Povestirea Estherei

— A întâmplat că la venirea mea acasă de la Deal să găsesc un bileţel de la Caddy Jellyby (după cum continuăm s-o numim noi), aducându-mi la cunoştinţă că sănătatea ei, care a fost o bucată de vreme foarte gingaşă, s-a înrăutăţit şi că s-ar bucura mult mai mult decât îmi poate spune, dacă m-aş duce s-o văd. Era un bileţel de câteva rânduri, scrise de pe canapeaua unde zăcea, împreună cu care se afla un alt bilet pentru mine, de la soţul ei, ce se alătura rugăminţii ei cu toată solicitudinea. Caddy era mama şi eu naşa unui copilaş atât de prizărit… Un soi de molie cu faţa măruntă şi bătrânicioasă, cu un cap ce abia se putea deosebi de volanele încreţite ale boneţelei şi cu o mânuţă subţire cu degete lungi, totdeauna încleştată sub bărbie. Ar fi zăcut în asemenea poziţie cât e ziulica de lungă, cu bobii lucioşi ai ochilor deschişi, minunându-se (aşa cum îmi închipuiam eu de obicei) cum de-a venit pe lume atât de mică şi slabă. De câte ori se mişca, plângea, dar tot restul timpului era atât de cuminte, încât părea că singura dorinţă a vieţii sale e să stea tăcută şi să cugete. Pe faţă avea nişte ciudate vinişoare vineţii şi sub ochi nişte pete mici întunecate, la fel de ciudate, ca nişte amintiri şterse ale zilelor înnegrite de cerneală pe care le trăise Caddy la maică-sa acasă şi, de nu erai obişnuit cu copilaşul, te cuprindea jalea când dădeai cu ochii de el. Dar lui Caddy îi ajungea că se deprinsese cu fetiţa. Planurile cu care îşi amăgea boala, privind educarea micuţei Esther, căsătoria micuţei Esther şi chiar propria ei bătrâneţe, în calitate de bunică a micuţei Esther erau atât de pline de un devotament înduioşător pentru asemenea mândrie a vieţii sale, încât aproape că-mi vine să reamintesc unele dintre ele, de nu m-aş gândi la timp că asta ar însemna să nu mai ţin seamă de ordinea firească a întâmplărilor.

Dar să ne întoarcem la scrisoare. Caddy avea în privinţa mea o superstiţie, care chiar din noaptea aceea de demult, când adormise cu capul în poala mea, se cuibărise şi se împlântase adânc în mintea ei. Era aproape convinsă – cred că o pot afirma cu toată siguranţa – că îi port noroc ori de câte ori mă aflu lângă ea. Da, cu toate ca asemenea crez nu era decât o închipuire a fetiţei ăsteia cu sufletul atât de cald, încât mai că mi-e ruşine să vorbesc de aşa ceva, totuşi, când era cu adevărat bolnavă, superstiţia ei putea să aibă forţa unei realităţi. De aceea am plecat, cu consimţământul tutorelui, în cea mai mare grabă la Caddy. Şi ea şi Prince nu mai ştiau cum să-mi intre în voie; ceva asemănător nu cred să se mai fi întâmplat vreodată.

A doua zi am plecat iarăşi să stau cu ea şi pe urmă, ziua următoare, m-am dus iar. Călătoria era foarte uşoară, pentru că n-aveam decât să mă scol dimineaţa ceva mai devreme şi să-mi însemn socotelile şi să văd de treburile gospodăriei înainte de a pleca de acasă. Dar după ce am plecat de cele trei ori, tutorele mi-a spus la întoarcerea mea, seara târziu:

— Uite ce-i, domniţă dragă, aşa nu mai merge; picătură cu picătură roade până şi piatra, iar plecatul întruna cu diligenţă o sleieşte de puteri până şi pe doamna Minerva. Vom pleca la Londra pentru o bucată de vreme şi ne vom instala în vechea noastră locuinţă.

— Nu din pricina mea, dragă tutore, am răspuns, pentru că nu mă simt obosită deloc, ceea ce era adevărul curat. Nu eram decât foarte fericită că am atâta căutare.

— Atunci din pricina mea, răspunse tutorele, sau din pricina Adei, sau din pricina noastră, a amândurora. Mâine e ziua de naştere a cuiva, cred.

— Într-adevăr, aşa e, am zis, sărutând-o pe draga mea, care avea să împlinească a doua zi douăzeci şi unu de ani.

— Bine, făcu tutorele pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios, iată un prilej grandios, în care frumoasa mea verişoară va avea de îndeplinit câteva formalităţi necesare pentru a-şi asigura independenţa majoratului, drept care Londra va fi un loc mult mai potrivit pentru noi toţi. Problema asta fiind rezolvată, încă ceva: cum ai lăsat-o pe Caddy?

— Foarte prost, tutore. Mă tem că va mai trece câtva timp până să-şi recapete sănătatea şi puterea.

— Ce vrei să spui prin câtva timp? Întrebă tutorele gânditor.

— Câteva săptămâni, mă tem.

— Ah! Începu să se plimbe prin cameră cu mâinile în buzunare, arătând prin asta că era copleşit de gânduri. Dar, ce zici de doctorul ei? E doctor bun, draga mea?

M-am simţit silită să mărturisesc că n-am auzit că n-ar fi bun, dar Prince şi cu mine căzuserăm de acord, chiar cu o seară înainte, că am dori ca părerile acelui doctor să fie confirmate de încă unul.

Bun, ştii, răspunse repede tutorele, îl avem pe Woodcourt.

Nu mă gândisem la asemenea lucru şi am cam fost luată prin surprindere. Preţ de o clipă, tot ceea ce adunasem în mine în legătură cu domnul Woodcourt părea că îmi revine dintr-o dată în minte şi mă tulbură.

— N-ai obiecţiuni în privinţa lui, domniţă?

— Obiecţiuni în privinţa lui, tutore? Oh, nu!

— Şi nu crezi că pacienta ar obiecta împotriva lui?

Din câte ştiam, bolnava noastră avea mare încredere în el şi-l plăcea foarte mult. Am spus că el nu era străin de persoana lui Caddy, deoarece o văzuse de multe ori cât timp o îngrijise benevol pe domnişoara Flite.

— Foarte bine, zise tutorele. A fost astăzi pe aici, draga mea, şi am să-l văd mâine în privinţa asta.

Am simţit în decursul scurtei convorbiri… Cu toate că nu ştiu cum, pentru că Ada tăcea, şi n-am schimbat nici-o privire între noi, că scumpa mea dragă şi-a adus aminte foarte bine cu câtă bucurie m-a cuprins şi m-a strâns în braţe când Caddy.

— Într-adevăr, aşa e, am zis, sărutând-o pe draga mea, care avea să împlinească a doua zi douăzeci şi unu de ani.

— Bine, făcu tutorele pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios, iată un prilej grandios, în care frumoasa mea verişoară va avea de îndeplinit câteva formalităţi necesare pentru a-şi asigura independenţa majoratului, drept care Londra va fi un loc mult mai potrivit pentru noi toţi. Problema asta fiind rezolvată, încă ceva: cum ai lăsat-o pe Caddy?

— Foarte prost, tutore. Mă tem că va mai trece câtva timp până să-şi recapete sănătatea şi puterea.

— Ce vrei să spui prin câtva timp? Întrebă tutorele gânditor.

— Câteva săptămâni, mă tem.

— Ah! Începu să se plimbe prin cameră cu mâinile în buzunare, arătând prin asta că era copleşit de gânduri. Dar, ce zici de doctorul ei? E doctor bun, draga mea?

M-am simţit silită să mărturisesc că n-am auzit că n-ar fi bun, dar Prince şi cu mine căzuserăm de acord, chiar cu o seară înainte, că am dori ca părerile acelui doctor să fie confirmate de încă unul.

Bun, ştii, răspunse repede tutorele, îl avem pe Woodcourt.

Nu mă gândisem la asemenea lucru şi am cam fost luată prin surprindere. Preţ de o clipă, tot ceea ce adunasem în mine în legătură cu domnul Woodcourt părea că îmi revine dintr-o dată în minte şi mă tulbură.

— N-ai obiecţiuni în privinţa lui, domniţă?

— Obiecţiuni în privinţa lui, tutore? Oh, nu!

— Şi nu crezi că pacienta ar obiecta împotriva lui?

Din câte ştiam, bolnava noastră avea mare încredere în el şi-l plăcea foarte mult. Am spus că el nu era străin de persoana lui Caddy, deoarece o văzuse de multe ori cât timp o îngrijise benevol pe domnişoara Flite.

— Foarte bine, zise tutorele. A fost astăzi pe aici, draga mea, şi am să-l văd mâine în privinţa asta.

Am simţit în decursul scurtei convorbiri… Cu toate că nu ştiu cum, pentru că Ada tăcea, şi n-am schimbat nici-o privire între noi, că scumpa mea dragă şi-a adus aminte foarte bine cu câtă bucurie m-a cuprins şi m-a strâns în braţe când Caddy, cu mâinile ei, îmi adusese mica amintire de despărţire de la Woodcourt. Atunci am simţit că trebuie să le spun şi Adei şi lui Caddy că am să fiu stăpâna Casei Umbrelor şi că, dacă mă voi mai feri să dezvălui asemenea proiect, voi merita mai puţin în propriii mei ochi dragostea stăpânului Casei. De aceea, după ce m-am dus sus şi după ce am aşteptat, ciulind urechea până ce ceasul a bătut douăsprezece, cu gândul ca eu să fiu cea dintâi care să-i ureze dragei mele cele bune de ziua ei de naştere şi s-o strâng la piept, i-am înfăţişat, pur şi simplu, aşa cum îmi înfăţişasem şi mie, bunătatea verişorului ei John şi cinstea pe care mi-o făcea, precum şi viaţa fericită ce mă aştepta. Niciodată, în toate raporturile noastre n-a fost draga mea mai afectuoasă cu mine ca în seara aceea. Şi atât de tare m-am bucurat de asta şi am fost atât de mulţumită la gândul că am făcut bine înlăturând asemenea rezervă inutilă, încât m-am simţit înzecit mai fericită ca înainte. Cu câteva ceasuri în urmă, socotisem viitorul cu rezervă, dar acum, că rezerva pierise, simţeam ca şi cum aş fi înţeles mai bine natura viitorului.

A doua zi am plecat la Londra. Am găsit vechea noastră locuinţă neocupată şi într-o jumătate de ceas eram instalaţi în linişte acolo, de parcă n-am fi fost niciodată plecaţi din casa aceea. Domnul Woodcourt a cinat cu noi, ca să sărbătorim ziua de naştere a scumpei mele, şi am fost pe cât se poate de voioşi, ca să acoperim golul mare pe care-l lăsa absenţa lui Richard la un asemenea prilej. După ziua aceea, am fost timp de câteva săptămâni – opt sau nouă, după câte îmi amintesc – mai tot timpul cu Caddy şi astfel s-a întâmplat s-o văd pe Ada în acest răstimp mai puţin decât în oricare altul de la întâlnirea noastră, în afară de săptămânile cât fusesem bolnavă. Venea adeseori la Caddy, dar atunci trebuia s-o distrăm şi s-o înveselim pe bolnavă şi nu puteam vorbi în obişnuitul nostru fel tainic. Şedeam împreună numai când mă duceam seara acasă, dar odihna lui Caddy era întreruptă şi compromisă din pricina durerilor, aşa că adeseori rămâneam şi noaptea ca s-o ajut.

Să ai un iubit, un soţ şi o sărmană molie de copilaş, şi să te străduieşti pentru cămin! Ce minunată făptură era Caddy! În stare de atâta abnegaţie, fără să se plângă, având atâta grijă ca totul să meargă bine pentru familia ei, temându-se ca nu cumva să-i pricinuiască necazuri, cu gândul numai la munca fără de ajutoare a soţului ei şi la confortul domnului Turveydrop-senior. Până atunci nu-i cunoscusem partea ei cea mai bună. Şi părea atât de ciudat ca faţa ei palidă şi trupu ei sleit de putere să zacă zi după zi acolo, unde dansul era mijlocul de existenţă, acolo unde violina şi ucenicii începeau să cânte în sala de dans devreme în fiecare dimineaţă şi unde băieţaşul dezordonat valsa singur în bucătărie toată după-amiaza.

La cererea lui Caddy, am început să mă îngrijesc de locuinţa ei, i-am aranjat-o, am împins-o pe ea, cu pat cu tot, într-un colţ mai luminos, mai aerisit şi mai vesel decât cel pe care-l ocupase până atunci, apoi, în fiecare zi, după ce terminam de făcut curăţenia, i-o puneam de obicei în braţe pe fina mea cea mică, mică de tot, şi m-aşezam lângă ea să stăm de vorbă, să lucrăm sau să-i citesc. Într-un moment din acesta liniştit, chiar în primele zile, i-am spus şi lui Caddy despre Casa Umbrelor şi despre mine.

Afară de Ada, mai aveam şi alţi oaspeţi. Mai întâi de toate Prince, care, în grăbitele lui pauze dintre lecţii, obişnuia să intre pe nesimţite, se aşeza încetişor, cu faţa plină de o dragoste îngrijorată pentru Caddy şi pentru micuţul lor copilaş, în orice stare s-ar fi aflat, Caddy niciodată nu i-ar fi spus lui Prince decât că îi e foarte bine… Ceea ce, Dumnezeu să mă ierte, şi eu trebuia să confirm. Vestea îl încânta pe Prince atât de tare, încât uneori îşi scotea violina din învelitoare şi cânta un cântecel, două, ca să uimească fetiţa… Lucru care nu ştiu să fi izbutit vreodată, pentru că fina mea prizărită n-a arătat niciodată că ar fi băgat de seamă, cât de cât.

Apoi mai era doamna Jellyby. Venea întâmplător, în felul ei aiurit, ca de obicei, şi se aşeza liniştită, uitându-se la kilometri dincolo de nepoţica ei, ca şi cum atenţia îi era absorbită de un tânăr Borrioboolan de pe ţărmurile lui indigene. Cu ochii tot aşa de luminoşi, la fel de senină şi la fel de dezmăţată ca totdeauna, zicea:

— Ei, Caddy, copilă, cum o mai duci astăzi?

După care şedea zâmbind binevoitor, fără să ia aminte la răspuns, sau aluneca drăgălaş la socotirea numărului de scrisori pe care le primise în ultima vreme şi la care răspunsese, sau la puterea de aclimatizare a cafelei în Borrioboola-Gha. Asemenea consideraţii le făcea totdeauna cu un soi de dispreţ senin şi făţiş pentru sfera noastră de acţiune atât de mărginită.

Apoi mai venea domnul Turveydrop-senior, care de dimineaţa până seara şi de seara până dimineaţa era obiectul unor nenumărate precauţii. Când copilaşul plângea, era aproape înăbuşit, ca nu cumva ţipătul să-l incomodeze pe bătrân. Dacă focul avea nevoie să fie aţâţat în timpul nopţii, asemenea treabă se făcea hoţeşte, ca nu cumva să fie tulburată odihna bătrânului. Dacă biata Caddy ar fi avut nevoie de cine ştie ce înlesnire ce-ar fi fost de găsit în casă, mai întâi de toate ea discuta cu toată grija şi atenţia dacă nu cumva şi bătrânul ar fi avut nevoie de aşa ceva. Ca răspuns la asemenea atenţie, el venea în cameră o dată pe zi numai ca să binecuvânteze pruncul… Arătând bunăvoinţă şi protecţie şi graţie în maniere, răspândind lumina prezenţei sale înfumurate, după care aş fi putut presupune (de n-aş fi ştiut atât de bine cum stau lucrurile) că el este binefăcătorul existenţei lui Caddy.

— Carolina mea, făcea el, apropiindu-se de ea cât mai mult ca să se poată apleca asupră-i, spune-mi că astăzi ţi-e mai bine.

— O, cu mult maibine, vă mulţumesc, domnule Turveydrop, răspundea Caddy.

— Încântat! Entuziasmat! Şi scumpa noastră domnişoară Summerson? Nu e istovită de-atâta oboseală?

Aici îşi încreţea pleoapele şi-şi săruta degetele înspre mine, cu toate că sunt fericită să spun că încetase să mai aibă atenţii prea specifice de când boala mă schimbase atât de mult la faţă.

— Nicidecum, îl încredinţam eu.

— Fermecător! Trebuie s-avem grijă de scumpa noastră Carolina, domnişoară Summerson. Nu trebuie să precupeţim nimic din ce-ar putea-o însănătoşi. Trebuie s-o alintăm. Draga mea Carolina-se întorcea către noră-sa cu infinită generozitate şi protecţie – nu te lipsi de nimic, dragostea mea. Formulează-ţi o dorinţă şi ţi-o voi satisface, fiica mea. Tot ce se găseşte în casa asta, tot ce se găseşte în camera mea îţi stă la dispoziţie, draga mea. Nici măcar, adăuga câteodată într-o explozie de înaltă ţinută, să nu te sileşti să ţii seamă de exigenţele mele, în cazul în care s-ar ciocni cumva cu ale tale, Carolina mea. Nevoile tale sunt mai importante decât ale mele.

Îşi stabilise un drept aproape imprescriptibil la înalta ţinută (al cărui respect îl moştenise fiul său de la maică-sa), încât de câteva ori i-am văzut pe Caddy şi pe soţul ei topindu-se de plâns în faţa unor asemenea afectuoase sacrificii.

— Nu, dragii mei, protesta el, şi când vedeam braţul firav al lui Caddy în jurul cefei sale grase, în timp ce-şi debita sacrificiile, eram gata să mă topesc şi eu de plâns, dar nu din aceeaşi pricină. Nu, nu, v-am făgăduit că n-am să vă părăsesc niciodată. Fiţi ascultători şi afectuoşi cu mine şi nu vă cer altceva în schimb. Şi acum, fiţi binecuvântaţi. Eu plec în parc.

Se ducea să ia aer acolo, ceva mai târziu, ca să-şi sporească pofta pentru cina de la hotel. Nădăjduiesc că nu-i fac nici-o nedreptate domnului Turveydrop-senior, dar niciodată n-am văzut la dânsul însuşiri mai bune decât cele pe care le-am zugrăvit cu fidelitate mai sus, afară doar că arăta o simpatie neîndoielnică pentru Peepy şi-l lua pe copil la plimbare cu el cu grozavă pompă…, dar în asemenea ocazii îl trimitea totdeauna acasă puţin înainte de a se fi dus la masă, iar uneori îi punea un ban în buzunar. Însă chiar şi asemenea dezinteresare fusese însoţită de o cheltuială demnă de luat în seamă, după câte ştiu, pentru că mai înainte ca Peepy să fi fost îndeajuns de pregătit ca să se plimbe, ţinându-se de mână cu profesorul de înaltă ţinută, a trebuit să fie îmbrăcat cu haine noi din creştet până-n tălpi, pe cheltuiala lui Caddy şi-a soţului ei.

Ultimul dintre musafirii noştri era domnul Jellyby. Într-adevăr, când se-ntâmpla să vină seara şi să-ntrebe de Caddy, cu glasu-i blajin, şi apoi să se aşeze cu capul sprijinit de perete, fără să încerce să mai scoată un cuvânt, îmi era tare drag de el. Dacă mă găsea trebăluind de zor prin casă, făcând cine ştie ce lucru mărunt, uneori îşi scotea haina pe jumătate, ca şi cum ar fi avut de gând să mă ajute printr-o mare strădanie, dar niciodată nu trecea la faptă. Singura lui ocupaţie era să stea cu capul rezemat de perete, privind stăruitor la pruncul dus pe gânduri. Şi nu puteam să-mi alung din minte ideea că se înţelegeau de minune unul pe celălalt.

Nu l-am socotit pe domnul Woodcourt printre musafirii noştri, deoarece acum el era supraveghetorul permanent al lui Caddy. Sub îngrijirea lui, ea a început curând să se îndrepte, dar era atât de blând, atât de dibaci, atât de neobosit şi perseverent în truda pe care o depunea, încât, bineînţeles, nu e de mirare că a reuşit. L-am văzut destul de mult pe domnul Woodcourt în acel timp, cu toate că nu atât cât s-ar putea presupune, fiindcă, ştiind-o pe Caddy în siguranţă în mâinile lui, adeseori trăgeam o fugă acasă tocmai pe la ceasurile când era el aşteptat să vină. Cu toate acestea, ne întâlneam adeseori. Eram pe deplin împăcată cu mine, dar îmi făcea încă plăcere când mă gândeam că-i pare rău din cauza mea şi cred că şi lui încă îi părea rău. Îl ajuta pe domnul Badger în îndatoririle lui profesionale, care erau multe la număr, şi încă nu-şi făcuse proiecte de viitor.

Abia când Caddy începu să se vindece, am băgat de seamă o schimbare la draga mea. N-aş putea spune cum mi s-a înfăţişat prima oară schimbarea, pentru că am observat-o în multe amănunte superficiale, care, luate în parte, nu însemnau nimic, dar deveneau ceva de îndată ce erau adunate laolaltă. Aşa că, punându-le toate la un loc, am descoperit că Ada nu mai era atât de sincer voioasă şi bine-dispusă cu mine ca înainte. Afecţiunea ei pentru mine era tot atât de caldă şi sinceră ca totdeauna; pentru moment nici nu m-am îndoit, dar purta în ea o mâhnire tăcută, pe care nu mi-a destăinuit-o şi în care descopeream un oarecare regret ascuns.

Nu puteam înţelege asemenea lucru şi eram atât de îngrijorată de fericirea răsfăţatei mele dragi, încât mi-a pricinuit oarecare nelinişte şi mă punea de multe ori pe gânduri. Cu timpul, dându-mi seama cu toată certitudinea că Ada îmi ascundea acel ceva de teamă ca nu cumva să mă întristeze, mi-a venit în minte că era puţin mâhnită… Pentru mine… De cele ce-i spusesem în privinţa Casei Umbrelor.

Cum m-am încredinţat că asta ar fi pricina, nu ştiu. Nici prin cap nu-mi trecuse c-ar fi fost un aspect egoist în purtarea mea. Nu eram deloc mâhnită în ceea ce mă priveşte, dimpotrivă, eram foarte mulţumită şi foarte fericită. Totuşi, că Ada s-ar fi putut gândi… Pentru mine…, deşi eu mă lepădasem de asemenea gânduri… la ceea ce fusese odată dar se schimbase acum cu totul, mi-a părut atât de lesne de crezut, încât chiar am crezut.

Ce puteam să fac ca s-o liniştesc pe draga mea scumpă (mă frământam eu atunci) şi să-i arăt că nu împărtăşesc deloc asemenea sentimente? Ei, bine, nu puteam decât să caut să fiu vioaie şi prinsă de treburi, cât mai mult cu putinţă. Şi aşa am încercat să fiu de-atunci înainte. Totuşi, cum boala lui Caddy mă împiedica desigur, mai mult sau mai puţin, de la îndatoririle mele casnice… Cu toate că dimineaţa eram totdeauna prezentă ca să-i pregătesc tutorelui micul dejun, iar el făcuse de sute de ori haz, zicând că trebuie că sunt două domniţe, de vreme ce domniţa lui mică nu lipsea niciodată… M-am hotărât să fiu de două ori mai harnică şi mai veselă. Aşa că umblam prin casă fredonând toate cântecele pe care le ştiam, şi munceam, munceam ca o disperată, şi trăncăneam, trăncăneam de dimineaţă, la prânz şi seara.

Şi totuşi, aceeaşi umbră stăruia între mine şi draga mea.

— Aşadar, doamnă Trap, îmi spuse tutorele, închizându-şi cartea într-o seară, când ne aflam toţi trei împreună, Woodcourt a redat-o pe Caddy Jellyby bucuriei depline de a trăi?

— Da, i-am răspuns, şi să fii răsplătit cu o recunoştinţă ca a ei, înseamnă să te îmbogăţeşti, tutore.

— Aş dori din toată inima, urmă el, să se îmbogăţească.

— Şi eu la fel, pentru asemenea lucru.

— Vai! L-am îmbogăţi noi ca pe un cămătar, dacă am şti cum. Nu-i aşa, domniţă mică?

Am râs, lucrând, şi am răspuns că nu sunt sigură de una ca asta, căci s-ar putea ca banii să-l strice şi n-ar mai fi atât de folositor: unde mai pui că mulţi bolnavi n-ar mai putea apela la el. Ca de pildă, domnişoara Flite sau Caddy şi mulţi alţii.

— Adevărat, făcu tutorele. Uitasem de aşa ceva. Dar am fi de acord, cred, să-l îmbogăţim atât cât să trăiască bine. Bogat atât cât să muncească fără grija zilei de mâine. Bogat atât cât să aibă un cămin fericit… Să-şi aibă zeii casnici şi… Totodată şi-o zeiţă casnică, poate?

— Asta-i cu totul altceva, am răspuns. La aşa ceva cu toţii trebuie să cădem de acord.

— Bineînţeles, urmă tutorele. Cu toţii. Îi port mare respect lui Woodcourt şi am multă stimă pentru el. Şi l-am sondat în chip delicat, ca să-i aflu planurile. E greu de dat ajutor unui om independent, cu un soi de mândrie ca aceea de care-i stăpânit el. Şi totuşi m-aş bucura s-o fac, dac-aş putea sau de-aş şti cum. Pare că e gata să pornească într-altă călătorie. Dar asta e ca şi cum ai arunca un asemenea om în vânt.

— Lui i s-ar deschide o lume nouă, am zis.

— S-ar putea şi asta, domniţă mică, încuviinţă tutorele meu. Mă îndoiesc că mai aşteaptă mare lucru de la lumea veche. Ştii, îmi pare că uneori e cuprins de o oarecare dezamăgire, sau e urmărit de-un ghinion ce-a dat peste el aici. N-ai auzit niciodată de-aşa ceva?

Am clătinat din cap că nu.

— Eh! Oftă tutorele. Se vede că m-am înşelat.

Cum aici urmă o scurtă pauză, pe care m-am gândit, spre bucuria dragei mele scumpe, c-ar fi mai bine s-o umplu, am început să fredonez, în timp ce lucram, un cântec care-i plăcea tare mult tutorelui.

— Şi dumneata crezi că domnul Woodcourt va porni într-altă călătorie? L-am întrebat eu după ce am terminat de fredonat tot cântecul.

— Nu prea ştiu ce să cred, draga mea, dar s-ar părea că de data asta va face o încercare de lungă durată în altă ţară.

— Sunt sigură că oriunde s-ar duce va pleca însoţit de cele mai bune urări ale noastre, pornite din toată inima, am urmat, şi, cu toate că nu sunt bănoase, nici nu-l vor sărăci, cel puţin nu mai tare decât e, dragă tutore.

— Sigur că nu, domniţă mică, răspunse el.

Şedeam în locul meu obişnuit, acum alături de scaunul tutorelui. Nu fusese ăsta locul meu obişnuit înaintea scrisorii, dar acum era. Am ridicat privirile spre Ada, care stătea în faţa mea, şi am văzut, când s-a uitat la mine, că ochii îi erau plini de lacrimi şi că lacrimile îi curgeau pe faţă. Mi-am dat seama că nu puteam face nimic decât să fiu liniştită şi veselă, ca s-o aduc o dată pentru totdeauna la realitate pe draga mea şi să-i liniştesc inima iubitoare, atât de tulburată. Într-adevăr, aşa am fost, căci n-aveam nimic altceva de făcut decât să fiu eu însămi.

Aşa că am pus-o pe fata mea scumpă să se sprijine de umărul meu, negândindu-mă nicidecum la ce greutate avea pe suflet!… Şi spunând că nu se simte tocmai bine, am cuprins-o cu braţul şi am dus-o sus. Când ne-am aflat numai noi două în camera noastră şi când ar fi putut să-mi spună ceea ce eram atât de nepregătită să aud, n-am îndemnat-o deloc să mi se destăinuiască, şi nici prin cap nu-mi trecea câtă nevoie avea s-o facă.

— O, buna şi draga mea Esther, începu Ada, dac-aş putea măcar să mă hotărăsc să vorbesc cu tine şi cu verişorul John, când sunteţi împreună!

— De ce, dragostea mea? Am întrebat eu. Ada, de ce n-ai vorbi cu noi amândoi?

Ada îşi lăsă doar capul să-i cadă şi mă strânse mai tare la piept.

— Sigur că nu poţi să uiţi, frumoasa mea, am urmat zâmbind, ce persoane cuminţi şi demodate suntem şi cum m-am hotărât să fiu doamna cea mai tăcută! Apoi să nu uiţi cât de fericită şi paşnică mi-e plănuită toată viaţa, şi alături de cine! Sunt sigură că n-ai să uiţi cu ce fire nobilă e înzestrat, Ada. Cum alta nu mai există!

— Nu. Nu mai există, Esther.

— Atunci, de ce, draga mea – am urmat eu – doar totul e în deplină regulă… De ce atunci să nu vorbeşti cu noi?

— Totul e în deplină regulă, Esther? Întrebă Ada. Când mă gândesc la toţi anii aceia şi la bunătatea şi grija lui părintească, şi la vechile legături dintre noi, şi la tine, ce să fac, ce să fac?!

M-am uitat la copila mea dragă cu oarecare uimire, dar m-am gândit că-i mai bine să nu răspund altcumva decât căutând s-o înveselesc şi astfel m-am întors la o grămadă de mici amintiri din viaţa noastră împreună şi am împiedicat-o să mai spună ceva.

După ce s-a retras să doarmă, şi nu înainte de asta, am coborât la tutore ca să-i spun noapte bună şi apoi m-am întors iarăşi la Ada şi m-am aşezat să stau lângă ea o bucată de vreme.

Adormise şi, privind-o, am observat că era schimbată puţin. Mai târziu, în mai multe rânduri, am găsit-o schimbată. Nu-mi puteam da seama, chiar uitându-mă bine la ea în timp ce dormea, în ce fel se schimbase. Dar ceva din frumuseţea feţei ei, cu care eram deprinsă, mi se părea altfel. Speranţele de altădată ale tutorelui meu în privinţa ei şi a lui Richard mi-au răsărit dureros în minte şi mi-am zis: „E îngrijorată de soarta lui” şi mă întrebam cum are să se sfârşească povestea lor de dragoste.

Când mă întorceam acasă de la Caddy, pe când era încă bolnavă, o găseam adeseori pe Ada împletind, şi ea totdeauna îşi ferea lucrul, iar eu niciodată n-am ştiut ce anume lucra. Parte din ceea ce lucrase stătea acum lângă ea, într-un sertar care nu era bine închis. N-am deschis sertarul, dar mă întrebam încă ce putuse împleti, fiindcă era evident că lucrurile acelea nu erau pentru ea.

Şi am luat aminte, sărutând-o pe scumpa mea dragă, că stătea culcată cu o mână sub pernă, în aşa fel încât era ascunsă vederii.

Cu cât mai puţin bună decât mă credeau ei trebuie să fi fost eu, şi cu cât mai puţin bună decât mă socoteam eu însămi, cât de preocupată de propria mea bucurie şi mulţumire am putut fi, încât să nu mă gândesc că nu-mi rămăsese altceva de făcut decât să caut să înţeleg necazurile fetei mele dragi şi să-i aduc pacea în suflet.

Dar eu m-am culcat în vechea mea credinţă, înşelându-mă singură. Şi a doua zi m-am sculat în aceeaşi înşelare ca să descopăr că tot mai stăruia fereala aceea între mine şi scumpa mea.

Lămurită upă ce domnul Woodcourt sosi la Londra, se duse chiar în aceeaşi zi la domnul Vholes în Symond's Inn, unul dintre colegiile de avocaţi. Pentru că, din clipa în care l-am implorat să fie prieten cu Richard, el nu şi-a uitat promisiunea, nici n-a trecut-o cu vederea vreodată. Îmi spusese că primise sarcina ca pe o sacră dovadă de încredere şi i-a fost mereu credincios, într-un asemenea spirit.

L-a găsit pe domnul Vholes în biroul său şi i-a adus la cunoştinţă că se înţelesese cu Richard ca să treacă pe la biroul Domniei Sale să-i afle adresa.

— Chiar aşa, domnule, făcu domnul Vholes. Adresa domnului C. e la nici o sută de mile depărtare, domnule, adresa domnului C. e la nici o sută de mile depărtare. Nu luaţi loc, domnule?

Domnul Woodcourt îi mulţumi domnului Vholes, dar nu avea alte treburi cu el în afară de ceea ce-i spusese.

— Chiar aşa, domnule. Cred, domnule, urmă domnul Vholes, insistând încă muteşte să ia loc şi nedându-i încă adresa, că aveţi o înrâurire asupra domnului C. De fapt, ştiu bine că aveţi.

— Eu nu aveam cunoştinţă de asemenea lucru, răspunse domnul Woodcourt, dar presupun că dumneavoastră ştiţi mai bine.

— Domnule, reluă domnul Vholes, reţinut ca de obicei în ton şi-n toate, face parte din îndatoririle mele profesionale să ştiu mai bine. Face parte din îndatoririle mele profesionale să-l studiez şi să-l înţeleg pe gentilomul care-mi încredinţează afacerile şi intenţiile sale. Potrivit obligaţiei mele profesionale, îmi voi face întru totul datoria, domnule, dacă o ştiu. S-ar putea, cu cele mai bune intenţii, să nu mi-o pot îndeplini dacă n-o ştiu, dar dacă o ştiu, domnule…

Domnul Woodcourt îl întrebă iarăşi de adresă.

— Daţi-mi voie, domnule, răspunse domnul Vholes. Mai îngăduiţi-mi o clipă. Domnule, domnul C. joacă pe o miză considerabilă şi nu poate juca fără… Mai am nevoie să spun fără ce?

— Fără bani, presupun?

— Domnule, urmă domnul Vholes, ca să fiu cinstit cu dumneavoastră (cinstea fiindu-mi principiul cel mai scump, fie că pierd sau câştig cu ea, deşi văd că în general pierd), „bani” e cuvântul. Ei, bine, domnule, în privinţa şanselor cărţii pe care o joacă domnul C. nu vă pot exprima nici-o părere, nici-o părere. Ar putea să fie o mare lipsă de tact din partea domnului C, după ce a jucat atâta timp şi atât de strâns, să abandoneze jocul, ar putea fi şi invers. Eu nu spun nimic. Nu, domnule, continuă domnul Vholes, netezind masa cu mâna, într-un fel categoric, nu spun nimic.

— Se pare că aţi uitat, răspunse domnul Woodcourt, că nu v-am cerut să-mi spuneţi nimic şi că nu mă interesează nimic din cele ce-mi spuneţi.

— Iertaţi-mă, domnule, replică domnul Vholes. Sunteţi nesincer cu dumneavoastră. Nu, domnule! Să-mi fie cu iertare! Nu puteţi fi, nu trebuie în biroul meu, atâta timp cât eu ştiu… Să vă blamaţi singur. Vă interesează orice vine în legătură cu prietenul dumneavoastră. Cunosc natura umană cu mult mai bine, domnule, şi nu pot admite nici-o clipă că unui gentilom cu înfăţişarea dumneavoastră poate să-i pese prea puţin de cele ce-l privesc pe prietenul său.

— Bine, răspunse domnul Woodcourt, se poate. Dar pe mine mă interesează în primul rând adresa lui.

— Numărul, domnule, zise domnul Vholes în paranteză, cred că vi l-am şi menţionat. Dacă domnul C. trebuie să joace mai departe pe miza considerabilă ce e în joc, domnule, trebuie să aibă fonduri. Să mă înţelegeţi. Pentru moment sunt fonduri la mână. N-am nevoie de nimic, sunt fonduri la mână. Dar pentru jocul de mai târziu, trebuie procurate fonduri mai multe, afară doar dacă domnul C. vrea să se lepede de tot ceea ce a riscat… Ceea ce rămâne la singura lui apreciere şi numai la a lui. Mă folosesc de-un asemenea prilej, domnule, pentru a vă arăta deschis, ca prieten al domnului C. Fără fonduri anexe voi fi oricând fericit să-l reprezint şi să lucrez în numele domnului C, în limita cheltuielilor ce e sigur că vor fi acordate din fondul procesului; nu peste acea sumă. Nu pot trece peste acea limită, domnule, fără să lezez interesele altcuiva. Trebuie sau să-mi lezez pe cele trei fiice scumpe ale mele, sau pe venerabilul meu tată care e în completa mea întreţinere… În Valea Taunton, sau pe altcineva. Drept care, domnule, hotărârea mea (numiţi-o slăbiciune sau prostie, dacă vă place), hotărârea mea e să nu lezez pe nimeni.

Domnul Woodcourt, destul de sever şi rigid, răspunse că se bucură să afle asemenea lucruri.

— Dorinţa mea, domnule, urmă domnul Vholes, e să las un nume frumos în urma mea. De aceea mă folosesc de orice prilej ca să arăt deschis prietenului domnului C. În ce situaţie se află domnul C. Cât despre mine, domnule, salahorul îşi merită simbria. Dacă mi-am luat sarcina să pun umărul la roată, o fac, şi merit ceea ce capăt. În asemenea scop mă aflu eu aici. Numele mi-e scris pe firmă afară cu această menire.

Şi adresa domnului Carstone, domnule Vholes?

Domnule, răspunse domnul Vholes, după cât îmi pare, v-am şi spus-o, e la intrarea de alături. La etajul al doilea veţi găsi apartamentul domnului C. Domnul C. doreşte să fie chiar lângă sfătuitorul său profesionist şi sunt departe de a obiecta în privinţa unei asemenea dorinţe, fiindcă sunt de acord să fiu controlat.

Acestea fiind spuse, domnul Woodcourt îi spuse bună ziua domnului Vholes şi plecă să-l caute pe Richard, a cărui schimbare în înfăţişare începuse s-o înţeleagă prea bine.

L-a găsit într-o cameră mohorâtă, prost mobilată, cam cum îl găsisem nu cu mult înainte în încăperea din baracă, doar că nu scria, ci şedea dinainte cu o carte de la care şi ochii şi gândurile îi erau cu totul în altă parte. Cum din întâmplare uşa rămăsese deschisă, domnul Woodcourt s-a aflat câteva clipe lângă el fără să fie simţit şi mi-a povestit că niciodată n-are să poată uita rătăcirea de pe faţa lui şi descurajarea din atitudinea lui, înainte de a fi fost trezit din visuri.

— Woodcourt, dragă amice! Strigă Richard, sărind cu braţele întinse, apari în vedeniile mele ca o fantomă.

— O fantomă prietenoasă, răspunse celălalt, şi doar aşteptând, aşa cum se spune că fac fantomele, s-o chemi. Cum merge lumea muritorilor? Se aşezaseră, între timp, unul lângă altul.

— Destul de prost şi de încet, vorbind, cel puţin, din punctul meu de vedere, răspunse Richard.

— Care-i punctul tău de vedere?

— Cel al Curţii de Justiţie.

— De când sunt n-am auzit încă, zise domnul Woodcourt clătinând din cap, ca acesta să fi mers vreodată bine.

— Nici eu, răspunse Richard posac. Parcă cine a auzit?

Dar s-a luminat iarăşi, într-o clipă, şi a zis cu obişnuita lui sinceritate:

— Woodcourt, mi-ar părea rău să mă înţelegi greşit, chiar dac-ar fi să câştig prin asta stima ta. Trebuie să ştii că n-am făcut nimic bun în tot acest timp lung. N-am avut de gând să fac rău, dar se pare că n-am fost în stare să fac nimic altceva decât rău. Se poate să fi fost mai bine dacă nu cădeam în plasa pe care destinul mi-a întins-o. Dar eu nu cred, cu toate că în curând, probabil, ai s-auzi, dacă n-ai şi auzit încă, o părere cu totul diferită. Ca să scurtăm povestea lungă, mă tem că-mi lipsea un scop. Acuma am unul… Sau el mă are pe mine… Şi e prea târziu ca să-l mai discutăm. Ia-mă aşa cum sunt, şi vezi ce mai găseşti bun în mine.

— Îţi propun un târg, zise domnul Woodcourt. Profită şi tu în schimb, la fel ca mine.

— Oh! Tu, răspunse Richard, tu poţi să-ţi continui meseria de dragul ei. Tu te poţi pune pe treabă şi să nu te laşi de ea. Tu poţi să-ţi faci un ţel din orice. Tu şi cu mine suntem două făpturi foarte deosebite.

Vorbea cu părere de rău şi un timp căzu iarăşi în starea lui apatică.

— Ei! Bine, bine! Strigă el apoi, scuturându-se; orice lucru are un sfârşit. Vom vedea! Tu ai să mă iei aşa cum sunt şi ai să vezi ce poţi găsi încă bun în mine!

— Chiar aşa voi face!

Şi-au strâns mâinile, râzând, dar cu o profundă seriozitate. Pentru seriozitatea unuia dintre ei pot răspunde din adâncul inimii.

— Vii ca un noroc căzut din cer, zise Richard, căci n-am văzut pe nimeni încă pe aici în afară de Vholes. Woodcourt, aş dori să-ţi menţionez de la început un lucru, o dată pentru totdeauna, în pragul târgului nostru. Dacă n-o fac, n-ai să scoţi mare lucru din mine. Tu ştii, cred, că mi-e dragă verişoara mea Ada?

Domnul Woodcourt îi răspunse că îi făcusem o aluzie destul de precisă în privinţa aceasta.

— Ei bine, continuă Richard, te rog să nu crezi că sunt un munte de egoism. Să nu-ţi închipui că-mi crăp capul şi-mi otrăvesc sufletul cu nenorocitul acela de proces de la înalta Curte de Justiţie numai pentru drepturile şi interesele mele băneşti. Ale Adei sunt legate de-ale mele, nu pot fi despărţite. Vholes lucrează pentru amândoi. Ţine seama de asta!

Era atât de nerăbdător şi dornic să facă ceva în această privinţă, încât domnul Woodcourt îi dădu cele mai convingătoare asigurări că nu a fost nedrept cu el.

— Vezi, urmă Richard, cu un soi de patetism în felul lui de a şovăi, deşi spontan şi neprefăcut. Vezi, faţă de un om onest ca tine, care vine aici cu o faţă atât de prietenoasă cum e a ta, nu pot răbda nici gândul că m-ai putea socoti egoist şi meschin. Doresc s-o văd pe Ada intrată în drepturile ei, cum vreau să mă văd şi pe mine. Încerc să economisesc cât pot, ca s-o scot pe ea la liman, ca şi pe mine. Te rog, te implor să ţii seama de asta!

După aceea, când domnul Woodcourt prinse a se gândi la cele ce se petrecuseră, a fost atât de tare impresionat de proporţiile neliniştii lui Richard, încât, povestindu-mi în general despre vizita lui la Symond's Inn, a stăruit cu deosebire asupra celor ce observase. El mi-a redeşteptat spaima pe care o avusesem dinainte că mica proprietate a dragii mele scumpe va fi înghiţită de domnul Vholes şi că justificarea lui Richard va fi sincer motivată. Convorbirea de mai sus a avut loc tocmai când începusem eu s-o îngrijesc pe Caddy, şi acum mă întorc la vremea când Caddy se însănătoşise şi când fereala stăruia încă între mine şi draga mea.

I-am propus Adei, într-o dimineaţă, să mergem să-l vedem pe Richard. M-a uimit puţin să văd că ea şovăia şi că nu era atât de dornică şi radioasă cum mă aşteptasem.

— Draga mea, am întrebat-o, nu cumva ai avut vreo neînţelegere cu Richard în timpul cât am lipsit eu?

— Nu, Esther.

— N-ai mai avut veşti de la el?

— Ea da, am avut veşti de la el, răspunse Ada.

Atâtea lacrimi îi umplură ochii, şi-atâta dragoste vedeam pe faţa ei! N-o puteam înţelege pe draga mea. Să mă duc singură la Richard? Am întrebat. Nu, Ada socotea că-i mai bine să nu mă duc singură. Vrea să meargă cu mine? Da, Ada credea că-i mai bine să meargă cu mine. Să plecăm acuma? Da, să plecăm acuma. Ei, bine, n-o puteam înţelege pe draga mea cu ochii plini de lacrimi şi cu faţa plină de dragoste!

Îndată ne-am pregătit şi am plecat. Era o zi întunecată şi, din când în când, cădeau picuri reci de ploaie. Era una dintre zilele acelea fără culoare în care totul arată apăsător şi duşmănos. Casele se încruntau la noi, praful se repezea în vârtejuri peste noi, fumul se năpustea în nori asupra noastră, nimic nu voia să ne lase în voie sau să ni se înfăţişeze într-un veşmânt mai blând. Mă gândeam că frumoasa mea fată n-are ce căuta pe străzile acelea stricate şi am băgat de seamă c-am întâlnit mai multe înmormântări trecând pe caldarâmul acela posomorât decât mi s-a întâmplat vreodată să văd într-o singură zi.

Întâi de toate, a trebuit să descoperim Symond's Inn. Ne duceam tocmai să întrebăm într-o prăvălie, când Ada zise că, din câte ştie ea, e pe lângă stradela înaltei Curţi.

— Se pare că nu mai avem mult, dragostea mea, dacă mergem în partea aceea, am spus eu.

În adevăr mergeam înspre stradela înaltei Curţi şi acolo, bineînţeles, am văzut scris sus: Symond's Inn. Acum trebuia să aflăm numărul.

— Sau e destul să găsim biroul domnului Vholes, mi-am amintit eu, pentru că biroul domnului Vholes este în clădirea alăturată.

Ada a răspuns că se poate ca biroul domnului Vholes să fie acolo în colţ. Şi într-adevăr aşa era. Pe urmă se puse întrebarea care dintre cele două case alăturate? Eu m-am dus spre una şi draga mea s-a îndreptat spre cealaltă. Şi tot draga mea a avut dreptate şi de data asta. Aşa că am urcat la etajul al doilea, după care am dat peste numele lui Richard scris cu litere mari albe pe un panou negru ca de car funebru.

Eu aş fi bătut la uşă, dar Ada zise c-ar fi poate mai bine să apăsăm pe clanţă şi să intrăm. Astfel am ajuns la Richard, pe care l-am găsit cufundat asupra unei mese pline de teancuri prăfoase de hârtii, ce-mi păreau ca nişte oglinzi prăfuite care-i reflectau spiritul. Oriunde întorceam ochii nu vedeam decât cuvintele fatale ce apăreau de repetate ori: „Dosarul Jarndyce”.

Ne-a primit foarte afectuos şi ne-a invitat să luăm loc.

— Dacă aţi fi venit puţin mai devreme, zise el, l-aţi fi găsit pe Woodcourt aici. Nu există pe lume băiat mai bun decât Woodcourt. Găseşte timp să vină să mă vadă din când în când, pe câtă vreme oricare altul, pe jumătate cât e el de prins, ar sta să se gândească dacă poate sau nu să vină. Şi e atât de vesel, de luminos, de înţelegător, de serios, atât de… Cum nu sunt eu, că mi se luminează încăperea de câte ori vine şi se întunecă iarăşi când pleacă.

„Dumnezeu să-l binecuvânteze, am zis eu în gând, pentru cât de sincer şi credincios e faţă de mine!”

— Şi nu-i atât de optimist, Ada, urmă Richard, aruncându-şi privirile descurajate asupra teancurilor de hârtii, cum suntem de obicei noi, Vholes şi cu mine, dar el e străin de proces, nu e în taina şi inima lucrurilor. Noi suntem intraţi în ele, pe câtă vreme dânsul nu. Nici nu-i de aşteptat să ştie mare lucru dintr-un asemenea labirint.

Pe când privirile îi rătăceau iarăşi asupra hârtiilor, trecându-şi amândouă mâinile prin păr, am băgat de seamă ce duşi în fundul capului şi mari îi erau ochii, ce uscate îi erau buzele şi cât de roase în dinţi îi erau unghiile.

— Crezi că încăperea asta e sănătoasă şi bună de locuit, Richard? L-am întrebat.

— Ei, dragă Minerva, răspunse Richard cu râsul său voios de altădată, nu-i o locuinţă veselă ca aceea de la ţară, iar când soarele se arată aici, atunci poţi pune sigur prinsoare că străluceşte din plin la loc deschis. Dar pentru moment e destul de bună. E aproape de birourile oficiale şi la doi paşi de Vholes.

— Poate că, am sugerat, dacă te-ai muta de aici…

— Mi-ar face bine? Completă Richard, silindu-se să râdă după ce termină fraza. Nu m-aş mira! Dar asta nu se poate întâmpla decât într-un singur fel acuma… Sau unul din două, aş zice mai curând. Sau se sfârşeşte procesul, sau o sfârşeşte reclamantul. Dar, să ştii tu, fată dragă, că procesului i-a venit rândul să se sfârşească!

Cuvintele din urmă erau adresate Adei, care şedea lipită de el. Faţa ei fiind întoarsă către Richard, nu i-am putut vedea expresia.

— Lucrurile merg foarte bine, continuă el. Vholes are să-ţi spună. Le-nvârtim într-adevăr de minune. Să-l întrebi pe Vholes. Nu le dăm o clipă de răgaz. Vholes ştie toate învârtelile şi şmecheriile lor şi pretutindeni le suntem pe urme. I-am şi uimit. O să trezim noi cuibarul ăsta de adormiţi, ia aminte la vorbele mele!

Speranţa lui mi-era mai greu de îndurat decât descurajarea; era atât de altfel decât e speranţa, arăta atât de sălbatică, atât de flămândă şi însetată, şi totuşi atât de conştientă că e forţată şi insuportabilă, încât de mult mă lovise în inimă. Iar comentariul asupra ei, acum adânc întipărit pe faţa lui frumoasă, o făcea cu mult mai dureroasă decât era. Spun adânc întipărit pentru că eram încredinţată că dacă procesul fatal s-ar fi terminat definitiv, potrivit cu închipuirile lui cele mai optimiste, din chiar acel ceas, urmele prematurelor îngrijorări, mustrări de conştiinţă şi dezamăgiri pe care procesul i le prilejuise i-ar fi rămas săpate pe trăsăturile feţei până-n ceasul morţii.

— Apariţia dragei noastre domniţe mici, zise Richard – Ada rămânând încă tăcută şi liniştită – mi se pare atât de firească şi faţa ei înduioşată e-atât de asemănătoare cu aceea din zilele de demult…

— Ah! Nu, nu! Am zâmbit şi-am dat din cap că nu.

— Aşa de asemănătoare cu faţa ei din zilele de odinioară, zise Richard cu vocea lui prietenoasă, luându-mi mâna cu căutătura frăţească, de-a pururi neschimbată, încât cu ea nu mă pot preface. Şovăi; iată adevărul. Uneori sper, draga mea, iar uneori… Nu-mi pierd de tot speranţa, dar aproape. Sunt, urmă Richard, dând drumul binişor mâinii mele şi plimbându-se prin cameră, sunt atât de obosit!

Făcu în sus şi-n jos câţiva paşi, apoi se lăsă pe sofa.

— Sunt atât de obosit, repetă el întunecat. E-o muncă atât de grea, atât de grea!

Şedea sprijinit într-o mână, rostind vorbele de mai sus cu glasul ca dus pe gânduri, privind în pământ, când draga mea se sculă, îşi scoase boneta, îngenunche lângă el, cu părul ei auriu răspândit ca lumina soarelui pe chipul lui, îl cuprinse cu amândouă braţele pe după gât şi-şi întoarse faţa către mine. Vai! Ce faţă plină de dragoste şi devotament mi-a fost dat să văd!

— Esther, draga mea, zise ea foarte liniştită, eu nu mai vin acasă.

Atunci, dintr-o dată mi se făcu lumină.

— Niciodată. Am să rămân cu scumpul meu soţ. Ne-am căsătorit de aproape două luni. Du-te acasă fără mine… Esther a mea dragă, eu nu mai vin niciodată acasă!

Rostind cuvintele de mai sus, draga mea îi trase capul lui Richard pe piept şi-l ţinu aşa. Şi dacă mi-a fost dat în viaţă să văd o dragoste pe care numai moartea s-o poată schimba, atunci am putut-o vedea.

— Vorbeşte cu Esther, preascumpa mea, zise Richard puţin după aceea, rupând tăcerea. Spune-i cum a fost.

M-am dus spre Ada înainte ca ea să fi putut veni spre mine şi am strâns-o în braţe. Niciuna din noi n-a deschis gura, căci cu obrazul ei lipit de-al meu, nu doream să aud nici un cuvânt.

— Odorul meu, am început. Iubirea mea. Biata, biata mea fată!

Mi-era atât de milă de ea. Mi-era foarte drag Richard, dar n-aveam în mine alt îndemn decât s-o compătimesc din adâncul inimii.

— Esther, ai să mă ierţi? Are să mă ierte verişorul John?

— Draga mea, i-am răspuns, a te îndoi o singură clipă înseamnă să-i faci o mare nedreptate. Cât despre mine… Ei, bine, cât despre mine, ce aveam eu să-i iert?

I-am uscat ochii dragei mele ce hohotea în plâns şi m-am aşezat alături de ea pe sofa, iar Richard şedea de cealaltă parte a mea; şi după ce le-am amintit de noaptea aceea atât de diferită, când pentru prima oară mi se destăinuiseră şi-şi urmaseră calea fericirii lor sălbatice, mi-au istorisit, în timp ce şedeam între ei, cum a fost.

— Tot avutul meu era al lui Richard, începu Ada, şi Richard n-a vrut să-l ia, Esther, şi ce puteam să fac, când îl iubeam cu-atâta drag, decât să-i fiu soţie?

— Şi tu erai atât de prinsă de aşa multe şi plăcute treburi, prea minunată doamnă Minerva, zise Richard, încât cum am fi putut vorbi cu tine pe atunci?! Şi pe urmă n-a fost un pas prea mult chibzuit. Am ieşit într-o bună dimineaţă şi ne-am trezit căsătoriţi.

— Şi după ce s-a terminat, Esther, urmă scumpa mea, tot timpul gândeam că s-ar cuveni ca tu să ştii şi că ar trebui să ţin ascunsă căsătoria noastră de verişorul John. Şi nu puteam şti ce-i de făcut şi mă frământam grozav!

Cât de egoistă trebuie să fi fost că nu m-am gândit la asemenea lucru mai înainte! Nu ştiu ce-am mai răspuns. Eram atât de mâhnită, şi totuşi mi-erau atât de dragi, şi mă simţeam atât de bucuroasă că şi eu le eram dragă. Mi-era atât de milă de ei şi totuşi simţeam un soi de mândrie că se iubeau unul pe altul. Nu încercasem niciodată încă o emoţie atât de dureroasă şi plăcută în acelaşi timp, şi n-aş fi putut spune care predomina în sufletul meu. Dar nu mă găseam acolo ca să le întunec viitorul şi nici n-am făcut-o.

După ce mi-am venit în fire şi m-am liniştit, draga mea scoase din sân inelul de căsătorie, îl sărută şi-l puse pe deget.

Atunci mi-am amintit de noaptea aceea trecută, şi i-am spus lui Richard că de la căsătoria lor ea l-a purtat întruna, dar numai noaptea, când nu era nimeni s-o vadă. După care Ada, înroşindu-se, m-a întrebat:

— Cum de-ai ştiut, draga mea?

I-am răspuns Adei cum o văzusem cu mâna ascunsă sub pernă, dar nu mi-am explicat de ce. După care ei au început să-mi povestească iarăşi de la început cum a fost, şi-am început iarăşi să fiu mâhnită şi iarăşi veselă şi iarăşi să-mi dau în petic, şi pe urmă să-mi ascund pe cât am putut faţa, cu tot ce simţeam, ca să nu le stric bucuria.

Astfel s-a scurs timpul până când m-am văzut nevoită să mă gândesc la plecare. Când veni momentul acela, a fost cel mai rău dintre toate, fiindcă atunci draga mea şi-a dat drumul de tot lacrimilor. S-a agăţat de gâtul meu, născocindu-mi fel de fel de nume drăgăstoase şi întrebându-se ce are să se facă fără mine! Nici Richard nu era mai acătării, cât despre mine, aş fi fost în cel mai jalnic hal dintre toţi trei, dacă nu mi-aş fi spus cu străşnicie: „Ei, Esther, dacă-ţi dai drumul, nu mai vorbesc cu tine niciodată!”

— Trebuie să mărturisesc, am început eu, că niciodată n-am mai văzut asemenea soţie. Nu cred că-şi iubeşte bărbatul câtuşi de puţin. Ascultă, Richard, ia copilul ăsta, pentru numele lui Dumnezeu!

Dar am ţinut-o strâns tot timpul şi-aş fi plâns pe umărul ei până n-aş mai fi putut.

— Aduc la cunoştinţa tinerei perechi, am continuat eu, că nu plec decât ca să mă întorc mâine, şi de-acum încolo am să fiu mereu pe-un du-te-vino, până ce Symond's Inn o să se sature să mă mai vadă. Aşa că nu îţi spun rămas bun, Richard. Căci la ce ar sluji asemenea lucru, vezi bine, când am să mă întorc atât de curând?!

Îi dădusem iubita în primire şi eram hotărâtă să plec, dar am mai zăbovit ca să mă mai uit o dată la faţa scumpă, de care mi se rupea inima să mă despart.

Atunci am spus (izbucnind într-un soi de bucurie) că până ce nu mă îmbie şi ei să mă întorc, nu-mi pot lua asemenea libertate, drept care fata mea scumpă şi-a ridicat privirile spre mine, schiţând un zâmbet printre lacrimi, iar eu i-am cuprins faţa frumoasă în mâini, am mai sărutat-o o dată pentru ultima oară, am râs şi-am rupt-o la fugă.

Şi când am ajuns jos în stradă, vai, cum am mai plâns! Aproape că-mi părea că am pierdut-o pe Ada mea pe vecie. Mă simţeam atât de singură, atât de zadarnică fără de ea şi eram atât de deznădăjduită la gândul că mă duc acasă unde nu mai aveam nici-o speranţă s-o mai găsesc, încât o bucată de vreme nu m-am putut linişti, zbătându-mă încoace şi încolo într-un colţ întunecat, suspinând şi hohotind de plâns.

După ce m-am mustrat puţin, mi-am venit în fire încetul cu încetul şi am luat o trăsură ca să mă întorc. Sărmanul băiat pe care-l găsisem la Saint Albans reapăruse puţin timp mai înainte şi zăcea bolnav pe pragul morţii; de fapt el murise, dar eu încă nu ştiam. Tutorele era plecat de-acasă ca să afle veşti despre el şi nu s-a întors la cină. Fiind singură de tot, am mai tras un ropot de plâns, cu toate că, ţinând seama de toate, nu cred că m-am purtat chiar foarte, foarte prost.

Nu era decât firesc să nu mă fi deprins încă cu lipsa dragei mele. După ani întregi, trei sau patru ceasuri nu-i un timp lung. Dar sufletul meu stărui atât de mult asupra cadrului neprielnic în care o lăsasem, şi mi-l zugrăveam ca pe unul întunecos peste fire şi rece ca piatra, şi doream atât de mult să fiu alături de ea şi să-i port oarecum de grijă, încât m-am hotărât să mă întorc tot în seara aceea, numai ca să mă uit în sus la ferestrele ei. Eram ridicolă, probabil, dar atunci nu mi-a părut deloc aşa şi nici acum nu-mi pare astfel. M-am destăinuit lui Charley şi am plecat amândouă în amurg. Se întunecase când am ajuns la căminul acela nou şi straniu al fetei mele dragi, unde se zărea o lumină îndărătul perdelelor galbene. Am trecut prin faţa casei cu băgare de seamă, de trei, patru ori, privind în sus, şi puţin a lipsit ca să dau nas în nas cu domnul Vholes, care a ieşit din biroul lui tocmai când eram acolo şi a întors capul ca să se uite şi el în sus, înainte de a se duce acasă. Apariţia unei asemenea făpturi, sfrijită şi neagră, şi peisajul singuratic cu acel ungher în întuneric se potriveau de minune cu starea mea de spirit. Mă gândeam la tinereţea, dragostea şi frumuseţea dragei mele scumpe, închise într-un adăpost atât de nepotrivit, ca şi cum ar fi fost un loc de pedeapsă.

Era pustiu şi întuneric tare şi nu am avut nici-o îndoială că aş putea fără grijă să mă furişez până sus. Am lăsat-o pe Charley jos şi am urcat cu pasul uşor, fără să mă sperii de pâlpâitul lămpilor cu petrol de pe scară. Am tras câteva momente cu urechea şi, în liniştea mucegăită şi învechită a casei, am crezut că aud murmurul vocilor lor tinere; mi-am lipit buzele de panoul uşii ce parcă era al unui car funebru, ca şi cum aş fi lăsat un sărut pentru scumpa mea, şi am coborât iarăşi în linişte, gândind că-ntr-una din zilele următoare am să-mi mărturisesc vizita.

Şi adevărat că mi-a făcut bine, fiindcă deşi nimeni afară de Charley şi de mine n-a ştiut nimic în privinţa asta, am avut sentimentul că am micşorat despărţirea dintre Ada şi mine, aflându-ne iarăşi împreună în acele câteva momente. M-am întors totuşi, încă nedeprinsă cu schimbarea, dar simţindu-mă mult mai bine fiindcă dădusem târcoale în jurul scumpei mele.

Tutorele venise acasă şi stătea dus pe gânduri lângă fereastra întunecată. După ce am intrat, faţa i s-a luminat şi a venit să se aşeze pe locul lui, dar mi-a surprins faţa în lumină, când m-am aşezat pe locul meu.

— Domniţă mică, zise el, ai plâns.

— Da, tutore. Mă tem că am cam plâns. Ada e în asemenea disperare, e atât de necăjită, tutore!

Mi-am sprijinit braţul pe spătarul scaunului său şi am văzut din aruncătura ochilor lui că vorbele mele şi privirile pe care le îndreptasem spre locul gol al dragei mele îl pregătiseră.

— S-a şi căsătorit, draga mea?

I-am povestit totul, şi cum din primul moment îi implorase iertarea.

— N-are nevoie de iertarea mea, zise tutorele. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe ea şi pe soţul ei! Dar, după cum prima mea pornire fusese s-o compătimesc, la fel a fost şi a lui. Sărmana fată, biata fată! Bietul Rick! Sărmana Ada!

Niciunul dintre noi n-a mai scos o vorbă după asta până ce, cu un suspin, tutorele zise:

— Ei, ei, draga mea. Se împuţinează tare numărul locatarilor din Casa Umbrelor!

— Dar stăpâna îi rămâne, tutore. Cu toate că am spus asemenea lucru cu sfiiciune, am cutezat să continui, din cauza tonului trist cu care vorbise: şi va face tot ce-i stă în putinţă ca s-aducă fericire în ea.

Fără îndoială că va reuşi, dragostea mea!

Scrisoarea nu adusese nici-o schimbare între noi, doar atât că locul de lângă el mi-l trecuse mie, altceva nimic. Îşi întoarse către mine căutătura luminoasă, părintească, de totdeauna, apoi puse mâna pe mâna mea, ca altădată, şi zise iarăşi:

— Va reuşi, draga mea. Cu toate acestea, Casa Umbrelor îşi împuţinează tare numărul locatarilor. O, domniţă mică!

Îmi păru rău după aceea că atât am avut a ne spune în asemenea privinţă. Eram aproape dezamăgită. Mă temeam că n-am putut să fiu aşa cum voisem să fiu, de când cu scrisoarea şi cu răspunsul.52

Îndărătnicie ar se mai scursese o zi, după care, în dimineaţa următoare, devreme, pe când ne pregăteam pentru micul dejun, domnul Woodcourt veni în grabă cu copleşitoarea veste că se comisese un omor groaznic, pentru care fusese prins şi arestat domnul George. Când ne spuse că pentru prinderea ucigaşului era oferită o mare recompensă de către sir Leicester Dedlock, în nedumerirea de la început n-am înţeles de ce, dar un adaos de câteva cuvinte mă făcu să înţeleg că persoana ucisă era avocatul lui sir Leicester şi, în aceeaşi clipă, îmi veni în minte groaza pe care o avea maică-mea de el. Suprimarea neprevăzută şi violentă a unuia pe care ea multă vreme l-a pândit şi în care n-a avut nici un pic de încredere, şi care de mult o pândea şi o bănuia, unul pentru care ea n-a avut decât arareori câte o amabilitate, temându-se mereu de duşmanul primejdios şi tainic din el, îmi păru atât de groaznică, încât primul meu gând s-a îndreptat către ea. Cât de îngrozitor să afli de asemenea moarte şi să nu fii în stare să simţi un pic de milă măcar! Ce teribil să-ţi aminteşti că uneori, poate, dorise moartea bătrânului care a fost suprimat atât de iute!

Asemenea noian de gânduri mărindu-mi tristeţea şi spaima pe care le încercam de câte ori era rostit numele Dedlock, mi-a dat o stare de nelinişte, încât abia puteam să stau locului la masă. Nu mă simţeam deloc în stare să urmăresc discuţia, până ce n-a trecut puţin timp ca să-mi revin. Dar după ce mi-am venit în fire şi am văzut ce impresionat era tutorele, şi după ce-am înţeles că ei vorbeau foarte serios de omul bănuit, menţionând toate faptele bune pe care le făcuse, în afară de binele pe care-l aflaserăm despre el, m-au cuprins grija şi temerile pentru soarta lui, încât iarăşi mi-am pierdut cumpătul aproape de tot.

— Tutore, nu crezi că-i cu putinţă să fie învinuit pe drept?

— Draga mea, nu pot crede una ca asta. Asemenea om, pe care l-am văzut atât de sincer şi de milos, care, având puterea unui uriaş e blând ca un copil şi arată a fi un viteaz cum altul n-a mai fost pe lume, dar e atât de modest şi liniştit cu toate acestea, un asemenea om învinuit pe drept de o asemenea crimă? Nu pot s-o cred! Asta nu înseamnă că nu cred sau că nu vreau să cred. Nu pot s-o cred!

— Nici eu nu pot, zise domnul Woodcourt. Totuşi, orice-am crede sau am şti despre el, mai bine să nu uităm că sunt unele aparenţe împotriva lui. El îi purta duşmănie decedatului. A spus-o pe faţă în multe locuri. Se zice că s-ar fi exprimat cu violenţă împotriva lui şi, din câte ştiu, sunt sigur c-a făcut-o. Recunoaşte că era singur, la locul crimei, la câteva minute de la comiterea ei. Eu cred cu toată sinceritatea că este tot atât de nevinovat ca şi mine în ce priveşte omorul de faţă, dar toate de mai sus sunt motive ca bănuiala să cadă asupra lui.

— Adevărat, zise tutorele, şi pe urmă adaugă, întorcându-se către mine: ar fi să-i facem un foarte rău serviciu, draga mea, dacă am închide ochii asupra adevărului ce rezultă din toate considerentele de mai sus.

Am avut sentimentul, bineînţeles, că trebuia să admitem nu numai faţă de noi, dar şi faţă de alţii, forţa deplină a circumstanţelor ce-i stăteau împotrivă.

Totuşi am ştiut de asemenea (nu mă pot opri de a o spune) că greutatea lor nu ne va determina să-l părăsim la nevoie.

— Doamne fereşte! Întări tutorele. Avem să-l ajutăm aşa cum şi el a ajutat pe cele două sărmane fiinţe care au plecat.

S-a gândit la domnul Gridley şi la băiat, cărora domnul George le-a oferit adăpost.

Domnul Woodcourt ne spuse mai apoi că slujitorul oşteanului fusese la el, înainte de a se crăpa de ziuă, după ce pribegise pe străzi toată noaptea ca o fiinţă ce-şi pierduse minţile. Că una dintre primele îngrijorări ale oşteanului era să nu-l bănuim pe vinovat. Că l-a însărcinat pe acest trimis al său să ne spună, cu toate solemnele asigurări pe care ni le putea trimite, cum că e nevinovat cu desăvârşire. Că domnul Woodcourt nu l-a putut linişti pe om decât luându-şi obligaţia să vină la noi acasă dis-de-dimineaţă cu asemenea misiune. El a mai adăugat că acum se află în drum spre închisoare, ca să-l vadă pe deţinut.

Tutorele i-a spus fără ezitare că merge şi el. Dar, pe lângă faptul că militarul în retragere mi-era foarte simpatic şi că şi el mă simpatiza, mai aveam şi tainicul interes să aflu ce se întâmplase, interes pe care numai tutorele îl ştia. Aveam sentimentul că faptul are o legătură strânsă cu mine. Îmi părea că ajunsese să fie pentru mine deosebit de important să se descopere adevărul şi să nu fie bănuiţi oameni nevinovaţi, căci e destul să se ivească o bănuială pentru ca, o dată ivită, să nu ştii până unde poate ajunge.

Într-un cuvânt, am simţit ca şi cum ar fi fost datoria şi obligaţia mea să merg cu ei. Tutorele nu a căutat să mă oprească şi m-am dus şi eu.

Era o închisoare mare, cu multe curţi şi coridoare ce erau atât de asemănătoare unele cu altele, şi cu un caldarâm atât de uniform, încât mi-a părut că în timp ce treceam prin ea, am căpătat o nouă înţelegere pentru dorul pe care deţinuţii izolaţi, închişi între aceiaşi pereţi, cu privirea ţintuită asupra lor an după an, îl nutresc… Aşa cum am citit… Pentru o buruiană sau un fir rătăcit de iarbă. Singur de tot, într-o încăpere boltită, ca o pivniţă la etaj, cu pereţii orbitor de albi, încât gratiile masive de la fereastră şi uşa legată în fier păreau încă mai negre decât erau, l-am găsit pe oştean stând într-un colţ. Şezuse pe o bancă acolo, dar se sculase când a auzit că se descuie lacătele şi zăvoarele.

Când ne-a văzut a făcut un pas înainte cu călcătura lui grea şi, oprindu-se în loc, ne-a salutat, înclinându-se uşor. Dar cum eu am înaintat spre el întinzându-i mâna, oşteanul ne-a înţeles într-o clipă.

— Mi-aţi luat o piatră de pe suflet, domnişoară şi domnilor, vă încredinţez, zise el salutându-ne din toată inima şi răsuflând uşurat. Acuma puţin îmi pasă cum se va termina.

Aproape că nu avea înfăţişare de deţinut. Cu calmul şi cu ţinuta lui militărească, semăna mai mult a fi gardianul închisorii.

— Aici e un loc mai puţin ospitalier încă decât Pavilionul meu de tir, ca să primesc o doamnă, zise domnul George, dar ştiu că domnişoara Summerson n-are să se sinchisească de aşa ceva.

Conducându-mă de mână spre banca pe care şezuse, m-am aşezat, ceea ce păru că-i face mare plăcere.

— Vă mulţumesc, domnişoară, îmi zise el.

— Uite, George, vorbi tutorele, cum nu-ţi cerem noi asigurări din partea dumitale, tot astfel cred că nu-i nevoie să-ţi dăm nici noi altele la rândul nostru.

— Nicidecum, domnule. Vă mulţumesc din toată inima. Dacă n-aş fi nevinovat de asemenea crimă, nu v-aş putea privi în ochi, tăinuind fapta faţă de dumneavoastră, care aţi binevoit să mă cinstiţi cu prezenta vizită. Sunt foarte impresionat de vizita dumneavoastră. Nu sunt de felul meu unul dintre cei ce vorbesc cu uşurinţă, dar sunt profund impresionat, domnişoară Summerson şi domnilor.

Îşi puse mâna pe pieptul său lat şi-şi înclină capul înspre noi. Cu toate că îşi scoase puţin după aceea iarăşi pieptul în afară, el îşi exprimase marea emoţie firească prin asemenea mijloace simple.

— Mai întâi de toate, zise tutorele, putem face ceva pentru un regim mai bun, George?

— Pentru ce, domnule? Întrebă el, dregându-şi glasul.

— Pentru un regim mai bun aici. Doreşti ceva ce-ar putea îndulci asprimea regimului de închisoare?

— Ei, bine, domnule Jarndyce, răspunse George după o scurtă chibzuinţă, oricum vă mulţumesc, dar tutunul fiind interzis, nu aş putea spune că am vreo altă dorinţă.

— Ai să te gândeşti şi ai să-ţi aminteşti poate cu timpul de multe lucruri mărunte. Oricând ar fi, George, înştiinţează-ne.

— Vă mulţumesc, domnule. Oricum, urmă domnul George cu faţa arsă de soare, dar luminată de un zâmbet, un om care a străbătut lumea în lung şi în lat, ca un vagabond, o duce destul de bine într-un loc ca acesta, aici, cât timp o va mai duce.

— Pe urmă, în privinţa cazului, urmă tutorele.

— Chiar aşa, domnule, replică domnul George, încrucişându-şi braţele pe piept cu o desăvârşită stăpânire de sine şi chiar cu puţină curiozitate.

— În ce stadiu se află acum?

— De, domnule, e în faza unui arest preventiv. Bucket îmi dă a înţelege că va proceda la o serie de arestări preventive, din timp în timp, până ce dosarul se completează. Cum va reuşi să-l facă mai complet, eu însumi nu văd. Dar probabil că Bucket o va face într-un fel.

— Vai! Doamne, fie-ţi milă de noi! Omule! Exclamă tutorele surprins, pe un ton bizar şi vehement cum de mult nu-l mai auzisem. Vorbeşti despre dumneata de parc-ar fi vorba de altcineva!

— Nu vă fie cu supărare, domnule, făcu George. Sunt foarte mişcat de bunătatea dumneavoastră. Dar nu văd cum un om nevinovat ar putea să se împace cu asemenea situaţii fără să nu se dea cu capul de pereţi, decât dacă adoptă această atitudine.

— Într-o oarecare măsură, e destul de adevărat, replică tutorele potolit. Dar, dragă amice, chiar şi un om nevinovat trebuie să-şi ia precauţiile obişnuite ca să se apere.

— Desigur, domnule. Şi aşa am şi făcut. Am declarat în faţa magistraţilor: „Domnilor! Sunt tot atât de nevinovat de asemenea crimă ca şi dumneavoastră; ceea ce s-a stabilit împotriva mea din punct de vedere al faptelor e perfect adevărat. Mai mult nu ştiu”. Am de gând să continui a susţine declaraţia mea, domnule. Ce pot face mai mult? Ăsta-i adevărul!

— Dar adevărul simplu nu-i destul, interveni tutorele.

— Nu-i destul, domnule? Chiar aşa? Atunci mă aşteaptă o soartă rea!

Domnul George spuse cele de mai sus cu bună-dispoziţie.

— Trebuie să-ţi iei un avocat, urmă tutorele. Trebuie să-ţi angajăm noi unul bun pentru dumneata.

— Vă cer iertare, domnule, zise George dându-se un pas înapoi. Vă sunt la fel de recunoscător. Dar mă văd în situaţia de a vă cere iertare că nu primesc nici-o propunere de soiul ăsta.

— Nu vrei să ai avocat?

— Nu, domnule. Domnul George clătină din cap că nu, în cel mai hotărât şi subliniatfel. Cu toate acestea vă mulţumesc, domnule, dar… Fără avocat.

— De ce nu?

— Nu-mi place soiul ăsta de oameni, zise domnul George. Nici Gridley nu-i suferea. Şi… De mă veţi ierta că spun prea multe… Mai că nu-mi vine a crede, domnule, că dumneavoastră vă împăcaţi cu ei, domnule.

— Aşa e procedura, explică tutorele puţin cam încurcat, aşa e procedura, George.

— Zău, aşa e, domnule? Întrebă oşteanul în felul lui direct. Eu nu cunosc asemenea cuvinte infernale, dar în general nu vreau să am de-a face cu asemenea soi de oameni.

Desfăcându-şi braţele încrucişate şi schimbându-şi poziţia, el stătu cu o mână masivă pe masă şi cu cealaltă în şold, ca ilustrarea desăvârşită a unui om pe care nu-l puteai abate de la hotărârea fixă pe care o luase, cum încă nu mi-a fost dat să văd altul. În zadar toţi trei am vorbit cu el şi ne-am trudit să-l convingem, ne asculta cu acea îngăduinţă binevoitoare care se potrivea atât de bine cu purtarea lui isteaţă, dar, evident, nu se lăsa impresionat de argumentele noastre mai mult decât celula în care era închis.

— Te rog, mai gândeşte-te o dată, domnule George, am zis eu. Nu mai ai nici-o dorinţă în legătură cu cazul dumitale?

— Bineînţeles, domnişoară, că aş dori să fie judecat de Curtea Marţială, răspunse el. Dar, după cum prea bine ştiu, aşa ceva e în afară de discuţie. Dacă sunteţi atât de bună să-mi faceţi favoarea de a mă asculta câteva minute, domnişoară, nu mai mult, îmi voi da osteneala să mă explic cât de limpede am să pot.

S-a uitat pe rând la noi trei, şi-a scuturat capul ca şi cum şi l-ar fi potrivit în forma şi gulerul unei tunici strâmte şi, după o clipă de gândire, a continuat:

— Ştiţi, domnişoară, mi s-au pus cătuşe la mâini, am fost arestat şi adus aici. Pavilionul meu de tir e scotocit de sus şi până jos de Bucket, lucrurile pe care le am… Puţine… Sunt întoarse încoace şi încolo până ce le zăpăceşte, şi eu (după cum am spus mai sus), eu sunt aici! Nu mă plâng de asta. Cu toate că mă aflu aici nu din cauza unei fapte de curând săvârşită, pot foarte bine să-mi dau seama că dacă în tinereţea mea n-aş fi apucat-o pe calea pribegiei, asta nu s-ar fi întâmplat. Dar s-a întâmplat. Acum vine întrebarea: cum, cum să-i fac faţă?

Îşi frecă o clipă cu mâna fruntea negricioasă, cu bună-dispoziţie în priviri, şi zise ca şi cum şi-ar fi cerut iertare:

— Sunt un vorbitor fără suflu şi trebuie să mă gândesc puţin. După ce s-a gândit puţin, şi-a ridicat iarăşi privirile şi a reînceput să vorbească: Cum să-i fac faţă? Dar nefericitul decedat era şi el avocat şi mă avea cumva la mână. Nu vreau să scormonesc în cenuşa lui, dar dacă ar trăi, m-ar avea al dracului la mână. Cu atât mai mult nu-mi place breasla lui. Dacă m-aş fi ferit de breasla lui, n-aş fi în asemenea loc. Dar nu asta vreau să spun. Închipuiţi-vă că l-am omorât eu, închipuiţi-vă că am descărcat în trupul lui unul dintre pistoalele cu care s-a tras de curând, pe care Bucket le-a găsit la locuinţa mea şi, Doamne Dumnezeule, pe care le putea găsi în fiecare zi de când locuiesc acolo. Ce-aş fi făcut de îndată ce m-ar fi ridicat şi depus aici? Aş fi luat un avocat!

Se opreşte la auzul cuiva ce umblă la lacăte şi zăvoare şi nu reia vorba până ce nu s-a deschis uşa şi pe urmă s-a închis iarăşi. În ce scop s-a deschis, am să vă spun puţin mai târziu.

— Aş fi luat un avocat, şi el ar fi spus (aşa cum de multe ori am citit în gazete): „Clientul meu n-are nimic de spus, clientul meu îşi rezervă dreptul în apărare”. Ei, bine, nu stă în obiceiul unei asemenea tagme să meargă drept la ţintă, după părerea mea, sau să se gândească măcar că alţi oameni o fac. Să zicem că sunt nevinovat şi că iau un avocat. El ar proceda ca şi cum m-ar crede vinovat, poate şi mai mult. Ce-ar face? Ar acţiona ca şi cum aş fi vinovat… Mi-ar închide gura, mi-ar spune să nu mă compromit, ar ascunde faptele, ar schimba mărturiile, ar recurge la subterfugii şi m-ar scoate basma curată, poate! Dar, domnişoară Summerson, în asemenea fel mă trudesc eu să ies de-aici? Mai bine să fiu spânzurat în felul meu… Să-mi fie iertat că vorbesc de lucruri atât de neplăcute în faţa unei doamne.

Se încălzise acum pe problemele sale şi nu mai avea nevoie să stea să se gândească.

— Mai bine să fiu spânzurat în felul meu. Şi chiar înţeleg să fiu! Nu am de gând să susţin (uitându-se jur-împrejur la noi, cu braţele-i puternice proptite în şolduri şi cu sprâncenele-i negre ridicate) că mie mi-ar plăcea mai mult decât altora să fiu spânzurat. Vreau doar să spun că trebuie să ies cinstit şi curat de-aici, ori deloc. De aceea când aud ceea ce-i adevărat, chiar dacă e împotriva mea, eu recunosc că e adevărat şi când ei îmi spun „ne vom folosi de tot ce declari” le răspund că n-am nimic împotrivă s-o facă; sunt de acord să se folosească. Dacă nu sunt în stare să mă scoată nevinovat având la îndemână faptele adevărate, cum ar putea-o face cu cele ce nu-s adevărate? Şi dac-ar face-o, pentru mine nu preţuieşte nici doi bani. Făcând un pas, doi, pe podeaua de piatră a celulei, s-a întors la masă şi a terminat ceea ce avea de spus:

— Vă mulţumesc, domnişoară şi dumneavoastră domnilor, la amândoi, de multe ori, că m-aţi ascultat şi mai ales pentru interesul pe care mi-l purtaţi. Aşa stau lucrurile, aşa se arată ele unui simplu oştean, cu mintea ca un paloş tocit. În viaţă n-am făcut nimic bun, afară de datoria mea de soldat. Şi dacă până la urmă totul se încheie cât se poate de rău, am să culeg doar ceea ce am semănat. După ce am biruit prima nedumerire că am fost arestat ca ucigaş… Şi nu sunt eu vagabondul căruia să-i trebuiască mult timp ca să-şi revină în fire dintr-o nedumerire, după ce am umblat hoinar o viaţă întreagă… Mi-am făcut toate socotelile ca să ajung acolo unde mă găsiţi acum. Şi aşa rămân. N-am rude pe care să le fac de ocară sau care să sufere din pricina mea, şi… Şi asta-i tot ce aveam de spus.

Uşa s-a deschis ca să facă loc unui alt bărbat cu înfăţişare soldăţească, dar mai puţin plăcută la prima vedere, şi unei femei sănătoase, arsă de soare, cu ochii strălucitori, cu un coş sub braţ, care, din clipa când a intrat, a ascultat cu atenţia încordată tot ceea ce spunea domnul George. Domnia Sa i-a primit cu un salut familiar şi cu o privire prietenească, dar fără vreun alt semn de bun-venit, în mijlocul peroraţiei sale. După ce a terminat de vorbit, le-a strâns mâna călduros şi apoi a zis:

— Domnişoară Summerson şi domnilor, iată un vechi camarad de-al meu pe numele său Matthew Bagnet, iar dumneaei e doamna Bagnet, soţia lui.

Domnul Bagnet execută un salut ţeapăn milităresec, iar doamna Bagnet ne cinsti cu o plecăciune.

— Cu adevărat prieteni buni îmi sunt ei mie, urmă domnul George. Din casa lor am fost ridicat.

— Cu un violoncel de ocazie, interveni domnul Bagnet, smucind mânios din cap. Cu un ton de bună calitate. Pentru un prieten. Câţi bani, n-are importanţă.

— Mat, zise domnul George, ai auzit bine tot ce am spus domnişoarei şi acestor doi domni. Ştiu că tu mă aprobi.

Domnul Bagnet, după o gândire, a trecut problema soţiei sale.

— Bătrânico, zise el, spune-i tu. Dacă da sau nu. Ce spui tu, aprob.

— Uite, George, exclamă doamna Bagnet, desfăcând coşul în care se aflau o bucată de şuncă afumată, puţin ceai şi zahăr şi o pâine mare neagră, s-ar cuveni să ştii că nu te aprob. Ar trebui să ştii că oricine te aude, îşi iese din fire. N-ai să fii tu terminat aşa şi nici altfel… Ce vrei să spui cu asemenea mofturi şi condiţii? Curată prostie, George.

— Nu fi aspră cu mine la nenorocire, doamnă Bagnet, făcu oşteanul glumeţ.

— Oh! Ducă-se naibii de nenorocire, strigă doamna Bagnet, dacă nu-ţi ajută să-ţi vie mintea la cap. În viaţa mea nu mi-a fost atâta ruşine că aud un om vorbind prostii, cum mi-a fost azi să te aud vorbind musafirilor de faţă. Avocaţi! Şi cine dracu' te poate opri să ai o duzină de avocaţi, dacă domnii ţi-i recomandă?

— Iată o femeie cu foarte mult bun-simţ, zise tutorele. Nădăjduiesc că aveţi să-l convingeţi, doamnă Bagnet.

— Să-l conving, domnule? Întrebă doamna Bagnet. Domnul să vă ajute! Nu. Nu-l cunoaşteţi pe George. Uitaţi-vă la el! Doamna Bagnet lăsă coşul din mână ca să arate la George cu amândouă mâinile ei goale, arse de soare: Uitaţi-vă cum stă! Om mai îndărătnic şi mai încăpăţânat decât el, când o apucă într-o parte, nu există; izbuteşte să scoată din fire şi pe cea mai blândă făptură a lui Dumnezeu! Mai curând ridici în spate o stâncă, decât să-l întorci pe omul ăsta din cale când i-a intrat ceva în cap şi i s-a fixat acolo. Ce, nu-l cunosc eu pe el? Strigă doamna Bagnet. Nu te cunosc eu, George? N-ai să-mi spui mie că ţi-ai schimbat firea, după atâţia ani de când te cunosc, cred!

Indignarea ei prietenească avu un efect exemplar asupra soţului, care clătină din cap către oştean de mai multe ori, ca şi cum l-ar fi sfătuit tacit să cedeze. Din când în când, doamna Bagnet se uita la mine şi după jocul ochilor ei am înţeles că dorea să fac şi eu ceva, cu toate că nu înţelegeam ce.

— Dar am renunţat să mai vorbesc cu dumneata, bătrâne, de ani de zile, urmă doamna Bagnet, după ce suflă nişte praf de pe şuncă, uitându-se iar la mine, şi când doamnele şi domnii au să te cunoască tot atât de bine ca mine, au să renunţe şi ei să mai vorbească cu dumneata. Dacă nu eşti prea încăpăţânat ca să primeşti nişte merinde, iată-le!

— Le primesc cu multe mulţumiri, răspunse oşteanul.

— Chiar le primeşti? Zău? Întrebă doamna Bagnet, continuând să se jeluiască bine-dispusă şi plină de haz. Sigur că sunt uimită. Mă mir că nu te laşi să mori de foame tot în felul dumitale. Ţi s-ar potrivi. Poate că ai s-o faci şi pe asta data viitoare.

Şi se uită iar la mine; de data asta am înţeles, însă, după privirile pe care le îndrepta când spre uşă, când spre mine, pe rând, că dorea ca noi să plecăm şi s-o aşteptăm în faţa închisorii. Comunicând prin aceleaşi mijloace cu tutorele şi cu domnul Woodcourt, m-am ridicat să plec.

— Nădăjduim să te gândeşti mai mult la tot ceea ce am vorbit, domnule George, am zis eu, şi vom veni să te vedem iarăşi, încredinţaţi că te găsim mai înţelept.

— Mai recunoscător decât vă sunt, domnişoară Summerson, nu mă puteţi găsi, răspunse el.

— Dar mai lesne de convins putem, cred, am replicat eu. Şi îngăduie-mi să te rog să te gândeşti că lămurirea unei asemenea taine şi descoperirea adevăratului autor al crimei pot să fie de cea mai mică importanţă pentru alţii, dar nu pentru dumneata.

M-a ascultat respectuos, dar fără să dea prea multă atenţie cuvintelor mele, pe care le-am rostit puţin întoarsă dinspre el, gata să mă îndrept spre uşă; se uita stăruitor (asta am aflat-o de la ceilalţi, după aceea) la statura şi la faţa mea, care păreau că i-au atras atenţia aşa, deodată.

— Ce ciudat! Exclamă el. Şi totuşi gândul ăsta mi-a venit dintr-o dată!

Tutorele îl întrebă ce vrea să spună.

— Ei, bine, domnule, răspunse el, când ceasul rău m-a dus la scara mortului în noaptea uciderii lui, am văzut un chip de femeie ca al domnişoarei Summerson trecând pe lângă mine şi dispărând în întuneric şi mai-mai era să vorbesc cu ea.

Preţ de o clipă am fost cuprinsă de un asemenea tremur cum n-am mai simţit niciodată în viaţă şi cum nădăjduiesc că n-am să mai simt nici de acum înainte.

— Cobora scara în timp ce eu o urcam, continuă oşteanul, şi a trecut prin faţa ferestrei bătută de lumina lunii, cu o mantie neagră şi desfăcută. Am băgat de seamă că avea ciucuri mari. Totuşi asta n-are nimic de-a face cu subiectul nostru de azi, afară doar că domnişoara Summerson semăna atât de bine cu ea adineauri, încât mi-a venit în minte.

Nu pot desprinde şi nici defini ce sentimente s-au trezit în mine după aceste cuvinte; e destul să spun că datoria şi obligaţia vagă pe care le simţisem de la început ca să urmăresc investigaţiile sporiseră simţitor, chiar fără să îndrăznesc să-mi pun vreo întrebare, deşi eram absolut sigură că nu putea fi vreo pricină ca să mă tem.

Toţi trei am ieşit din închisoare şi ne-am plimbat în sus şi-n jos, la distanţă mică de poarta care se afla într-un loc dosit. Nu am aşteptat mult până ce domnul şi doamna Bagnet au ieşit şi ei şi au venit spre noi.

Doamna Bagnet avea lacrimi în ochi, iar faţa îi era îmbujorată şi neliniştită.

— Nu i-am îngăduit lui George să vadă ce părere am despre întâmplarea asta, domnişoară, au fost primele ei vorbe după ce a ieşit, dar e în mare încurcătură, bietul bătrân!

— Cu grijă, prevedere şi cu un ajutor bun, iese din încurcătură, zise tutorele.

— Un gentilom ca dumneavoastră se cade să ştie mai bine, domnule, răspunse doamna Bagnet, ştergându-şi în grabă ochii cu tivul mantiei sale, dar sunt tare neliniştită în privinţa lui. E atât de nepăsător şi spune atâtea lucruri pe care nu le gândeşte. Domnii din juriu s-ar putea să nu-l înţeleagă aşa cum îl înţelegem noi doi, Lignum şi cu mine. Şi apoi s-au întâmplat aşa de multe fapte ce-i stau împotrivă şi un asemenea număr de oameni vor fi aduşi ca să vorbească împotriva lui şi Bucket e atât de pătrunzător!

— Cu un violoncel de ocazie. Şi zicea că şi el cântase din fluier. Când era copil…

Domnul Bagnet adaugă foarte solemn cele de mai sus.

— Acum, iată ce e, domnişoară, zise doamna Bagnet, şi când zic domnişoară, înţeleg pe toţi de faţă! Veniţi la colţul zidului şi am să vă spun!

Doamna Bagnet ne duse în grabă într-un loc mai singuratic, şi la început îi pieri răsuflarea, ceea ce îi dădu prilej domnului Bagnet să zică:

— Hai bătrânico! Dă-i drumul!

— Ei, bine, iată, domnişoară, începu bătrânica, dezlegându-şi cordelele bonetei ca să aibă mai mult aer, mai uşor poţi muta Castelul Dover din loc, decât să-l îndupleci pe George în privinţa hotărârilor lui, afară doar dacă ai căpătat o putere nouă ca să-l înduioşezi. Şi eu am căpătat-o!

— Sunteţi un giuvaier de femeie, zise tutorele. Spuneţi mai departe!

— Acum, să vă spun, domnişoară, continuă doamna Bagnet, plesnind din palme de câte zece ori şi mai bine la fiecare frază, de grăbită şi neliniştită ce era, să vă spun că ceea ce zice în privinţa rudelor e minciună sfruntată. Rudele nu mai ştiu de el, dar el ştie de ele. Mie mi-a mărturisit mai multe în clipele sale de răgaz decât oricui altuia, şi nu degeaba i-a spus el odată lui Woolwich despre înălbirea părului şi zbârcirea chipurilor mamelor. Pun prinsoare pe cincizeci de lire că o văzuse pe maică-sa în ziua aceea. Ea trăieşte şi trebuie adusă pe loc aici!

În aceeaşi clipă, doamna Bagnet îşi vârî în gură câteva ace cu gămălie şi începu să-şi prindă în ace fusta jur-împrejur, ceva mai sus decât marginea mantiei cenuşii, lucru pe care îl săvârşi cu o repeziciune şi îndemânare de neîntrecut.

— Lignum, zise apoi doamna Bagnet, să ai grijă de copii, bătrâne, şi acum dă-mi umbrela! Plec în Lincolnshire s-o aduc aici pe bătrâna doamnă.

— Dumnezeu s-o binecuvânteze, strigă tutorele cu mâna în buzunar, dar cum pleacă? Câţi bani are?

Doamna Bagnet îşi ridică iarăşi fusta şi scoase o pungă de piele, şi în grabă numără câţiva şilingi, după care o strânse la loc, cu desăvârşită mulţumire.

— Să nu-mi porţi niciodată de grijă, domnişoară. Sunt soţie de soldat şi-s deprinsă să călătoresc singură în drumul meu. Lignum, băiete! Îl chemă şi-l sărută: o dată pentru tine, de trei ori pentru copii. Acum, plec în Lincolnshire, după mama lui George!

Şi, într-adevăr, porni la drum, în timp ce noi trei am rămas uitându-ne unul la altul, împietriţi de uimire. Şi, într-adevăr, prinse a merge greoi, cu mantia ei cenuşie, cu pasul ferm şi energic, apoi coti după colţ şi dusă a fost!

— Domnule Bagnet, zise tutorele, chiar ai de gând s-o laşi să plece singură la un drum aşa de lung?

— N-am ce-i face, răspunse el. A venit acasă odată. Din alt colţ de lume. Tot cu mantia asta cenuşie. Şi cu aceeaşi umbrelă. Tot ce spune bătrânica, pe dată şi face. O face! Ori de câte ori bătrânica zice: „O fac!”, o şi face.

— Atunci este chiar aşa cum arată: cinstită şi sinceră, replică tutorele, şi-i cu neputinţă să spui mai mult în favoarea ei.

— E sergent, port-drapel în Batalionul Fără Pereche, făcu domnul Bagnet, uitându-se la noi peste umăr, pregătindu-se să plece şi el în drumul lui. Şi alta ca ea nu mai este. Dar niciodată n-o recunosc faţă cu ea. Disciplina-i disciplină! Trebuie păstrată!

53 Urma omnul Bucket şi durduliul său arătător de la mâna dreaptă ţin împreună mare sfat cu privire la circumstanţele existente. Când domnul Bucket are de rezolvat o problemă de un interes atât de grabnic, arătătorul său durduliu pare să se înalţe până la demnitatea unui drăcuşor casnic, îl pune în ureche şi degetul îi şopteşte informaţii, îl pune pe buze şi degetul îl îndeamnă la tăinuire, îl freacă de nas şi degetul îi ascute mirosul, îl scutură în faţa unui vinovat şi degetul îl vrăjeşte până ce-l distruge. Profeţii din Templul Poliţiei Secrete prezic invariabil că dacă domnul Bucket ţine mare sfat cu arătătorul lui, nu după multă vreme se va auzi de o teribilă pedepsire.

Altfel, cercetând cu blândeţe trăsăturile firii omeneşti, fiind în linii mari un filosof îngăduitor, departe de a fi înclinat spre asprimefaţă de prostiile speciei umane, domnul Bucket pătrunde într-un mare număr de case şi hoinăreşte pe o infinitate de străzi, părând din afară că tânjeşte din lipsă de obiect. E în raporturile cele mai prieteneşti cu cei din specia sa şi stă la un pahar de băutură cu cei mai mulţi dintre ei. E darnic cu banii, politicos în apucături, naiv în conversaţie… Dar sub cursul paşnic al vieţii sale, se strecoară, subteran, curentul arătătorului său.

Timpul şi locul nu-l pot lega pe domnul Bucket. Omul (ca orice om) azi poate fi aici şi mâine aiurea, dar el, nu ca orice om, a doua zi e iarăşi aici. În seara asta se va uita ca din întâmplare în stingătoarele de fier de la uşa locuinţei lui sir Leicester Dedlock din Londra, iar mâine dimineaţă se va plimba pe cărările de la Chesney Wold, unde odinioară se plimba bătrânul a cărui fantomă e ispăşită pentru o sută de guinee. Sertare, dulapuri, buzunare, toate lucrurile ce i-au aparţinut sunt cercetate de domnul Bucket. Câteva ceasuri după aceea, el şi cu romanul din Alegorie se vor găsi singuri singurei, comparându-şi împreună arătătoarele.

E firesc ca asemenea ocupaţii să nu se potrivească cu tihna şi treburile casnice, totuşi domnul Bucket sigur că nu se duce acum acasă. Cu toate că în general Domnia Sa apreciază grozav tovărăşia doamnei Bucket – o doamnă pe care natura a hărăzit-o cu un geniu de detectiv, care geniu, dacă ar fi fost desăvârşit pe calea exerciţiilor profesionale ar fi dat rezultate uluitoare, dar aşa a rămas la nivelul de amator isteţ – domnul Bucket se ţine la distanţă de o asemenea scumpă mângâiere. Doamna Bucket trebuie să se mulţumească doar cu locatara ei (din fericire o doamnă plăcută ce-o interesează), care-i ţine de urât şi cu care stă de vorbă.

OmaremulţimeseadunălaColegiulavocaţilordinLincoln's Inn Fields în ziua înmormântării. Sir Leicester Dedlock ia parte în persoană la ceremonial. La drept vorbind, mai sunt încă alţi trei însoţitori din regnul uman: adică Lordul Doodle, William Buffy şi verişorul pirpiriu (adaosuri de umplutură), dar numărul echipajelor nemângâiate e imens. Aristocraţia şi-a dat tributul mâhnirii pe patru roţi, mai mult decât s-a văzut vreodată până acum prin partea locului. Concentrarea suporturilor de armuri de pe panourile echipajelor e atât de mare, de-ai zice că întreg Colegiul Heraldic şi-a pierdut dintr-o suflare şi tatăl, şi mama. Ducele de Foodle şi-a trimis un minunat echipaj pentru ceremonii funebre, cu capre de argint şi osii patentate, cu toate perfecţionările de ultimă oră şi cu trei vlăjgani îndoliaţi, de câte şase picioare înălţime fiecare, alcătuind în spatele vehiculului un grup cernit. Toţi vizitiii de gală din Londra par cufundaţi în adâncă jale şi dacă mortul cel bătrân, înveşmântat în haine demodate, ar avea oarecare gust pentru rasa cabalină (ceea ce pare cu neputinţă), ar trebui să fie satisfăcut cu vârf şi îndesat, în ziua de faţă…

Liniştit printre antreprenori şi echipaje, şi printre gambele atâtor picioare pătrunse de mâhnire ca de-o apă, domnul Bucket stă ascuns într-unui dintre neconsolatele vehicule şi supraveghează nestingherit de nimeni mulţimea printre zăbrelele obloanelor. Are privirea ageră în mulţime… Dar unde n-o are?… Şi uitându-se ici şi colo, când dintr-o parte a trăsurii, când din cealaltă, când spre ferestrele de sus ale caselor, când rând pe rând la capetele oamenilor, nimic nu-i scapă.

„Şi iată-te şi pe Domnia Ta, soţioara mea? Ei! Îşi zice în sinea lui domnul Bucket, mustrând-o pe doamna Bucket, ce sta pe treptele casei defunctului. „Aşadar, aici mi-erai! Aici mi-erai! Şi zău, arăţi foarte bine, doamnă Bucket!”

Procesiunea încă n-a pornit, pentru că aşteaptă ca motivul care i-a adunat acolo să fie scos afară din casă. Domnul Bucket, în echipajul împodobit cu blazoane ce stă în fruntea cortegiului, se foloseşte de ambele sale arătătoare rotofeie ca să ţină crăpată, nu mai mult decât grosimea unui fir de păr, deschizătura dintre perdele prin care priveşte.

Şi asta spune foarte mult în privinţa afecţiunii sale de soţ, faptul că încă se mai ocupă de doamna Bucket. „Aici mi-erai, soţioară dragă! Da?”, repetă el pe şoptite. „Şi locatara noastră cu dumneata. Te-am băgat de seamă, doamnă Bucket! Sper că te simţi bine cu sănătatea, dragă!”

Domnul Bucket nu mai scoate nici un cuvânt, ci şade cu ochii foarte atenţi până ce depozitarul în giulgiu ce-a adunat atâtea taine nobile va fi coborât… (Unde vor fi tainele acelea acum? Le mai păstrează oare? Vor fi zburat cu el în călătoria asta subită?) şi până ce procesiunea porneşte, după care priveliştea din faţa domnului Bucket se schimbă. Apoi se pregăteşte pentru o plimbare în trăsură şi ia aminte la garniturile trăsurii, pentru cazul că asemenea informaţii s-ar putea dovedi de folos.

Mare contrast între domnul Tulkinghorn închis în vehiculul acela negru şi domnul Bucket închis într-al său! Între spaţiul imens ce se deschide îndărătul micii răni ce-a aruncat pe unul în somnul împietrit, care se zdruncină din greu pe caldarâmul străzii, şi urma subţire de sânge ce-l ţine pe celălalt într-o stare de încordare trează, manifestată până şi de ultimul fir de păr de pe cap. Dar pentru amândoi totuna-i, niciunul nu se sinchiseşte de celălalt.

Domnul Bucket stă până la sfârşitul procesiunii, în felul lui simplu şi degajat, şi se strecoară din vehicul când se iveşte ocazia pe care o hotărâse. Se duce la locuinţa lui sir Leicester Dedlock, care pentru moment e ca şi căminul lui, unde vine şi pleacă oricând pofteşte, la orice oră, unde oricând e binevenit şi unde se face mare caz de el; acum cunoaşte locuinţa de sus şi până jos şi se plimbă prin ea într-o atmosferă de grandoare misterioasă.

Nici bătut în uşă, nici cordon de sonerie pentru domnul Bucket. A făcut el în aşa fel ca să capete o cheie şi poate pătrunde înăuntru după pofta inimii. În timp ce traversează vestibulul, feciorul îl opreşte să-i spună:

— Iată încă o scrisoare pentru dumneavoastră, domnule Bucket, venită prin poştă; şi i-o dă.

— Încă una? Se miră domnul Bucket.

Dacă feciorul, prin cine ştie ce întâmplare, ar fi cuprins de curiozitate în privinţa scrisorii domnului Bucket, şi ar zăbovi prin juru-i, precautul nostru poliţist nu-i omul care să i-o satisfacă. Domnul Bucket se uită la el ca şi cum faţa curiosului ar fi o privelişte aflată la câteva mile depărtare şi pe care el ar contempla-o în voie.

— Ai din întâmplare o tabacheră? Întreabă domnul Bucket.

Din nefericire, feciorul nu prizează tabac.

— Poţi să te duci să-mi cauţi şi să-mi aduci puţin tabac de pe undeva? Continuă domnul Bucket. Mulţumesc! N-are importanţă cum e, n-am pretenţie la un soi anume. Mulţumesc!

După ce s-a servit în voie dintr-o cutie de tablă împrumutată de la cineva de jos în acest scop anume, şi după ce a făcut un teatru nemaipomenit de mult ce-i place, prizând mai întâi cu o nară şi apoi cu cealaltă, domnul Bucket, cu multă precauţie, îi declară că tabacul e de calitatea cea mai potrivită şi pleacă ţinând scrisoarea în mână.

Ei, bine, cu toate că domnul Bucket se duce sus în biblioteca cea mică de lângă cea mare, cu înfăţişarea unui om ce primeşte zeci de scrisori în fiecare zi, întâmplător socoate că ampla corespondenţă nu-i un element esenţial al vieţii sale. Nu-i un scrib pasionat, mânuindu-şi condeiul aproape ca şi arma din buzunar pe care o poartă totdeauna cu el, la îndemână; şi îi descurajează pe toţi cei ce doresc o corespondenţă cu el, ca fiind o cale prea stângace şi prea directă pentru înfăptuirea unor treburi delicate. Apoi i-a fost dat să vadă adeseori scrisori ofensatoare produse ca probe în justiţie, ceea ce îi dă prilej să cugete ce lucru naiv ca şi cineva să le fi scris şi ce om naiv a fost cine le-a scris. Pentru asemenea motive, domnul Bucket are prea puţin de-a face cu scrisorile, atât ca expeditor, cât şi ca adresant. Şi totuşi, în ultimele douăzeci şi patru de ore, a primit exact o jumătate de duzină.

„Şi asta, zice domnul Bucket, desfăcând-o şi întinzând-o pe masă, e scrisă de aceeaşi mână şi cuprinde aceleaşi două cuvinte.” Care două cuvinte?

Întoarce cheia în uşă, desface carneţelul negru de buzunar (Carneţelul Destinului, pentru mulţi), aşază altă scrisoare lângă cea de pe masă şi citeşte cele două cuvinte: „Lady Dedlock,” scrise îndrăzneţ pe fiecare.

— Da, da, face domnul Bucket. Dar aş fi putut câştiga banii şi fără asemenea informaţie anonimă.

După ce a pus scrisorile în Carneţelul Destinului şi l-a închis iarăşi, vârându-l la loc în buzunar, descuie uşa tocmai la timp ca să-şi primească cina, care îi e adusă pe o tavă frumoasă cu o carafă de vin de Xeres. Domnul Bucket spune adeseori în cercurile de prieteni, unde n-ai de ce te feri, că „un degetar din Xeresul dumitale cel vechi, cafeniu şi grozav, adus din Indiile răsăritene”, îi place mai mult decât orice altceva ce i-ai putea oferi. Ca atare, îşi umple şi goleşte paharul plescăind din buze şi procedează tot aşa mai departe cu răcoritorul respectiv. Când iată că o idee îi trece prin minte.

Domnul Bucket deschide tiptil uşa de trecere dintre camera în care se afla şi cea de alături, şi priveşte înăuntru. Biblioteca e goală şi focul e gata să se stingă. Ochiul domnului Bucket, după ce a făcut un ocol în jurul camerei, coboară pe o masă unde sunt puse de obicei scrisorile când sosesc. Câteva scrisori pentru sir Leicester se află acolo. Domnul Bucket se apropie şi cercetează adresele. „Nu, zice el, nu-i niciuna scrisă de aceeaşi mână. Numai mie mi-s trimise. Pot să-i aduc la cunoştinţă asta mâine lui sir Leicester Dedlock, Baronet.”

După care se întoarce să-şi termine cina cu multă poftă şi, după o scurtă picoteală, e chemat în salon. Sir Leicester l-a primit acolo în cele câteva seri din urmă, ca să afle dacă are să-i raporteze ceva. Verişorul cel pirpiriu (foarte istovit de înmormântare) şi Volumnia îl întovărăşesc.

Domnul Bucket face trei plecăciuni foarte diferite celor trei persoane. O plecăciune de respect lui sir Leicester, o plecăciune curtenitoare şi galantă Volumniei şi o plecăciune de recunoaştere verişorului pirpiriu, căruia pare a-i spune nepăsător: „în oraş eşti cineva şi mă ştii cine sunt, după cum şi eu te ştiu cine eşti.” După ce a distribuit aceste mici specimene de tact, domnul Bucket îşi freacă mâinile.

— Ai ceva nou să-mi comunici, ofiţere? Întreabă sir Leicester. Doreşti să stai de vorbă cu mine între patru ochi?

— Hm!… Nu în seara asta, sir Leicester Dedlock, Baronet!

— Pentru că timpul meu, urmează sir Leicester, îţi stă cu totul la dispoziţie, în scopul de a răzbuna violarea Maiestăţii Sale, Legea.

Domnul Buckettuşeşte şi-şi aruncă privirile spre Volumnia, fardată şi cu colier scump la gât, ca şi cum ar fi vrut să-i spună respectuos: „Vă încredinţez că sunteţi o făptură frumoasă. Am văzut cu sutele arătând mai prost la vârsta dumneavoastră. Am văzut, zău!”

Frumoasa Volumnia, nu fără să-şi dea seama poate de influenţa formelor sale îmblânzitoare, se opreşte din scrisul unor bilete împăturite în trei colţuri şi, dusă pe gânduri, îşi potriveşte colierul de perle. Domnul Bucket preţuieşte în minte podoaba de la gâtul ei şi se gândeşte că Volumnia scrie poezii.

— Dacă încă nu ţi-am cerut, ofiţere, continuă sir Leicester cât se poate de limpede şi apăsat, să pui în joc toată dibăcia dumitale pentru lămurirea acestui caz atroce, doresc cu deosebire să folosesc împrejurarea de faţă pentru a rectifica orice omisiune aş fi putut comite. Sunt pregătit să acopăr toate cheltuielile. Să nu-ţi iei asupra dumitale niciuna în urmărirea ţelului pe care ţi l-ai asumat, căci nu voi şovăi nici-o clipă să le suport eu… Domnul Bucket făcu iarăşi o plecăciune lui sir Leicester, ca răspuns la dărnicia lui.

— Spiritul meu, adaugă sir Leicester, cu multă căldură, nu şi-a recăpătat încă liniştea de la diabolicul eveniment din urmă. Nici nu-mi pare că are să şi-o mai recapete vreodată. Dar în seara asta, după ce am suferit încercarea grea de a încredinţa mormântului rămăşiţele unui credincios, zelos şi devotat ajutor, mă simt copleşit de indignare.

Glasul lui sir Leicester tremură şi părul i se zbârleşte pe cap. Lacrimi îi ţâşnesc din ochi. Partea cea mai bună a firii lui s-a trezit.

— Declar, continuă el, declar solemn că până ce crima nu va fi descoperită şi pedepsită de justiţie, mă voi simţi aproape ca şi cum numele meu poartă o pată. Un gentilom care mi-a închinat o mare parte din viaţă, un gentilom care şi-a devotat ultima zi din viaţă intereselor mele, un gentilom care în mod obişnuit mânca la masa mea şi dormea sub acoperişul meu pleacă din casa mea spre casa lui şi e doborât la mai puţin de un ceas după ce îmi părăseşte locuinţa. Nu pot spune altceva, decât că a fost urmărit din casa mea, pândit în casa mea, poate chiar luat la ochi din cauza legăturii lui cu casa mea… Ceea ce ar fi putut da de bănuit că are o avere mai mare şi că, în general, se bucură de-o mai mare importanţă decât ar fi arătat felul lui de-a fi, retras şi modest. Dacă nu pot, prin mijloacele şi influenţa de care dispun şi prin poziţia mea, să-i dau în vileag pe toţi făptaşii unei asemenea crime, înseamnă că nu sunt în stare să-mi afirm respectul pentru memoria unui asemenea gentilom şi nici să-mi manifest fidelitatea faţă de omul ce mi-a fost de-a pururi credincios.

În timp ce emite asemenea proteste, plin de emoţie şi cu toată seriozitatea, uitându-se jur-împrejurul camerei ca şi cum s-ar adresa unei adunări, domnul Bucket se uită la el atent, cu un soi de gravitate în care ar putea să fie, dacă ne putem îngădui îndrăzneala unui asemenea gând, şi o urmă de compătimire.

— Ceremonia de astăzi, continuă sir Leicester, ce ilustrează în mod izbitor respectul în care decedatul meu prieten (pune un accent pe ultimul cuvânt, pentru că moartea netezeşte toate deosebirile sociale) era ţinut de toată crema ţării, a mărit, vă spun, lovitura pe care am primit-o de la asemenea crimă îngrozitoare şi îndrăzneaţă. Dacă ar fi comis-o fratele meu, nu l-aş cruţa.

Domnul Bucket priveşte foarte grav. Volumnia spune şi ea despre mort că era cea mai credincioasă şi scumpă fiinţă!

— Se vede că-i simţiţi moartea ca pe o pierdere, domnişoară, răspunde domnul Bucket, cu aerul de a-i prezenta condoleanţe. Fără îndoială, era omul a cărui dispariţie nu poate fi îndurată cu uşurinţă.

Volumnia îi dă a înţelege domnului Bucket, ca răspuns, că sufletul ei sensibil nu va mai ajunge să-şi revie din asta, cât va trăi; că nervii ei sunt zdruncinaţi pe veci şi că nu se aşteaptă să mai zâmbească vreodată. Între timp, împătureşte în trei un bileţel pentru redutabilul bătrân general din Bath, căruia îi povesteşte despre tristeţea ei.

— Asemenea întâmplare face să tresară inima unei femei delicate, zice domnul Bucket cu simpatie, dar trece.

Volumnia doreşte să ştie mai întâi de toate cum merg treburile. Dacă au să-l condamne pe soldatul acela îngrozitor, sau cum va fi? Dacă are vreun complice, sau cum dracu' îl numeşte legea? Şi încă o grămadă de fleacuri în plus, într-un scop la fel de ingenuu.

— Ei, să vedeţi, domnişoară, răspunde domnul Bucket, aducându-şi arătătorul într-o poziţie convingătoare şi făcând apel la galanteria lui firească, în aşa fel încât aproape că i-a şi spus „draga mea”, nu-i uşor de răspuns la asemenea întrebări în momentul de faţă. În momentul de faţă, nu. Sir Leicester Dedlock, Baronet (domnul Bucket îl introduce mereu în discuţie datorită importanţei sale), mă ocup personal de cazul Tulkinghorn de dimineaţă până seara. Dar dacă nu beam un pahar-două de vin vechi, nu cred că aş fi putut să-mi concentrez mintea asupra întinderii cazului, aşa cum am făcut-o. Aş putea răspunde întrebărilor dumneavoastră, domnişoară, dar datoria nu-mi îngăduie. Lui sir Leicester Dedlock, Baronet, foarte curând i se va aduce la cunoştinţă tot ce s-a descoperit până acum. Şi nădăjduiesc că Domnia Sa – domnul Bucket se uită grav – va fi satisfăcut de rezultate.

Verişorul pirpiriu nădăjduieşte doar ca să fie „executat… În prezent… Pentru exemplu… Oricare tip. Crede că-i mai mare interesul… Să spânzur un om acum… Decât să găsesc un om care să plaseze zece mii pe an. Fără-ndoială… Exemplu… Mult mai bine să fie spânzurat un tip nevinovat… Decât nici un tip.”

— Dumneavoastră cunoaşteţi viaţa, domnule, o cunoaşteţi! Exclamă domnul Bucket cu un clipit complimentar din ochi şi o încârligare a arătătorului, şi puteţi confirma cele ce-am spus doamnei de faţă. Dumneavoastră nu doriţi decât să aflaţi că, în virtutea informaţiilor primite, m-am pus pe lucru. Dumneavoastră înţelegeţi ceea ce nu putem aştepta de la o doamnă să înţeleagă. Doamne! Mai cu seamă în situaţia dumneavoastră înaltă din societate, domnişoară, zice domnul Bucket, înroşindu-se de tot că era cât pe ce să scape iar un „draga mea”.

— Ofiţerul, Volumnia, explică sir Leicester, e credincios datoriei sale şi are perfectă dreptate.

Domnul Bucket şopteşte:

— Bucuros că am avut cinstea încuviinţării Domniei Voastre, sir Leicester Dedlock, Baronet.

— De fapt, Volumnia, continuă sir Leicester, nu dai un exemplu bun de urmat, punându-i ofiţerului întrebări ca acelea pe care i le-ai pus. El e cel mai bun judecător al propriei sale responsabilităţi; el procedează potrivit cu răspunderea pe care o poartă. Şi nu ne stă bine nouă, celor ce ajutăm la elaborarea legilor, să împiedicăm sau să ne amestecăm în treburile celor ce le pun în aplicare. Sau – zice sir Leicester, cu oarecare asprime, pentru că Volumnia era gata să intervină înainte ca el să-şi fi încheiat fraza – sau celor care răzbună Majestatea Lor violată.

Volumnia încercă să explice, cu toată umilinţa, că ea nu are de invocat numai scuza curiozităţii (firească la ea ca şi la toată juneţea frivolă de acelaşi sex), dar că pur şi simplu îi vine să moară de jale şi de dragul omului a cărui pierdere o deplâng cu toţii.

— Foarte bine, Volumnia, îi răspunde sir Leicester, asta înseamnă că nu poţi fi destul de discretă.

Domnul Bucket profită de împrejurarea unei clipe de tăcere, ca să se facă iarăşi ascultat.

— Sir Leicester Dedlock, Baronet, nu fac nici-o obiecţiune ca să-i spun doamnei de faţă, cu îngăduinţa Domniei Voastre şi rămânând între noi, că socotesc cazul aproape în întregime rezolvat. E un caz frumos… Un caz frumos… Şi puţinul care mai lipseşte pentru ca ancheta să fie terminată sper să fiu în stare să-l procur în câteva ore.

— Sunt într-adevăr foarte bucuros să aflu aşa ceva, zice sir Leicester. Ţi se cuvine toată cinstea.

— Sir Leicester Dedlock, Baronet, urmează domnul Bucket cu toată seriozitatea, sper ca rezultatul să poată în acelaşi timp să-mi facă cinste mie şi să se dovedească satisfăcător pentru toată lumea. Când îl zugrăvesc ca pe un caz frumos, ştiţi, domnişoară, continuă domnul Bucket, uitându-se grav la sir Leicester, vorbesc considerându-l din punctul meu de vedere. Considerat din alte puncte de vedere, asemenea cazuri implică mai mult sau mai puţin neplăceri. Foarte bizare lucruri de familie ne vin la cunoştinţă, domnişoară, despre care aţi zice că sunt adevărate fenomene, binecuvântată să vă fie inima.

Volumnia, cu ţipătul ei scurt şi inocent, presupune că-i aşa.

— Vai, chiar şi în familiile bune, în familiile sus-puse, în familiile cu renume, urmează domnul Bucket, privind iarăşi cu seriozitate la sir Leicester, dintr-o parte. Am avut cinstea să fiu folosit în familiile aristocrate şi înainte, şi nu aveţi idee… Ei bine, am să merg atât de departe, încât să spun că nici chiar dumneata n-ai nici-o idee, domnule – asta către verişorul pirpiriu – ce jocuri se joacă!

Verişorul, care-şi aruncase pernele de pe sofa peste cap, istovit de plictiseală, cască:

— Ecutinţă… (aceasta fiind prescurtarea de la, e cu putinţă”).

Sir Leicester socotind că e timpul să-l concedieze pe ofiţer, intervine acum maiestuos cu cuvintele: „Foarte bine! Mulţumesc!”, însoţindu-şi totodată cuvintele cu o fluturare de mână, însemnând nu numai că a sosit timpul să încheie vorbăria, dar şi că, dacă familiile de rang cad în obiceiuri vulgare, ele trebuie să sufere consecinţele.

— Să nu uiţi, ofiţere, adaugă sir Dedlock cu bunăvoinţă, că-ţi stau la dispoziţie când îţi place.

Domnul Bucket, tot grav, întreabă dacă mâine dimineaţă ar fi convenabil, în cazul că ar ajunge atât de departe pe cât aşteaptă.

Sir Leicester răspunde:

— Oricând, mie mi-e egal.

Domnul Bucket îşi face cele trei plecăciuni şi e gata să se retragă, când îi vine în minte ceva ce uitase.

— Îmi îngăduiţi să vă întreb, zice el în şoaptă, întorcându-se cu prudenţă, cine a afişat pe scară anunţul cu răsplata?

— Eu am poruncit să fie pus acolo sus, răspunde sir Leicester.

— Aţi socoti-o drept o îndrăzneală, sir Leicester Dedlock, Baronet, dacă ar fi să vă întreb de ce?

— Nicidecum. Am ales locul ce sare în ochi din toate părţile casei. Cred că nici aşa nu-i destul de la vedere faţă de importanţa şi gravitatea faptului. Doresc ca oamenii mei să se cutremure de enormitatea crimei, de hotărârea de a o pedepsi şi de faptul că nu-i nici-o speranţă de scăpare. Dar cu toate acestea, ofiţere, dacă dumneata, într-o cunoaştere mai adâncă a problemei, ai de făcut vreo obiecţie…

Pentru moment, domnul Bucket nu vede niciuna; anunţul, după ce-a fost pus sus, e mai bine să nu fie scos. Repetându-şi cele trei plecăciuni, se retrage, închizând uşa pe ţipătul scurt al Volumniei, care e preliminarul spuselor sale cum că persoana asta înfiorătoare şi fermecătoare e un adevărat Barbă Albastră.

În dragostea lui de societate şi cu însuşirea-i de a se adapta la orice soi de oameni, domnul Bucket s-a oprit puţin după aceea în salon şi, stând în faţa focului – încins şi cald în noaptea asta de iarnă timpurie – măsoară din ochi cu admiraţie pe feciorul de serviciu.

— Ia spune, ai şase picioare şi doi inci, cred?

— Şi trei, răspunde feciorul.

— Chiar aşa de mult? Dar ştii, eşti lat în spate, proporţionat şi de aceea nu pari înalt. Şi nici nu eşti unul dintre cei cu picioare slabe ca beţele. Ţi s-a făcut vreodată statuia? Întreabă domnul Bucket luând o căutătură de artist, după felul cum îşi întoarce ochii şi capul.

Feciorului nu i s-a făcut niciodată statuia.

— Atunci ar trebui să ţi se facă, ştii, urmează domnul Bucket, şi un prieten de-al meu, de care ai să auzi într-o zi că-i sculptor la Academia Regală, ar realiza ceva grozav dacă ţi-ar face un desen, cu proporţiile astea pe care le ai pentru marmură. Lady Dedlock a ieşit, nu-i aşa?

— A ieşit pentru cină.

— Iese cam în fiecare zi, nu-i aşa?

— Da.

— Nu-i de mirare! Face domnul Bucket. O femeie atât de minunată ca ea, atât de frumoasă şi graţioasă, atât de elegantă, e ca o lămâie proaspătă pe masa de ospăţ, o podoabă oriunde s-ar duce. Tatăl dumitale a făcut acelaşi lucru în viaţă ca şi dumneata?

Răspunsul e negativ.

— Ba al meu da, zice domnul Bucket. Tatăl meu la început a fost paj, apoi lacheu, pe urmă majordom, apoi intendent şi în sfârşit hangiu. A trăit respectat de toată lumea şi a murit jelit. A zis cu ultima lui suflare că a socotit drept cea mai de cinste parte a carierei sale timpul cât a fost în slujbă, şi chiar aşa a fost. Am un frate tocmit fecior şi un cumnat. Lady Dedlock e bună?

Feciorul răspunde:

— Bună cât te poţi aştepta.

— A! Exclamă domnul Bucket, puţin cam răsfăţată? Puţin cam cu toane? Ei Doamne! La ce să te aştepţi când sunt aşa de frumoase? Şi nouă ne plac încă mai mult că-s aşa, nu?

Feciorul, cu mâinile în buzunarele livrelei de culoarea vie a florilor de piersică, îşi întinde picioarele-i simetrice, de mătase, cu aerul unui cuceritor, şi nu poate tăgădui că-i adevărat. Urmează duruitul roţilor şi sunatul violent al clopoţelului de la intrare.

— Vorbeşti de lup, zice domnul Bucket, şi lupu-i la uşă. Uşile se deschid în lături şi Lady Dedlock trece prin salon, încă foarte palidă, e îmbrăcată pe jumătate în doliu şi poartă două brăţări frumoase. Ori frumuseţea brăţărilor, ori cea a braţelor exercită o atracţie deosebită asupra domnului Bucket. Se uită la ele cu un ochi ager şi îşi zornăie ceva în buzunar… Se vede că nişte bănuţi.

Băgându-l în seamă, ea întoarce o privire întrebătoare către celălalt fecior, care a adus-o în casă.

— Domnul Bucket, doamnă.

Domnul Bucket se trage un pas îndărăt, cu o plecăciune, şi apoi vine înaintea Doamnei Noastre, trecându-şi demonicul deget peste gură.

— Aştepţi să-l vezi pe sir Leicester?

— Nu, doamnă; l-am văzut!

— Ai ceva să-mi spui mie?

— Nu tocmai în momentul de faţă, doamnă!

— Ai mai făcut vreo descoperire nouă?

— Câteva, doamnă.

Toate au fost spuse doar în trecere. Lady Dedlock abia de s-a oprit o clipă şi a pornit sus pe scară, singură. Domnul Bucket, apropiindu-se de piciorul scării, o urmăreşte cum urcă treptele pe care bătrânul le coborâse spre mormânt, cum trece prin faţa grupurilor de statui ucigaşe care se multiplică, cu arme cu tot, în umbrele de pe pereţi, apoi prin faţa afişului tipărit la care se uită în treacăt şi, în fine, cum dispare.

— E femeie seducătoare, zău că e, zice domnul Bucket întorcându-se îndărăt la fecior. Totuşi nu arată a fi chiar sănătoasă.

— Nu e chiar sănătoasă, îl informează feciorul. Suferă mult de dureri de cap.

— Chiar aşa? Ce păcat! Plimbare, ar recomanda domnul Bucket pentru aşa ceva.

— Ei da, încearcă să se plimbe, interveni feciorul. Uneori merge câte două ceasuri, când se simte prost. Chiar şi noaptea.

— Eşti sigur că măsori chiar aşa de mult… Şase picioare şi trei… Rugându-te să mă ierţi că te-am întrerupt o clipă, continuă domnul Bucket. Nici îndoială de acest lucru. Eşti atât de bine legat încât n-aş fi crezut să ai chiar atâta. Armatele de lachei, cu toate că sunt cu toţii socotiţi bărbaţi frumoşi, sunt clădiţi atât de dezordonat!… Şi zi, se plimbă noaptea, da? Măcar că-i luna plină?

— O, da. Când e lumină de lună! Desigur. O! Mai ales pe lună. Pălăvrăgeală şi încuviinţare reciprocă de ambele părţi.

— Bănuiesc că nu-ţi stă în obicei să te plimbi, zice domnul Bucket. Nu prea ai timp pentru aşa ceva, aş crede.

Pe lângă asta, feciorului nici nu-i place. Preferă trăsura, mersului pe jos.

— Bineînţeles, aprobă domnul Bucket. E-o diferenţă între una şi alta. Ştii, mă gândesc, urmează domnul Bucket, încălzindu-şi mâinile şi uitându-se cu plăcere la vâlvătaia din vatra căminului, că s-o fi dus să se plimbe şi-n noaptea cu pricina.

— Bineînţeles că s-a dus! Am condus-o eu în grădină, dându-i drumul.

— Şi ai lăsat-o acolo. Sigur că-i aşa! Te-am văzut eu.

— Eu nu v-am văzut, se miră feciorul.

— Eram grăbit, răspunse domnul Bucket, mă duceam să-mi văd o mătuşă ce locuieşte în Chelsea… Doar la a doua casă mai jos de vechea şi bine cunoscuta „Bun House…” e în vârstă de nouăzeci de ani bătrâna, necăsătorită, şi cu o mică proprietate. Da, s-a întâmplat să trec tocmai atunci. Ia să vedem. Cât să fi fost ceasul? Nu era încă zece.

— Nouă jumătate.

— Ai dreptate, atât era. Şi de nu mă înşel, Doamna Noastră era îmbrăcată într-o mantie neagră, largă, cu nişte ciucuri mari?

— Sigur că aşa era.

Sigur că aşa era. Domnul Bucket trebuie să se întoarcă sus, unde mai are puţin de lucru; dar trebuie să strângă mâna feciorului ca mulţumire pentru sfatul plăcut pe care l-a ţinut cu el, şi să-i ceară să se gândească… E tot ce-i cere… Doar să se gândească, când are o jumătate de oră de prisos, s-o pună la dispoziţia sculptorului de la Academia Regală, pentru binele ambelor părţi.

Mina explodează econfortat de somn, domnul Bucket se scoală dis-de-dimineaţă şi se pregăteşte pentru o zi de luptă. Dichisit, cu o cămaşă curată şi înarmat cu o perie de cap udă, instrument cu care în prilejurile sărbătoreşti îşi linge cele câteva şuviţe subţiri de păr care i-au mai rămas după o viaţă de studiu serios, domnul Bucket se aşază la un mic dejun, cu două cotlete de berbec ca bază de operaţie, plus ceai, ouă, pâine prăjită şi marmeladă, toate pe o scară corespunzătoare. După ce s-a bucurat mult de asemenea întăritoare, şi după ce a ţinut şi un sfat viclean cu demonicul său arătător, Domnia Sa îl instruieşte în taină pe fecior: „Doar să-i spui liniştit lui sir Leicester Dedlock, Baronet, că de îndată ce Domnia Sa e gata pentru mine, şi eu sunt gata pentru el.” Trimiţându-i-se un răspuns binevoitor, cum că sir Leicester se va îmbrăca în grabă şi îl va întâlni pe domnul Bucket în bibliotecă după zece minute, domnul Bucket se îndreaptă către încăperea aceea şi rămâne în picioare înaintea focului, cu degetul pe bărbie, uitându-se la cărbunii încinşi.

E gânditor domnul Bucket, aşa cum poate fi omul ce are de făcut o treabă importantă; dar liniştit, sigur pe el şi plin de încredere. După expresia feţei, ar putea fi un faimos jucător de whist la miză mare – să zicem o sută de guinee – cu cartea în mână, dar cu o reputaţie vestită că joacă până la ultima carte într-un chip magistral. Nu s-arată a fi câtuşi de puţin îngrijorat sau tulburat când apare sir Leicester; dar îl măsoară pe baronet, care vine încetişor la fotoliul său, cu aceeaşi privire gravă şi iscoditoare, în care ieri poate că a fost, de n-ar fi să ţinem seamă de gândul îndrăzneţ, şi o urmă de compătimire.

— Îmi pare rău că te-am făcut să aştepţi, ofiţere, dar în dimineaţa asta m-am sculat mai târziu decât mi-e obiceiul. Nu mi-e bine. Neliniştea şi indignarea de care am suferit în ultimul timp au fost prea apăsătoare pentru mine. Sunt robul… Gutei.

Sir Leicester era gata să spună „indispoziţie”, şi ar fi spus-o altcuiva, dar domnul Bucket ştie cu precizie totul.

— Evenimentele recente mi-au provocat-o iarăşi.

În timp ce se aşază cu oarecare greutate şi cu durerea zugrăvită pe faţă, domnul Bucket se-apropie ceva mai mult şi rămâne în picioare, sprijinit cu una dintre mâinile lui mari de masa bibliotecii.

— Nu-mi dau seama, ofiţere, urmează sir Leicester, ridicându-şi ochii spre faţa poliţistului, dacă doreşti să fim singuri; asta rămâne la bunul dumitale plac. Dacă aşa vrei, atunci bine. De nu, domnişoara Dedlock ar fi interesată…

— Ei bine, sir Leicester Dedlock, Baronet, răspunde domnul Bucket cu capul lăsat convingător pe o parte şi cu arătătorul atârnat de-o ureche ca un cercel, pentru moment e nevoie de cea mai mare discreţie. Veţi vedea îndată că trebuie să fim numai noi doi. Prezenţa unei doamne, în împrejurările de faţă, şi mai cu seamă în situaţia înaltă pe care o are domnişoara Dedlock în societate, n-ar putea decât să-mi facă plăcere, dar, vorbind fără să ţin seamă de plăcerile mele, îmi iau îndrăzneala de a vă încredinţa că trebuie să fim numai noi doi.

— E de-ajuns ce-mi spui.

— Mai mult, încă, sir Leicester Dedlock, Baronet, reia domnul Bucket, eram pe punctul de a vă cere îngăduinţa să încui uşa.

— Bineînţeles.

Domnul Bucket îşi ia această precauţie cu dibăcie şi cu linişte, aplecându-se pe un genunchi, prin simpla forţă a obişnuinţei, ca să poată potrivi cheia în broască în aşa fel ca nimeni din cealaltă parte să nu poată trage cu ochiul înăuntru.

— Sir Leicester Dedlock, Baronet, v-am spus ieri seară că nu-mi lipseşte decât foarte puţin ca să lămuresc cazul. Acum l-am lămurit şi am adunat dovezi împotriva persoanei care a săvârşit crima.

— Împotriva soldatului?

— Nu, sir Leicester Dedlock, nu a soldatului.

Sir Leicester priveşte uluit şi întreabă:

— Nu-i el omul arestat?

Domnul Bucket îi spune după o pauză:

— A fost o femeie.

Sir Leicester se lasă pe spate în fotoliu şi, emoţionat, exclamă:

— Doamne Dumnezeule!

— Acum, sir Leicester Dedlock, Baronet, începe domnul Bucket aplecându-se asupra gentilomului, cu o mână întinsă pe masa bibliotecii şi cu arătătorul celeilalte într-o activitate impresionantă, e de datoria mea să vă pregătesc pentru un şir de întâmplări care ar putea, ba am să merg atât de departe încât să spun, care vă vor da un şoc. Dar, sir Leicester Dedlock, Baronet, sunteţi gentilom; şi eu ştiu ce-i un gentilom şi de ce-i în stare un gentilom. Un gentilom poate îndura cu curaj şi cu tărie un şoc, când trebuie să vină. Un gentilom se poate hotărî să înfrunte aproape orice lovitură. Ei, bine, fiţi tare sir Leicester Dedlock, Baronet. Dacă vă cade deasupra capului o nenorocire, fireşte vă gândiţi la strămoşii Domniei Voastre. Vă întrebaţi cum ar fi suferit nenorocirea toţi înaintaşii aceia ai Domniei Voastre până la Julius Caesar… ca să nu mergem mai sus de el, pentru moment. Vă amintiţi de zeci dintre ei care ar fi suportat-o bine, aşa cum şi dumneavoastră o veţi îndura de dragul lor şi pentru păstrarea creditului de care se bucură familia. Iată felul cum trebuie să raţionaţi, sir Leicester Dedlock, Baronet.

Sir Leicester, lăsându-se pe spate în fotoliu şi prinzându-şi coatele în mâini, stă, uitându-se la domnul Bucket cu faţa împietrită.

— Aşadar, sir Leicester Dedlock, continuă domnul Bucket, pregătindu-vă astfel, îmi îngăduiţi să vă conjur să nu vă necăjiţi nici-o clipă pentru cele ce mi-au ajuns la cunoştinţă. Ştiu atâtea lucruri în privinţa atâtor persoane din lumea de sus ca şi din cea de jos, încât o informaţie în plus sau în minus nu înseamnă mare lucru. Nu cred să existe o mişcare pe tabla de şah care să mă mai surprindă; cât priveşte mişcarea cutare sau cutare care s-a comis, faptul că o cunosc nu contează absolut deloc, orice mişcare posibilă (numai să nu fie într-o direcţie greşită) intră în calculul celor prevăzute de experienţa mea. Din această pricină, ceea ce am a vă spune, sir Leicester Dedlock, Baronet, e să nu vă lăsaţi impresionat şi să nu vă ieşiţi din fire, pentru că ştiu unele lucruri din socotelile familiei Domniei Voastre.

— Mulţumesc pentru pregătire, răspunde sir Leicester după o tăcere, fără să-şi clintească mâna, piciorul sau trăsăturile feţei; sper însă să nu fie necesară, cu toate că o apreciez ca fiind bine intenţionată. Fii bun şi continuă. Totodată – sir Leicester pare că se încruntă în umbra aruncată de Bucket – totodată fii bun şi ia loc, dacă n-ai nimic împotrivă.

— Absolut nimic. Domnul Bucket aduce un scaun şi îşi micşorează umbra.

— Şi acum, sir Leicester Dedlock, Baronet, cu această scurtă introducere vin la chestiune: Lady Dedlock…

Sir Leicester se ridică în fotoliu şi se uită ţintă la el, înverşunat. Domnul Bucket aduce degetul în jos ca pe un emolient.

— Lady Dedlock, ştiţi, e admirată de lumea întreagă. Aşa e Lady Dedlock, admirată de lumea întreagă, zice domnul Bucket.

— Aş dori din răsputeri, ofiţere, interveni sir Leicester categoric, ca numele Doamnei mele să fie cu totul înlăturat din discuţia noastră.

— Şi eu aş dori, sir Leicester Dedlock, Baronet, dar… E cu neputinţă.

— Cu neputinţă?

Domnul Bucket, neînduplecat, dă din cap că da.

— Sir Leicester Dedlock, Baronet, eântr-adevăr cu neputinţă. Ceea ce am a vă spune e în privinţa Doamnei Domniei Voastre. Lady Dedlock este pivotul în jurul căruia se învârt toate.

— Ofiţere, îl întrerupe sir Leicester, scăpărând din ochi şi tremurând din buze, îţi cunoşti datoria; fă-ţi datoria, dar bagă de seamă să nu treci peste limitele ei. N-aş putea răbda. N-aş putea îndura. Aduci numele Doamnei mele în comunicarea de faţă pe răspunderea dumitale… pe propria-ţi răspundere. Numele Doamnei mele nu-i un nume cu care oamenii de rând să glumească.

— Sir Leicester Dedlock, Baronet, spun doar ceea ce trebuie să spun şi nimic mai mult.

— Nădăjduiesc să se dovedească aşa. Foartebine. Continuă. Continuă, domnule!

Aruncându-şi privirile la ochii plini de mânie, care îl ocoleau acuma, şi la făptura mânioasă care tremura din creştet până-n tălpi, totuşi străduindu-se să rămână calm, domnul Bucket îşi dibuie calea cu degetul arătător şi începe să vorbească liniştit, cu voce înceată:

— Sir Leicester Dedlock, Baronet, e de datoria mea să vă spun că defunctul domn Tulkinghorn de multă vreme nutrea neîncredere şi bănuială în privinţa soţiei dumneavoastră, Lady Dedlock.

— Dacă ar fi îndrăznit să-mi sufle numai o vorbă despre aşa ceva, domnule… Ceea ce n-a făcut niciodată… L-aş fi ucis chiar eu cu mâna mea! Exclamă sir Leicester, lovind cu mâna în masă.

Dar, în plina fierbinţeală şi furie a actului se opreşte pironit de ochii cunoscători ai domnului Bucket, al cărui arătător se mişcă încetişor şi care, cu tot atâta încredere cât şi răbdare, clatină din cap că nu.

— Sir Leicester Dedlock, domnul Tulkinghorn, defunctul, era de nepătruns şi închis, şi ceea ce avea el în cap de la început nu m-aş încumeta să spun. Dar ştiu din gura lui că de multă vreme o bănuia pe Lady Dedlock şi că ar fi descoperit, văzând caligrafia unor scrisori chiar aici în casă, şi chiar când Domnia Voastră, sir Leicester Dedlock, eraţi de faţă, existenţa în mare sărăcie a unui anumit ins, care ar fi fost iubitul Doamnei înainte ca dumneavoastră să-i fi făcut curte, şi care ar fi trebuit să-i fie soţ. Domnul Bucket se opreşte şi pe urmă repetă intenţionat: „ar fi trebuit să-i fie soţ”; nici-o îndoială în privinţa asta. Ştiu din gura lui că după ce insul acela a murit, a bănuit-o pe Lady Dedlock că i-ar fi vizitat singură şi în taină mizera locuinţă şi mizerul lui mormânt. Ştiu din propriile mele cercetări şi din văzute şi din auzite că Lady Dedlock a făcut asemenea vizită, îmbrăcată chiar cu rochiile femeii sale de serviciu; pentru că defunctul domn Tulkinghorn s-a slujit de mine pentru verificarea soţiei dumneavoastră, Lady Dedlock şi a bănuielilor sale… Mă veţi ierta că folosesc un termen de care noi ne folosim de obicei… Şi am verificat-o complet. Am confruntat slujnica, în biroul din Lincoln's Inn Fields, cu un martor care a călăuzit-o pe Lady Dedlock şi nu poate fi nici umbră de îndoială că Domnia Sa purtase rochiile tinerei servitoare, fără ca aceea să fi ştiut. Sir Leicester Dedlock, Baronet, m-am străduit să pregătesc puţin terenul pentru asemenea dezvăluire neplăcută încă de ieri, când v-am spus că lucruri foarte ciudate se întâmplă uneori chiar şi în familiile cele mai nobile. Toate acestea şi încă mai multe s-au întâmplat în propria familie a Domniei Voastre, prin Lady Dedlock. Sunt încredinţat că defunctul domn Tulkinghorn a continuat cercetările până în ceasul morţii sale şi că el şi Lady Dedlock şi-au făcut mult sânge rău în privinţa asta, chiar în noaptea aceea. Aşadar, aduceţi toate acestea la cunoştinţa soţiei dumneavoastră, Lady Dedlock, sir Leicester Dedlock, Baronet; şi întrebaţi-o pe Domnia Sa dacă, chiar după ce el plecase de aici, nu s-a dus după domnul Tulkinghorn la biroul său, în intenţia de a-i mai spune ceva, fiind îmbrăcată cu o mantie neagră, largă, cu ciucuri mari.

Sir Leicester şade ca o statuie, cu privirile aţintite la degetul crud care-i răscoleşte inima, gata să-i rupă firul vieţii.

— Aduceţi toate acestea la cunoştinţa soţiei dumneavoastră, Lady Dedlock, din partea mea, inspectorul Bucket din Departamentul Anchetelor. Şi dacă Domnia Sa face oarecare greutăţi în recunoaşterea celor de mai sus, spuneţi-i că-i de prisos, pentru că inspectorul Bucket ştie totul şi ştie că Domnia Sa a trecut pe lângă soldat, cum îi spuneţi Domnia Voastră (cu toate că nu mai este în armată acum), şi ştie că şi Domnia Sa ştie că a trecut pe lângă el pe scară. Şi acum, sir Leicester Dedlock, Baronet, de ce vă povestesc eu toate acestea?

Sir Leicester, care şi-a acoperit faţa cu mâinile, scoţând un singur geamăt, îi cere să se oprească pentru un moment, încetul cu încetul, îşi dă mâinile la o parte şi astfel îşi apără demnitatea şi calmul aparent, cu toate că faţa lui are aceeaşi culoare ca şi păru-i cărunt, încât domnul Bucket e puţin îngrozit de starea sa. În felul său de a fi se vădeşte ceva mai îngheţat şi mai împietrit decât carapacea-i obişnuită de aroganţă şi dispreţ; şi curând, domnul Bucket discerne o încetineală neobişnuită în vorbirea lui, cu o ciudată greutate din când în când la începutul cuvintelor, ceea ce-i prilejuieşte rostirea unor sunete nearticulate. Cu asemenea sunete, rupe el tăcerea: totuşi, curând după aceea, îşi recapătă controlul de sine, spunând că nu înţelege de ce un gentilom atât de credincios şi devotat ca domnul Tulkinghorn nu i-a comunicat nimic din ştirile astea atât de dureroase, atât de jalnice, atât de neaşteptate, atât de zdrobitoare.

— Încă o dată, sir Leicester Dedlock, Baronet, răspunde domnul Bucket, aduceţi-le la cunoştinţă soţiei dumneavoastră, Lady Dedlock, ca să le lămurească Domnia Sa. Aduceţi-le la cunoştinţa Domniei Sale, dacă socotiţi că-i bine, din partea inspectorului Bucket de la Departamentul Anchetelor. Veţi vedea, sau eu mă înşel, că domnul Tulkinghorn, decedatul, avea intenţia să vă comunice totul de îndată ce ar fi socotit că a sosit momentul, ba, chiar i-a dat şi soţiei dumneavoastră, Lady Dedlock de înţeles c-o va face. Mai mult încă, ar fi avut de gând să vă dezvăluie totul tocmai în dimineaţa când i-am cercetat cadavrul! Nu ştiţi ce am de gând să spun şi să fac peste cinci minute din clipa de faţă, sir Leicester Dedlock, Baronet; şi presupunând că aş fi chiar acum doborât de un glonţ, v-aţi mira de ce n-am făcut-o cu cinci minute mai devreme: vedeţi?

Adevărat. Sir Leicester, ocolind cu oarecare greutate sunetele acelea supărătoare, zice: „Adevărat”. Tocmai când se enunţau ipotezele de mai sus, se aude din hol un zgomot considerabil de voci. Domnul Bucket, după ce a ascultat, se duce la uşa bibliotecii, o descuie binişor, o deschide şi apoi ascultă iarăşi. Apoi îşi trage capul îndărăt şi şopteşte grabnic dar cu calm:

— Sir Leicester Dedlock, Baronet, nenorocita asta de chestie familială a fost dată în vileag, aşa cum m-am aşteptat că are să se întâmple, domnul Tulkinghorn decedatul, fiind răpus atât de pe neaşteptate. Şansa noastră de a o muşamaliza e să primim oamenii de jos ce se ciorovăiesc cu valeţii Domniei Voastre. Aveţi ceva împotrivă să staţi liniştit… Pentru binele familiei… Cât timp am să-i interoghez? Şi veţi binevoi doar să-mi daţi o încuviinţare din cap, ori de câte ori vă voi cere-o? Sir Leicester răspunde neclar:

— Ofiţere! Fă cum poţi, fă cum poţi mai bine! Domnul Bucket, cu o încuviinţare a capului şi cu o încârligare isteaţă a arătătorului, se strecoară jos în salon, unde vocile se sting la iuţeală. Nu trece mult până se-ntoarce, câţiva paşi înaintea feciorului care, cu un confrate de asemenea pudrat şi în livrea de culoarea florilor de piersici, poartă pe braţe un scaun pe care stă un bătrân neputincios. Încă un om şi două femei vin din spate. Arătând cu un aer binevoitor şi degajat unde să fie aşezat scaunul ce se legăna în mers, domnul Bucket îi concediază pe valeţi şi încuie iarăşi uşa. Sir Leicester se uită la asemenea invazie în incinta sacră cu o căutătură de gheaţă.

— Ei, poate că mă cunoaşteţi, Domniile Voastre, doamnelor şi domnilor, începe domnul Bucket, vorbind parcă în taină. Sunt inspectorul Bucket din Departamentul Anchetelor; da, eu sunt; şi, urmează el arătând vârful însemnului său oficial din buzunarul de la piept, iată semnul funcţiei mele. Aşadar, doreaţi să-l vedeţi pe sir Leicester Dedlock, Baronet. Ei bine! Vedeţi-l şi luaţi aminte, nu oricui îi e dată asemenea cinste. Numele dumitale, bătrâne domn, e Smallweed; ăsta ţi-e numele, îl ştiu prea bine.

— Ăla-i, şi n-ai auzit nimica rău pe socoteala lui, strigă domnul Smallweed, cu vocea-i tare şi ascuţită.

— Nu ştii cumva de ce-a fost ucis porcul, sau ştii? Întreabă domnul Bucket cu privirea hotărâtă şi fără să-şi iasă din sărite.

— Nu.

— Ei bine, a fost ucis, urmează domnul Bucket, din pricină că-şi vâra râtul unde nu trebuie. Nu te pune în aceeaşi situaţie, pentru că nu-i demn de dumneata. Nu cumva ai obiceiul să vorbeşti cu surzii, ori da?

— Ba da, mormăie domnul Smallweed, nevastă-mea e surdă.

— Aşa se explică de ce-ţi potriveşti vocea aşa de sus. Dar, de vreme ce ea nu-i aici, fă bine şi ţi-o potriveşte cu o octavă şi chiar cu două mai jos, aşa, şi nu numai că am să-ţi rămân recunoscător, dar am să-ţi dau mai multă consideraţie, zice domnul Bucket. Şi domnul celălalt e de specialitate predicator, cred?

— Pe nume Chadband, intervine domnul Smallweed, de aici înainte pe un ton mult mai jos.

— Cândva am avut un prieten şi un camarad sergent cu acelaşi nume, zice domnul Bucket, întinzându-i mâna, şi ca atare am o slăbiciune pentru el. Doamna Chadband, fără îndoială?

— Şi doamna Snagsby, recomandă domnul Smallweed.

— Soţul librar, specialitate jurisprudenţă şi prieten cu mine, urmează domnul Bucket. Îl iubesc ca pe un frate!… Ei şi acum despre ce-i vorba?

— Doriţi să întrebaţi cuce treburi am venit? Se informează domnul Smallweed, puţin izbit de asemenea întorsătură neaşteptată.

— Ah! Ştiţi ce vreau să spun. Dar să auzim despre ce e vorba faţă de sir Leicester Dedlock, Baronet. Hai, daţi-i drumul!

Domnul Smallweed, făcându-i semn domnului Chadband să se apropie, se sfătuieşte cu el o clipă, în şoaptă. Domnul Chadband, storcând o cantitate considerabilă de sudoare din porii frunţii şi din palmele mâinilor, zice tare: „Da. Dumneata întâi!” şi se retrage la locul lui dinainte.

— Am fost clientul şi prietenul domnului Tulkinghorn, zice atunci cu vocea-i piţigăiată bunicul Smallweed. Făceam afaceri cu el. Îi eram de folos şi el mi-era de folos. Krook, mort, dus pe cea lume, mi-era cumnat, era frate de-adevărat cu o coţofană afurisită… Sau ca să zicem aşa cu doamna Smallweed. Am moştenit averea lui Krook. I-am cercetat toate hârtiile şi toate efectele. Toate au fost dezgropate sub ochii mei. Era şi un pachet de scrisori, ce aparţinuseră unui chiriaş mort, dus de pe lume, scrisori care şedeau ascunse într-un fund de raft, într-o latură a culcuşului în care dormena Lady Jane…

Culcuşul pisicii lui. El ascunsese tot felul de lucruri peste tot locul. Domnul Tulkinghorn le-a vrut şi le-a căpătat, dar mai întâi m-am uitat şi eu prin ele. Sunt negustor, şi am aruncat şi eu o privire pe furiş la ele. Erau nişte scrisori de la iubita chiriaşului, care semna Honoria. Doamne Dumnezeule, ăsta nu-i nume de rând, Honoria, nu-i aşa? Nici-o doamnă aici în casă nu se iscăleşte Honoria, nu-i aşa? O, nu! Nu cred! O! Nu, nu cred! Şi poate nu de aceeaşi mână? O nu, nu cred!

Ajuns aici, domnul Smallweed este cuprins de o criză de tuse, în toiul succesului său, şi încheie strigând:

— Vai de mine, o Doamne sfinte, sunt zdrobit de tot!

— Ei bine, când eşti gata, zice domnul Bucket, după ce l-a aşteptat să-şi vină în fire, să ajungi la ceea ce-l priveşte pe sir Leicester Dedlock, Baronetul, uite, gentilomul se află aici de faţă.

— Dar n-am ajuns la asta, domnule Bucket? Striga bunicul Smallweed. Asta încă nu-l priveşte pe gentilom? Nici căpitanul Hawdon şi pe veci iubita lui Honoria şi copilul lor pe deasupra? Hai, atunci, doresc să ştiu unde se află scrisorile acelea? Asta mă priveşte pe mine, dacă nu pe sir Leicester Dedlock. Vreau să ştiu unde se află. Nu vreau să dispară aşa pe tăcute. Le-am dat prietenului şi avocatului meu, domnul Tulkinghorn, nu altcuiva.

— Bine, dar el ţi le-a plătit, doar ştii, şi încă pe un preţ straşnic, îi spune domnul Bucket.

— Puţin îmi pasă mie de asta. Vreau să ştiu la cine sunt. Şi îţi spun eu ce dorim noi… Noi toţi de aici, domnule Bucket. Dorim mai multă stăruinţă în anchetarea omorului săvârşit. Noi ştim unde a stat interesul şi pricina lui şi dumneata n-ai făcut destul. Dacă George, dragonul hoinar, are vreun amestec în omorul acela, el nu-i decât complice şi a fost pus să-l săvârşească. Ştii dumneata mai bine ce vreau să spun.

— Acum iată ce spun eu, replică domnul Bucket: schimbându-şi într-o clipă conduita, venind lângă el şi comunicând arătătorului o putere de fascinare extraordinară: să fiu al dracului dacă am să îngădui vreunei fiinţe omeneşti de pe faţa pământului să-mi fure anchetarea cazului, să se amestece sau să-l anticipeze, chiar cu o jumătate de secundă. Doreşti mai multă stăruinţă în anchetarea omorului săvârşit? Doreşti? Vezi mâna asta şi crezi că eu nu ştiu timpul potrivit ca s-o întind şi s-o pun pe braţul care a slobozit împuşcătura?

Puterea acestui om e aşa de grozavă şi atât de teribil iese în evidenţă că ceea ce spune nu-i o lăudăroşenie zadarnică, încât domnul Smallweed începe să-şi ceară iertare. Domnul Bucket îşi potoleşte mânia subită şi-l dojeneşte.

— Îţi dau un sfat, nu-ţi bate capul cu omorul. Asta e treaba mea. Urmăreşte gazetele şi nu m-aş mira să ai ceva de citit nu după multă vreme, dacă le ţii din scurt. Eu îmi cunosc meseria şi asta-i tot ce aveam să-ţi spun în asemenea privinţă. Cât despre scrisori! Vrei să ştii la cine sunt. N-am nimic împotrivă să-ţi spun. La mine sunt. Nu-i ăsta pachetul?

Domnul Smallweed se uită cu ochii lacomi la micul pachet pe care domnul Bucket îl scoate dintr-un loc tainic al hainelor sale, şi-l identifică: acela-i pachetul cu scrisori.

— Ce mai ai de spus? Întreabă domnul Bucket. Ascultă, să nu deschizi gura prea mare, fiindcă nu-ţi şade bine când o faci.

— Vreau cinci sute de lire!

— Nu, nu se poate; vrei să zici cincizeci, face domnul Bucket, glumind.

Se pare, totuşi, că domnul Smallweed s-a gândit la cinci sute.

— Ei, bine, sunt delegat de sir Leicester Dedlock, Baronet, să studiez afacerea asta mică (fără să primesc sau să făgăduiesc ceva), zice domnul Bucket (sir Leicester dă mecanic din cap că da); şi dumneata îmi ceri să studiez cererea de cinci sute de lire. Ei, bine, e o cerere excesivă! Şi două sute cincizeci e destul de mult, dar tot mai merge. Nu preferi să zici două sute cincizeci?

Domnul Smallweed arată limpede că nu preferă.

— Atunci, urmează domnul Bucket, să-l ascultăm pe domnul Chadband. Doamne! De multe ori l-am ascultat pe camaradul meu, sergent, cu acelaşi nume; şi ce om cumpătat era în toate privinţele, cum niciodată n-am mai dat peste unul la fel!

Astfel poftit, domnul Chadband păşeşte în faţă şi, după un uşor zâmbet unsuros, stoarce puţină sudoare din palmele mâinilor şi îşi expune părerea după cum urmează:

— Prieteni, suntem acum… Rachel, soţia mea şi cu mine… În lăcaşurile celor bogaţi şi preamăriţi. De ce ne aflăm noi acuma în lăcaşurile celor bogaţi şi preamăriţi, prieteni? Să fie oare fiindcă am fost poftiţi? Pentru că suntem chemaţi să benchetuim cu ei, pentru că am fost chemaţi să ne bucurăm cu ei, pentru că am fost chemaţi să cântăm din lăută cu ei, pentru că am fost chemaţi să dănţuim cu ei? Nu. Atunci de ce ne aflăm aici, prieteni? Suntem oare în stăpânirea unei taine pline de păcat şi cerem grâu şi vin şi untdelemn… Sau, ceea ce-i totuna… Bani, ca să nu o dăm în vileag? Se vede că-i aşa, prieteni.

— Te pricepi la afaceri; după cât se vede, intervine domnul Bucket, foarte atent, şi ca atare ai să ne spui de ce natură e taina dumitale. Ai dreptate. Nu puteai proceda mai bine.

— Atunci, îngăduie-ne, frate, cu dragoste creştinească, zice domnul Chadband cu o căutătură vicleană, s-ajungem până acolo. Rachel, soţia mea, înaintează!

Doamna Chadband, mai mult decât gata, vine în faţă, înghesuindu-l din spate pe soţul ei, şi-l înfruntă pe domnul Bucket cu un zâmbet tare încruntat.

— Fiindcă dumneata vrei să afli ce ştim noi, zice ea, am să-ţi povestesc tot. Am crescut-o pe domnişoara Hawdon, care a fost născută de Lady Dedlock. Eram angajată în serviciu la sora Domniei Sale care a suferit foarte tare de necinstea pe care Lady Dedlock a adus-o asupră-i şi a răspândit zvonul, spunându-i chiar şi acesteia, la Lady Dedlock mă refer, că bietul copil a murit; fetiţa era gata să moară când s-a născut. Dar trăieşte şi eu o cunosc.

Cu aceste cuvinte şi cu un hohot de râs, după ce pusese câte un accent înveninat pe cuvintele „Lady Dedlock”, doamna Chadband îşi încrucişează braţele şi se uită neîndurătoare la domnul Bucket.

— Presupun, aşadar, zice poliţistul, că vei fi aşteptând o bancnotă de douăzeci de lire sau vreun cadou cam de aceeaşi valoare?

Doamna Chadband râde de-a binelea şi, plină de dispreţ, îi răspunde că el poate „oferi” şi douăzeci de petice.

— Dragă doamnă a prietenului meu librarul, dumneata de-acolo, zice domnul Bucket, momind-o pe doamna Snagsby în faţă, cu degetul. Cam cum sună jocul dumitale, doamnă?

La început, doamna Snagsby e împiedicată de lacrimi şi lamentări de a stabili natura jocului ei; dar, treptat, se lămureşte din învălmăşeală, ieşind la lumină cum că ea, biata, e o femeie copleşită de nedreptăţi şi de înşelăciuni, pe care domnul Snagsby şi-a făcut un obicei ca s-o înşele, s-o părăsească şi să caute s-o ţină în întuneric, şi a cărei mângâiere capitală în supărările ei i-a fost simpatia şi înţelegerea defunctului domn Tulkinghorn; care i-a arătat atâta compătimire într-o împrejurare a vizitei sale în imobilul Cook, în lipsa soţului sperjur, încât obişnuia în ultima vreme să-i încredinţeze toate amarurile ei. Toată lumea, se pare, afară de cei de faţă, complotează împotriva liniştii doamnei Snagsby. Iată de exemplu, domnul Guppy, slujbaş la „Kenge şi Carboy”, care la început era deschis şi radios cum e soarele în amiază, dar care dintr-o dată s-a închis şi-i întunecat acum ca noaptea în miezul ei, sub înrâurirea… Nu mai e nici-o îndoială… A instigărilor şi manevrelor diabolice ale domnului Snagsby. La fel domnul Weevle, prietenul domnului Guppy, care locuia misterios, sus în imobil, datorită unor cauze tot atât de strâns legate. Apoi au mai fost Krook, defunctul; pe urmă Nimrod, defunctul şi în sfârşit Jo, defunctul. Şi cu toţii erau băgaţi în asta. În ce, doamna Snagsby nu explică cu amănunţime; dar ea ştie că Jo era fiul domnului Snagsby „aşa de bine de parcă o trompetă ar fi declarat-o”, şi ea l-a urmărit pe domnul Snagsby când s-a dus ultima oară să-l vadă pe băiat şi de nu i-ar fi fost fecior de ce s-a dus? Singura îndeletnicire a vieţii ei a fost, până acum o bucată de vreme în urmă, să se ţină de domnul Snagsby încolo şi încoace, în sus şi în jos şi să adune, legându-le la un loc, fapte suspecte… Şi fiecare fapt ce se petrecea era din ce în ce mai suspect; şi în felul acesta ea şi-a urmărit zi şi noapte scopul de a-şi surprinde soţul făţarnic şi a-l da în vileag. Aşa se face că s-a întâmplat să aducă la un loc pe soţii Chadband şi pe domnul Tulkinghorn şi să se sfătuiască cu domnul Tulkinghorn în privinţa schimbării domnului Guppy, apoi să ajute ca să se dea în vileag, întâmplător şi lăturalnic, faptele care-i interesează pe cei veniţi acum, ea având pe vecie o singură cale de căpetenie, care trebuie să se termine prin demascarea totală a domnului Snagbsy şi prin despărţirea matrimonială. Doamna Snagsby, ca femeie jignită, ca prietenă a doamnei Chadband, ca adeptă a domnului Chadband şi ca una ce-l jeleşte pe defunctul domn Tulkinghorn, se află aici ca să certifice toate acestea sub pecetea tăcerii, cu toate încurcăturile şi complicaţiile posibile, neavând nici un interes material de nici un soi, nici plan sau maşinaţie alta decât cea arătată mai sus, aducând aici şi ducând cu ea pretutindeni acea atmosferă îmbâcsită, ca singura făină pe care o macină fără încetare moara geloziei sale.

Cât a durat introducerea de mai sus – şi a luat o bună bucată de vreme – domnul Bucket, care dintr-o ochire a sondat transparenţa oţelului doamnei Snagsby, se sfătuieşte cu degetul său şi acordă o atenţie încordată soţilor Chadband şi domnului Smallweed. Sir Leicester Dedlock rămâne nemişcat cu aceeaşi coajă de gheaţă pe el; doar o dată sau de două ori se uită către domnul Bucket, ca şi cum ofiţerul acela, ar fi singurul lui sprijin din toată omenirea.

— Foarte bine, zice domnul Bucket. Acum vă înţeleg, să ştiţi; şi fiind împuternicit de sir Leicester Dedlock, Baronet, să studiez chestiunea asta măruntă (sir Leicester se apleacă iarăşi mecanic în semn de confirmare a celor spuse de poliţist), pot să-i dau deplina şi nepărtinitoarea mea atenţie. N-am să fac aluzie la faptul că aţi pus la cale să stoarceţi bani sau altele de acelaşi soi, pentru că suntem aici bărbaţi şi femei de condiţie, oameni care cunoaştem viaţa, şi scopul nostru e să facem lucrurile să fie plăcute. Dar să vă spun de ce mă mir. Sunt surprins că v-aţi gândit să faceţi scandal jos, în vestibul. Era atât de împotriva intereselor dumneavoastră. La asta mă uit.

— Doream să intrăm, explică domnul Smallweed.

— Ei, bine, desigur, doreaţi să intraţi, încuviinţează domnul Bucket cu veselie, dar pentru un gentilom vârstnic, de anii dumitale… Adică cu adevărat venerabil, cum te-aş numi eu, înţelegi dumneata!… Cu agerimea ascuţită pe care nici nu mă îndoiesc că o deţii, din pricină că nu te mai poţi folosi de picioare, ceea ce face ca toată vioiciunea dumitale să se fi urcat la cap… să nu te gândeşti că dacă nu ţii asemenea afacere ca cea de faţă din strâns, pe cât ţi-e cu putinţă, nu mai valorează pentru dumneata nici cât o ceapă degerată, îmi pare aşa de ciudat! Vezi, furia te-a lipsit de ce-i mai bun în dumneata; prin asta ai pierdut trenul, zice domnul Bucket într-un fel convingător şi prietenesc.

— N-am spus decât că nu plec, dacă unul din slujitori nu urcă sus la sir Leicester Dedlock, răspunde domnul Smallweed.

— Asta-i. În clipa aceea furia te-a lipsit de tot ce ai mai bun în dumneata. Acum ţine-ţi firea pentru altă ocazie şi-ai să faci bani aşa! Să sun să vină să te ducă jos?

— Când avem s-auzim ceva mai mult? Întreabă cu rigiditate doamna Chadband.

— Binecuvântată fie-ţi inima, că eşti o femeie veritabilă! Mereu curios, fermecătorul dumitale sex! Răspunde domnul Bucket curtenitor. O să am plăcerea de a vă vizita mâine sau poimâine… Şi n-am să-l uit nici pe domnul Smallweed cu propunerea lui de douăsutecincizeci.

— Cinci sute! Exclamă domnul Smallweed.

— Foarte bine! Nominal cinci sute, domnul Bucket stă cu mâna pe cordonul clopoţelului, trebuie să vă urez zi bună acum, din partea mea şi din cea a gentilomului, stăpân al casei? Întreabă el cu un ton insinuant şi maliţios. Nimeni nu are îndrăzneala să se împotrivească celor propuse de domnul Bucket, şi Domnia Sa sună să vină feciorii, iar musafirii pleacă aşa cum au venit. Domnul Bucket îi însoţeşte până la uşă; când se întoarce, spune cu aerul de a discuta o afacere serioasă:

— Sir Leicester Dedlock, Baronet, Domniei Voastre vă revine dreptul de a judeca dacă face sau nu să cumpăraţi. Cât despre mine, eu v-aş sfătui, în general, să cumpăraţi şi cred că pot fi cumpăraţi destul de ieftin. Aţi văzut-o pe doamna Snagsby, acră ca un castravecior murat, a fost speculată pe toate laturile cu putinţă şi a făcut cu mult mai mult rău pomenind tot felul de fleacuri decât avusese de gând. Domnul Tulkinghorn, defunctul, a ţinut toţi caii ăştia în mână şi putea să-i mâne pe drumul pe care-i plăcea. Sunt încredinţat de asta.

Dar el a căzut de pe capră şi caii au luat-o razna şi acuma toţi trag în toate părţile, fiecare încotro poate. Asta e situaţia şi asta e viaţa. Când pisica nu-i acasă, şoarecii joacă pe masă; când gerul se taie, apa prinde a curge. Şi acum, în privinţa părţii pe care trebuie să pun mâna.

Sir Leicester pare că se trezeşte, cu toate că ochii îi erau şi până acum deschişi, şi se uită cu toată stăruinţa la domnul Bucket, în timp ce acesta îşi cercetează ceasornicul.

— Persoana pe care trebuie să pun mâna se află acum aici în casă, urmează domnul Bucket, punând ceasul la loc cu mână sigură şi din ce în ce mai bine dispus; şi am s-o arestez în prezenţa Domniei Voastre. Sir Leicester Dedlock, Baronet, să nu rostiţi nici un cuvânt, nici să nu vă mişcaţi. Nu va fi nici vâlvă, nici scandal deloc. În cursul serii mă voi întoarce îndărăt, dacă vă face plăcere, şi mă voi strădui să procedez după dorinţa Domniei Voastre în privinţa acestei nefericite probleme de familie şi să găsesc cea mai aleasă cale de a evita scandalul. Şi acum, sir Leicester Dedlock, Baronet, să nu fiţi neliniştit în privinţa prinderii vinovatului, fapt ce se va petrece numaidecât. Veţi vedea cazul limpede în întregime, de la început până la sfârşit.

Domnul Bucket sună, se duce la uşă, şopteşte ceva scurt feciorului, închide uşa şi rămâne îndărătul ei cu braţele încrucişate. După o aşteptare de o clipă, două, uşa se deschide încetişor şi intră o franţuzoaică. E Mademoiselle Hortense.

În clipa în care ea a intrat, domnul Bucket închide repede uşa şi se propteşte cu spatele în ea. Zgomotul neaşteptat o face să se întoarcă şi atunci, pentru prima oară, dă cu ochii de sir Leicester Dedlock în fotoliu.

— Vă cer iertare, şopteşte ea în grabă. Mi-au spus că nu e nimeni aici.

Pasul ei spre uşă o pune nas în nas cu domnul Bucket. Dintr-o dată, un spasm îi strâmbă faţa şi se întoarce palidă ca o moartă.

— E locatara mea, sir Leicester Dedlock, zice domnul Bucket, făcând un semn cu capul spre ea. Tânăra de faţă, străină de origine, stă la mine în casă de câteva săptămâni.

— Şi crezi că-i pasă lui sir Leicester de asta, îngeraşule? Întrebă Mademoiselle, pe un ton glumeţ.

— Ei lasă, îngeraşule, răspunde domnul Bucket, avem să vedem noi.

Mademoiselle Hortense îi aruncă o căutătură ameninţătoare şi posomorâtă, care treptat se schimbă într-un zâmbet dispreţuitor.

— Eşti tare misterios. Eşti beat?

— Destul de treaz, îngeraşule, răspunde domnul Bucket.

— Abia am ajuns la casa asta atât de nesuferită, cu soţia dumitale. Soţia dumitale s-a despărţit de mine de câteva minute numai. Jos mi s-a spus că e aici. Vin sus şi soţia dumitale nu-i. Care-i scopul unei asemenea glume prosteşti, hai, spune!

Mademoiselle întreabă ţinându-şi braţele încrucişate liniştit, dar ceva în obrazul smead se zbate ca un ornic.

Domnul Bucket dă doar din deget înspre ea.

— Ah! Dumnezeule, ce idiot neruşinat mai eşti! Strigă Mademoiselle, cu o mişcare bruscă din cap şi cu un hohot de râs. Lasă-mă să cobor, porc neruşinat, zice izbind cu piciorul în podea şi ameninţându-l.

— Uite ce-i, Mademoiselle, zice domnul Bucket cu un ton hotărât şi rece, du-te şi ia loc acolo pe canapea.

— Nu iau loc pe nimic, răspunde ea, dând întruna din cap.

— Uite ce-i, Mademoiselle, repetă domnul Bucket fără nici-o demonstraţie, ci făcându-i doar semn cu degetul, ia loc acolo pe canapea.

— De ce?

— Pentru că te arestez sub învinuirea de omor şi nu-i nevoie să ţi se spună ce şi cum. Şi uite încă ceva; doresc să fiu politicos cu o reprezentantă a sexului dumitale, şi pe deasupra şi străină, dacă se poate. Dacă nu se poate, voi fi aspru; şi afară sunt unii şi mai aspri decât mine. Cum are să trebuiască să fiu, depinde de dumneata. Aşa că te sfătuiesc, ca prieten, înainte de a trece o binecuvântată jumătate de minut peste capul dumitale, să mergi şi să iei loc colo pe canapea.

Mademoiselle se supune, rostind cu voce apăsată, în timp ce acel ceva din obrazul ei se bate repede şi tare:

— Eşti un diavol!

— Ei aşa da, vezi, continuă domnul Bucket, încuviinţând, eşti cumsecade şi te porţi aşa cum era de aşteptat că va face o femeie străină cu mintea dumitale. Aşa că am să-ţi dau acuma un sfat. Iată ce-i! Nu vorbi prea mult. Nu trebuie şi nu-i nevoie să spui nimic aici, căci oricât ai tăcea, niciodată nu-i prea mult. Pe scurt, cu cât vei paria mai puţin, cu atât mai bine, să ştii. Domnul Bucket e foarte mândru de exprimarea lui pe franţuzeşte.

Mademoiselle, cu o deschidere a gurii ca de tigru, şi cu ochii negri aruncând flăcări asupra poliţistului, şade dreaptă pe canapea într-o stare de încordare, cu mâinile încleştate… Şi cu picioarele la fel, şi zice… Murmurând:

— O! Bucket, eşti un diavol!

— Iată, sir Leicester Dedlock, Baronet, începe domnul Buchet.

— Şi de aici înainte degetul lui nu-şi mai găseşte odihnă – tânăra femeie de faţă, chiriaşa mea, a fost în serviciul soţiei dumneavoastră, Lady Dedlock, în timpul pe care-l cunoaşteţi, şi tânăra de faţă, pe lângă că a fost grozav de obraznică şi pornită împotriva soţiei dumneavoastră după ce a fost dată afară…

— Minciună! Strigă Mademoiselle. Eu am plecat.

— Uite ce-i, de ce nu ţii seamă de sfatul meu? Reia domnul Bucket cu glasul mişcat, aproape implorând. Sunt uimit de imprudenţa pe care o săvârşeşti. Ai să spui ceva care se va întoarce împotriva dumitale, să ştii. Sigur că la asta ai să ajungi. Nu lua în seamă ce spun eu atâta vreme cât nu se sprijină pe mărturii şi dovezi. Doar spusele mele nu-ţi sunt adresate dumitale.

— Dată afară, strigă Mademoiselle, furioasă, de Lady Dedlock! Eh! Ce să zic, grozavă Lady! Ce, să-mi ruinez sănătatea, rămânând la o Lady atât de infamă!

— Pe sufletul meu, mă mir de dumneata! Protestează domnul Bucket. Credeam că francezii sunt o naţie de oameni politicoşi, aşa credeam, zău! Totuşi, s-auzi o femeie dându-şi drumul în asemenea hal în faţa lui sir Leicester Dedlock, Baronet!

— Un neputincios încornorat! Strigă Mademoiselle, scuip pe casa lui, pe numele lui, pe neghiobia lui, şi de fiecare dată aplică câte-un scuipat pe covor. Oh! Că mare om mai e! O, da, superb! O, Doamne Dumnezeule! Ah!

— Aşadar, sir Leicester Dedlock, continuă domnul Bucket, străina asta descumpănită şi-a băgat în cap, furioasă, că şi-a formulat o pretenţie împotriva domnului Tulkinghorn, decedatul, fiindcă a slujit în împrejurarea despre care v-am vorbit, acolo în biroul dumnealui, deşi a fost plătită generos pentru timpul şi munca ei.

— Minciună! Strigă Mademoiselle. I-am refuzat toţi banii.

— De vei mai paria, să ştii, zice domnul Bucket în paranteză, că va trebui să suferi consecinţele. Acum, că a ajuns chiriaşa mea, sir Leicester Dedlock, dacă sau nu cu intenţia premeditată, de pe atunci, de a comite faptul şi a mă orbi pe mine, nu mă pot pronunţa; dar locuia în casa mea cu titlul de locatară, pe vremea când dădea târcoale biroului defunctului domn Tulkinghorn în vederea unei tocmeli cu el şi când persecuta de asemenea pe un nenorocit de librar, ba, îl înspăimântase de să-şi piardă bietul om capul.

— Minciuni, strigă Mademoiselle. Toate-s minciuni!

— Omorul a fost comis. Sir Leicester Dedlock, Baronet, şi ştiţi şi în ce împrejurări. Acum, vă rog să mă urmăriţi de aproape, cu toată atenţia, preţ de un minut sau două. Am fost chemat şi cazul mi-a fost încredinţat spre cercetare. Am cercetat locul, şi cadavrul, şi hârtiile şi toate din jur. Din informaţiile pe care le-am primit (de la un funcţionar din acelaşi imobil), l-am arestat pe George, fiindcă a fost văzut zăbovind prin apropiere în noaptea aceea, şi la un timp foarte apropiat de momentul asasinatului; de asemenea fiindcă a fost auzit certându-se rău cu defunctul, în nişte împrejurări dinainte… ba, chiar ameninţându-l, după cum a declarat martorul. De mă întrebaţi pe mine, sir Leicester Dedlock, dacă am crezut de la început că George e ucigaşul, vă răspund cu candoare: Nu; dar nu-i mai puţin adevărat că putea să fie; şi împrejurările au fost destul împotriva lui ca să-mi fac o datorie din a-l ridica şi a-l ţine sub stare de arest. Acum, băgaţi de seamă!

În timp ce domnul Bucket se apleacă în faţă cu oarecare emoţie şi începe ce are de spus cu o bătaie diabolică a arătătorului în aer, Mademoiselle Hortense îşi fixează ochii negri asupra lui cu o încruntătură întunecată şi-şi strânge buzele tare şi cu hotărâre.

— M-am dus acasă, sir Leicester Dedlock, Baronet, seara… Şi am găsit-o pe această tânără femeie cinând cu soţia mea, doamna Bucket. Făcuse un adevărat teatru cum îi e de dragă doamna Bucket, chiar de când venise prima oară ca s-o luăm chiriaşă în casa noastră, dar în seara aceea a făcut mai mult teatru ca niciodată… De fapt a întrecut măsura. Tot astfel a întrecut măsura cu respectul ei şi altele asemenea pentru memoria regretatului defunct, domnul Tulkinghorn. Pe tot ce am mai sfânt, pe când şedeam în faţa ei la masă şi am văzut-o cu un cuţit în mână, mi-a trecut prin cap că ea săvârşise fapta!

Mademoiselle abia poate fi auzită cum şuieră printre dinţi şi printre buze cuvintele:

— Eşti un diavol!

— Şi acum, urmează domnul Bucket, unde a fost ea în seara omorului? A fost la teatru. (A fost într-adevăr acolo, am descoperit după aceea, şi înaintea săvârşirii faptei şi după). Ştiam că am de-a face cu un client dibaci şi că asemenea dovadă e foarte greu de făcut; şi i-am întins o capcană… Asemenea capcană cum nu mai întinsesem până atunci şi asemenea cutezanţă cum încă nu mai înfăptuisem. Am pus-o la cale în minte pe când vorbeam cu ea la cină. Când am urcat la culcare, casa noastră fiind mică şi urechile tinerei femei ascuţite, am vârât un capăt de cearşaf în gura soţiei mele ca să nu scoată nici un cuvânt de uimire, pe neaşteptate, şi i-am povestit totul… Ascultă, draga mea, se adresează domnul Bucket către Mademoiselle, să nu te mai împingă capul la aşa ceva, că te leg de picioare la glezne.

Domnul Bucket, oprindu-se, vine pe tăcute lângă Mademoiselle şi-şi lasă mâna grea pe umărul ei.

— Ce te-a apucat? Îl întreabă ea.

— Nu te mai gândi, îi răspunde domnul Bucket înălţându-şi degetul dojenitor, să te arunci pe fereastră. Iată, asta-i cu mine! Hai! Vino! Apucă-mă de braţ. Nu-i nevoie să te scoli. Mă aşez eu lângă dumneata. Acuma ia-mă la braţ, mă iei? Sunt om însurat, de ani, ştii; o cunoşti pe soţia mea. Hai, ia-mă de braţ!

Străduindu-se zadarnic să-şi umezească buzele uscate, scoţând un geamăt chinuit, se luptă cu ea însăşi şi se supune.

— Aşa, acuma suntem din nou foarte bine. Sir Leicester Dedlock, Baronet, cazul acesta n-ar fi putut fi niciodată ce este, de nu era doamna Bucket, o femeie cum nu mai găseşti una nici la cincizeci de mii… Nici la o sută cincizeci de mii. Ca s-o fac pe femeia asta tânără să nu se mai păzească, n-am mai pus de-atunci piciorul pe acasă, cu toate că am comunicat cu doamna Bucket cât de des a fost nevoie, prin franzelele brutarului şi prin lapte. Iată cuvintele pe care i le-am şoptit doamnei Bucket când era cu cearşaful în gură: „Draga mea, poţi să-i strecori fără întrerupere relatări fireşti despre bănuielile mele împotriva lui George, şi una şi alta, şi tot ce crezi. Te simţi în stare să faci asta fără de răgaz şi să n-o scapi din ochi zi şi noapte? Poţi să-ţi iei sarcina de a-ţi spune întruna: Nu trebuie să facă nimic fără ştiinţa mea, va fi prizoniera mea fără să bănuiască, n-are să-mi mai scape cum nu scapă de moarte, şi viaţa ei va fi viaţa mea şi sufletul ei sufletul meu până am să pun mâna pe ea, dacă a comis omorul cu pricina!” Doamna Bucket mi-a răspuns atât cât a putut să vorbească din cauza cearşafului: „Bucket, pot!” Şi a dus lucrul la bun sfârşit în chip strălucit!

— Minciuni! Întrerupe Mademoiselle. Toate-s minciuni, amice!

— Sir Leicester Dedlock, Baronet, cum mi-au ieşit mie socotelile în asemenea împrejurări? Când am prevăzut că tânăra femeie impetuoasă, aici de faţă, va exagera, depăşind limitele în nişte direcţii noi, am avut dreptate sau m-am înşelat? Am avut dreptate. Ce-i vine în minte să încerce? Să nu vă lăsaţi tulburat! S-arunce omorul în spatele soţiei dumneavoastră, Lady Dedlock!

Sir Leicester se ridică de pe scaun, dar se clatină şi se prăbuşeşte iarăşi în el.

— Şi înaintează curajos pe asemenea cale, auzind că sunt tot timpul aici, ceea ce făcusem cu un anume scop. Acum deschideţi carneţelul meu. Sir Leicester Dedlock, dacă-mi pot lua îngăduinţa de a vi-l arăta şi uitaţi-vă la scrisorile trimise mie, fiecare având în ele doar două cuvinte: „Lady Dedlock.” Deschideţi-o şi pe cea trimisă Domniei Voastre, pe care am oprit-o chiar azi dimineaţă, şi citiţi cele trei cuvinte din ea: Lady Dedlock ucigaşă. Scrisorile de faţă au căzut ca o avalanşă de buburuze. Ce aveţi de zis acuma de doamna Bucket, care din locul ei de spionaj le-a văzut pe toate scrise de mâna acestei tinere femei? Şi ce aveţi de zis de doamna Bucket care, într-o jumătate de ceas, a putut face rost de cerneala cu care s-au scris scrisorile şi de jumătăţile de coli din hârtia pe care s-au scris scrisorile şi câte altele? Şi ce aveţi de zis de doamna Bucket, care a pândit cum tânăra femeie de faţă le-a pus la poştă una câte una, sir Leicester Dedlock, Baronet?

Domnul Bucket întreabă triumfând de admiraţie pentru geniul Domniei Sale.

Două lucruri mai de seamă se pot observa, în timp ce domnul Bucket ajunge la concluzie. Mai întâi că, pe nesimţite, poliţistul pare să-şi instituie un îngrozitor drept de proprietate asupra Mademoisellei. Al doilea, că aerul pe care îl respiră aceasta pare că se împuţinează şi că se răreşte în jurul ei ca şi cum o plasă compactă sau un văl ar fi trase din ce în ce mai strâns în jurul feţei sale epuizate.

— Nu-i nici-o îndoială că Lady Dedlock se afla la faţa locului în timpul săvârşirii faptei, continuă domnul Bucket, şi amica noastră, străina aci de faţă, a văzut-o, cred, de sus de pe scară. Lady Dedlock, şi George şi amica noastră, străina, erau toţi trei foarte aproape, unul pe urmele celuilalt. Dar asta n-are nici-o însemnătate, de aceea nici nu insist asupra faptului. Am găsit dopul pistolului cu care defunctul domn Tulkinghorn a fost împuşcat. Era o bucăţică de hârtie din descrierea tipărită a castelului de la Chesney Wold. Asta nu înseamnă mare lucru, veţi zice, sir Leicester Dedlock, Baronet. S-ar părea că nu. Dar când amica noastră, străina aici de faţă, se consideră cu totul în afară de orice supraveghere crede că e timpul potrivit ca să rupă restul paginii tipărite, şi când doamna Bucket adună bucăţelele şi le potriveşte la loc, şi vede că lipseşte tocmai fragmentul din care fusese făcut dopul, toată afacerea începe să pară suspectă.

— Toate sunt un şir nesfârşit de minciuni, intervine iarăşi Mademoiselle. Vorbeşti grozav de mult. Eşti pe terminate sau ai de gând să vorbeşti întruna?

— Sir Leicester Dedlock Baronet, reia domnul Bucket, care simte o adevărată plăcere să înşire titlul complet şi îşi face mustrări ori de câte ori omite o parte din el, ultimul punct în cazul de faţă şi pe care am de gând să-l menţionez acum arată cât de necesară e răbdarea în meseria noastră şi cum nu trebuie niciodată să facem lucrurile în pripă. Am pândit-o ieri pe tânăra femeie aici de faţă, fără ca ea să ştie, când privea înmormântarea, în tovărăşia soţiei mele, care pusese la cale s-o ia acolo. Şi aveam atâtea dovezi pentru condamnarea ei, şi am citit pe figura ei asemenea expresie, şi în minte mi-a răsărit ura ei împotriva soţiei dumneavoastră, Lady Dedlock, şi era un timp atât de prielnic pentru a o supune pedepsei meritate, cum aţi numi-o dumneavoastră, încât, dacă aş fi fost un slujbaş mai tânăr, cu mai puţină experienţă, cu siguranţă că aş fi arestat-o pe loc. De asemenea, aseară, când Lady Dedlock, atât de admirată de toată lumea, vine acasă, semănând… Vai, Doamne! Oricine ar putea spune, cu Venus ieşind din apele Oceanului, mi-a fost atât de neplăcut şi îmi părea atât de nepotrivit să mă gândesc că e acuzată de comiterea unui omor de care e nevinovată, încât am fost gata să pun capăt unei asemenea comedii. Ce aş fi pierdut dac-o făceam? Sir Leicester Dedlock, Baronet, aş fi pierdut arma cu care s-a comis crima. Deţinuta aici de faţă i-a propus doamnei Bucket, după plecarea cortegiului funebru, să se ducă împreună cu tramcarul la ţară, nu prea departe, şi să ia ceaiul într-un local foarte plăcut. Ei, bine, lângă local se află un mic heleşteu. În timpul ceaiului, deţinuta s-a sculat ca să se ducă să-şi caute batista în camera unde-şi lăsaseră bonetele; a lipsit un timp destul de îndelungat şi s-a întors gâfâind puţin. De îndată ce s-au dus acasă, mi s-a raportat totul de către doamna Bucket, împreună cu observaţiile şi bănuielile ei. La lumina lunii, am procedat la dragarea heleşteului, doi dintre oamenii noştri fiind de faţă, şi pistolul de buzunar a fost scos din apă în mai puţin de şase ceasuri de la aruncarea lui. Şi acuma, draga mea, întinde mâna şi ţine-o întinsă; aşa, n-are să te doară!

Într-o clipă, domnul Bucket îi prinse o cătuşă pe încheietura mâinii.

— Asta-i una, zice domnul Bucket. Acuma cealaltă, dragă. Amândouă, şi cu asta gata.

Poliţistul se scoală; se scoală şi ea.

— Unde, îl întreabă Mademoiselle, mijindu-şi ochii mari, până ce pleoapele lăsate aproape că-i ascund – şi totuşi ochii îl mai ţintuiesc cu privirile – unde-i soţia dumitale, mincinoasa, trădătoarea, blestemata dumitale soţie?

— A plecat înainte la poliţie, răspunde domnul Bucket. Ai s-o vezi acolo, dragă.

— Aş vrea s-o sărut! Exclamă Mademoiselle Hortense, gâfâind ca o tigresă.

— Ba ai muşca-o, cred, zice domnul Bucket.

— Aş muşca-o! Şi-şi cască ochii mari de tot. Mi-ar plăcea s-o sfâşii bucată cu bucată.

— Fii binecuvântată, dragă, zice domnul Bucket cu un calm neînchipuit. Eram pregătit să aud aşa ceva. La sexul vostru se întâlnesc asemenea duşmănii surprinzătoare pe care le nutriţi una împotriva alteia când nu vă potriviţi. Nici pe jumătate nu ţi-e ciudă pe mine, cât pe ea, nu-i aşa?

— Aşa-i. Cu toate că şi dumneata eşti un demon.

— Când înger, când demon, pe rând, eh! Exclamă domnul Bucket. Dar trebuie să ţii seama că sunt în exerciţiul funcţiunii. Lasă-mă să-ţi potrivesc şalul mai bine. Am fost cameristă la o mulţime înaintea dumitale. Nu lipseşte nimic la bonetă. La uşă ne aşteaptă o trăsură.

Mademoiselle Hortense, aruncând o privire indignată în oglindă, îşi aranjează impecabil ţinuta dintr-o scuturătură a trupului şi arată, trebuie s-o recunoaştem, neobişnuit de elegantă.

— Ascultă îngeraşule, zice ea după ce clatină de câteva ori din cap cu sarcasm. Ai putere divină. Poţi să-l readuci la viaţă?

Domnul Bucket răspunde: Nu tocmai!

— Ciudat! Mai ascultă-mă! Ai puteri supranaturale. Poţi să faci din Ea o doamnă cinstită?

— Nu fi atât de rea, zice domnul Bucket.

— Sau din El un gentilom trufaş? Strigă Mademoiselle, referindu-se la sir Leicester, cu un dispreţ de negrăit. Eh! Uită-te la el! Imbecil neputincios! Ha! Ha! Ha!

— Hai, hai vino! Parleiulăsta e mai rău decât celălalt, face domnul Bucket. Haide vino!

— Nu eşti în stare să faci asemenea minuni? Atunci poţi face cu mine ce vrei! Doar tot moartea mă aşteaptă, mi-e totuna. Hai să plecăm, îngeraşule. Adio, bătrâne cărunt! Mi-e milă de dumneata şi te dispreţuiesc!

Cu cuvintele astea din urmă ea îşi încleştează brusc dinţii ca şi cum gura i s-ar fi închis cu un arc. E cu neputinţă de descris cum domnul Bucket o scoate afară, dar asemenea fapt îl săvârşeşte într-un fel cum numai el e în stare, învăluind-o şi acoperind-o ca un nor, şi plutind pe lângă ea de-ai zice că nu-i decât un Jupiter modest, dând târcoale pe lângă obiectul dragostei sale! Sir Leicester, rămas singur, stă cu aceeaşi atitudine de parcă ar mai asculta încă, iar atenţia lui ar mai fi concentrată. De la o vreme, priveşte jur-împrejurul camerei goale şi văzând că nu e nimeni, se ridică şovăind pe picioare, împinge îndărăt fotoliul şi face câţiva paşi, sprijinindu-se de masă. Apoi se opreşte şi, cu câteva sunete nearticulate, ridică privirile şi pare că se uită ţintă la ceva.

Dumnezeu ştie ce vede el! Pădurile verzi, atât de verzi, de la Chesney Wold, nobilul lăcaş, portretele strămoşilor, străini discreditându-l, ofiţeri de poliţie mânuind grosolan podoabele lui din moşi-strămoşi, cele mai de preţ, mii de degete îndreptându-se spre el, mii de feţe rânjite la el. Dar dacă asemenea umbre trec în zbor prin faţa lui, zăpăcindu-l, există o altă umbră, pe care o poate numi şi acum cu oarecare claritate şi către care îşi îndreaptă braţele întinse, smulgându-şi părul cărunt.

E ea, cea care a fost ani şi ani ramura de căpetenie a rădăcinii din care-şi hrănea el demnitatea şi mândria, şi faţă de care nu s-a arătat nicicând stăpânit de egoism. Pe ea a iubit-o, a admirat-o, a cinstit-o şi a înălţat-o în respectul lumii. E ea, care în inima întregii constrângeri a formalismului şi convenţionalismului vieţii, a reprezentat fondul viu de afecţiune şi de dragoste, susceptibilă acum să fie lovită, ca nimeni altul, de suferinţa şi disperarea pe care o încearcă el.

O are în faţa ochilor numai pe ea, chiar uitând de sine, şi nu poate suporta s-o vadă prăbuşindu-se din locul înalt pe care l-a împodobit atât de perfect.

Şi chiar şi din locul pe care stă acum prăbuşit, uitând de suferinţa lui, sir Leicester nu poate rosti decât numele ei cumva mai limpede, mai clar, în noianul acelor sunete nedesluşite, cu un accent de jale şi compătimire mai curând decât de reproş.55 Fuga pregătitor pentru ziua următoare, pe care avea s-o petreacă pe câmpul de operaţii; în acelaşi răstimp, în plină noapte, pe drumurile îngheţate de iarnă, o diligenţă porneşte din Lincolnshire îndreptându-se spre Londra.

Nspectorul Bucket din Departamentul Anchetelor n-a dat încă în vileag lovitura cea mare, aşa cum a fost relatată mai sus, ci se mai înviorează într-un somn căi ferate vor străbate în curând tot ţinutul, şi, cu huruit şi strălucire, locomotiva şi vagoanele vor zbura ca un meteor pe întinsele peisaje nocturne, făcând luna să pălească, dar asemenea lucruri nu există încă prin părţile astea de lume, deşi nu sunt de neaşteptat. Pregătirile s-au pornit, măsurătorile sunt făcute, terenul marcat şi jalonat. Podurile au fost începute şi pilonii lor încă nelegaţi între ei se uită dezolaţi unii la alţii, peste drumuri şi cursuri de apă, ca şi cărămida şi cimentul, pereche ce întâmpină obstacole ca să se unească. Porţiuni de terasament sunt lăsate în părăsire, de parcă ar fi nişte prăpăstii cu cârduri de căruţe şi roabe răsturnate peste ele; trepiede din stâlpi înalţi se văd pe creste de coline, unde se vorbeşte de tuneluri. Totul pare haotic şi lăsat pradă unei dezolări depline. Pe drumurile îngheţate, prin noaptea în miez, diligenţă îşi vede de drum fără să se gândească la drumul de fier.

Doamna Rouncewell, de atât de mulţi ani administratoarea castelului de la Chesney Wold, se află în diligenţă, şi, alături de ea stă doamna Bagnet cu mantia-i cenuşie şi cu umbrela. Bătrânica, dorind să fie expusă vremuirii de afară, ar fi preferat să stea pe capră, un soi de stinghie primitivă, mai potrivită cu obişnuitu-l ei fel de a călători, dar doamna Rouncewell e prea preocupată de confortul ei ca să-i admită propunerea. Bătrâna doamnă nu ştie ce să mai facă pentru bătrânică. Şade în felul ei solemn, ţinând-o de mână pe doamna Bagnet şi, fără să ia în seamă cât e de aspră mâna, adesea i-o duce la buze, spunând de multe ori în şir:

— Eşti mamă, sufleţel drag, numai aşa ai putut-o descoperi pe maica lui George al meu!

— Ei, George, răspunde doamna Bagnet, a fost întotdeauna deschis şi sincer cu mine, doamnă, şi când acasă la noi i-a spus lui Woolwich al meu că din toate lucrurile la care băiatul avea să se gândească, atunci când va fi bărbat, cel mai mângâietor va fi că n-a lăsat nici-o urmă de amărăciune pe faţa maică-sii şi că nu i-a scos nici un fir de păr alb, ei, bine, doamnă, atunci am fost sigură, după felul lui, că ceva se întâmplase de-i adusese în minte pe maică-sa. L-am auzit de multe ori spunându-mi, în trecut, că se purtase rău cu ea.

— Niciodată, scumpa mea, răspunde doamna Rouncewell izbucnind înlacrimi. Binecuvântat fie el, niciodată! Totdeauna i-am fost dragă şi m-a iubit, aşa a fost George al meu! Dar avea o fire îndrăzneaţă, şi a apucat-o razna, şi a plecat să se facă soldat. Am ştiut că la început a aşteptat ca să ne înştiinţeze că s-a înălţat la gradul de ofiţer, dar când a văzut că nu ajunge ofiţer, am mai ştiut că se socoate mai prejos de noi şi că n-a vrut să fie o ruşine a familiei. Pentru că avea inimă de leu; aşa a avut-o George al meu totdeauna, de când era copilaş! Şi mâinile bătrânei doamne caută înaintea lor ca odinioară, pe când îşi aminteşte, tremurând toată, ce flăcău tandru era, ce flăcău frumos, ce flăcău isteţ şi vesel era George al ei, cum îl iubeau cu toţii la Chesney Wold, cum îl iubea sir Leicester când era domnişor, cum îl iubeau câinii, cum până şi oamenii supăraţi pe el îl iertaseră din clipa în care a plecat, bietul băiat! Şi acum, după toate, să-l vadă, şi încă în închisoare! Şi corsajul îi palpită, iar fiinţa aceea demodată, ciudată şi rigidă se înclină sub greutatea deznădejdii sale sufleteşti.

Doamna Bagnet, cu dibăcia instinctivă a unui suflet bun şi cald, o lasă pe bătrâna îngrijitoare în voia emoţiilor ei un scurt răstimp… Nu fără să-şi treacă şi ea dosul mâinii peste ochii de mamă… Şi puţin după aceea prinde a ciripi cu vioiciune, ca de obicei.

— Aşa că i-am spus lui George, când m-am dus să-l chem înăuntru la ceai (mă rog, el pretexta că-şi fumează pipa afară): „Ce te roade în după-amiaza asta, George, pentru numele lui Dumnezeu? Te-am văzut în toate felurile, te-am văzut destul de des în toane bune şi în toane rele, în străinătate şi aici în ţară, dar niciodată nu te-am văzut aşa de nenorocit şi de căit.” „Ei, doamnă Bagnet, îmi răspunde George, pentru că azi după-amiază sunt şi nenorocit şi căit, de-amândouă în acelaşi timp, de-aceea mă vezi aşa.” „Ia spune, ce-ai făcut, bătrâne?”, zic eu. „Ei, doamnă Bagnet, răspunde George, clătinând din cap, ce-am făcut e făcut de mulţi ani de zile, şi mai bine să nu încercăm să desfacem acum. Dacă am să mă urc cumva în Ceruri, asta n-are să fie fiindcă am fost un fiu bun cu o mamă văduvă; mai multe n-am de spus.” Apoi, doamnă, când George mi-a mărturisit că-i mai bine să nu încercăm să desfacem acuma ceea ce-i făcut de ani de zile, asta mi-a dat de gândit, cum mi-a mai dat el de gândit adeseori înainte, şi l-am tras pe George de limbă să-mi povestească cum de s-a întâmplat să-l bată asemenea gânduri în după-amiaza aceea. Atunci George îmi istoriseşte că din întâmplare a văzut la biroul avocatului o doamnă bătrână şi distinsă, care i-a adus întocmai pe maică-sa dinaintea ochilor şi se porneşte să vorbească de doamna aceea bătrână până ce nu mai ştie nici de el, şi mi-o zugrăveşte cum trebuie să fi fost cu ani şi ani în urmă. Aşa că îl întreb pe George, după ce-a terminat, cine-i doamna aceea bătrână pe care a văzut-o? Şi George îmi răspunde că e doamna Rouncewell, îngrijitoarea de mai bine de o jumătate de secol la familia Dedlock, în castelul de la Chesney Wold din Lincolnshire. George îmi spusese adeseori, înainte, că el e de fel din Lincolnshire şi în noaptea aceea îi zic bătrânului meu Lignum: „Lignum, mă prind pe patruzeci şi cinci de lire că aceea-i maică-sa!”

Toate cele de mai sus, doamna Bagnet le povesteşte acum cel puţin pentru a douăzecea oară în ultimele patru ceasuri. Ciripindu-le ca un soi de pasăre pe un ton destul de înalt ca să poată fi auzite de bătrâna doamnă în huruitul roţilor.

— Binecuvântată să fii, şi-ţi mulţumesc, zice doamna Roucewell. Binecuvântată să fii şi-ţi mulţumesc, sufleţelul meu scump!

— Inimioară dragă! Exclamă doamna Bagnet, cât se poate de firesc. Nu-mi mulţumi degeaba. Mulţumiţi-vă dumneavoastră, doamnă, că sunteţi aşa gata să răspundeţi chemării! Şi încă o dată să vă gândiţi, doamnă, la ce aveţi mai bun de făcut, când veţi vedea că George e fiul Domniei Voastre; adică să faceţi aşa fel… Spre binele dumneavoastră… ca să capete tot ajutorul de care are nevoie, ca să iasă la liman, uşurat de o acuzare de care e la fel de nevinovat ca dumneavoastră sau ca mine. Nu-i de-ajuns că adevărul şi dreptatea sunt de partea lui; trebuie să aibă şi legea şi avocaţii de partea lui, exclamă bătrânica, părând încredinţată că astea din urmă alcătuiesc un aşezământ şi că tovărăşia pe care o aveau cu adevărul şi cu dreptatea şi-au desfăcut-o de-a pururi şi-n vecii vecilor.

— Va avea, răspunde doamna Rouncewell, tot ajutorul ce se poate căpăta pentru el din lumea întreagă, scumpa mea. Am să cheltuiesc tot ce am, cu toată mulţumirea, ca să i-l pot căpăta. Sir Leicester îşi va da toată osteneala, întreaga familie îşi va da toată osteneala. Ştiu eu ceva, draga mea; am să le-o cer din partea mea, ca mamă, ce am fost despărţită de el toţi anii ăştia din urmă, şi l-am regăsit în sfârşit acum, într-o închisoare.

Neliniştea grozavă din felul în care bătrâna îngrijitoare a spus cele de mai sus, vorbele ei întrerupte, modul în care îşi frângea mâinile, toate făcură o impresie puternică asupra doamnei Bagnet, ba, chiar ar fi uimit-o, de nu le-ar fi pus toate pe seama amărăciunii doamnei Rouncewell pentru situaţia fiului ei. Şi totuşi, doamna Bagnet se întreabă mirată de ce doamna Rouncewell şopteşte atât de tulburată: „Doamna Noastră, Doamna Noastră, Doamna Noastră!” întruna, întruna, iarăşi şi iarăşi.

Noaptea îngheţată se scurge treptat, zorile încep să se arate şi diligenţă soseşte, înaintând prin negurile timpurii ca stafia unei diligente dispărute. E însoţită de o grămadă de spectre, stafiile arborilor şi ale gardurilor ce se topesc încetişor, dând locul realităţilor zilei. Ajunse la Londra, călătoarele noastre coboară; bătrâna îngrijitoare adânc mâhnită şi tulburată, doamna Bagnet foarte vioaie şi liniştită, la fel cum s-ar prezenta, dacă următoarea oprire ar fi, fără alt nou echipament şi bagaj, Capul Bunei Speranţe, sau Insula Ascension, sau Hong Kong, sau oricare altă staţie militară.

Dar când o pornesc spre închisoare, unde e ferecat oşteanul, bătrâna doamnă, în rochia-i de culoarea lavandei, a reuşit să-şi recapete mult din calmul şi cumpătul ce o însoţesc de obicei. Arată ca un vechi porţelan de China, minunat de frumos, serios şi precis, cu toate că inima-i bate grăbită şi pieptarul îi e mai neliniştit decât i l-a neliniştit în aceşti ani mulţi din urmă amintirea fiului ăstuia nestatornic.

Apropiindu-se de celulă, găsesc uşa deschisă şi un paznic pe punctul de a ieşi. Bătrânica îi face pe loc un semn de rugă să nu deschidă gura; consimţind cu o clătinare a capului, le lasă să intre şi pe urmă închide uşa.

Aşa că George, care scrie la masă, presupunând că e singur, nu ridică ochii, ci rămâne dus pe gânduri. Bătrâna îngrijitoare îl priveşte şi mâinile acelea ale ei, ce umblă căutând parcă, sunt dovezi destule pentru doamna Bagnet; chiar dacă i-ar putea vedea împreună pe fiu şi pe mamă, ştiind tot ce ştie, dovada rudeniei lor tot n-ar fi mai puternică.

Nici un foşnet de rochie, nici un gest, nici un cuvânt nu-i trădează prezenţa. Stă în picioare, privindu-l cum scrie, neştiutor, şi numai mâinile ei ce se frământă dau grai emoţiilor sale puternice. Dar mâinile acelea sunt tare grăitoare; tare, tare grăitoare. Doamna Bagnet le înţelege. Ele vorbesc despre recunoştinţă, despre bucurie, despre mâhnire, despre speranţă, despre dragoste nestinsă, păstrată cu duioşie şi fără răsplată încă de pe când bărbatul vânjos din faţa lor nu era decât un băietan – şi ele vorbesc un grai atât de mişcător, încât ochii doamnei Bagnet se umplu de lacrimi, şi lacrimile-i curg şiroaie, strălucind pe faţa arsă de soare.

— George Rouncewell! O! Dragul mamei, întoarce-te şi uită-te la mine!

Oşteanul sare, o cuprinde pe maică-sa pe după gât şi se pune în genunchi în faţa ei.

Ca într-o căinţă târzie, sau ca într-o amintire dintr-un început ce se întoarce de departe, el îşi împreunează mâinile, cum face copilul când îşi spune rugăciunea şi, ridicându-le spre pieptul ei, îşi lasă capul în jos şi plânge.

— George al meu! Cel mai drag fecior! Totdeauna cel mai drag şi încă cel mai drag, unde-ai fost tu, dragul mamei, toţi anii ăştia lungi şi cruzi? Mi-ai crescut aşa bărbat, mi-ai crescut aşa bărbat frumos şi puternic! Mi-ai crescut aşa cum ştiam eu c-ai să creşti, dacă Domnul binevoieşte să te ţină în viaţă!

Nimic din ce întreabă ea, nimic din ce răspunde el n-are vreo legătură, o bună bucată de vreme. În tot acest răstimp, bătrânica, întoarsă într-o parte, îşi sprijină braţul de peretele alb al celulei, îşi sprijină de el fruntea ei cinstită, îşi şterge ochii cu folositoarea mantie cenuşie şi se bucură aşa cum trebuie să se bucure cea mai bună bătrânică dintre câte sunt.

— Mamă, vorbeşte oşteanul, după ce şi-au mai venit în fire, înainte de toate, iartă-mă, căci mare mi-e nevoia de iertarea ta.

Să-l ierte! Dar bine, aşa ceva face din toată inima şi din tot sufletul. A făcut-o dintotdeauna. Şi-i spune cum stă scris în testamentul ei, de mulţi ani în urmă, că el e George, fiul ei preaiubit. Niciodată n-a crezut nimic rău de el, nu, niciodată. Dacă ar fi murit lipsită de asemenea fericire… Căci e femeie bătrână acuma şi nu se mai poate aştepta să trăiască foarte mult… L-ar fi binecuvântat cu ultima sa suflare ca pe fiul ei preaiubit George, dacă şi-ar fi păstrat toate minţile.

— Mamă, am fost un necaz pentru tine, un fiu neascultător; şi acum îmi primesc răsplata; dar în anii de demult am avut şi eu o licărire de scop. Când am plecat de-acasă, nu mi-a prea păsat mamă… Mă tem că prea puţin… Că plec; şi-am plecat în lumea largă şi m-am înrolat în armată, nepăsător, silindu-mă să cred că nu-mi pasă de nimeni şi că nimănui nu-i pasă de mine.

Oşteanul şi-a şters ochii, şi-a pus la o parte batista; dar se vede un contrast extraordinar în felul lui obişnuit de a vorbi şi de a se purta şi între glasul potolit cu care vorbeşte acum, întrerupt din când în când de câte un suspin pe jumătate înăbuşit.

— Aşa că am scris un rând, două acasă, mamă, cum prea bine ştii, ca să spun că m-am înrolat sub un alt nume şi că am plecat în străinătate. În străinătate, la un moment dat, m-am gândit să scriu acasă anul următor, când poate voi avea o situaţie mai bună; şi când şi anul acela a trecut iarăşi, poate că nu m-am mai gândit prea mult la asta. Şi aşa, din an în an, într-un serviciu de zece ani, până ce-am început să îmbătrânesc şi să mă întreb de ce-aş mai scrie acasă?

— Nu găsesc c-ai greşit, copile…, dar să nu-ţi linişteşti măcar pe maică-ta, George? Nici un cuvânt măicuţei tale dragi, care şi ea îmbătrânea?

Vorbele ei aproape că-l dau iarăşi gata pe oştean, dar îşi ţine firea, dregându-şi glasul cu un tuşit puternic şi aspru.

— Dumnezeu să mă ierte, mamă, dar atunci m-am gândit că ţi-ar fi de prea puţină mângâiere s-auzi ceva despre mine. Erai pe de-o parte respectată şi stimată. Era apoi fratele meu, care câştigase faimă şi prosperitate, după cum citisem întâmplător, din când în când, în gazetele din nordul ţării. Şi-apoi eram eu, dragonul, ostaşul de cavalerie, vagabondul, fără stare pe loc, care nu reuşisem să-mi fac o situaţie ca el, ci dimpotrivă, să-mi distrug viitorul… Să dau cu piciorul la toate privilegiile pe care le avusesem de timpuriu, să uit şi puţinul pe care-l învăţasem, fără să prind nici un cheag, ci doar să mă văd că nu-s în stare să fac nimic din cele la care puteam gândi. La ce bun să-mi daţi de urmă? După ce lăsasem atâta timp să se scurgă, ce lucru bun ar mai fi ieşit din regăsirea noastră? Pentru tine, mamă, răul trecuse. Am ştiut la un moment dat (când eram om în toată firea) cum m-ai jelit şi cât ai plâns după mine şi cât te-ai rugat pentru mine; şi apoi suferinţa a trecut sau s-a îndulcit; şi am rămas mai bine în sufletul tău aşa cum eram.

Bătrâna doamnă dă din cap cu amărăciune că nu şi, luându-i una din mâinile lui puternice, şi-o pune cu dragoste pe umăr.

— Nu, mamă, nu zic că a fost aşa, dar am încercat să pară că-i aşa. Chiar mai adineauri spuneam că nici un lucru bun nu putea să iasă din asta. Eh, mamă scumpă, ceva bun ar fi putut ieşi pentru mine… Şi tocmai aici era meschinăria! M-ai fi căutat. Mi-ai fi răscumpărat scutirea şi eliberarea la vatră, m-ai fi luat la Chesney Wold, m-ai fi adus la un loc cu fratele meu şi cu toată familia lui. Ai fi chibzuit cu toată grija cum să faci ceva pentru mine ca să mă statorniceşti ca pe un cetăţean respectabil. Dar cum aţi fi putut, oricare din voi, să fiţi siguri de mine când nici eu nu mă simţeam în stare să fiu sigur de mine?

Cum aţi fi putut să socotiţi că nu-i o povară şi o compromitere pentru voi un soldăţoi trândav ca mine, care numai sub disciplina militară nu mai eram povară şi compromitere? Cum m-aş fi putut uita în ochii copiilor fratelui meu şi cum aş fi putut pretinde să fiu un exemplu pentru ei… Eu, băiatul hoinar, care-a fugit de acasă şi a fost amărăciunea şi nenorocirea vieţii mamei lui? „Nu, George”, aşa-mi spuneam, mamă, când îmi treceau asemenea gânduri prin minte: „Ţi-ai aşternut patul, băiete! Acum, culcă-te în el!”

Doamna Rouncewell, îndreptându-şi făptura solemnă, dă din cap spre bătrânică, umflându-se în pene de mândrie, de parcă i-ar fi zis: „Vezi, ţi-am spus eu că-i aşa!”

Bătrânica îşi uşurează sufletul şi îşi vădeşte interesul faţă de discuţie, trăgându-i oşteanului o lovitură bună cu umbrela pe spinare, fapt pe care îl repetă şi după aceea, din timp în timp, ca pe-o năzbâtie afectuoasă; iar după administrarea unor asemenea mustrări, de fiecare dată recurge iarăşi la peretele văruit şi la mantia ei cenuşie.

— În felul ăsta am ajuns să gândesc, mamă, că şi cea mai bună îndreptare pentru mine nu era alta decât să m-aşez în patul pe care mi l-am aşternut şi să mor pe el. Şi aş fi făcut-o (cu toate că am fost să te văd de multe ori la Chesney Wold, când tu prea puţin te gândeai la mine) de n-ar fi fost soţia vechiului meu camarad, aici de faţă, care cred că a făcut pentru mine mai mult decât merit. Dar îi mulţumesc pentru aşa ceva. Îţi mulţumesc, doamnă Bagnet, pentru cele făcute, din toată inima şi din toate puterile.

La care doamna Bagnet îi răspunde cu două umbrele pe spinare…

Iar acuma, bătrâna doamnă caută să-l convingă pe George, fiul ei, singurul ei băiat scump, pe care şi l-a recâştigat, bucuria şi mândria ei, lumina ochilor, fericitul sfârşit cu care-şi încheie viaţa; şi-i înşiră cu toate vorbele drăgăstoase care-i vin în minte că trebuie să se lase mânat de cele mai bune sfaturi ce nu-s de căpătat decât pe bani şi influenţă; că trebuie să-şi încredinţeze cazul celui mai mare avocat ce poate fi luat; că în situaţia gravă în care se află trebuie să facă tot ceea ce va fi sfătuit să facă şi să nu se încăpăţâneze, oricâtă dreptate ar avea, ci să-i promită că n-are să se gândească decât la grija şi la suferinţa bietei sale mame bătrâne, până ce va fi eliberat, căci altfel îi sfâşie inima.

— Mamă, e destul de puţin ceea ce-mi ceri să fac, răspunde oşteanul oprind-o cu un sărut să mai spună ceva; spune-mi ce trebuie să fac şi, cu toate că încep să te ascult cam târziu, aşa am să procedez întocmai. Doamnă Bagnet, o să ai grijă de mama, nu-i aşa?

O lovitură foarte serioasă cu umbrela de la bătrânică.

— Dacă îi faci cunoştinţă cu domnul Jarndyce şi cu domnişoara Summerson, are să vadă că şi ei gândesc la fel şi or să-i dea cel mai bun sfat şi ajutor.

— Şi George, urmează bătrâna doamnă, trebuie să trimitem în toată graba după fratele tău. E om deştept şi serios după cât mi se spune… Şi cu vază în lume, dincolo de Chesney Wold, dragul meu, cu toate că nu prea ştiu eu multe despre locul acela, şi ne va fi de mare ajutor.

— Mamă, o întrerupe oşteanul, nu-i prea curând să-ţi cer un hatâr?

— Sigur că nu, scumpul mamei.

— Atunci fă-mi numai un mare hatâr. Să nu afle fratele meu.

— Să nu afle ce, dragul mamei?

— Să nu afle de mine. De fapt, mamă dragă, aşa ceva nu pot suporta; la aşa ceva nu mă pot hotărî. S-a dovedit atât de deosebit de mine şi a făcut aşa de mult ca să se ridice, pe câtă vreme eu n-am făcut decât militărie, şi nu am atâta tărie şi neruşinare în firea mea ca să mă pot uita în ochii lui dintr-un asemenea loc şi sub povara unei asemenea învinuiri. Cum ar putea fi de aşteptat ca asemenea descoperire să-i facă vreo plăcere unui om ca el? E cu neputinţă. Nu, mamă, să păstrăm secretul faţă de el; fă-mi mie bunătatea asta mai mare decât o merit şi lasă să păstrăm secretul faţă de fratele meu, singurul om din toată lumea.

— Dar nu pentru totdeauna, George.

— Ei, bine, mamă, poate nu de-a binelea… Cu toate că aş putea să te rog şi asta… Dar măcar acuma să-l păstrezi, pentru moment, te rog din răsputeri, mamă. Dacă va fi să-i ajungă vreodată la ureche că netrebnicul acela de frate-său s-a-ntors, zice oşteanul dând din cap cu multă îndoială, aş dori să i-o spun chiar eu şi, după felul cum va părea că primeşte vestea, să mă hotărăsc dacă să-i mai ies înainte sau să mă feresc din calea lui.

Cum în această privinţă George are evident o idee adânc înrădăcinată şi cum hotărârea lui se citeşte uşor pe faţa doamnei Bagnet, maică-sa cedează, dându-i încuviinţarea implicită la cele cerute de el. Pentru asemenea bunătate el îi mulţumeşte din suflet.

— În toate celelalte privinţe, mamă scumpă, voi fi înţelegător şi ascultător cât doreşti tu; numai la asta singură mă împotrivesc. Aşa că acum sunt gata chiar şi pentru avocaţi. Am schiţat – şi George aruncă o privire pe masă, la cele scrise de el – o povestire exactă a tot ce ştiu despre defunct şi cum am ajuns să fiu amestecat în afacerea asta nenorocită. Am înscris povestirea, limpede şi exact, ca într-un registru cazon; nici un cuvânt în plus, doar fapte. Aveam de gând s-o citesc toată până la capăt, când aş fi fost chemat să spun ceva ca să mă apăr. Nădăjduiesc că pot încă fi lăsat s-o citesc, dar nu mai am nici-o dorinţă personală în această afacere şi, orice s-ar spune sau s-ar face, îmi dau cuvântul să nu mai am niciuna.

Lucrurile fiind aduse într-un stadiu atât de înaintat şi mulţumitor, şi timpul de şedere fiind pe sfârşite, doamna Bagnet propune să plece. Iarăşi şi iarăşi, bătrâna doamnă se agaţă de gâtul fiului ei şi iarăşi şi iarăşi oşteanul o ţine îmbrăţişată la pieptul său.

— Unde ai de gând s-o duci pe mama, doamnă Bagnet?

— Mă duc, dragul meu, la casa din oraş, la palatul Dedlock. Am acolo câteva treburi ce trebuie lichidate numaidecât, răspunde doamna Rouncewell.

— Vrei s-o duci pe mama cu o trăsură până acolo, doamnă Bagnet? Dar bineînţeles că ştiu că vrei. De ce oare am mai întrebat?

— De ce? De fapt doamna Bagnet îi răspunde cu umbrela.

— Ai grijă de ea, prietena mea bună, şi pentru asta toată recunoştinţa mea. Sărută-i pe Quebec şi pe Malta, toată dragostea mea finului, o strângere de mână din toată inima lui Lignum şi asta-i pentru tine, draga mea, mai bine ar fi fost zece mii de lire de aur!

Zicând acestea, oşteanul îşi pune buzele pe fruntea bronzată a bătrânicii şi uşa celulei se închide în faţa lui.

Nici-o rugăminte din partea bunei şi bătrânei îngrijitoare n-o înduplecă pe doamna Bagnet să reţină trăsura pentru transportul ei acasă. Sărind jos veselă la uşa impozantului palat Dedlock şi ajutând-o pe doamna Rouncewell să urce treptele, bătrânica dă mâna cu bătrâna doamnă şi apoi o porneşte cu pasul ei îndesat, ajungând curând după aceea în sânul familiei Bagnet şi apucându-se să spele zarzavaturile, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Doamna Noastră se află în camera în care a ţinut ultimul sfat cu omul ucis, şi stă acolo unde şezuse în noaptea aceea şi se uită la locul unde stătuse el, în faţa vetrei căminului, studiind-o atât de în voie, când s-aude o bătaie în uşă. Cine să fie? Doamna Rouncewell. Ce-a adus-o în oraş pe doamna Rouncewell aşa pe neaşteptate?

— Necazuri, Doamna Noastră. Necazuri amare. O, Doamna Noastră, pot să vă rog să mă lăsaţi să schimb câteva cuvinte cu Domnia Voastră?!

Ce întâmplare neaşteptată poate s-o facă pe femeia asta liniştită şi bătrână să tremure în aşa hal? Mult mai fericită decât Lady Dedlock, aşa cum Lady Dedlock adesea stătea şi se gândea, de ce şovăie acum şi de ce se uită la ea cu asemenea îndoială?

— Despre ce-i vorba? Stai jos şi trage-ţi sufletul.

— O, Doamna Noastră, Doamna Noastră! Mi-am găsit fiul… Cel mai tânăr, care a plecat de-acasă să intre în armată de-atâta vreme. Şi e în închisoare.

— Pentru datorii?

— O, nu, Doamna Noastră; aş fi plătit orice datorie, şi încă bucuroasă.

— Atunci pentru ce e în închisoare?

— Învinuit de-un omor, de care e la fel de nevinovat cât… Cât sunt şi eu. Învinuit de uciderea domnului Tulkinghorn.

Ce vrea să spună cu asemenea privire şi cu asemenea gesturi de implorare? De ce vine aşa de aproape? Ce-i cu scrisoarea pe care o ţine în mână?

— Lady Dedlock! Buna Noastră Doamnă, scumpa Noastră Doamnă, draga Noastră Doamnă, trebuie să aveţi inimă să mă iertaţi. Sunt în familia Dedlock dinainte de a vă fi născut dumneavoastră. Şi vă sunt devotată. Dar gândiţi-vă la fiul meu drag învinuit pe nedrept!

— Dar nu eu îl învinuiesc!

— Nu, Doamnă, nu. Dar alţii îl învinuiesc, şi e în închisoare şi în primejdie. O, Lady Dedlock, dacă puteţi pune doar un cuvânt să ajutaţi să se lămurească lucrurile, puneţi-l!

Câtă înşelare în împrejurarea de faţă? Oare ce putere îşi închipuie că are ea, fiinţa pe care o roagă, ca să înlăture o bănuială nedreaptă, dacă o fi nedreaptă? Lady Dedlock o priveşte cu uimire, aproape cu frică.

— Doamna Noastră, am plecat noaptea trecută de la Chesney Wold ca să-mi găsesc fiul, la vârsta mea înaintată, iar pasul pe Drumul Stafiei era atât de stăruitor şi atât de solemn cum nu l-am mai auzit în toţi anii din urmă. Noapte după noapte, cum se lasă întunericul, pasul răsună prin camerele dumneavoastră, dar noaptea trecută a fost cel mai îngrozitor. Şi cum s-a întunecat, noaptea trecută, Doamnă, am primit scrisoarea de faţă.

— Ce scrisoare e asta?

— Sst, sst! Îngrijitoarea se uită jur-împrejur şi răspunde înspăimântată, în şoaptă: Doamna Noastră, n-am suflat o vorbă despre ea, nu cred ce scrie în ea, ştiu că nu poate fi adevărat, sunt cât se poate de sigură că nu-i adevărat. Dar fiul meu e în primejdie şi trebuie să aveţi o inimă şi să vă fie milă de mine. Dacă ştiţi ceva ce ceilalţi nu ştiu, dacă aveţi vreo bănuială, dacă aveţi cheia unei asemenea taine, sau vreo pricină ca să o ţineţi ascunsă în sufletul dumneavoastră, o, scumpă doamnă, gândiţi-vă la mine, biruiţi acea pricină şi daţi taina în vileag. E singurul lucru pe care-l cred cu putinţă. Eu ştiu că nu aveţi inimă de piatră, dar vă urmaţi calea fără ajutorul nimănui, ştiu că nu sunteţi intimă cu prietenii Domniei Voastre, toţi care vă admiră… Şi toţi vă admiră… ca pe o frumoasă şi elegantă doamnă, ştiu cât sunteţi de departe de ei şi că nu se pot apropia de Domnia Voastră. Doamna Noastră, poate că din mândrie vă e greu să spuneţi ceva ce ştiţi, dacă-i aşa, vă rog, o, vă rog, gândiţi-vă la slujitoarea credincioasă care şi-a petrecut toată viaţa în familia Domniei Voastre pe care o iubeşte cu atâta dăruire, înduioşaţi-vă şi ajutaţi-mă să-l dezvinovăţesc pe fiul meu! Doamnă, buna mea Doamnă! Bătrâna îngrijitoare stăruie cu sincera ei simplitate: sunt atât de umilă, în situaţia mea, iar Domnia Voastră sunteţi atât de sus şi de departe, că nu vă puteţi închipui ce simt eu pentru copilul meu; dar simţirea mi-e atât de adâncă, încât am cutezat să vin şi cu curaj să vă rog şi să vă implor să nu ne dispreţuiţi, dacă puteţi să ne faceţi o dreptate în asemenea împrejurare groaznică!

Lady Dedlock se scoală şi nu scoate nici un cuvânt până nu-i ia scrisoarea din mână.

— Trebuie s-o citesc?

— După ce voi fi plecat, Doamna Noastră, vă rog; şi atunci să vă amintiţi de tot ce socot eu că-i cu putinţă.

— Nu ştiu ce aş putea face. Nu ştiu să păstrez eu ceva ce-ar putea fi de folos fiului dumitale. Eu nu l-am învinuit niciodată de nimic.

— Doamnă, poate că vă va fi mai milă de el acuzat pe nedrept, după ce veţi fi citit scrisoarea.

Bătrâna îngrijitoare o lasă cuscrisoarea în mână. Într-adevăr, Lady Dedlock nu-i o fiinţă cu inima de piatră; şi a fost o vreme când înfăţişarea venerabilei bătrâne, venind să se roage de ea cu aşa puternică stăruinţă, ar fi mişcat-o până în adâncul sufletului. Dar obişnuită de atâta vreme să-şi stăpânească şi să-şi înlăture emoţiile şi să ascundă adevărul, făcând o îndelungată şcoală în urmărirea ţelurilor ei personale, o şcoală distrugătoare care încremeneşte pornirile fireşti ale inimii ca pe muştele din chihlimbar şi întinde un mic luciu înşelător şi trist peste bine ca şi peste rău, peste pasiune ca şi peste indiferenţă, peste sensibilitate ca şi peste insensibilitate, a ajuns să-şi înfrâneze până şi uimirea. Deschide scrisoarea. Înşiruită pe hârtie stă scrisă în litere de tipar povestirea descoperirii trupului, cum zăcea cu faţa în jos pe duşumea, împuşcat în inimă; iar dedesubt chiar numele ei, urmat de cuvântul „ucigaşă”. Scrisoarea îi cade din mână. Cât de mult a stat hârtia jos pe podea, ea nu ştie. Dar încă se mai afla acolo unde căzuse, când un slujitor i se înfăţişează, vestind-o că jos a venit tânărul cu numele de Guppy. Se vede că vorbele slujitorului au fost repetate de câteva ori, pentru că îi răsună în cap înainte de a fi început să le înţeleagă.

— Să intre!

El intră. Ţinând în mână scrisoarea pe care o ridicase de pe parchet, Doamna Noastră încearcă să-şi adune gândurile. În ochii domnului Guppy, ea e aceeaşi Lady Dedlock, păstrându-şi aceeaşi atitudine mândră şi glacială, dinainte pregătită.

— Domnia Voastră poate nu va fi de la început înclinată să ierte vizita unuia care niciodată n-a fost binevenit în faţa Domniei Voastre… Lucru de care nu mă pot plânge. Pentru că sunt silit să mărturisesc că în felul în care s-au arătat lucrurile, niciodată n-au prilejuit o raţiune întemeiată ca să fiu binevenit, dar nădăjduiesc că atunci când vă voi expune pricinile vizitei mele de aici, nu-mi veţi mai găsi nici-o vină, zice domnul Guppy.

— Expune-le.

— Vă mulţumesc, Lady Dedlock. Trebuie înainte de toate să explic Domniei Voastre – domnul Guppy se aşază pe marginea unui scaun şi-şi pune pălăria pe covor la picioarele lui – că domnişoara Summerson, al cărei chip, după cum am mai spus o dată înainte Domniei Voastre, mi-a fost într-o epocă din viaţă adânc întipărit în inimă, dar apoi şters de împrejurări ce n-au depins de mine, mi-a comunicat, după ce am avut plăcerea să fiu ultima oară primit de Domnia Voastră, că doreşte cu deosebire să nu mai fac nici un demers de nici un fel ce-ar fi în legătură cu ea sau care ar privi-o. Şi cum dorinţele domnişoarei Summerson sunt legi pentru mine (afară doar dacă vin în legătură cu împrejurări ce nu mai depind de voinţa mea), nu m-am mai aşteptat, ca atare, să am distinsa cinste de a mă înfăţişa Domniei Voastre.

— Şi totuşi eşti aici, îi atrage atenţia Lady Dedlock, prost dispusă.

— Şi totuşi sunt aici, recunoaşte domnul Guppy. Ţinta mea fiind să aduc la cunoştinţa Domniei Voastre, sub semnul tainei, de ce mă aflu aici.

— Oricât ai face-o de limpede şi de scurt, îi spune Doamna Noastră, tot n-ar fi destul.

— Nici nu sunt în stare să vă rog cu destulă insistenţă, îi răspunde domnul Guppy, oarecum jignit, să luaţi cu deosebire act că nu e vorba de un interes al meu care mă aduce aici. Venind aici, nu urmăresc să slujesc nişte scopuri interesate de-ale mele. De n-ar fi fost făgăduiala pe care am dat-o domnişoarei Summerson, şi care pentru mine e sfântă… N-aş fi venit, de fapt, să vă întunec iarăşi uşile, ci le-aş fi lăsat în voia soartei.

Domnul Guppy socoteşte că a venit momentul să-şi treacă amândouă mâinile prin păr, ca să-l ridice în creştetul capului.

— Domnia Voastră îşi va aminti că ultima oară când am fost aici, am dat peste un eminent personaj din lumea juriştilor, a cărui pierdere o deplângem cu toţii. Personajul acela, de-atunci înainte, s-a apucat să facă tot soiul de demersuri împotriva mea, însoţite de ceea ce trebuie să numesc rea-credinţă, şi le-a făcut în orice împrejurare şi de fiecare dată, încât mi-a fost grozav de greu să mă controlez ca, printr-o inadvertenţă, să nu fac cumva ceva împotriva dorinţelor domnişoarei Summerson. Lauda de sine nu-mi slujeşte; dar pot spune, în ceea ce mă priveşte, că nici nu sunt un om chiar atât de nepriceput în afaceri.

Lady Dedlock se uită la el dur şi întrebător. Domnul Guppy îşi abate numaidecât privirile de la faţa ei şi se uită în altă parte.

— Într-adevăr, continuă tânărul, ajunsese să fie atât de greu să bănuieşti de ce putea fi în stare eminentul personaj în combinaţie cu ceilalţi, încât până la dispariţia lui, pe care cu toţii o deplângem, am fost buimac… Cuvântul pe care Domnia Voastră, care vă mişcaţi în cercurile cele mai înalte, să fie atât de bună şi să-l socoată echivalentul cuvântului uluit. Şi Small… Nume pe care îl folosesc pentru alt personaj, un prieten de-al meu pe care Domnia Voastră nu-l cunoaşte… A ajuns atât de tainic şi cu două feţe, încât uneori îmi venea cam greu să mă stăpânesc să nu-i ard vreo două peste cap. Cu toate acestea, ba punându-mi la bătaie umilele mele mijloace, ba cu ajutorul unui prieten comun, pe numele său domnul Tony Weevle (care are o chemare pentru înalta aristocraţie şi care are în camera sa totdeauna atârnat portretul Domniei Voastre), am ajuns să am motive serioase să mă tem, drept care am venit să-i spun Domniei Voastre să fie cu ochii în patru. Mai înainte de toate îmi va îngădui Domnia Voastră să-i pun întrebarea dacă în cursul dimineţii a primit vizita câtorva persoane ciudate? Nu-i vorba de oaspeţi din lumea bună, ci de nişte fiinţe cum ar fi de exemplu fosta servitoare a domnişoarei Barbary, sau un individ ce nu se poate folosi de membrele-i inferioare, purtat sus pe scară ca o sperietoare?

— Nu.

— Atunci vă încredinţez că astfel de oaspeţi au fost aici şi au fost primiţi aici în casă. Pentru că i-am văzut la uşă şi am aşteptat în colţul străzii până ce-au ieşit şi mi-a luat jumătate de oră cât am ocolit ca să mă feresc de ei.

— Dar ce mă priveşte pe mine toată treaba asta, sau ce te priveşte pe dumneata? Nu te înţeleg. Ce vrei să spui?

— Lady Dedlock, am venit să vă previn să fiţi cu ochii în patru. Se poate să nu fie nevoie. Cu atât mai bine. Atunci am făcut doar tot ce-am putut ca să-mi ţin făgăduiala faţă de domnişoara Summerson. Eu totuşi tare mă tem (din cele ce i-au scăpat lui Small şi din câte l-am tras noi de limbă) că scrisorile acelea, pe care trebuia să vi le fi adus Domniei Voastre, n-au fost distruse atunci când am crezut eu c-au fost. Că dac-a fost să iasă la iveală ceva din ele, atunci aşi ieşit! Că oaspeţii la care am făcut aluzie au venit aici azi dimineaţă ca să stoarcă bani pe ele. Şi că sau i-au stors, sau sunt pe punctul de a-i stoarce. Domnul Guppy îşi ridică pălăria şi se scoală în picioare. Domnia Voastră ştie cel mai bine dacă în cele ce spun eu este ceva sau dacă nu-i nimic. Ceva sau nimic, am procedat potrivit dorinţelor domnişoarei Summerson, lăsând lucrurile la voia întâmplării şi desfăcând, pe cât mi-a fost cu putinţă, tot ceea ce începusem să fac; atâta mi-e destul, în cazul în care mi-am luat îndrăzneala să vă previn să fiţi cu ochii în patru fără să fie nevoie de aşa ceva, nădăjduiesc că vă veţi strădui să treceţi cu vederea îndrăzneala mea şi eu mă voi strădui să suport dezaprobarea Domniei Voastre. Şi acum, vă cer îngăduinţa de a mă retrage şi vă încredinţez că nu mai aveţi a vă teme că voi mai veni vreodată în faţa Domniei Voastre.

Lady Dedlock abia de a luat act cu o privire de aceste vorbe, dar puţin după plecarea lui, trage cordonul clopoţelului.

— Unde e sir Leicester?

Feciorul răspunde că în momentul de faţă e închis singur în bibliotecă.

— A primit sir Leicester astăzi dimineaţă ceva oaspeţi?

— Câţiva, pentru afaceri. Feciorul purcede la descrierea lor, aşa cum anticipase domnul Guppy. Destul, poate să plece.

Aşa! Vasăzică totul s-a năruit. Numele ei a intrat în gura celor mulţi, soţul ei i-a aflat păcatele, fapta-i de ocară e publică… Poate că se răspândeşte chiar în clipa de faţă în timp ce ea se gândeşte… Şi pe deasupra trăsnetului prevăzut de-atâta vreme de ea şi neprevăzut de el, mai e şi învinuirea unui acuzator invizibil, cum c-ar fi ucigaşa duşmanului ei.

Duşman îi era, şi-i drept că adesea, adesea, da, adesea i-a dorit moartea. Duşman îi este chiar şi din mormânt. Groaznica învinuire cade asupra ei ca o nouă tortură dictată de mâna lui neînsufleţită. Şi când îşi aminteşte cum a fost pe ascuns până la uşa lui, în noaptea omorului, şi cum poate fi dovedită că şi-a concediat fata din casă, cea favorită, atât de curând înainte de săvârşirea crimei, anume ca să scape de sub observare, se cutremură de groază ca şi cum mâinile călăului i-ar cuprinde gâtul în laţul spânzurătorii.

S-a trântit pe podea şi stă cu părul răvăşit sălbatic şi cu faţa îngropată în faldurile unei canapele. Apoi se ridică, merge cu paşi grăbiţi încoace şi încolo, se aruncă iarăşi pe jos, se leagănă şi geme. Oroarea care a cuprins-o e de nedescris. Chiar dacă ar fi fost ea ucigaşa, tot n-ar fi putut s-o simtă mai intens.

Fiindcă aşa cum intenţiile ei ucigaşe dinaintea faptei, cu oricâtă precauţie ar fi fost aceasta săvârşită, erau orbite de proporţia gigantică pe care o luase făptura odioasă a duşmanului, împiedicând-o să se gândească la consecinţe, şi aşa cum acele consecinţe ar fi dat năvală într-un iureş de neînchipuit în clipa în care duşmanul ar fi fost doborât – lucru ce se întâmplă totdeauna când se săvârşeşte un omor – tot astfel acum îşi dădea limpede seama că ori de câte ori el o urmărise, pândind-o, iar ea gândise „de ce nu-l loveşte moartea pe bătrânul ăsta să piară din calea mea”, de fapt nu era decât dorinţa ca toate dovezile pe care le deţinea împotriva ei să se spulbere în patru vânturi, ca pleava. Aşa se explică uşurarea plină de păcat pe care a resimţit-o la moartea lui. Dar moartea lui nu-i decât piatra de sprijin dintr-o boltă sinistră care s-a dislocat, şi-acuma bolta a prins să se năruie şi să se prăbuşească în mii de fărâme, ce-o zdrobesc şi-o sfârtecă bucată cu bucată!

Astfel, un sentiment teribil se strecoară în ea şi-o cuprinde, sentimentul că de urmăritorul acela, viu sau mort, cu inima împietrită şi de neclintit, aşa cum prea bine şi-l aminteşte în înfăţişarea lui din viaţă, sau fără inima împietrită şi nici de neclintit de când stă culcat în sicriu… De acest om nu există altă scăpare decât moartea. Hărţuită ca un vânat, trebuie să fugă. Ruşinea, spaima, remuşcarea şi suferinţa o copleşesc cu desăvârşire, şi chiar şi tăria şi încrederea îi sunt doborâte şi spulberate ca nişte frunze luate de-un vânt puternic.

În grabă, adresează cele câteva rânduri de mai jos soţului ei, le sigilează şi i le lasă pe masă.

„Dacă sunt căutată ori învinuită de uciderea lui, crede-mă că sunt complet nevinovată. Alt lucru bun de mine să nu crezi, fiindcă m-am făcut vinovată de toate celelalte ce-mi sunt puse în sarcină, pe care le-ai auzit sau le vei auzi. În noaptea aceea blestemată, mă prevenise că-ţi va divulga vinovăţia mea. După ce s-a despărţit de mine, am ieşit sub pretext că mă plimb în grădină, unde m-am plimbat un timp, dar de fapt ieşisem numai ca să mă duc după el şi să fac un ultim demers să nu mai prelungească îngrozitoarea caznă în care mă ţinea nu ştii de câtă îndelungată vreme, şi să se îndure să lovească a doua zi.

I-am găsit casa în întuneric şi tăcere. Am sunat de două ori la uşă, dar nu mi s-a răspuns şi m-am întors acasă.

Dar casă nu mai am. Povară n-am să-ţi mai fiu. Fie ca în indignarea ta îndreptăţită să poţi uita de nevrednica femeie căreia i-ai dăruit cel mai generos devotament… Care te ocoleşte sub apăsarea unei ruşini mai profunde decât cea cu care caută să fugă de ea însăşi… Şi care-ţi scrie acest ultim rămas bun!”

Îşi acoperă faţa cu un voal, se îmbracă în grabă, îşi lasă toate giuvaierurile şi toţi banii, îşi aţinteşte urechea, coboară în clipa în care coridorul e pustiu, deschide şi închide uşa cea mare şi, într-o fâlfâire, dispare în noaptea aspră şi geroasă.56 ndiferent, aşa cum se cuvine înaltei sale educaţii, pala tul din oraş al familiei Dedlock se uită ţintă la celelalte case de pe strada de o măreţie sumbră şi nu lasă să urmărire se vadă în afară nici un semn că se petrece ceva rău înăuntru. Echipaje trec în viteză, duruind, se bate la uşi, schimburi de vizite au loc în lume, femei fermecătoare pe vremuri, cu gâtlejuri scheletice acum, cu obrazuri care au fost ca de piersică în floare, îngrozitoare de văzut acum la lumina zilei, când asemenea făpturi fascinante par a fi adevărata contopire a Femeii cu Moartea, continuă să uluiască ochii bărbaţilor. Din grajdurile reci ies la iveală trăsuri legănându-se uşor, mânate de vizitii cu picioare scurte şi peruci gălbui, cufundaţi adânc în huse pufoase, iar cocoţaţi în spate, lachei pompoşi, purtând bastoane de paradă, pe cap cu bicornuri puse pe-o ureche; adevărat spectacol îngeresc.

Palatul din oraş al familiei Dedlock nu-şi schimbă înfăţişarea exterioară şi trec ceasuri până ce posomorârea-i slăvită dinăuntru i se tulbură. Dar Volumnia cea blondă, cuprinsă de boala plictisului ce domneşte în acel lăcaş, văzând că răul îi atacă oarecum cu violenţă starea sufletească, îndrăzneşte până la urmă să se ducă în bibliotecă, pentru o schimbare de decor. Uşoara-i bătaie în uşă rămânând fără răspuns, o deschide şi priveşte înăuntru. Nevăzând pe nimeni, pătrunde în încăpere.

Zburdalnica domnişoară Dedlock e vestită în Bath, oraşul vârstnicilor, în care creşte iarba pe străzi, ca una ce-i îmboldită de o curiozitate stăruitoare, care o împinge în situaţii convenabile sau neconvenabile să se strecoare, la ochi cu lornieta legată în aur, scrutând cu privirea lucruri de tot felul. Bineînţeles că se foloseşte de împrejurarea prezentă ca să treacă în revistă, ca într-un zbor de pasăre, scrisorile şi hârtiile verişorului ei, vârându-şi nasul în documentul ăsta, trăgând o ocheadă, cu capul într-o parte, la celălalt document şi ţopăind de la o masă la alta, cu lornieta la ochi, iscoditoare şi fără astâmpăr. În cursul unor asemenea cercetări, se împiedică de ceva şi, întorcându-şi lornieta în direcţia aceea, îşi vede verişorul zăcând pe podea ca un arbore doborât.

Ţipătul mic şi răsfăţat al Volumniei capătă, din cauza unei asemenea surprize, o creştere considerabilă în faţa realităţii, şi curând toată casa se pune în mişcare. Slujitorii zboară în sus şi-n jos pe scară, clopoţelele sunt sunate din răsputeri, se trimite după medici şi Lady Dedlock e căutată în toate părţile, dar nicăieri nu-i de găsit. Nimeni n-a mai văzut-o sau auzit-o de când a sunat ultima oară clopoţelul. Scrisoarea ei către sir Leicester e descoperită pe masă… Dar e încă îndoielnic dacă Domnia Sa n-a primit cumva o altă misivă, din altă lume, cerându-i să răspundă personal, căci toate limbile vii, cât şi cele moarte sunt totuna pentru el.

Îl culcă pe pat şi-l sucesc, şi-l freacă, şi-i fac vânt, şi-i pun gheaţă la cap şi se încearcă tot soiul de mijloace ca să-l readucă la viaţă. Cu toate acestea, ziua s-a scurs şi noaptea a pătruns în cameră până ce horcăitul a prins să se aline şi până ce ochii ficşi arată că văd lumânarea ce i se trece din când în când pe dinainte. Şi după ce schimbarea a început să se manifeste, continuă să progreseze treptat; treptat, clatină din cap, mişcă ochii, ba, chiar şi mâna în semn că aude şi înţelege.

Azi-dimineaţă s-a prăbuşit ca un gentilom impunător şi frumos, uşor suferind, dar cu o înfăţişare minunată şi cu faţa plină. Acum zace pe pat ca un bătrân, cu obrajii scofâlciţi, ca o umbră ramolită a celui ce fusese. Avusese o voce amplă şi melodioasă şi multă vreme fusese mai mult decât încredinţat de greutatea şi importata pe care o are pentru specia umană fiecare cuvânt rostit de el, încât vorbele lui ajunseseră să sune ca şi cum ar fi reprezentat o valoare în sine. Dar acum de-abia mai poate şopti; şi ceea ce şopteşte sună exact ceea ce e… un talmeş-balmeş, o limbă neînţeleasă.

Preferata şi credincioasa lui îngrijitoare stă în picioare la căpătâiul patului. E primul fapt de care ia cunoştinţă şi e limpede că-i face plăcere. După ce zadarnic a încercat să se facă înţeles prin vorbire, face semn să i se dea un creion. Atât de lipsite de sens sunt semnele lui încât la început nu poate fi înţeles; doar bătrâna îngrijitoare descoperă ce doreşte sir Leicester şi-i aduce o tăbliţă de scris.

După ce a stat o bucată de vreme, a hârcâit încetişor pe tăbliţă, cu o mână ce nu mai e a lui: „Chesney Wold”.

— Nu, îi răspunde ea; se află în Londra. I-a venit rău azi-dimineaţă în bibliotecă. E foarte mulţumită că s-a întâmplat să vină la Londra şi că-l poate îngriji. Nu-i o boală cu urmări serioase, sir Leicester. Mâine vă veţi simţi mult mai bine, sir Leicester. Toţi domnii medici spun aşa.

Vorbele ei sunt însoţite de lacrimi ce se scurg, pe bătrâna-i faţă cinstită.

După ce a cercetat camera şi s-a uitat cu deosebită atenţie jur-împrejurul patului la medicii ce-i stăteau la căpătâi, el scrie pe tăbliţă: „Doamna Mea.”

— Doamna Noastră a ieşit, sir Leicester, înainte să vi se fi făcut rău, şi încă nu ştie că sunteţi bolnav.

El, arată iarăşi cuprins de o mare nelinişte, la cele două cuvinte. Toţi încearcă să-l potolească, dar el, cu o nelinişte sporită, arată iarăşi din ce în ce mai agitat. Văzându-i că se uită unii la alţii, neştiind ce să răspundă, sir Leicester luă din nou tăbliţa şi scrie: „Doamna Mea. Pentru Dumnezeu, unde-i?” Şi scoate un geamăt de rugă.

Se crede c-ar fi bine ca bătrâna lui îngrijitoare să-i dea scrisoarea Lady-ei Dedlock, al cărei cuprins nimeni nu-l ştie şi nici nu-l poate presupune. Ea o deschide pentru a i-o pune în faţă ca s-o citească. După ce-a citit-o în încordată trudă, o întoarce cu faţa în jos ca să nu fie văzut şi rămâne nemişcat, gemând. Apoi cade într-un nou soi de criză, sau într-un leşin, şi abia după un ceas redeschide ochii, sprijinindu-se pe braţul bătrânei sale slujitoare, atât de credincioasă şi devotată. Doctorii văd că bolnavul se simte cel mai bine cu ea şi, când nu trebuie să intervină ca să-i dea o mână de ajutor, o ţin aproape.

Tăbliţa e cerută iarăşi; dar cuvântul pe care doreşte să-l scrie nu-i vine în minte.

E jalnic să-i vezi neliniştea, străduinţa şi îndurerarea în care se află în impasul prezent. Îţi pare că o să-nnebunească din pricina nevoii pe care o simte şi din graba şi neputinţa cu care se chinuie să spună ce-i de făcut şi pe cine să caute. A scris litera B şi apoi s-a oprit. Dintr-o dată, în culmea chinului în care se trudeşte, adaugă cuvântul „domnul” înaintea literei. Bătrâna îngrijitoare sugerează numele lui Bucket. Slavă Domnului! Asta voia să spună.

— Domnul Bucket se întâmplă să fie la parter, în interes de serviciu. Să vină sus?

Nu-i cu putinţă să te înşeli în privinţa nevoii arzătoare a lui sir Leicester de a-l vedea pe poliţist şi a dorinţei pe care o manifestă de a scoate din cameră pe toţi, afară de îngrijitoare. Se goleşte camera numaidecât şi domnul Bucket îşi face apariţia. Dintre toţi oamenii de pe faţa pământului, sir Leicester pare să fi căzut din înalta-i condiţie socială ca să-şi pună întreaga încredere şi nădejde în omul ăsta.

— Sir Leicester Dedlock, Baronet, sunt tare mâhnit că vă găsesc aşa. Nădăjduiesc să vă revină bună-dispoziţie. Sunt sigur că are să vă revină, de dragul familiei şi pentru cinstea ei.

Sir Leicester îi pune scrisoarea în mână şi se uită stăruitor la faţa lui în timp ce-o citeşte. O nouă înţelegere apare în ochiul domnului Bucket în timp ce citeşte scrisoarea; cu degetul încovoiat în timp ce ochiul îi priveşte încă peste cuvinte, el zice scurt:

— Sir Leicester Dedlock, Baronet, vă înţeleg.

Sir Leicester scrie pe tăbliţă: „Iertare deplină. Găseşte-o…” Domnul Bucket îi opreşte mâna.

— Sir Leicester Dedlock, Baronet, o voi găsi. Dar căutarea să fie începută numaidecât. Nici-o clipă nu trebuie pierdută.

Cu agerimea gândului, domnul Bucket urmăreşte privirea lui sir Leicester Dedlock către o casetă mică de pe masă.

— S-o aduc aici, sir Leicester Dedlock, Baronet? Bineînţeles! S-o descui cu una din cheile de aici? Bineînţeles! Cu cea mai mică cheie? Fără îndoială! Să scot bancnotele afară? Aşa am să procedez. Să le număr? Aşa ceva se face la iuţeală. Douăzeci şi cu treizeci, cincizeci şi cu douăzeci, şaptezeci şi cu cincizeci o sută douăzeci şi cu patruzeci, o sută şaizeci. Să le iau pentru cheltuieli? Aşa am să fac şi-am să vă dau socoteală neapărat. Să nu mă zgârcesc cu banii? Bine, n-am să mă zgârcesc.

Uşurinţa şi siguranţa interpretării domnului Bucket a unor asemenea capitole e ceva ce ţine de supranatural. Doamna Rouncewell, care ţine lumina, e zăpăcită de iuţeala cu care-şi mişcă ochii şi mâinile, când pleacă, aprovizionat pentru călătorie.

— Sunteţi mama lui George, prea venerabilă doamnă; dumneavoastră trebuie să fiţi, cred, zice domnul Bucket, deoparte, cu pălăria pe cap şi încheindu-şi nasturii de la haină.

— Da, domnule, eu sunt nenorocita sa mamă.

— Aşa am crezut potrivit celor ce mi-a spus nu demult. Bine, atunci să vă spun ceva. Să nu mai fiţi nenorocită. Fiul dumneavoastră e nevinovat. Şi-acum nu începeţi să plângeţi. Pentru că trebuie să aveţi grijă de sir Leicester Dedlock, şi n-o s-o puteţi face plângând. Cât despre fiul dumneavoastră, el e bine sănătos, să mă credeţi; şi vă trimite dragostea lui plină de respect, nădăjduind că şi dumneavoastră sunteţi bine sănătoasă. A ieşit din încurcătură basma curată; asta-i cu el; nici o acuzaţie împotriva persoanei lui, cum nu e nici împotriva dumneavoastră şi mă prind pe o liră că persoana dumneavoastră e fără cusur. Trebuie să mă credeţi fiindcă eu sunt acela care am pus mâna pe fiul dumneavoastră. S-a purtat foarte frumos în împrejurarea aceea, şi-i un bărbat minunat şi dumneavoastră sunteţi o doamnă minunată şi respectabilă; mama şi fiul alcătuiţi o pereche ce poate fi arătată ca model la lumea întreagă. Sir Leicester Dedlock, Baronet, ceea ce mi-aţi încredinţat voi duce la bun sfârşit. Să nu vă temeţi că mă voi abate din calea mea la dreapta ori la stânga; sau că am să-mi pierd timpul cu somnul, spălatul sau bărbieritul până ce nu voi găsi ceea ce plec să caut. Să-i duc din partea Domniei Voastre numai cuvinte plăcute şi iertare? Sir Leicester Dedlock, Baronet, aşa voi face. Şi vă doresc numai bine şi toate necazurile astea de familie să fie lichidate… Aşa cum, o Doamne! Multe necazuri în alte familii au mai fost lichidate şi vor mai fi până la sfârşitul lumii.

Cu asemenea peroraţie, domnul Bucket, îmbumbat la nasturi, părăseşte liniştit casa, uitându-se stăruitor înainte, de parc-ar fi şi străpuns noaptea cu privirile în căutarea fugarei.

Prima mişcare e să intre singur în camerele Doamnei Dedlock şi să le cerceteze în căutarea unui semn cât de neînsemnat care ar putea să-l ajute. Camerele sunt acum în întuneric şi să-l vezi pe domnul Bucket cu o lumânare de ceară în mână, ţinând-o deasupra capului şi făcându-şi în minte un inventar strict al obiectelor delicate dinăuntru, ce vădesc un contrast atât de ciudat cu persoana lui, e, zău, ceva unic… Ce nu poate fi văzut de nimeni, pentru că Domnia Sa a avut grijă să se încuie pe dinăuntru. „Ce budoar parfumat!”, zice domnul Bucket, care se simte într-un fel reîmprospătat în franceza lui de aerul curat al dimineţii. „Trebuie să fi costat o grămadă de bani. Ciudate obiecte, să te desparţi de ele, trebuie să-i fi venit greu s-o facă!”

Deschizând şi închizând sertare de masă şi uitându-se prin casetele de bijuterii şi prin cutiuţele lăcuite, îşi vede chipul în felurite oglinzi şi începe a filosofa.

„S-ar zice că sunt o persoană din lumea mare care-şi pune cordoane şi fireturi, pregătindu-se pentru balul de la clubul Almack. Te pomeneşti că sunt mare crai într-un regiment de gardă şi eu habar n-am.”

Tot uitându-se în jurul său, găseşte o casetă mică şi luxoasă în interiorul unui sertar şi o deschide. Mâna lui mare, întorcând nişte mănuşi pe care mai că nu le simte, atât sunt de uşoare şi de fine, dă peste o batistă albă.

„Hm! Ia să ne uităm puţin la tine, zice domnul Bucket, punând lumânarea jos. De ce eşti ţinută singură aici? Care-i pricina? Eşti a Doamnei Dedlock sau a altcuiva? Trebuie să ai o monogramă printr-un colţ pe undeva, cred?

O găseşte în timp ce vorbeşte: „Esther Summerson” „Oh! Exclamă domnul Bucket, întrerupându-se şi ducându-şi degetul la ureche. Hai să te iau cu mine!”

Îşi termină cercetările la fel de liniştit şi de conştiincios precum le-a început, lasă toate lucrurile aşa cum le-a găsit, se strecoară afară din camere cam după vreo cinci minute şi iese în stradă. Aruncând o privire în sus către fereastra abia luminată a camerei lui sir Leicester, se îndreaptă în mare grabă la cea mai apropiată staţie de vehicule, alege un cal pe măsura banilor pe care-i are, şi porunceşte să fie dus la Pavilionul de tir. Domnul Bucket nu pretinde că e un cunoscător versat în materie de cai; dar când trebuie, scoate ceva mai mulţi bani pentru cazul cu pricina şi, în general, îşi rezumă cunoştinţele în privinţa subiectului la observaţia că atunci când vede cum merge un cal ştie numaidecât ce poate animalul acela.

Cunoştinţele sale nu dau greş în împrejurarea de faţă. Zgâlţâit în duruitul trăsurii pe piatra pavajului într-o viteză primejdioasă, totuşi îndreptându-şi cu grijă privirile pătrunzătoare asupra tuturor făpturilor furişate pe dinaintea cărora trece pe străzi în miez de noapte, ba, chiar uitându-se la luminile ferestrelor de sus, unde oamenii sunt gata să se culce ori s-au şi culcat, şi la toate întorsăturile prin care zornăie trăsura, cât şi la cerul ce apasă greu şi la pământul pe care zăpada îl acoperă în strat subţire, pentru că orişiunde s-ar putea să-i iasă în cale ceva să-l ajute, domnul Bucket se năpusteşte spre destinaţie cu asemenea grabă încât, când se opreşte, calul îl ascunde pe jumătate într-un nor de aburi.

— Deshamă-l puţin ca să prindă putere şi eu mă întorc îndată!

Trece prin coridorul lung de lemn şi-l găseşte pe oştean fumându-şi pipa.

— M-am gândit c-ar trebui să vin, George, după toate prin câte ai trecut, dragă băiete! Dar n-am timp de pierdut cu vorbele. Aşa că, noroc! Acum totul e să salvăm o femeie. Domnişoara Summerson, care era aici când a murit Gridley… Aşa o cheamă, după cum ştiu… Perfect! Ia spune-mi, unde locuieşte?

Oşteanul vine chiar de-acolo, şi-i dă adresa, aproape de Oxford Street.

— N-are să-ţi pară rău, George. Noapte bună!

Pleacă, iarăşi, cu impresia că l-a văzut pe Phil stând lângă focul îngheţat şi uitându-se la el cu gura căscată; şi iarăşi o ia la galop şi iarăşi coboară din trăsură într-un nor de aburi.

Domnul Jarndyce, singura fiinţă trează din casă, tocmai se duce să se culce; înalţă capul de pe cartea pe care-o citeşte, auzind sunetul pripit al clopoţelului şi vine la uşă cu halatul pe el.

— Nu vă speriaţi, domnule. Într-o clipă vizitatorul devine familiar şi intim cu el, intră în verandă, închide uşa şi stă cu mâna pe clanţă. Am avut plăcerea să vă cunosc înainte. Inspector Bucket. Priviţi la batista domnişoarei Esther Summerson, domnule. Găsită de mine acum un sfert de oră, pusă deoparte într-un sertar al Doamnei Dedlock. Nici-o clipă de pierdut. Chestiune de viaţă şi de moarte. O cunoaşteţi pe Lady Dedlock?

— Da.

— S-a făcut o descoperire acolo, astăzi. Secrete de familie date în vileag. Sir Leicester Dedlock, Baronetul, a avut un atac… Apoplexie sau paralizie… Nu poate fi readus în simţiri şi un timp preţios s-a pierdut. Lady Dedlock a dispărut astăzi după-amiază şi i-a lăsat lui o scrisoare din care se vede că nu-i a bine. Aruncaţi-vă şi dumneavoastră ochii pe ea. Iat-o!

Domnul Jarndyce, după ce a citit-o, îl întreabă ce crede.

— Nu ştiu. Parc-ar fi sinucidere. În orice caz, primejdia creşte din ce în ce, în fiecare clipă, şi spre aşa ceva se merge. Aş da câte o sută de lire de fiecare oră pierdută de la plecarea ei până acuma. Uite ce, domnule Jarndyce, sunt pus de sir Leicester Dedlock, Baronetul, s-o urmăresc, s-o găsesc… S-o salvez şi să-i duc mesaj de iertare din partea lui. Am bani şi depline puteri, dar îmi lipseşte ceva. Îmi lipseşte domnişoara Summerson.

Domnul Jarndyce repetă cu glasul tulburat:

— Domnişoara Summerson?

— Uite ce, domnule Jarndyce, domnul Bucket i-a citit pe faţă cu cea mai mare atenţie, tot timpul. Mă adresez Domniei Voastre ca unui gentilom de inimă şi omenie şi în nişte împrejurări care cer asemenea grabă cum arareori se întâmplă; dacă întârzierea se vădeşte a fi cândva primejdioasă, acum e cea mai primejdioasă, şi dacă vreodată nu vă veţi putea ierta că aţi prilejuit-o, acum e momentul în care aţi putea-o prilejui. Opt sau zece ceasuri ce valorează, după cum v-am spus, cel puţin o sută de lire bucata, au fost pierdute de când a dispărut Lady Dedlock. Sunt împuternicit s-o găsesc. Sunt inspectorul Bucket. Pe lângă tot ce apasă greu asupra ei, mai e pe deasupra, aşa cum crede ea, şi bănuiala de omor. Dacă o urmăresc singur, ea, neştiind cele ce sir Leicester Dedlock, Baronetul, mi-a comunicat mie, poate fi cuprinsă de disperare. Dar dacă o urmăresc însoţit de o tânără domnişoară, ce corespunde în totul cu tânăra domnişoară pentru care are o afecţiune… Nu pun nici-o întrebare şi nu spun mai mult de-atât… Îmi va da crezare că vin ca prieten. Numai s-o ajung din urmă şi să fiu în stare s-o ademenesc, punându-i în faţă pe tânăra domnişoară, şi o voi salva, şi voi izbuti, dacă mai e în viaţă. Dacă o ajung din urmă singur… Lucru tare greu… Şi-mi dau toată osteneala, nu răspund cât de bine ar putea ieşi. Timpul zboară; e către ora unu noaptea. Când bate unu, avem încă un ceas pierdut şi iată că toate ceasurile scurse fac o mie de lire, în loc de o sută.

Totul e adevărat şi natura grabnică a cazului nu mai poate fi discutată. Domnul Jarndyce îl roagă să rămână pe loc, în timp ce el va vorbi cu domnişoara Summerson. Domnul Bucket răspunde că aşa va face, dar, procedând după obişnuitele-i principii, nu face aşa ceva… ci îl urmează sus pe scară ca să nu-şi piardă omul din ochi.

Aşa că se furişează şi pândeşte din întunericul scării, în timp ce domnul Jarndyce şi Esther dezbat cazul. Într-un timp foarte scurt, domnul Jarndyce coboară şi-i spune domnului Bucket că domnişoara Summerson vine numaidecât şi ea, şi că va merge sub protecţia lui, însoţindu-l oriunde pofteşte. Domnul Bucket, mulţumit, îşi exprimă deplinul acord şi o aşteaptă la uşă să vină.

În mintea lui se face că urcă într-un turn înalt, de unde priveşte jur-împrejur în depărtare. Zăreşte multe fiinţe singuratice strecurându-se pe străzi; multe fiinţe singuratice rătăcind pe pârloage, pe drumuri şi culcându-se pe sub căpiţele de fân. Dar fiinţa pe care o caută nu-i printre acestea. Privind mai departe, zăreşte alţi singuratici prin ungherele podurilor de peste ape, sub umbrare, jos, la nivelul apei fluviului, ba, iată şi un obiect inform, întunecat, tare întunecat, purtat de curent, mai singuratic decât toţi ceilalţi, ce i se agaţă de închipuire cu puterea disperată a înecatului.

Unde să fie? Vie sau moartă, unde poate fi? Dacă batista pe care o împătureşte cu grijă şi şi-o pune la loc în buzunar ar fi în stare, sub puterea unui farmec, să-i aducă în faţa ochilor locul unde a găsit-o Lady Dedlock, şi peisajul nocturn de lângă colină, unde batista a acoperit chipul copilaşului, ar zări-o oare acolo? Pe pustiul acela unde cuptoarele de cărămizi ard cu o pâlpâire de flacără palidă şi albăstruie, unde acoperişurile de paie de pe mizerabilele colibe, în care se fac cărămizile, sunt luate şi risipite de vânt, unde lutul şi apa au îngheţat bocnă şi unde moara, pe care gloaba oarbă şi jigărită o învârteşte cât e ziua de lungă, arată ca o unealtă de tortură umană… Iată trecând peste peticul acela de pământ pustiit şi părăginit, fiinţa singuratică cu lumea ei de întristări, îmblănită în zăpadă, mânată de vânt şi lipsită, după cât se pare, de orice mângâiere. E o făptură femeiască, dar e îmbrăcată cu nişte zdrenţe atât de ponosite de te cuprinde jalea şi nicicând asemenea îmbrăcăminte n-a putut trece prin sălile castelului Dedlock şi nici ieşi pe poarta lui cea mare.