiţie, pe care cele două rânduri lungi de case se scrutează cu atâta austeritate, încât vreo şase dintre marile palate par să fi împietrit sub asemenea priviri îngheţate şi nu să fi fost la origine clădite din piatră. E o stradă de o măreţie atât de posomorâtă, atât de hotărâtă să nu binevoiască a se arunca în vâltoarea vieţii, încât până şi uşile şi ferestrele îşi au o ţinută sumbră, a lor proprie, aşa vopsite în negru şi prăfuite, iar grajdurile din spate au o înfăţişare stearpă şi masivă, de parc-ar fi destinate să dea adăpost cailor de piatră ai nobilelor statui. Podoabe încărcate, din fier forjat, se încolăcesc peste şirurile de trepte de pe strada asta groaznică, iar din adăposturile acelea împietrite, stingătoarele desuetelor torţe jinduiesc cu gurile căscate la gazul cel de curând parvenit. Ici şi colo, câte-un cerc de fier mic şi firav, prin care băieţii obraznici încearcă s-arunce şepcile prietenilor (singura lor întrebuinţare astăzi) îşi păstrează locul în frunzarul acoperit de rugină, închinat memoriei uleiurilor de candelă dispărute. Ba, chiar până şi uleiurile ce mai lâncezesc încă, arareori, în câte un vas de sticlă mic şi absurd, în mijloc cu câte-o măciulie ca o stridie, licăresc în fiecare noapte îmbufnate la luminile cele noi, la fel cum fac şi stăpânii lor ţepeni şi scorojiţi în Camera Lorzilor.

De aceea, ce-ar putea dori să vadă Lady Dedlock prin fereastra în care stă domnul Tulkinghorn nu-i cine ştie ce. Şi totuşi… Şi totuşi… Ea îşi îndreaptă o privire într-acolo, ca şi cum ar fi fost dorinţa fierbinte a sufletului ei ca făptura aceea să-i dispară din calea ochilor.

Sir Leicester îşi cere scuze de la Lady Dedlock. Voia să-i spună?

— Doar că domnul Rouncewell e aici (a venit chemat de mine) şi că ar fi mai bine să punem capăt problemei cu fata aceea. M-am plictisit de moarte de povestea asta.

— Cuce pot eu… Ajuta? Întrebă sir Leicester, manifestând o îndoială considerabilă.

— Să-l chemăm aici şi s-o-ncheiem. Vrei să dai poruncă să vină sus?

— Domnule Tulkinghorn, fii bun şi sună. Mulţumesc. Cheamă, se adresă sir Leicester feciorului, manifestându-şi numaidecât termenul comercial, cheamă-l pe domnu' cu fierul să vină aici.

Feciorul pleacă în căutarea domnului cu fierul, îl găseşte şi-l aduce. Sir Leicester primeşte pe feruginosul personaj cu multă îngăduinţă.

— Sper că eşti bine sănătos, domnule Rouncewell. Ia loc. Avocatul meu, domnul Tulkinghorn. Doamna Mea dorea, domnule Rouncewell – sir Leicester, cu dibăcie, trece vorba Doamnei Noastre, cu o fluturare solemnă a mâinii – dorea să stea de vorbă cu dumneata. Hm!

— Aş fi tare fericit, răspunde domnul cu fierul, să pot da cea mai mare atenţie la orice mi-ar face cinstea Lady Dedlock să-mi spună.

Când se întoarce către ea, domnul Rouncewell găseşte că impresia pe care i-o face e mai puţin plăcută decât cea din împrejurarea anterioară. Un aer distant şi trufaş creează o atmosferă de gheaţă în jurul ei şi nimic din comportarea sa nu îndeamnă la sinceritate, aşa cum fusese mai înainte.

— Te rog, domnule, începe Lady Dedlock, cu indiferenţă, îmi îngădui să întreb dacă s-a petrecut ceva între dumneata şi fiul dumitale, în privinţa acelui capriciu al fiului dumitale?

E cam prea obositor pentru ochii ei apatici să-i acorde favoarea unei priviri, când pune întrebarea de mai sus.

— Dacă nu mă înşală memoria, Lady Dedlock, am declarat, când am avut plăcerea de a vă vedea ultima oară, că îmi voi sfătui cu seriozitate fiul să-şi înăbuşe acel… Capriciu.

Fabricantul metalurgist îi repetă expresia, accentuând-o uşor.

— Şi aşa aţi făcut?

— O! Fără îndoială că am făcut-o!

Sir Leicester dă din cap, încuviinţând şi confirmând. Foarte firesc. Domnul cu fierul, de vreme ce-a zis că o va face, era obligat s-o facă. Nici-o deosebire din acest punct de vedere între metalele ordinare şi cele preţioase. Extrem de firesc.

— Şi, vă rog, el a procedat cum l-aţi sfătuit?

— De fapt, Lady Dedlock, nu v-aş putea da un răspuns precis. Mă tem că nu. Probabil că încă nu. În felul nostru de a fi, uneori îmbinăm o intenţie cu… Capriciile noastre de care nu ne putem chiar uşor lepăda. Cred, oarecum, că ăsta este felul nostru de a fi sinceri.

Sir Leicester are o temere că în expresia asta ar putea să fie o semnificaţie Wat Tyler-iană ascunsă şi se cam înfurie. Domnul Rouncewell este într-o perfectă stare de bună-dispoziţie şi cât se poate de politicos, dar în aceste două limite, evident, îşi ticluieşte modul de a se exprima potrivit cu primirea ce i s-a făcut.

— Pentru că, urmează Lady Dedlock, m-am tot gândit la povestea asta… Care mă cam plictiseşte.

— Îmi pare foarte rău, vă asigur.

— Şi la cele ce sir Leicester a spus în această privinţă şi cu care sunt în totul de acord. Sir Leicester se simte măgulit. Şi dacă nu ne puteţi da asigurarea că s-a isprăvit cu capriciul acela, am ajuns la concluzia că fata ar face mai bine să plece de la mine.

— Nu vă pot da nici un fel de asigurare de asemenea fel, Lady Dedlock. Nici-o asigurare de genul acesta.

— Atunci mai bine să plece.

— Să-mi fie iertat, Doamna Mea, intervine politicos sir Leicester, dar poate că asemenea hotărâre ar aduce tinerei fete un prejudiciu pe care nu l-a meritat. Iată o tânără, urmează sir Leicester, expunând maiestuos cu mâna-i dreaptă subiectul ca şi când l-ar servi pe o tavă de argint, o fată al cărei noroc neînchipuit a fost de a câştiga atenţia şi bunăvoinţa unei doamne eminente şi de a trăi sub ocrotirea acelei eminente doamne, împresurată de felurite favoruri pe care o atare situaţie i le conferă şi care sunt, nu mai încape îndoială, imense… Cred, fără îndoială, imense, domnule… Pentru o fată de o asemenea condiţie socială. Se pune apoi întrebarea: se cuvine oare ca tânăra noastră să fie lipsită de atât de multe favoruri şi de neînchipuitu-i noroc numai pur şi simplu fiindcă a – sir Leicester îşi încheie fraza cu o înclinare a capului plină de regret şi scuze, dar şi de demnitate, pe care o adresează metalurgistului – fiindcă a atras privirile fiului domnului Rouncewell? Să vedem, merită oare asemenea pedeapsă? E un lucru drept faţă de ea? Asta a fost înţelegerea noastră dinainte?

— Îmi cer iertare, intervine tatăl fiului domnului Rouncewell; sir Leicester, binevoiţi a-mi îngădui. Cred că pot scurta subiectul. Vă rog să înlăturaţi din considerentele Domniei Voastre argumentele de mai sus. Dacă vă puteţi aminti ceva atât de neînsemnat… Lucru ce nu-i de aşteptat… Atunci vă va veni în minte că primul meu gând în această problemă a fost cu totul potrivnic rămânerii ei aici.

Auzi colo, să înlături din considerente protecţia casei Dedlock? O! Sir Leicester n-are încotro şi trebuie să creadă ce-i aude perechea de urechi pe care a moştenit-o de la asemenea familie, altfel ar fi putut cu drept cuvânt, să se-ndoiască de felul cum i-au relatat urechile cele ce-a cuvântat domnul cu fierul.

— Nu-i nevoie, intervine Doamna Noastră, cu aerul cel mai glacial, mai înainte ca sir Leicester să poată face altceva decât să răsufle uluit, nu-i nevoie să se atace problema pe alte laturi. Fata e foarte bună, n-am absolut nimic să-i reproşez, dar e atât de insensibilă la atâtea favoruri şi la neînchipuitul noroc pe care l-a avut, încât e îndrăgostită… Sau bănuiesc că este, biata prostuţă… Şi nu-i în stare să preţuiască tot ce are.

Sir Leicester cere să se ia aminte că argumentele Doamnei Sale schimbă cazul pe de-a-ntregul. Putea să fie sigur că Lady Dedlock are cele mai bune temeiuri şi raţiuni în sprijinul părerilor sale, şi e pe deplin de acord cu Doamna Noastră. Mai bine să plece fata.

— După cum spunea sir Leicester cu celălalt prilej, domnule Rouncewell, când povestea asta ne cam obosise, continuă Lady Dedlock nepăsătoare, noi nu putem să vă impunem condiţii. Aşadar, fără condiţii şi în împrejurările actuale, fata e cu totul nepotrivită aici şi ar face mai bine să plece. I-am şi spus-o. Aţi dori s-o trimitem noi înapoi în sat, sau aţi prefera s-o luaţi cu dumneavoastră, sau cum doriţi?

— Lady Dedlock, dacă pot vorbi deschis…

— În orice caz.

— Aş dori modalitatea care v-ar scuti cât mai curând cu putinţă de povară şi care ar scoate-o din poziţia pe care o are în prezent.

— Şi ca să vorbesc la fel de deschis, răspunde ea cu aceeaşi nepăsare studiată, la fel aş dori şi eu. Înţeleg că o luaţi cu dumneavoastră?

Domnul cu fierul face o plecăciune de fier.

— Sir Leicester, eşti bun să suni? Domnul Tulkinghorn păşeşte în faţă, ieşind din arcada ferestrei, şi trage cordonul clopotului. Uitasem că sunteţi aici. Mulţumesc.

El face obişnuita închinăciune, şi se retrage liniştit iarăşi la locul lui. Feciorul, răspunzând prompt, îşi face apariţia, primeşte poruncă pe cine să aducă, se repede ca o ghiulea afară, aduce persoana sus-numită şi dispare.

Roza e plânsă şi încă îndurerată. La intrarea ei, metalurgistul îşi părăseşte scaunul, o ia de braţ şi rămâne lângă uşă, gata de plecare.

— Eşti luată sub protecţie, vezi, îi spune Doamna Noastră, obosită şi plictisită ca de obicei, şi pleci de aici sub o pază bună. Am spus că eşti o fată foarte bună şi nu ai de ce plânge.

— Pare până la urmă, îşi dă cupărerea domnul Tulkinghorn, venind mai în faţă cu câţiva paşi făcuţi la întâmplare şi cu mâinile la spate, pare că plânge fiindcă pleacă.

— Aş! Nu-i bine crescută, vedeţi dumneavoastră, răspunde domnul Rouncewell cu oarecare pripă în mişcări, de parcă s-ar fi bucurat c-a dat peste avocat ca să poată riposta. Şi-i o fetiţă fără experienţă, şi nici n-a cunoscut vreodată ceva mai bun. Dac-ar fi rămas aici, domnule, nu mai încape îndoială că s-ar fi perfecţionat.

— Nu mai încape îndoială, este şi răspunsul liniştit al domnului Tulkinghorn.

Roza plânge în hohote, că-i pare tare rău că se desparte de Doamna Noastră şi că a fost fericită la Chesney Wold, şi a fost fericită alături de Doamna Noastră şi că-i mulţumeşte iarăşi şi iarăşi Doamnei Noastre.

— Hai, termină, fetiţă mică şi prostuţă! Îi spune metalurgistul, mustrând-o cu voce înceată, dar fără supărare. Ţine-ţi firea, dacă ţi-i drag Wat!

Doamna Noastră abia îi face semn, fluturând din mână cu nepăsare şi zicându-i:

— Hai, hai! Copilă! Fii cuminte! Poţi pleca!

Sir Leicester s-a lepădat de subiect şi s-a retras în sanctuarul hainei sale albastre. Domnul Tulkinghorn, mai înainte o formă nelămurită proiectată pe întunericul de-afară, se conturează acum, când toată strada e punctată de lumini, în raza ochilor Doamnei Noastre, mai mare şi mai negru ca înainte!

— Sir Leicester şi Lady Dedlock, zice domnul Rouncewell, după o pauză de câteva clipe. Vă rog să-mi îngăduiţi să plec, cu scuzele mele că v-am tulburat iarăşi liniştea, cu toate că nu din iniţiativa mea, în privinţa unui asemenea subiect obositor. Pot foarte bine înţelege, vă încredinţez, cât de obositoare a putut fi pentru Lady Dedlock o asemenea bagatelă. Dacă am îndoieli asupra felului cum m-am comportat şi cum am tratat acest fleac, e numai fiindcă n-am exercitat de la bun început influenţa mea ca s-o fi luat pe tânăra mea prietenă aici de faţă fără să vă mai tulbur deloc. Dar mi s-a părut – sporind probabil importanţa lucrului – că din respect se cuvine să vă dau explicaţiile de rigoare şi din candoare să caut să aflu ce doriţi şi ce v-ar conveni. Nădăjduiesc că-mi veţi ierta lipsa de cunoaştere a manierelor din societatea înaltă.

Datorită cuvintelor menţionate mai sus, sir Leicester se consideră citat şi scos din sanctuarul său.

— Domnule Rouncewell, răspunde el, nu mai stăruiţi. Justificările sunt inutile, sper, de ambele părţi.

— Mă bucur s-aud că spuneţi aşa ceva, sir Leicester şi, de mi-e îngăduit, aş dori, în încheiere, să revin la cele ce-am spus mai înainte în privinţa legăturii de lungă durată pe care mama mea o are cu familia dumneavoastră şi valoarea pe care o asemenea legătură o vădeşte de ambele părţi: aş dori să vă semnalez micul exemplu ce stă la braţ cu mine, care se arată atât de devotată şi înduioşată la despărţire şi în care mama mea, aş crede, s-a trudit ca să trezească asemenea sentimente… Cu toate că nu mai încape îndoială că Lady Dedlock, cu sincerul său interes şi bunăvoinţa sa înnăscută, a reuşit să facă mult mai mult.

Dacă ceea ce a spus e în bătaie de joc, totuşi, poate fi mai adevărat decât îşi închipuie. Dar el subliniază cele spuse fără să se abată de la felul lui deschis de a vorbi, cu toate că, în timp ce vorbeşte, se întoarce înspre partea aceea întunecoasă a camerei, unde şade Doamna Noastră. Sir Leicester s-a ridicat ca să răspundă salutului de despărţire, domnul Tulkinghorn sună iarăşi, feciorul trage iar o fugă şi domnul Rouncewell cu Roza părăsesc casa.

După aceea sunt aduse înăuntru lumini ce-l scot la iveală pe domnul Tulkinghorn, stând încă în arcada ferestrei, cu mâinile la spate, şi pe Doamna Noastră şezând încă jos, în faţă cu silueta lui, care-i acoperă priveliştea nopţii ca şi pe cea a zilei. Lady Dedlock e foarte pierită la faţă. Domnul Tulkinghorn, băgând de seamă paloarea ei în timp ce se scoală ca să părăsească încăperea, îşi zice în sinea lui: „Hm! Are de ce fi! Puterea femeii ăsteia e uimitoare! Tot timpul a jucat un rol!” Dar şi el poate juca un rol… Rolul personajului său de neschimbat… Şi, în vreme ce ţine uşa deschisă pentru femeia aceasta, cincizeci de perechi de ochi, fiecare de cincizeci de ori mai pătrunzător decât ochii lui sir Leicester, tot n-ar putea descoperi la el vreo ştirbitură. Lady Dedlock cinează astăzi singură în apartamentul ei. Sir Leicester este convocat pentru salvarea Partidului Doodle şi pentru înfrângerea grupului Coodle. Lady Dedlock, aşezându-se la cină, încă palidă de moarte (o ilustrare întocmai a textului debitat de verişorul cel pirpiriu) întreabă dacă acesta a plecat. Da. Dacă a plecat şi domnul Tulkinghorn? Nu. Puţin după aceea întreabă iarăşi dacă n-a plecat încă. Nu. Ce face? Feciorul crede că scrie scrisori în bibliotecă. Ar dori doamna să-l vadă? Orice, numai asta nu.

Însă el doreşte s-o vadă pe Doamna Noastră. Câteva minute mai târziu, i se aduce la cunoştinţă că domnul Tulkinghorn, prezentându-i respectele sale, întreabă dacă Doamna Noastră ar putea să aibă bunăvoinţa de a-l primi pentru un cuvânt, două, după cină. Doamna Noastră îl primeşte chiar acum. El vine pe dată, cerându-şi scuze că deranjează, fie chiar cu îngăduinţa dată, în timp ce Doamna Noastră se află la cină. După ce-au rămas singuri, Doamna Noastră îi face un semn cu mâna, ca să se lipsească de asemenea prefăcătorie.

— Ce doreşti, domnule?

— Ei bine, Lady Dedlock, răspunde avocatul, luându-şi un scaun la mică depărtare de ea, şi frecându-şi încetişor picioarele-i înţepenite, în sus şi-n jos, în sus şi-n jos… Sunt destul de uimit de calea pe care aţi apucat.

— Într-adevăr?

— Da! Hotărât lucru. Nu eram pregătit pentru aşa ceva. Socot că e o abatere de la înţelegerea noastră şi de la făgăduiala dumneavoastră. Ne pune pe amândoi într-o poziţie nouă, Lady Dedlock. Mă văd silit să spun că n-o aprob.

Se opreşte din fricţionarea picioarelor şi se uită la ea cu mâinile pe genunchi. Stăpân pe sine, aşa cum e, se simte totuşi în felul lui o oarecare libertate nedefinită, care e nouă şi care n-a scăpat spiritului de observaţie al femeii.

— Nu te înţeleg bine.

— O, da, mă înţelegeţi, cred. Cred că mă înţelegeţi. Haideţi, haideţi, Lady Dedlock, nu trebuie să ne prefacem şi să ocolim punctul central. Doar ştiţi că fata vă era dragă.

— Ei şi, domnule?

— Şi ştiţi… Cum şi eu ştiu… Că nu aţi îndepărtat-o pentru raţiunile pe care le-aţi arătat, ci în scopul de a o depărta cât mai mult cu putinţă… Să-mi fie iertat că menţionez faptul ca factor al problemei… De demascarea şi ruşinea care vă ameninţă.

— Ei şi, domnule?

— Ei şi, Lady Dedlock? Răspunde avocatul încrucişându-şi picioarele şi mângâindu-şi genunchiul de deasupra. Obiectez asupra celor ce aţi făcut. Socot c-aţi procedat primejdios. Ştiu că lucrul nu era necesar, ci e tocmai potrivit ca să dea loc la vorbe, îndoieli, zvonuri, mai ştiu eu câte, în casă. Pe lângă asta e o încălcare a înţelegerii noastre. Trebuia să rămâneţi exact aceeaşi care aţi fost înainte. Pe când – e desigur evident pentru dumneavoastră cum e şi pentru mine – în seara asta aţi fost foarte diferită de ceea ce aţi fost până acum. Şi încă, Dumnezeu să mă ierte, Lady Dedlock, atât de făţiş!

— Dacă, domnule, începe ea, cunoscându-mi taina… Dar se întrerupe.

— Acum, Lady Dedlock, ăsta e fondul problemei, şi în fondul problemei, temeiurile nu trebuie ţinute în evidenţă. Nu mai e secretul Domniei Voastre, mă iertaţi. Aici este tocmai greşeala. E secretul meu în păstrare pentru sir Leicester şi familie. Dacă ar fi taina Domniei Voastre, nu am fi aici, purtând conversaţia de faţă.

— E foarte adevărat. Dacă, ştiindu-mi taina, fac tot ce pot ca să cruţ o fată nevinovată (mai cu seamă amintindu-ţi chiar aluzia dumitale la fată, când ai adus la cunoştinţa oaspeţilor adunaţi la Chesney Wold povestea vieţii mele), ca s-o cruţ de pata ruşinii mele ce ameninţă să se dea în vileag, înseamnă că eu procedez potrivit cu o hotărâre pe care am luat-o. Nimic şi nimeni din lume nu o poate clinti şi nu mă poate abate de la ea.

Toate acestea le spune cu multă atenţie şi claritate şi cu tot atâta exteriorizare a sentimentelor câtă arată şi el. Cât despre Tulkinghorn, acesta dezbate metodic fondul problemei ca şi cum doamna n-ar fi decât un instrument neînsufleţit folosit în afaceri judiciare.

— Da? Atunci vedeţi, Lady Dedlock, răspunde el, nu sunteţi persoana în care să se încreadă cineva. Aţi adus cazul în văzul tuturor, întemeindu-vă pe aparenţe şi, aşa stând lucrurile, nu sunteţi persoana în care să se încreadă cineva.

— Poate că-ţi mai aminteşti că asupra acestui punct am arătat oarecare temere, când am vorbit în noaptea aceea la Chesney Wold?

— Da, răspunde domnul Tulkinghorn, ridicându-se glacial şi stând în faţa vetrei căminului. Da, îmi aduc aminte, Lady Dedlock, că v-aţi referit cu siguranţă la fată, dar asta s-a întâmplat înainte de a fi căzut noi la învoială, şi atât litera, cât şi spiritul învoielii noastre exclud cu desăvârşire orice acţiune din partea dumneavoastră, sprijinită pe descoperirea mea. Asupra acestui lucru nu mai poate fi nici-o îndoială. Cât despre cruţarea sau apărarea fetei, ce valoare sau ce importanţă are ea? S-o cruţaţi! Lady Dedlock, avem de-a face cu numele compromis al unei ilustre familii. Era de presupus că drumul merge drept… Trecând peste orice, fără să se abată nici la dreapta, nici la stânga, fără a ţine seama de nici un soi de considerente în cursul său, fără să cruţe sau să apere nimic, călcând în picioare orice i-ar ieşi în cale.

Doamna îşi ţinea privirile aplecate asupra mesei. Atunci însă îşi ridică ochii şi se uită la el. O expresie aspră se citeşte pe figura ei, şi o parte a buzei de jos e strânsă între dinţi. „Femeia asta mă înţelege”.

— Gândeşte domnul Tulkinghorn, în timp ce ea îşi lasă iarăşi privirile. „Ea nu poate fi cruţată. De ce-ar cruţa dânsa pe alţii?”

Un scurt răstimp, amândoi rămân tăcuţi. Lady Dedlock nu s-a atins de cină, dar de două sau trei ori şi-a turnat cu o mână fermă apă şi a băut-o. Se ridică de la masă, se îndreaptă către o sofa, se întinde pe ea, acoperindu-şi faţa. Nimic din felul ei n-ar trăda slăbiciune şi nici n-ar deştepta compătimire. E dusă pe gânduri, întunecată şi concentrată. „Femeia asta” gândeşte domnul Tulkinghorn, stând în faţa vetrei căminului, iarăşi ca un obiect întunecat ce-i acoperă priveliştea, „femeia asta e un fenomen”.

O studiază pe îndelete, fără să vorbească un timp. Şi ea studiază ceva pe îndelete. Nu va fi ea prima care să rupă tăcerea, părând de fapt atât de nefiresc s-o facă, cu toate că domnul Tulkinghorn a rămas acolo lângă ea până la miezul nopţii, încât, în cele din urmă, se vede silit dânsul să deschidă gura.

— Lady Dedlock, partea cea mai neplăcută a acestei discuţii de afaceri stă încă în faţa noastră. Înţelegerea noastră s-a desfăcut. O doamnă de inteligenţa şi puterea de caracter de care dispuneţi va fi pregătită să afle că declar acum înţelegerea aceea nulă şi neavenită şi că-mi iau libertatea de acţiune.

— Sunt foarte pregătită.

Domnul Tulkinghorn îşi înclină capul.

— Asta e tot cu ce am avut a vă tulbura, Lady Dedlock.

Doamna îl opreşte pe când e gata să iasă din cameră, şi-l întreabă:

— Asta e înştiinţarea pe care trebuia s-o primesc? Doresc să nu mă înşel în privinţa intenţiilor dumitale.

— Nu chiar înştiinţarea pe care trebuia s-o primiţi, Lady Dedlock, pentru că înştiinţarea plănuită presupunea că înţelegerea noastră a fost respectată; de fapt – însă – e aceeaşi, de fapt e aceeaşi. Deosebirea e doar pur şi simplu în concepţia unui jurisconsult.

— Nu ai de gând să-mi trimiţi altă înştiinţare?

— Aveţi dreptate. Nu am de gând.

— Intenţionezi să-l pui pe sir Leicester în cunoştinţă de cauză în seara asta?

— O întrebare direct la ţintă! Răspunde domnul Tulkinghorn cu un zâmbet abia schiţat, dând prudent din cap că nu. Nu, nu în seara asta.

— Mâine?

— Ţinând seama de toate amănuntele, prefer să nu vă răspund la întrebarea Domniei Voastre, Lady Dedlock. Dacă ar fi să vă spun că nu ştiu exact când, nu m-aţi crede şi n-ar răspunde niciunui scop. S-ar putea să fie mâine. Mai mult n-am a mai spune. Sunteţi prevenită, iar eu nu vă pot oferi nici un fel de speranţe, căci împrejurările ar putea să nu le confirme. Vă doresc noapte bună!

Ea îşi trage mâna, îşi întoarce faţa palidă către dânsul, pe când el se îndreaptă tăcut spre uşă, şi îl mai opreşte o dată, tocmai când e pe punctul de a deschide uşa.

— Intenţionezi să mai rămâi un timp aici în casă? Mi s-a spus că scriai în bibliotecă. Ai de gând să te întorci acolo?

— Numai ca să-mi iau pălăria. Mă duc acasă.

Ea îşi apleacă ochii în loc să-şi încline capul; mişcarea e foarte neînsemnată şi ciudată; iar el se retrage. Ieşit din cameră, îşi priveşte ceasornicul, dar are impresia că-l înşală cu vreun minut sau cam aşa ceva. Deasupra scării se află un ornic splendid, faimos pentru precizia lui, aşa cum arareori sunt ornicele splendide. „Şi tu ce zici? Îl întreabă domnul Tulkinghorn, adresându-i-se. Ce zici?”

Dacă i-ar răspunde acum: „Nu te duce acasă!” Ce ornic faimos ar mai fi de azi înainte, dacă în seara asta, din toate celelalte seri pe care le-a măsurat, i-ar spune acestui bătrân, dintre toţi tinerii şi bătrânii ce i-au stat în faţă: „Nu te duce acasă!” Cu clopoţelu-i pătrunzător şi limpede, bate de trei sferturi după şapte şi ticăie mai departe.

— Ei! Eşti mai prost decât te-am crezut! Zice domnul Tulkinghorn, mustrându-şi în şoaptă ceasornicul. Două minute în plus? În viteza asta n-ai să rezişti cât trăiesc eu!

Ce grozav ceas ar mai fi dacă ar răspunde mustrării lui cu o facere de bine, dacă i-ar ticăi în răspuns: „Nu-te-du-ce-a-ca-să!”

Iese în stradă, merge înainte cu mâinile la spate, pe sub umbra caselor semeţe, ale căror multe taine, încurcături, ipoteci, treburi delicate de tot felul sunt adunate în vesta lui de satin neagră şi veche.

Le cunoaşte toate tainele, până şi pe cele ale cărămizilor şi ale tencuielii. Hornurile înalte îi semnalează telegrafic secretele de familie. Totuşi, nici-o voce de-a lor, în drumul lung de câteva mile, nu-i şopteşte: „Nu te duce acasă!”

Prin gălăgia şi mişcarea de pe străzile oamenilor de rând, prin vuietul şi duruitul multor vehicule, multor picioare şi multor voci, luminat de lămpile prăvăliilor aprinse, suflat de vântul din apus, înghesuit de mulţimea trecătorilor, e mânat fără milă în drumul lui şi nu întâlneşte nici-o voce care să-i şoptească: „Nu te duce-acasă!” Ajuns în sfârşit în camera-i mohorâtă, ca să-şi aprindă lumânările şi să se uite înjur, şi-n sus, zărind romanul ce arată cu mâna întinsă din tavan, nu vede în degetul romanului nici un nou înţeles în seara asta, şi nici în fluturarea grupului însoţitor; nimic care să-i dea ultimul avertisment: „Nu veni aicea!”

E o noapte cu lună, dar luna fiind la al treilea pătrar, abia acum răsare deasupra marii mulţimi a Londrei. Stelele strălucesc aşa cum străluceau deasupra tablelor ce acopereau turnul castelului de la Chesney Wold. Femeia aceea, aşa cum în ultima vreme se obişnuise el s-o numească, se uită pe cer la stele. Sufletul înlăuntrul ei e frământat, îi e rău de la inimă şi n-are odihnă. Încăperile mari i se par strâmte şi înăbuşitoare. Nu poate să le-ndure strâmtoarea şi are să se plimbe prin grădina învecinată.

Cu mult prea capricioasă şi voluntară în tot ce face, ca să mai pricinuiască cine ştie ce uimire celor din jur, femeia aceea, învăluită cu nepăsare într-o haină, iese afară în noaptea cu lună. Lacheul o însoţeşte cu cheia. După ce-a deschis poarta parcului, el depune cheia în mâinile doamnei, la cererea Domniei Sale şi i se porunceşte să se întoarcă. Are să se plimbe pe-acolo o bucată de vreme, ca să-şi aline durerea de cap. Poate are să lipsească un ceas, poate mai mult. N-are nevoie să fie însoţită mai departe. Poarta împinsă se închide cu un trăncănit şi lacheul o părăseşte; rămasă singură, se topeşte în umbra întunecată a câtorva copaci.

Noapte minunată, cu o lună mare şi strălucitoare şi cu o puzderie de stele. Domnul Tulkinghorn, îndreptându-se spre pivniţă şi deschizând şi închizând uşile acelea ce răsunau, trebuie să treacă printr-o curte micuţă ca de închisoare. Întâmplător, se uită în sus, gândind ce noapte minunată, ce lună strălucitoare şi mare, ce puzderie de stele! Şi ce noapte tăcută!

Foarte tăcută noapte. Când luna străluceşte cu atâta putere, singurătatea şi tăcerea par să se aştearnă ca născute din ea, înrâurind până şi locurile înţesate de lume şi pline de viaţă. Tăcerea nopţii nu se aşterne numai pe şoselele prăfuite şi pe culmile colinelor de unde poate fi văzută întinderea largă a câmpiei adormite, din ce în ce mai tăcută, ci se revarsă în depărtare până pe marginea zimţuită a copacilor profilaţi pe cer, cu fantomatica înflorire cenuşie de pe creste. Tăcerea nopţii nu se-aşterne numai peste fluviul cu păşunile din luncile sale verzi şi bogate, al cărui curs sclipeşte printre insule încântate, printre zăgazuri ce murmură, printre vâltori ce şoptesc. Iar liniştea ce se revarsă nu-l însoţeşte numai în cursul lui, pe unde răsar casele în ciorchine, pe unde multe poduri se oglindesc în apele sale, pe unde debarcadere şi corăbii îl întunecă şi-l fac înspăimântător, şi nici pe unde şerpuieşte printre acele desfigurări de mlaştini ale căror faruri sinistre se înalţă pe maluri ca nişte schelete scăldate, sau pe unde se lărgeşte prin regiunea mai abruptă a terenurilor ridicate, bogate în lanuri, mori de vânt şi turle, şi unde se împreunează cu marea mereu frământată. Tăcerea nopţii nu se-aşterne numai pe adâncuri şi pe ţărm, acolo unde paznicul stă de veghe să vadă corabia cu aripile-i întinse că taie poteca de lumină, părându-i-se că i se înfăţişează numai lui; dar chiar peste puzderia de lume a Londrei, aşa cum o vede străinul, s-a lăsat oarecare linişte. Turlele şi turnurile imensului oraş, precum şi singura sa mare catedrală sunt mai aeriene; vârfurile caselor afumate îşi pierd vulgaritatea în firava lor strălucire; zgomotele ce se-nalţă de pe străzi sunt mai puţine şi mai îndulcite, iar paşii de pe caldarâm trec mai cuminţi. În acele câmpuri pe care domiciliază domnul Tulkinghorn, unde păstorii cântă pe fluierele Curţii de Justiţie, care-s fără de oprire şi-şi ţin oile în turmă cu cârlige şi cu bâte, până ce termină să le tundă din cale afară de scurt, orice zgomot e înghiţit în noaptea asta cu lună, pierzându-se într-un freamăt ce sună-n depărtare, ca şi cum oraşul ar fi un pahar imens ce vibrează.

Dar ce-i asta? Cine-a tras cu o puşcă sau cu un pistol? Unde a fost?

Puţinii trecători tresar, se opresc şi se uită în jurul lor. Câteva ferestre şi uşi se deschid şi lumea iese să vadă ce-i. A fost o explozie puternică, urmată de un ecou şi un zăngănit greoi. S-a zguduit o casă, sau aşa zice un om ce trece. În vecinătate, zgomotul a sculat toţi câinii care latră stârniţi. Pisici înspăimântate fug cât pot peste drum. În timp ce câinii mai latră şi mai urlă… Un câine mai ales urlă ca un demon… Clopotele de la biserici, ca şi cum şi ele s-ar fi înfiorat, se pornesc să bată. Vuietul de pe străzi de asemenea pare a creşte până ce ajunge chiot. Dar curând se termină. Înainte ca ultimul orologiu să-nceapă a bate zece, s-a făcut linişte. După ce-a încetat din bătaie, noaptea minunată, luna mare şi strălucitoare şi puzderia de stele sunt lăsate iarăşi în pace.

Domnul Tulkinghorn n-a fost deranjat? Ferestrele lui sunt întunecate şi tăcute, iar uşa e închisă. Ar trebui să fie ceva într-adevăr cu totul neobişnuit ca să-l scoată din găoacea lui. De auzit, nu-i auzit, de văzut, nu-i văzut. Ce explozie de tun ar putea oare să-l scoată pe bătrânul ruginit din liniştea lui de nezdruncinat?

De mulţi ani, romanul încăpăţânat a stăruit s-arate cu degetul de pe tavan, fără nici un sens anume. Nu s-ar părea că în noaptea asta gestul său are o nouă semnificaţie. O dată ce-a arătatcu degetul, arată mereu… ca toţi romanii, sau chiar ca britanicii urmăriţi de-o singură idee. Iată-l, fără să aibă vreo îndoială, în atitudinea-i impasibilă, arătând cu degetul zadarnic, cât e noaptea de lungă. Lumină de lună, întunecime, zori, răsărit de soare, zi. Iată-l încă tot arătând de zor cu degetul, şi nimeni nu se sinchiseşte de el.

Dar, puţin după revărsarea zilei, vin şi oamenii să cureţe camerele. Şi, sau romanul are altă intenţie, sau primul om care a intrat s-a speriat, fiindcă, ridicându-şi privirea în sus, spre mâna întinsă a romanului, şi apoi uitându-se în jos la ceea ce-i acolo dedesubt, omul acela scoate un ţipăt şi-o rupe la fugă. Ceilalţi, uitându-se înăuntru, acolo unde se uitase celălalt, scot şi ei ţipete şi-o iau la goană şi se face mare zarvă în stradă.

Ce vrea să spună asta? În camera întunecoasă nu se îngăduie nici-o lumină şi persoane neobişnuite intră în ea, păşind domol, dar din greu; cară o povară în camera de culcare şi o aşază jos. Cât e ziua de lungă se şopteşte, se pun întrebări, se fac cercetări cu stricteţe în fiecare colţişor, se caută cu grijă urme de paşi şi se înseamnă tot cu grijă aşezarea fiecărei mobile. Toţi ochii se ridică în sus spre roman şi toate vocile şoptesc:

— Măcar dac-ar putea spune ceea ce a văzut!

Romanul arată către o masă cu o sticlă de vin (aproape plină) şi un pahar şi două lumânări, care au fost stinse, suflându-se asupra lor, curând după ce fuseseră aprinse. Mai arată către un scaun gol şi către o pată de pe duşumea în faţa scaunului, care abia de poate fi acoperită cu palma. Obiectele enumerate se află direct în raza vederii sale. O imaginaţie aprinsă ar putea crede că a fost acolo ceva atât de înspăimântător, încât tot restul compoziţiei, nu numai romanul acela, acolo prezent, cu picioarele exagerat de lungi, ci şi norii, şi florile, şi coloanele… pe scurt toată alegoria trup şi suflet şi toată mintea din capetele ei… Puteau să înnebunească de-a binelea. Se întâmplă fără greş că oricine intră în încăperea întunecoasă şi se uită la lucrurile de care a fost vorba mai sus, ridică apoi ochii spre roman şi vede că privirile lui sunt învăluite în taină şi spaimă, ca şi cum ar fi fost un martor ce-a amuţit.

Aşa că de-a lungul multor ani ce-au să vină, se va întâmpla cu siguranţă să se spună poveşti cu stafii despre pata aceea de pe duşumea, atât de lesne de acoperit, atât de greu de şters, iar romanul cu arătătorul întins de pe plafon va arăta – atâta vreme cât praful, şi umezeala, şi păianjenii îl vor cruţa – cu mult mai multă noimă către acele obiecte, decât o făcuse pe timpul domnului Tulkinghorn, şi cu un subînţeles prevestitor de moarte. Pentru că timpul domnului Tulkinghorn s-a încheiat pe veşnicie; căci romanul a arătat spre mâna ucigaşă, ridicată împotriva vieţii lui şi, neputincios, a tot arătat de cu seară până dimineaţa la el, aşa cum zăcea cu faţa în jos pe duşumea, cu inima străpunsă de un glonţ. Prietenie statornică nui mare eveniment anual i-a venit rândul în întreprinderea domnului Matthew Bagnet, altfel numit şi Lignum Vitae, fost artilerist şi actual fagotist. Eveniment de sărbătorire şi aniversare. Celebrarea în familie a zilei de naştere.

Nu-i ziua de naştere a domnului Bagnet. În comerţul său de instrumente muzicale, domnul Bagnet deosebeşte asemenea dată de celelalte numai prin faptul că-şi sărută copiii mai zgomotos înainte de micul dejun, fumează o pipă în plus după cină şi se întreabă, când se înserează, ce-o fi gândind biata maică-sa despre socoteala asta… Pretext de infinite speculaţii, din cauza plecării maică-sii din viaţă de vreo douăzeci de ani şi mai bine. Oamenii arareori se-ntorc cu gândul la tatăl lor, dar în contabilitatea amintirii parc-au transferat întreaga lor afecţiune filială pe numele mamei. Domnul Bagnet e unul dintre aceştia. Poate că aprecierea exaltată a meritelor soţiei sale, căreia îi spune, alintând-o, „bătrânica”, îl face să considere substantivul „devotament” de genul feminin.

Nu-i nici ziua de naştere a vreunuia dintre cei trei copii ai săi. Asemenea evenimente sunt cinstite cu anumite semne de consideraţie, care arareori depăşesc graniţele unor „La mulţi ani” şi ale unei budinci. La ultima zi de naştere a tânărului Woolwich, băgând de seamă el cât a crescut băiatul şi cât s-a dezvoltat în toate privinţele, într-un moment de profundă cugetare asupra schimbărilor meşterite de timp, a purces să-l chestioneze din catehism, dorind să pună cu extremă exactitate întrebările numărul unu şi doi: Cum te cheamă? Şi Cine ţi-a dat numele tău? Dar precizia exactă a memoriei sale dând greş, a înlocuit-o cu întrebarea numărul trei: Şi cum îţi place numele tău? Pe care a formulat-o subliniindu-i însemnătatea atât de edificatoare şi desăvârşită, ca să-i dea un caracter pe deplin ortodox. Totuşi, întâmplarea de mai sus, de la acea anume aniversare, a fost un incident special ce nu intră în programul general al solemnităţii.

Azi e ziua de naştere a bătrânicii şi-i cea mai mare sărbătoare, însemnată cu litera cea mai roşie în calendarul domnului Bagnet. Fericitul eveniment e totdeauna sărbătorit potrivit anumitor forme stabilite şi prescrise de domnul Bagnet de mai mulţi ani încoace. Domnul Bagnet fiind profund încredinţat că a avea două păsări la cină înseamnă a atinge culmea luxului imperial, în mod invariabil el însuşi se duce la piaţă cu noaptea în cap, în dimineaţa zilei cu pricina, să cumpere o pereche; tot astfel, în mod invariabil e înşelat de vânzător, şi pricopsit cu cei mai vechi locatari de cotineaţă din Europa. Întorcându-se cu asemenea recorduri triumfale de duritate, legate într-o năframă curată, alb cu albastru (indispensabilă pentru pregătirile în curs), ca din întâmplare o pofteşte pe doamna Bagnet să mărturisească la micul dejun ce-ar dori să mănânce la prânz. Doamna Bagnet, ca din întâmplare ce nu se ştie să fi dat vreodată greş, răspunde că pasăre, iar domnul Bagnet pe dată scoate bocceaua dintr-o ascunzătoare, în mijlocul unei uimiri şi bucurii generale. Mai departe, Domnia Sa pretinde că bătrânica nu trebuie să facă nimic cât e ziua de lungă, ci doar să stea îmbrăcată cu cea mai bună rochie şi să fie servită de el şi de copii. Cum niciodată nu s-a ilustrat prin priceperea-i culinară, e lesne de înţeles că toată treaba asta e socotită de bătrânică mai curând ca un ceremonial decât ca o bucurie, dar ea îşi păstrează demnitatea manifestând o voioşie de neînchipuit.

La prezenta zi de naştere, domnul Bagnet a îndeplinit obişnuitele preliminarii. Acumpărat două specimene de înaripate, care, dacă există vreun adevăr în zicale, sigur că-şi mâncaseră de mult mălaiul, până să ajungă la frigare. Domnul Bagnet şi-a uimit şi bucurat familia prin neaşteptata lor apariţie; el însuşi dirijează frigerea păsărilor, iar pe doamna Bagnet o mănâncă palmele înnegrite de treabă, şi-ar sări să împiedice ceea ce vede că merge pe dos, dar şade în rochia ei de ceremonie, ca un oaspete preacinstit.

Quebec şi Malta pun faţa de masă pentru prânz, în timp ce Woolwich, slujind, aşa cum îi şade bine, sub ordinele tatălui său, învârte păsările în frigare. Tinerelor ajutoare de bucătar, doamna Bagnet le face din când în când cu ochiul sau le dă din cap că nu, sau îşi încruntă faţa când săvârşesc câte o greşeală.

— La unu şi jumătate, zice domnul Bagnet. Precis până la secundă. Vor fi gata.

Doamna Bagnet observă cu spaimă că una dintre păsări stagnează în faţa focului şi a început să se ardă.

— Ai să ai un prânz, bătrânico, declară domnul Bagnet, demn de o regină.

Doamna Bagnet îşi arată cu voioşie dinţii albi, dar manifestă atâta nelinişte interioară faţă de fiul ei, încât băiatul e împins de îndemnul dragostei s-o întrebe din ochi ce se-ntâmplă… Şi rămâne aşa cu ochii căscaţi, uitând cu desăvârşire de păsări şi nedând nici un semn că are să-şi revină în fire. Din fericire, sora lui mai mare bagă de seamă pricina neliniştii doamnei Bagnet, şi cu un pumn dojenitor îl trezeşte la realitate. Păsările oprite în loc pornind să se-nvârtească iarăşi, doamna Bagnet închide ochii, profund uşurată.

— George vine la noi, zice domnul Bagnet. La patru şi jumătate. Precis la secundă. De câţi ani, bătrânico, tot vine la noi? Câţi se-mplinesc astăzi după-amiază?

— Ah, Lignum, Lignum! De-atâţia câţi au trebuit ca să-mbătrânească o femeie tânără. Aşa încep să cred. Cam atâţia, nu mai puţini, răspunde doamna Bagnet, râzând şi clătinând din cap.

— Bătrânico, zice domnul Bagnet, fii fără grijă. Eşti tot aşa de tânără cum ai fost de când te ştiu. Dacă nu încă mai tânără. Chiar aşa cum şi eşti. După cum oricine poate vedea.

Quebec şi Malta strigă, bătând din palme, că Şmecherul sigur că are să aducă ceva mamei şi încep să facă presupuneri ce anume.

— Ştii dumneata, Lignum, începe a vorbi doamna Bagnet, aruncând o privire pe faţa de masă şi făcând cu ochiul drept: „Sare!” către Malta, şi înlăturând cu o clătinare din cap piperul de la Quebec. Îmi vine a crede că pe George l-a apucat dorul de hoinăreală.

— George, răspunde domnul Bagnet, nu mai pleacă. Nu dezertează. Să-şi lase vechiului camarad la nevoie! Nu te teme de asta!

— Nu, Lignum. Nu. Nu zic c-are s-o facă. Nu cred c-are s-o facă. Dar dacă ar putea să iasă din încurcăturile lui băneşti, cred că ar pleca.

Domnul Bagnet o întreabă de ce.

— Hm, face soţia lui, dusă pe gânduri. George îmi pare că şi-a pierdut răbdarea, e neliniştit. Nu zic că nu-i la fel de independent ca totdeauna. Desigur că trebuie să fie independent, altfel n-ar mai fi George, dar suferă, pare amărât.

— E peste măsură de sâcâit, zice domnul Bagnet. De un avocat. Care ar scoate şi pe dracu' din sărite.

— Asta e altceva, încuviinţează soţia lui, dar lucrurile stau aşa cum spun eu, Lignum.

Pentru moment conversaţia e întreruptă de nevoia în care se află domnul Bagnet de a-şi concentra întreaga forţă a spiritului asupra prânzului oarecum primejduit de temperamentul uscat al păsărilor, care n-au vrut să producă nici un pic de zeamă, precum şi de sosul care n-a căpătat nici un gust, dar în schimb a căpătat o culoare întunecată. Cu o îndărătnicie asemănătoare, cartofii se fărâmă în furculiţă, în operaţia curăţirii lor de coajă, desfăcându-se din mijloc în toate direcţiile, de parcă i-ar fi prins un cutremur de pământ. De asemenea, labele înaripatelor sunt mai lungi decât era de dorit şi mult prea solzoase. Înlăturând asemenea necazuri pe cât s-a priceput mai bine, domnul Bagnet în sfârşit împarte mâncarea şi toţi se aşază la masă. Doamna Bagnet ocupă locul oaspetelui, în partea lui din dreapta.

Ebine că bătrânica n-are decât o zi de naştere pe an, pentru că de două ori asemenea îngăduinţă în materie de înaripate ar putea fi dăunătoare. Orice ligament şi tendon delicat pe care înaripatele le au de la natură, la aceste două specimene s-au dezvoltat în forma ciudată de strune de chitară. Mădularele parc-ar fi prins rădăcini în piepturile şi trupurile lor, aşa cum copacii bătrâni prind rădăcini în pământ. Picioarele le sunt atât de tari, încât îţi vine a crede că şi-au petrecut cea mai mare parte a lungii şi anevoioasei lor vieţi în exerciţii pedestre şi cu pregătiri de luptă. Dar domnul Bagnet, străin de asemenea mici cusururi, aşteaptă ca doamna Bagnet să mănânce o cantitate foarte serioasă din asemenea delicatese ce-i stau dinainte, şi cum buna noastră bătrânică n-ar vrea pentru nimic în lume să-i pricinuiască vreo dezamăgire nicicând, dar mai cu seamă într-o asemenea zi, îşi pune în primejdie digestia într-un chip înfricoşător. Cum reuşeşte Woolwich, fără să destindă din familia struţilor, să cureţe carnea de pulpă de pe ciolanele ce par nişte beţe de bătut toba, maică-sa îngrijorată nu poate pricepe nici în ruptul capului.

Bătrânica mai are de trecut printr-o încercare după terminarea mesei, trebuind să şadă în ţinuta ei de ceremonie ca să vadă cum se curăţă camera, cum se mătură vatra, cum se spală şi se freacă farfuriile şi tacâmurile în curtea din spate. Marea desfătare şi energie pe care cele două tinere domnişoare le depun în împlinirea unor asemenea îndatoriri, prinzându-şi fustele în brâu după modelul mamei lor şi alunecând încoace şi încolo pe micile platforme ale unor saboţi, îţi inspiră cele mai grozave speranţe pentru viitor, dar şi oarecare îngrijorare pentru prezent. Aceleaşi pricini duc la învălmăşirea lingurilor, la trăncănitul oalelor de lut, la tărăboiul cănilor de tablă, la smucitul măturilor şi la risipa de apă, toate din mare belşug, ba, până şi cele două domnişoare ude leoarcă de apă, oferă un spectacol prea emoţionant pentru doamna Bagnet, ca să-l poată gusta cu calmul cuvenit poziţiei sale. În sfârşit, diferitele operaţii de curăţire s-au încheiat triumfal. Quebec şi Malta îşi fac apariţia cu rochiile schimbate, zâmbitoare şi puse la punct; pipe, tutun şi ceva de băut sunt puse pe masă, iar bătrânica gustă pentru întâia oară pacea sufletească ce i-a fost hărăzită în ziua unei asemenea încântătoare distracţii.

Când domnul Bagnet se aşază pe locul său obişnuit, acele ceasornicului sunt foarte aproape de patru şi jumătate, iar când ele arată precis ora, bărbatul vesteşte:

— George! Precizie de militar!

E George! Îi felicită din toată inima pe bătrânică (pe care o sărută în asemenea împrejurare) şi pe domnul Bagnet.

— Mulţi ani la toţi! Zice domnul George.

— Dar, George, bătrâne! Exclamă doamna Bagnet, uitându-se la el din scurt. Ce ţi s-a întâmplat?

— Întâmplat mie?

— Vai! Dar eşti atât de alb la faţă… Dumneata… Şi arăţi atât de tulburat. Nu-i aşa, Lignum?

— George, zise domnul Bagnet, spune-i bătrânicii. Ce s-a întâmplat?

— Nu ştiam că sunt alb la faţă, răspunde oşteanul trecându-şi mâna peste sprâncene, şi nu ştiam că arăt tulburat şi-mi pare rău că-i aşa. Dar, ce-i drept, băiatul acela care a fost adus la mine acasă a murit ieri după-masă şi m-a cam întors pe dos.

— Sărmana făptură! Exclamă doamna Bagnet cu milă de mamă. S-a dus? Vai! Vai!

— N-aveam de gând să vă spun nimic de asta, fiindcă nu-i subiect pentru o zi de naştere, dar m-aţi şi descoperit, după cum vedeţi, când nici n-am apucat să mă aşez. Mi-aş fi revenit într-o clipă, zice oşteanul, silindu-se să vorbească mai vesel, dar dumneata eşti atât de iute, doamnă Bagnet.

— Ai dreptate, bătrânica, face domnul Bagnet, e iute ca praful de puşcă.

— Ba mai mult încă; azi e ziua ei şi trebuie să-i intrăm pe sub piele, strigă domnul George. Ia priveşte! Am adus cu mine o broşă mică. E un fleac, ştii dumneata, dar e o amintire. Numai de-atâta e bună, doamnă Bagnet.

Domnul George scoate darul care e întâmpinat cu sărituri şi bătăi din palme de admiraţie din partea tinerilor familiei şi cu un soi de uimire reverenţioasă din partea domnului Bagnet.

— Bătrânico, zice domnul Bagnet, spune-i părerea mea!

— Ei, bine, e-o minune, George! Exclamă doamna Bagnet. E cel mai frumos lucru ce poate fi văzut!

— Bine! Zice domnul Bagnet. Părerea mea!

— E-atât de frumoasă, George, strigă doamna Bagnet, întorcând broşa pe toate părţile şi depărtând-o cât poate cu mâna, încât pare prea aleasă pentru mine.

— Prost! Face domnul Bagnet. Nu-i părerea mea!

— Dar, oricum, o sută de mii de mulţumiri, bătrâne, urmează doamna Bagnet, cu ochii strălucind de plăcere şi cu mâna întinsă spre el. Şi cu toate că uneori am fost cu dumneata, ca o nevastă de soldat arţăgoasă ce sunt, George, în realitate suntem nişte prieteni legaţi pe vecie, cu siguranţă. Cum nu mai există pe lume. Şi-acum trebuie să mi-o prinzi dumneata singur, ca să-mi fie cu noroc, dacă vrei, George.

Copiii se apropie ca să vadă cum decurge gestul, iar domnul Bagnet se uită peste capul micului Woolwich ca să vadă şi el cum se desfăşoară operaţia, cu un interes atât de perfect inexpresiv, şi totuşi cu o plăcere copilăroasă, încât doamna Bagnet nu-şi poate stăpâni râsul ei vioi şi zice:

— Vai, Lignum, ce băiat scump mai eşti!

Dar oşteanul nu reuşeşte să prindă broşa. Mâna-i tremură, e nervos şi bijuteria îi scapă din mână.

— Cine ar crede una ca asta? Zice el, prinzând-o din zbor şi uitându-se jur-împrejur. Mă simt atât de abătut, încât nu-s în stare să fac nici un fleac de treabă ca asta!

Doamna Bagnet conchide că pentru asemenea cazuri nu există leac mai bun decât pipa şi, cât ai clipi, prinzându-şi broşa singură, îl pune pe oştean să se instaleze în locul lui preferat, iar pipele să intre în acţiune.

— Dacă asta nu te pune pe picioare, George, zice ea, atunci aruncă-ţi ochii, din când în când, aici, la darul tău, şi amândouă împreună trebuie să izbutească.

— Numai dumneata ai fi putut s-o faci, răspunde George, o ştiu eu prea bine, doamnă Bagnet. Am să-ţi spun eu cum ba unul, ba altul, prea multe necazuri s-au adunat pe capul meu. A mai fost şi băietanul acela, săracul. Mi-a căzut tare greu să-l văd cum moare sub ochii mei şi să nu fiu în stare să-l ajut.

— Ce vrei să spui, George? Doar l-ai ajutat. L-ai luat sub acoperişul dumitale.

— L-am ajutat aşa, dar a fost prea puţin. Vreau să spun, doamnă Bagnet, că a murit fără să fi învăţat mai mult decât să ştie care îi e mâna dreaptă şi care îi e stânga. Şi era prea prăpădit ca să mai poată fi ajutat.

— Vai, sărmanul! Exclamă doamna Bagnet.

— Apoi, urmează oşteanul, fără să-şi aprindă încă pipa, dar trecându-şi mâna grea prin păr, asta mi-a adus aminte de Gridley. În alt chip, dar şi el era într-o situaţie tare grea. Şi amândoi mi s-au amestecat în minte împreună cu un tâlhar bătrân cu sufletul ca de piatră, ce i-a dat gata pe amândoi. Şi să te gândeşti la carabina aceea ruginită, cu pat şi ţeavă cu tot, că stă ţeapănă, drept în sus, în colţul ei de perete; ţeapănă şi nepăsătoare, socotindu-le pe toate cu nepăsare… Te face să-ţi clocotească sângele în vine, vă încredinţez…

— Sfatul meu, răspunde doamna Bagnet, e să-ţi aprinzi pipa şi să te bucuri de ea. E mai prielnic, mai plăcut şi mai bine pentru sănătate, întru totul.

Ai dreptate, răspunde oşteanul, aşa am să şi fac.

Aşa şi face, deşi stăpânit încă de o seriozitate plină de indignare, care îi impresionează pe tinerii Bagnet şi-l face pe domnul Bagnet să amâne ceremonia cinstirii paharului în sănătatea doamnei Bagnet, totdeauna celebrată de el în aceste ocazii printr-un discurs de o concizie exemplară. Dar, dat fiind că tinerele domnişoare au şi compus ceea ce domnul Bagnet obişnuieşte să numească „mestecul” şi pipa lui George fiind acuma încinsă, domnul Bagnet socoate că e de datoria lui să purceadă la ceremonialul toastului serii. El se adresează celor de faţă în termenii următori:

— George, Woolwich, Quebec, Malta. E ziua ei de naştere. Puteţi să faceţi un marş de-o zi, şi n-aveţi să găsiţi alta asemenea ei. În sănătatea ei!

După ce toastul a fost băut cu entuziasm, doamna Bagnet răspunde printr-un mesaj simplu, de o concizie corespunzătoare. Asemenea model de compunere se limitează la următoarele patru cuvinte: „Şi a voastră asemenea!”, pe care bătrânica le însoţeşte cu câte o înclinare a capului către fiecare pe rând şi apoi cu o duşcă bine socotită din amestec. În împrejurarea de astăzi, ceremonialul de mai sus este urmat de exclamaţia cu totul neaşteptată: „Iată un om!”

Iată un om ce se uită în casă pe la uşa salonului, spre marea uimire a micului grup dinăuntru. Un bărbat cu privire pătrunzătoare… Un bărbat ager şi aprig… Şi care cuprinde dintr-o dată, individual şi colectiv, toate privirile îndreptate spre el, într-un fel care te face să-l socoteşti om de ispravă.

— George, zice străinul făcând semn cu capul spre el, cum te simţi?

— Ei, asta-i bună, e Bucket! Strigă domnul George.

— Da, aprobă omul, intrând şi închizând uşa. Coboram în jos pe stradă, trecând pe-aici, când s-a întâmplat să mă opresc şi să mă uit la instrumentele muzicale din vitrină… Un prieten de-al meu are nevoie de un violincer de ocazie, dar cu un sunet bun… Şi am văzut înăuntru lume care petrece şi mi s-a părut că te zăresc pe dumneata în colţ; m-am gândit că nu se poate să mă înşel. Cum îţi merg afacerile, George, acuma? Aşa şi aşa? Şi dumneavoastră, doamnă? Şi dumitale, şefule? Şi, vai Doamne? Exclamă domnul Bucket, desfăcându-şi braţele, iată şi copiii! Puteţi face din mine tot ce poftiţi, dacă îmi arătaţi copii. Daţi-mi câte-un sărut, puişorilor! Nu-i nevoie să vă mai întreb cine v-a fost tată şi mamă! De când sunt n-am mai văzut astfel de asemănare!

Domnul Bucket, nu ca un nepoftit, s-a aşezat jos lângă domnul George şi le-a luat pe Quebec şi pe Malta pe genunchi.

— Voi, drăgălaşelor, zice domnul Bucket, ia mai daţi-mi câte un sărut, singurul lucru după care mă lăcomesc. Domnul să vă binecuvânteze, ce zdravene arătaţi! Şi ce vârstă pot să aibă fetiţele astea două, doamnă? Le-aş da în jurul a opt şi zece ani!

— Sunteţi foarte aproape, domnule, îl asigură doamna Bagnet.

— În general sunt pe aproape, răspunde domnul Bucket, mi-s atât de dragi copiii. Un prieten de-al meu are nouăsprezece, doamnă, toţi de la o mamă, şi ea e încă viguroasă şi îmbujorată cum e aurora. Nu chiar aşa ca dumneavoastră, dar, pe sufletul meu, e aproape la fel cu dumneavoastră! Şi cum le spui tu la astea, drăguţe, urmează domnul Bucket, ciupind-o pe Malta de obraji! Astea-s piersici, asta sunt. Dumnezeu să-ţi binecuvânteze sufleţelul! Şi ce crezi tu de tata? Crezi că tata poate să-mi recomande un violincer de ocazie cu un sunet bun pentru prietenul domnului Bucket, scumpa mea? Pe mine mă cheamă Bucket. Nu-i nostim să te cheme aşa?

Asemenea linguşiri au câştigat pe de-a-ntregul inima familiei. Doamna Bagnet uită în asemenea măsură că-i ziua ei, încât s-apucă să umple o pipă şi un pahar pentru domnul Bucket şi să-l slujească cu toată ospitalitatea. Îi spune că s-ar bucura să primească în orice împrejurare asemenea făptură simpatică, dar ştiindu-l prieten cu George, e cu deosebire bucuroasă că l-a întâlnit în seara asta, pentru că George nu-i în apele sale.

— Nu-i în apele sale? Exclamă domnul Bucket. Cum aşa? N-am auzit asemenea lucru de când sunt! Ce s-a întâmplat, George? N-ai să-mi spui mie că eşti abătut? De ce-ai fi dumneata abătut? Nu cumva ai ceva pe suflet?

— Nimic deosebit, răspunde oşteanul.

— Şi eu aş zice că nu, urmează domnul Bucket. Ce-ai putea avea dumneata pe suflet?! Şi drăgălaşele astea de fetiţe, n-au şi ele ceva pe suflet? Ele nu, dar au să cadă ele cu tronc la inima câtorva tinerei, mâine, poimâine, şi-au să-i facă să sufere. Nu sunt eu cine ştie ce profet, dar de asta vă asigur, doamnă.

Doamna Bagnet, încântată de tot, speră că şi domnul Bucket are o familie a lui.

— Ei, doamnă! Exclamă domnul Bucket. Vreţi să mă credeţi? Nu, nu am. Soţia mea şi încă o persoană ce locuieşte cu noi alcătuiesc toată familia mea. Doamnei Bucket îi sunt dragi copiii tot cât şi mie, şi la fel ar fi dorit şi ea să aibă, dar n-avem niciunul. Asta e. Bunurile lumeşti sunt împărţite inegal şi omul nu trebuie să crâcnească. Ce drăguţă curte aveţi în dos, doamnă! Are vreo ieşire afară pe undeva curtea asta? Nu-i nici-o ieşire prin curtea asta.

— Chiar nu are, cu adevărat? Stăruie domnul Bucket. Aş fi crezut că trebuie să fie una. Ei bine, nu ştiu dacă am mai văzut o curte care să-mi fi plăcut mai mult. Îmi îngăduiţi s-o vizitez şi eu? Mulţumesc. Nu, văd că nu-i nici-o ieşire în afară. Dar ce curte bine proporţionată! După ce şi-a aruncat privirea-i ageră jur-împrejurul curţii, domnul Bucket se întoarce la locul lui, lângă prietenul său, domnul George, şi-l bate afectuos cu palma pe umăr.

— Cum te simţi acum cu dispoziţia, George?

— La perfecţie, acum, răspunde oşteanul.

— Aşa şi trebuie! Exclamă domnul Bucket. De ce-ai fi altfel? Un om cu înfăţişarea dumitale faină şi cu sănătatea pe care-o ai n-are dreptul să fie abătut. Ăsta nu-i piept să fie abătut, nu-i aşa doamnă? Şi doar n-ai nimic pe suflet, George, ce-ai putea avea pe suflet?

Stăruind cam mult asupra unei asemenea idei, dacă ţinem seama de aptitudinile sale vaste şi variate în materie de conversaţie, domnul Bucket repetă fraza de mai sus de două sau trei ori, în timp ce-şi aprinde pipa şi aşteaptă răspunsul cu o expresie încordată pe faţă, ce îi e caracteristică. Dar strălucirea lui de om sociabil şi comunicativ îşi revine curând din asemenea scurte eclipse şi răspândeşte iarăşi lumină în jurul său.

— Şi el vă e frate, nu-i aşa, dragele mele? Întreabă domnul Bucket, adresându-se fetiţelor, în privinţa lui Woolwich. Şi ce frate drăguţ e… frate vitreg vreau să zic. Căci e prea mare ca să vă fie fiu, doamnă.

— În orice caz vă pot dovedi că nu-i al alteia, răspunde doamna Bagnet, râzând.

— Hm! Mă surprindeţi, doamnă! Da, într-adevăr, vă seamănă leit, nu se poate tăgădui. Doamne! Vă seamănă ca două picături de apă. Dar în privinţa sprâncenelor, ei! Aici, taică-său iese la iveală.

Domnul Bucket confruntă cele două feţe cu un ochi închis, în timp ce domnul Bagnet fumează cu satisfacţie gravă.

Doamna Bagnet foloseşte prilejul de mai sus ca să-i spună că băiatul e finul lui George.

— Finul lui George? Se miră domnul Bucket, cu simpatie. Trebuie să dau iarăşi mâna cu finul lui George. Naşul şi finul îşi fac cinste unul altuia. Şi ce aveţi de gând să faceţi cu el, doamnă? Arată oarecare înclinaţii pentru vreun instrument muzical?

Domnul Bagnet intervine pe neaşteptate.

— Cântă din fluier. Frumos.

— Ai să mă crezi, şefule, zice domnul Bucket, izbit de-aşa coincidenţă, că şi eu cântam din fluier când eram copil? Nu cu studii, cum mă aştept că face el, ci după ureche. O! Doamne! „Grenadieri britanici”…, iată un cântec ce însufleţeşte pe orice englez. N-ai putea să ne cânţi „Grenadieri britanici”, dragă amice?

Nimic nu putea fi mai plăcut pentru micul cerc decât o asemenea invitaţie făcută lui Woolwich, care, cât ai clipi, se şi duce să-şi aducă fluierul şi începe să cânte tulburătoarea melodie; în timpul execuţiei, domnul Bucket, însufleţit, bate tactul şi totdeauna intră la refren în falset, „Brit… Ani ci… Gree… nadieri!” Pe scurt, Domnia Sa vădeşte atâta gust muzical, încât domnul Bagnet îşi scoate pipa din gură ca să-şi exprime convingerea că e desigur cântăreţ. Domnul Bucket primeşte omagiul artistic cu asemenea modestie, mărturisind cum a cântat puţin pe vremuri, doar ca să-şi exprime sentimentele din piept şi fără să aibă pretenţia exagerată de a delecta pe alţii, încât e rugat să cânte. Ca să nu facă notă discordantă în climatul vesel al serii, domnul Bucket consimte să cânte „Crede-mă, dacă toate farmecele acelea drăgăstoase”. Balada, îi spune el doamnei Bagnet, a fost, după părerea sa, cel mai puternic aliat ca să înduioşeze inima doamnei Bucket când era încă fată şi s-o înduplece să-l însoţească în faţa altarului…, sau după cuvintele proprii ale domnului Bucket: „să se prezinte în post”.

Străinul scânteietor devine un element al petrecerii serale, atât de nou şi de plăcut, încât domnul George, ce nu dăduse semne de mare plăcere la venirea lui, începe, fără voie, să fie chiar mândru de amicul său. E atât de prietenos, e un om cu atâtea resurse şi atât de lesne să te-nţelegi cu el, încât se poate mândri că l-a prezentat aici. Domnul Bagnet devine, după încă o pipă, atât de conştient de valoarea noii sale cunoştinţe, încât îi solicită cinstea de a lua parte la viitoarea zi de naştere a bătrânicii. Dacă ceva mai poate cimenta şi consolida stima cu care domnul Bucket cinsteşte familia, este tocmai descoperirea cauzei evenimentului. El bea în sănătatea doamnei Bagnet cu o căldură învecinată cu entuziasmul, se obligă, mai mult decât recunoscător, să vină la ziua respectivă peste douăsprezece luni, îşi notează ziua într-un carnet mare, negru, încercuind-o, şi-şi manifestă în şoaptă speranţa că doamna Bucket şi doamna Bagnet vor putea înainte de asta s-ajungă să fie, într-un fel, ca surorile. Căci, după cum el însuşi spune, ce preţ are viaţa publică fără legături particulare? În felul său modest e şi el un om public, dar fericirea n-o găseşte în asemenea sferă. Nu, bucuria trebuie căutată înăuntrul graniţelor fericirii casnice.

E firesc ca în asemenea împrejurare, la rândul său să-şi amintească de prietenul căruia îi rămâne îndatorat pentru nişte cunoştinţe atât de promiţătoare. Şi o şi face. Se ţine strâns aproape de el. Oricare e subiectul discuţiilor, e cu un ochi duios pe George. Aşteaptă să meargă acasă odată cu el. E grijuliu până şi cu ghetele lui, pe care le cercetează cu atenţie, pe când domnul George şade fumând, picior peste picior, în colţul căminului.

În cele din urmă, domnul George se scoală să plece. În aceeaşi clipă, domnul Bucket, cu tainica simpatie a prieteniei, se scoală şi el. Încă o dată îşi arată dragostea fără de margini pentru copii şi-şi aminteşte de sarcina pe care şi-a luat-o faţă de prietenul absent:

— În privinţa violincerului vechi, şefule, poţi să-mi recomanzi vreun exemplar?

— Cu zecile, răspunde domnul Bagnet.

— Îţi rămân îndatorat, continuă domnul Bucket, strângându-i mâna. Îmi eşti într-adevăr prieten la nevoie. Cu sunet frumos, ţine minte! Prietenul meu e un maestru veritabil. Cântă al naibii la violincer de parcă taie cu ferăstrăul pe Mozart şi Hăndel şi pe toţi ceilalţi căpoşi, ca un meşter desăvârşit. Şi nu trebuie, zice domnul Bucket pe un ton amabil şi confidenţial, nu trebuie să calculezi câştigul dumitale la o cifră prea modestă, şefule. Nu vreau să plătesc pentru prietenul meu un preţ prea mare, dar doresc ca dumneata să ai procentul cuvenit şi să fii răsplătit pentru pierderea de timp. Aşa e cinstit. Fiecare om trebuie să trăiască şi are drept la viaţă.

Domnul Bagnet dă din cap către bătrânică, vrând să spună că au descoperit un giuvaier de preţ.

— Închipuie-ţi c-aş trece pe la dumneata, să zicem, la zece şi jumătate mâine dimineaţă. Poate c-ai putea să-mi spui preţurile câtorva violincere cu sunet frumos? Întreabă domnul Bucket.

Nimic mai uşor. Domnul şi doamna Bagnet îşi iau sarcina de a avea pregătită informaţia cerută, ba, încă îşi sugerează unul altuia soluţia practică de a aduce la ei un stoc mic de instrumente pentru alegere.

— Mulţumesc, face domnul Bucket, mulţumesc. Noapte bună, doamnă. Noapte bună, şefule. Noapte bună, drăguţele mele. Vă rămân tare recunoscător pentru una dintre cele mai plăcute seri pe care le-am petrecut în viaţa mea.

Ba, dimpotrivă, ei îi sunt lui foarte recunoscători pentru plăcerea pe care le-a făcut-o prin prezenţa lui, şi astfel se despart cu multe formule de bunăvoinţă de ambele părţi.

— Ei, George, bătrâne, zice domnul Bucket, prinzându-l de braţ în uşa prăvăliei. Hai s-o pornim! Pe când coboară străduţa şi cei doi soţi Bagnet rămân o clipă ca să se uite după ei, doamna Bagnet îi spune venerabilului Lignum că domnul Bucket e ca şi agăţat aproape de George, aşa pare să-i fie de drag.

Străzile din vecinătate fiind înguste şi rău pavate, e puţin cam greu de mers câte doi alături, şi încă braţ la braţ. De aceea domnul George propune, după câţiva paşi, să meargă câte unul. Dar domnul Bucket, care nu se poate hotărî să se desprindă din prieteneasca strânsoare, îi răspunde:

— Aşteaptă o clipă, George. Aş dori mai întâi să stau de vorbă cu dumneata.

Numaidecât după asta îl vâră într-o cârciumă şi-l strecoară într-o cămăruţă unde îl înfruntă şi se propteşte cu spatele în uşă.

— Uite, George, începe domnul Bucket. Datoria e datorie şi prietenia e prietenie. Astea două nu trebuie confundate. M-am trudit în seara asta să fac lucrurile să pară cât mai plăcute şi te las singur să judeci dacă am reuşit ori ba. Trebuie să te consideri arestat, George.

— Arestat? Şi pentru ce? Întreabă oşteanul ca lovit de trăsnet.

— Uite, George, urmează domnul Bucket, repezind cu arătătorul lui gros o judecată înţeleaptă spre cel arestat, datoria, după cum prea bine ştii, e una şi vorbăria alta. E de datoria mea să-ţi aduc la cunoştinţă că tot ce spui se poate întoarce împotriva ta. De aceea, George, bagă de seamă ce spui. Nu s-a întâmplat să auzi de un omor?

— Un omor?

— Uite, George, face domnul Bucket, ţinându-şi arătătorul într-o impresionantă poziţie, gata de acţiune, bagă la cap ce ţi-am spus. Nu-ţi cer nimic. Astăzi după masă n-ai fost în apele dumitale. Ascultă, nu cumva ai auzit de un omor?

— Nu. Unde s-a întâmplat omorul?

— Uite, George, urmează domnul Bucket, nu umbla să te compromiţi singur. Am să-ţi spun pentru ce te caut. S-a comis un omor în Lincoln's Inn Fields… Un domn cu numele de Tulkinghorn. A fost împuşcat noaptea trecută. Pentru asta te vreau.

Oşteanul se prăbuşeşte pe un scaun din spatele său, picuri mari de sudoare pornesc a-i ieşi pe frunte şi o paloare ca de moarte i se răspândeşte pe faţă.

— Bucket! Nu-i cu putinţă ca domnul Tulkinghorn să fi fost ucis şi dumneata să mă bănuieşti pe mine.

— George, răspunde domnul Bucket gesticulând cu degetul arătător, e sigur cu putinţă, fiindcă aşa e cazul. Faptul a fost săvârşit noaptea trecută pe la ceasul zece. Uite ce, doar ştii unde te aflai noaptea trecută pe la zece şi-ai să poţi să şi dovedeşti, nu încape îndoială.

— Noaptea trecută! Noaptea trecută? Repetă oşteanul dus pe gânduri. Apoi îi străfulgeră prin minte. Vai, preamărite Doamne! Acolo eram noaptea trecută!

— Aşa am înţeles şi eu, George, răspunde domnul Bucket, cu multă precauţie. Aşa am înţeles şi eu. Ai fostpe-acolo foarte des. Ai fost văzut dând târcoale casei şi ai fost auzit nu o dată certându-te cu el şi e cu putinţă… Nu zic că-i sigur aşa, ţine minte, dar e cu putinţă… ca el să fi fost auzit spunându-ţi că eşti un individ de temut, un ucigaş primejdios.

Oşteanul răsuflă din greu, ca şi cum ar fi recunoscut totul de-ar fi putut vorbi.

— Uite, George, urmează domnul Bucket, punându-şi pălăria pe masă, cu un aer profesional, obişnuit mai curând cu muşamalizările decât cu altele, dorinţa mea e, aşa cum a fost şi-n seara asta, să fac lucrurile să fie plăcute. Îţi spun deschis că se dă pentru prinderea ucigaşului o recompensă de o sută de guinee, oferită de sir Leicester Dedlock, baronetul. Dumneata şi cu mine am avut dintotdeauna relaţii plăcute împreună, dar am o datorie de îndeplinit. Şi dacă se poate câştiga o sută de guinee, suma poate fi câştigată la fel de bine de mine, ca şi de altul. Din toate socotelile pe care ţi le-am înşirat trag nădejde că e limpede pentru dumneata că trebuie să te arestez şi să mă ia dracu' dacă nu te arestez. Trebuie să mai chem ajutoare sau treaba e ca şi făcută?

Domnul George şi-a venit în fire şi se scoală în picioare, ca un soldat.

— Hai, vino, zice el, sunt gata.

— George, urmează domnul Bucket, aşteaptă o clipă! Ca unul ce se pricepe să astupe găurile, ca şi cum oşteanul ar fi fost fereastră de înfundat, el scoate din buzunar o pereche de cătuşe. Vina e serioasă, George, şi aşa-i datoria mea.

Oşteanul se înroşeşte de mânie şi un moment şovăie, dar ridică amândouă mâinile, le împreunează pocnindu-le şi zice:

— Iată! Pune-le!

Domnul Bucket potriveşte cătuşele într-o clipă.

— Cum îţi par? Ţi se potrivesc? Dacă nu, spune-mi, pentru că vreau să fac ca lucrurile să fie cât mai plăcute, pe cât îmi îngăduie datoria, şi mai am o altă pereche în buzunar.

Cele de mai sus le spune ca un negustor respectabil, cu grijă să execute cât mai perfect o comandă spre marea mulţumire a clientului.

— Merge aşa cum sunt? Foarte bine! Uite, George, domnul Bucket ia o pelerină dintr-un colţ şi începe s-o potrivească pe grumazul oşteanului. M-am gândit la demnitatea dumitale când am ieşit şi am adus asta anume în asemenea scop. Iată! Cine ar putea să-şi dea seama?

— Numai eu, răspunde oşteanul, dar fiindcă ştiu, mai fă-mi un serviciu şi trage-mi pălăria pe ochi.

— Zău aşa? Aşa vrei! Nu-i păcat? Aşa s-ar părea.

— Nu pot privi în faţă oamenii de pe stradă cu chestiile astea la mâini, răspunde domnul George grăbit. Hai, pentru numele lui Dumnezeu, trage-mi pălăria pe faţă.

Rugat atât de stăruitor, domnul Bucket cedează, îşi pune şi el pălăria pe cap şi iese cu captura în stradă: oşteanul mărşăluind la fel de ferm ca de obicei, cu toate că îşi ţine capul mai puţin ţeapăn, iar domnul Bucket cârmuindu-l cu umărul la încrucişări şi la cotituri de stradă.