Povestirea Estherei

Mă culcasem şi adormisem când tutorele bătu la uşa camerei mele şi mă rugă să mă scol numaidecât. În graba mea de a vorbi cu el şi de-a afla ce se întâmplase, tutorele îmi povesti, după un cuvânt, două de pregătire, că s-a făcut o descoperire la sir Leicester acasă. Că mama fugise; că cineva se află acum în casă la noi, o persoană împuternicită să-i transmită cele mai depline asigurări de afecţiune, protecţie şi iertare, de va fi cu putinţă s-o găsească, şi că eu eram solicitată să-l însoţesc pe acel om în speranţa că rugăminţile mele ar putea s-o convingă, dacă ale lui nu izbutesc. Ceva din planul acesta general am înţeles eu, dar m-am văzut cuprinsă de un asemenea tumult de spaimă, grabă şi disperare, încât, cu tot efortul pe care l-am putut face ca să-mi stăpânesc neliniştea, n-am fost în stare să-mi recapăt judecata pe deplin, decât după ce s-au scurs ceasuri de-a rândul.

Dar m-am îmbrăcat şi înfofolit la iuţeală, fără să o trezesc pe Charley sau pe altcineva; şi-am coborât la domnul Bucket, persoana căreia i se încredinţase taina. Ducându-mă la el, tutorele îmi povesti cele de mai sus şi-mi lămuri cum se face că el ajunsese să se gândească la mine. Domnul Bucket, cu voce înceată, la lumina lumânării pe care-o ţinea tutorele, îmi citi o scrisoare pe care mama o lăsase pe masa ei şi cred că în zece minute de la scularea mea mă şi aflam în trăsură, şezând alături de domnul Bucket şi străbătând străzile.

Rolul lui deveni foarte insistent, deşi politicos, când îmi lămuri că multe s-ar putea să depindă de putinţa mea de a-i răspunde cu precizie la câteva întrebări pe care doreşte să mi le pună. Şi anume: În primul rând, dacă eu comunicasem de multe ori cu mama (pe care n-o numea altcum decât Lady Dedlock); unde şi când vorbisem cu ea ultima oară; şi cum ajunsese ea în posesia batistei mele. După ce l-am mulţumit cu răspunsurile mele la întrebările puse, m-a rugat în chip cu totul deosebit să reflectez… Luându-mi timp de gândire… Dacă, din câte ştiu, există cineva, n-are importanţă unde, în care să se poată cât de cât încrede în cazuri de ultimă trebuinţă. Nu m-am putut gândi decât la tutore. Dar după aceea l-am numit pe domnul Boythorn. Mi-a venit în minte prin asociaţie cu felul lui vechi, cavaleresc, de a menţiona numele mamei; şi în legătură cu cele ce-mi spusese tutorele de logodna lui cu sora mamei, precum şi de contactul lui inconştient cu nefericita poveste a mamei.

Însoţitorul meu poruncise vizitiului să oprească, cât timp am avut convorbirea, ca să putem să ne auzim mai bine. După asta, i-a poruncit s-o pornească iarăşi mai departe, şi îmi spuse, după ce se gândi câteva momente, că s-a hotărât cum să procedeze. El a avut toată bunăvoinţa să mă încunoştiinţeze care-i era planul, dar eu nu aveam încă mintea destul de limpede ca să îl înţeleg.

N-am mers prea departe de locuinţa noastră, când ne-am oprit într-o stradă lăturalnică, în faţa unei clădiri ce părea o instituţie, luminată până sus cu gaz aerian. Domnul Bucket mă luă cu el înăuntru şi mă instală într-un fotoliu lângă un foc încins. Trecuse de ora unu, după cum am văzut la ceasul din perete. Doi ofiţeri de poliţie, arătând în uniformele lor foarte curaţi şi îngrijiţi, nicidecum ca nişte oameni care stau treji toată noaptea, scriau liniştiţi la o masă de lucru, iar clădirea părea şi ea foarte liniştită în general, cu excepţia unor strigăte şi bătăi la nişte uşi depărtate din subsol, pe care nimeni nu le lua în seamă.

Un al treilea bărbat în uniformă, pe care-l chemase domnul Bucket şi căruia îi şopti nişte instrucţiuni, ieşi afară din cameră, iar după aceea, ceilalţi doi s-au sfătuit împreună, după care unul a scris sub dictarea şoptită a domnului Bucket. Era vorba de descrierea mamei mele, cu care se trudeau, şi pe care domnul Bucket mi-o aduse după ce a fost gata şi mi-o citi în şoaptă. Era într-adevăr foarte exactă.

Al doilea ofiţer, care-i ascultase lectura de-aproape, o copie în întregime, apoi chemă un alt om în uniformă (erau mai mulţi într-o cameră alăturată) care o luă şi dispăru cu ea. Toate de mai sus au fost îndeplinite cu cea mai mare promptitudine, fără să se piardă nici-o clipă, şi totuşi nimeni nu părea că se grăbeşte câtuşi de puţin. De îndată ce hârtia a fost trimisă să-şi facă drumul, cei doi ofiţeri îşi reluară lucrul liniştit de mai înainte, scriind mai departe cu grijă şi îndemânare. Domnul Bucket, dus pe gânduri, veni să-şi încălzească tălpile încălţărilor la foc, mai întâi una, apoi cealaltă.

— Sunteţi bine învelită, domnişoară Summerson? Mă întrebă el, când dădu cu ochii de mine. E-o noapte îngrozitoare şi prea aspră pentru ca o tânără domnişoară s-o înfrunte.

I-am răspuns că eram gros îmbrăcată şi n-avea de ce să-mi pese de vreme.

— S-ar putea să avem mult de lucru, adaugă el, dar numai să se termine cu bine, că atunci n-are importanţă, domnişoară.

— Mă rog la Dumnezeu să se termine cu bine, am răspuns.

El dădu din cap ca să mă încurajeze.

— Vedeţi, orice-aţi face, nu vă lăsaţi cuprinsă de nelinişte. Păstraţi-vă sângele rece şi fiţi calmă faţă de orice s-ar întâmpla; aşa va fi cel mai bine pentru dumneavoastră, cel mai bine pentru mine, pentru Lady Dedlock şi pentru sir Leicester Dedlock, Baronetul.

Era într-adevăr foarte cumsecade şi binevoitor şi, pe când şedea în faţa focului încălzindu-şi încălţările şi frecându-şi faţa cu degetu-i arătător, am simţit că-mi încolţeşte încrederea în dibăcia lui, ceea ce mă linişti. Încă era două fără un sfert când am auzit tropăit de cai şi duruit de roţi afară.

— Acum, domnişoară Summerson, zise el, plecăm, vă rog!

Îmi dădu mâna, iar cei doi ofiţeri se înclinară curtenitor la ieşirea mea; la uşă găsirăm un faeton sau un cupeu, cu un surugiu şi cai de poştă. Domnul Bucket mă ajută să urc şi să mă instalez înăuntrul trăsurii, iar el luă loc pe capră. Omul în uniformă, pe care-l trimisese să aducă vehiculul, îi înmână un felinar orb, la cererea lui şi după ce dădu câteva instrucţiuni vizitiului, plecarăm.

Aş fi putut jura că visez. Înaintarăm cu trăsura, în mare grabă, printr-un asemenea labirint de străzi, încât curând nu mai aveam nici-o idee unde ne aflam; afară doar că am traversat fluviul şi încă îmi păru că mergem la vale şi trecem pe-o margine de apă, că traversăm nişte împrejurimi înţesate de drumuri înguste, mărginite rând pe rând de docuri, bazine, înaltele edificii ale magaziilor, poduri ce se legănau şi catarge de corăbii. În sfârşit, ne-am oprit la colţul unei cotituri plină de nămol, pe care vântul de pe fluviu, repezindu-se asupră-i, n-a reuşit să-l cureţe, şi l-am văzut pe însoţitorul meu la lumina lanternei sale, stând de vorbă cu mai mulţi oameni, ce păreau să fie un amestec de poliţişti şi de marinari. Pe zidul în ruină lângă care stăteau ei se afla un afiş pe care am putut distinge cuvintele „Găsiţi înecaţi”. Acesta şi un anunţ despre drage de scos cadavre din apă îmi treziră groaznica bănuială pe urma căreia veniserăm în asemenea loc.

N-am avut nevoie să-mi reamintesc că nu mă aflu acolo ca să măresc greutăţile cercetărilor, lăsându-mi liber tuturor sentimentelor mele, să-i împuţinez speranţele sau să-i sporesc întârzierile domnului Bucket. Am stat liniştită; dar ce-am putut suferi în locul acela înfiorător n-am să pot uita cât voi trăi. Şi totuşi era ca un vis oribil. Un om întunecat şi plin de noroi, cu nişte cizme înalte, umflate şi îmbibate de apă şi cu o pălărie la fel cu ele, a fost chemat de după o ambarcaţie şi a vorbit în şoaptă cu domnul Bucket, care a plecat apoi cu el, coborând câteva trepte alunecoase, ca să se uite la ceva tainic ce avea să-i arate. S-au întors îndărăt, ştergându-şi mâinile de haine, după ce întorseseră ceva ud; dar, slavă Domnului, nu fusese ceea ce mă temeam să fie.

După ce s-au mai sfătuit puţin, domnul Bucket (pe care toată lumea părea că-l cunoaşte şi că-l ascultă) intră înăuntru cu ceilalţi şi mă lăsă în trăsură; în acest timp, surugiul umbla încoace şi încolo pe lângă cai, ca să se încălzească. Fluxul creştea, aşa am socotit după zgomotul pe care-l făcea, ba, chiar am auzit cum izbeşte la capătul fundăturii, cu o uşoară zvâcnire înspre mine. Nu se întâmplase… Dar m-am gândit de sute de ori că ar putea să se-ntâmple, în interval de un sfert de oră, chiar mai puţin, cred… Iar gândul că s-ar putea ca valul s-arunce trupul mamei la picioarele cailor mă cutremura din creştet până-n tălpi.

Domnul Bucket ieşi afară, în sfârşit, îndemnându-i pe ceilalţi să fie stăruitori şi cu ochii în patru, îşi acoperi lumina felinarului şi se sui iarăşi pe capră.

— Nu fiţi înspăimântată, domnişoară Summerson, că am venit aici, zise el întorcându-se spre mine, nu doresc decât ca totul să-şi urmeze cursul firesc şi, ca să ştiu că-şi urmează cursul firesc, vin să cercetez chiar eu. Hai, dă-i drumul, băiete!

Părea că ne întoarcem pe drumul pe care venisem. Nu că aş fi recunoscut, în starea mea sufletească atât de tulburată, anumite obiective, ci judecând după caracterul general al străzilor. Ne-am oprit la alt birou sau staţie şi-am trecut din nou peste Tamisa. În tot decursul acelui timp şi în tot răstimpul cât a durat căutarea, însoţitorul meu, adâncit în gânduri, sus pe capră, niciodată n-a slăbit vigilenţa, nici măcar o singură clipă, ci, când trecurăm podul peste fluviu, păru, dacă e cu putinţă, să fie mai atent ca înainte. Se ridică în picioare ca să se uite peste parapet; coborî şi se întoarse după o femeie cu chipul în umbră ce-a trecut repede prin faţa noastră şi cercetă cu privirea adâncul prăpastiei negre de apă, cu o expresie pe faţă ce-mi oprea bătăile inimii în piept. Fluviul are o înfăţişare înfricoşătoare, atât de întunecat şi de tainic, furişându-se atât de iute între marginile joase ale malurilor; atât de violent şi mare, cu forme neclare şi oribile, macabre şi misterioase. Am văzut Tamisa de multe ori de atunci şi până acum, şi în bătaia soarelui şi sub razele lunii, dar niciodată n-am fost eliberată de impresiile păstrate din călătoria aceea, în amintirea mea, luminile de pe pod ard întotdeauna cu o pâlpâire ştearsă, vântul tăios se învârtejeşte în jurul femeii fără de casă pe lângă care trecem, roţile se învârt monoton fără oprire, iar lumina de la felinarele trăsurilor, reflectată din spate, mi-arată în contururi palide… O fiinţă ce se înalţă din apa blestemată.

Duruind şi tot duruind pe străzile goale, am ajuns până la urmă de pe pavaj pe drumul moale, întunecat, şi începurăm să lăsăm casele în urma noastră. După un timp, am recunoscut drumul către Saint Albans, atât de familiar mie. La Barnet ni se pregătiseră cai odihniţi şi, după ce i-am schimbat, am plecat mai departe. Era ce-i drept foarte frig şi ţinutul, cât vedeai cu ochii, părea alb de zăpadă, cu toate că pentru moment nu ningea.

— Veche cunoştinţă a dumneavoastră, drumul pe care trecem, domnişoară Summerson, îmi spuse domnul Bucket cu voioşie.

— Da. Aţi dat de vreo urmă?

— Niciuna pe care să ne bizuim încă, răspunse el, dar e devreme.

Intrase în toate localurile unde vedea lumină (şi nu erau puţine pe atunci, fiindcă drumul era foarte umblat de negustorii de vite) şi coborâse să stea de vorbă cu toţi cantonierii de la bariere. L-am auzit comandând băutură, zornăind banii, făcându-se plăcut şi înveselind lumea pretutindeni; dar de câte ori îşi relua locul iarăşi pe capră, figura lui îşi recăpăta căutătura cercetătoare şi încordată şi întotdeauna îi spunea surugiului cu acelaşi glas preocupat: „Hai, dă-i drumul băiete!”

Cu toate opririle făcute pe drum, ceasul se făcuse între cinci şi şase şi noi mai aveam câteva mile încă până la Saint Albans, când ieşi dintr-unul din localurile acelea şi-mi aduse o ceaşcă de ceai.

— Luaţi-l şi beţi-l, domnişoară Summerson, are să vă facă bine. Începeţi să vă simţiţi mai bine, nu-i aşa?

I-am mulţumit şi i-am spus că nădăjduiesc să fie aşa.

— La început aţi fost, cum să spun, năucită, îmi răspunse el, şi Doamne! Nu-i de mirare. Să nu vorbiţi tare, scumpă domnişoară. E perfect, Lady Dedlock e pe drum, înaintea noastră.

Nu ştiu ce exclamaţie de bucurie am scos sau eram gata să scot, dar el ridică degetul şi m-am oprit.

— A trecut pe-aici, pe jos, aseară pe la opt sau nouă. Prima oară am auzit de ea la bariera arcadei de la Highgate, dar n-am putut fi sigur. Am mers pe urma ei tot timpul, când găsind-o, când pierzând-o. Gata să pun mâna pe ea într-un loc şi gata să-mi scape în alt loc; dar acum e înaintea noastră, sigur. Ia ţine ceaşca şi farfurioara, hangiule! Ascultă, vreau să văd cât de iuţi îţi sunt degetele, ia vezi dacă poţi prinde jumătate de coroană cu cealaltă mână. Un, doi, trei, hopa, na! Şi-acum, băiete, încearcă s-o iei la galop!

Curând ne aflarăm în Saint Albans şi am coborât puţin înainte de ziuă, când tocmai începusem să orânduiesc şi să înţeleg evenimentele nopţii şi să cred într-adevăr că nu fusese vis. Lăsând trăsura la staţia poştalionului şi poruncind să fie gata alţi cai odihniţi, însoţitorul meu îmi dădu braţul şi plecarăm spre Casa Umbrelor.

— Cum aici e domiciliul dumneavoastră obişnuit, domnişoară Summerson, ştiţi, zise domnul Bucket, aş dori să aflu dacă aţi fost căutată de vreo persoană străină ce răspunde semnalmentelor în cauză, sau dacă domnul Jarndyce a fost căutat. Nu mă prea aştept la aşa ceva, dar s-ar fi putut întâmpla.

În timp ce urcam colina, el se uita în jur cu privirea lui pătrunzătoare… Începuse să se crape de ziuă… Şi mi-a amintit că mai coborâsem colina într-o noapte – o cât de bine o ţineam minte – cu mica slujitoare şi cu Jo, căruia domnul Bucket îi spunea „Vlăjganul”.

M-am mirat cum de ştia asta.

— Când aţi trecut prin faţa unui om pe drum, tocmai în locul acela, ştiţi, urmă domnul Bucket.

— Da, îmi amintesc şi de asta foarte bine.

— Eu eram omul acela, zise domnul Bucket.

Văzându-mi uimirea, continuă:

— Venisem cu o cabrioletă în după-amiaza aceea ca să-l caut pe băiat. Poate că aţi auzit roţile de la trăsură când aţi ieşit chiar dumneavoastră ca să-l căutaţi, căci v-am zărit pe dumneavoastră împreună cu mica servitoare, cum urcaţi, tocmai când eu coboram. Făcând cercetări în oraş în privinţa lui, aflasem curând în ce tovărăşie se găseşte şi m-am dus la cărămidari să-l caut, când v-am văzut cum îl aduceaţi aici, acasă.

— Săvârşise vreo crimă?

— Niciuna nu-i este pusă în sarcină, îmi răspunde domnul Bucket, cu răceală, ridicându-şi pălăria, dar bănuiesc că nici nu s-ar fi dat în lături. Nu. Eu aveam nevoie de el doar în legătură cu păstrarea tainei în ceea ce o privea pe Lady Dedlock. Fusese mai lung de limbă decât se cuvenea, în privinţa unui mic serviciu întâmplător pentru care fusese plătit de defunctul domn Tulkinghorn şi nu era cazul – indiferent de preţ – să-l las să-şi facă mendrele. Aşa că fiind prevenit că nu mai are ce căuta în Londra, mi-am pierdut o după-amiază întreagă ca să-i pun în vedere să plece cât mai departe şi să-şi vâre bine minţile în cap, să nu-l mai prind cumva că vine iarăşi înapoi.

— Sărmanul băiat!

— Da, cu adevărat sărman, încuviinţă domnul Bucket, dar destulă belea şi destul de bine pentru el să nu mai fie în Londra şi nici în oricare alt loc. Dar era să cad jos, în toată puterea cuvântului, când l-am găsit luat sub protecţia casei dumneavoastră, vă încredinţez.

L-am întrebat de ce.

— De ce, dragă domnişoară? Făcu domnul Bucket. Fireşte n-ar mai fi pus capăt limbuţiei atunci. De altfel trebuie că s-a născut cu o limbă de un cot şi jumătate şi încă şi o rămăşiţă pe deasupra.

Cu toate că-mi amintesc acum convorbirea noastră, capul mi-era la vremea aceea zăpăcit, iar atenţia mea de-abia avea atâta putere cât să-mi îngăduie să înţeleg că domnul Bucket intra în asemenea amănunte numai ca să mă distragă… Cu aceeaşi intenţie binevoitoare, vădit, îmi spunea adesea felurite lucruri indiferente, în timp ce faţa îi era preocupată de singurul obiectiv pe care-l avea în vedere. Totuşi, continuă pe când cotirăm spre poarta grădinii.

— Ah! Exclamă domnul Bucket, iată-ne ajunşi – şi ce loc frumos şi retras e aici. Parc-ar fi casa de ţară din basmul cu ciocăni toarea, pe care o recunoşti după fumul ce se înalţă graţios la cer. Devreme au mai făcut focul la bucătărie, şi asta arată că slujitorii sunt buni! Dar grija pe care trebuie totdeauna s-o aveţi cu slujitorii e să ştiţi cine vine să-i vadă; niciodată n-aveţi să ştiţi de ce sunt în stare, dacă nu ştiţi cu cine se însoţesc. Şi încă un lucru, dragă domnişoară Summerson. Când găsiţi un bărbat tânăr după uşa bucătăriei, să-l daţi pe mâna poliţiei, pe bănuiala că s-a ascuns cu scopuri necinstite în locuinţă.

Ajunseserăm în faţa casei; se uită atent şi de aproape la prundiş, căutând urme de paşi, mai înainte de a-şi ridica ochii asupra ferestrelor.

— În general, îi daţi aceeaşi cameră tânărului gentilom vârstnic când vine aici în vizită, domnişoară Summerson? Întrebă el aruncându-şi privirile la obişnuita cameră a domnului Skimpole.

— Îl cunoaşteţi pe domnul Skimpole! Am exclamat.

— Mai repetaţi o dată, cum îi ziceţi? Întrebă domnul Bucket, plecându-şi urechea. Skimpole, aşa? Adesea m-am întrebat cum l-o fi chemând Skimpole. Nu John? Şi-aş zice că nici măcar Jacob!

— Harold, i-am spus eu.

— Harold. Da. Ciudată pasăre mai e Harold, urmă domnul Bucket uitându-se la mine foarte semnificativ.

— E o fire aparte.

— N-are idee ce-i banul, făcu domnul Bucket. Dar îl ia, totuşi!

Involuntar, m-am ferit să-i răspund, când am băgat de seamă că domnul Bucket îl cunoaşte.

— Ei, bine, atunci să vă spun eu, domnişoară Summerson, continuă el. Nu-i bine să vă amăgiţi cu o imagine falsă şi nu strică dacă vă spun eu cum stau lucrurile. El mi-a arătat unde se afla Vlăjganul. Mă hotărâsem în seara aceea să vin la uşă să întreb de el; dar vrând să mai încerc o mişcare sau două, gândind că poate avea să mai pice ceva, am aruncat doar o pietricică în fereastra la care văzusem o umbră. De îndată ce Harold o deschise şi după ce l-am măsurat din ochi, îmi zic: „Ăsta-i omul meu”. Aşa că l-am potolit puţin, cum că nu vreau să tulbur familia după ce s-a culcat şi că ar fi un lucru regretabil ca nişte tinere domnişoare miloase să adăpostească nişte vagabonzi; şi, după aceea, când i-am înţeles destul de bine apucăturile, i-am spus că aş socoti o bancnotă de cinci lire bine cheltuită dacă aş putea scuti casa de un golan, fără să dau prilej la scandal sau tulburare. Atunci el mi-a răspuns, ridicându-şi sprâncenele, bucuros cât se poate: „Nu slujeşte la nimic să-mi pomeniţi de o bancnotă de cinci lire, prietene, pentru că eu sunt pur şi simplu un copil în materie de bani şi n-am nici-o idee de valoarea lor”. Fără îndoială, am înţeles ce înseamnă faptul că lua propunerea mea aşa de uşor, şi fiind absolut sigur că el e omul meu, am învelit o piatră cu bancnota şi i-am aruncat-o în cameră. Ei, bine! Începe a râde radios şi a fi neştiutor cum nu se mai poate şi-mi spune: „Dar eu nu cunosc valoarea unor asemenea lucruri. Ce trebuie să fac cu ea?” „S-o cheltuieşti, domnule”, zic eu. „Dar am să fiu înşelat, exclamă el, n-or să-mi dea rest cât trebuie, am s-o pierd, nu-mi face trebuinţă.” Doamne, n-aţi văzut de când sunteţi cu ce faţă a luat bancnota. Bineînţeles, mi-a spus unde e de găsit Vlăjganul şi l-am găsit.

Mi s-a părut foarte perfidă comportarea domnului Skimpole faţă de tutore, trecând peste graniţele obişnuite ale nevinovăţiei sale copilăreşti.

— Graniţe, dragă domnişoară? Întrebă domnul Bucket. Graniţe? Uite ce-i, domnişoară Summerson, să vă dau un mic sfat, pe care soţul dumneavoastră are să-l găsească folositor când din fericire vă veţi căsători şi veţi avea o familie în jur. Ori de câte ori cineva vă spune că e neştiutor nevoie mare în privinţa banilor, păziţi-vă banii şi fiţi cu ochii în patru, fiindcă, sigur cum mă vedeţi, umblă cu limba scoasă să vi-i şterpelească dacă poate. Ori de câte ori cineva vă declară: „în problemele materiale sunt un copil”, să ţineţi seama că persoana aceea se sustrage doar ca să nu fie trasă la răspundere şi că aţi aflat la ce număr s-o categorisiţi, şi anume la Numărul Unu. Uite ce, domnişoară Summerson, eu nu sunt un visător, afară doar de-i vorba de cântece când sunt cu prietenii, altfel sunt un om practic şi ce v-am spus e din experienţă. Aşa-i regula. Şarlatan o dată, şarlatan mereu. Nu ştiu să fi dat vreodată greş regula asta. Nici dumneavoastră n-aveţi să ştiţi. Nici nimeni. Cu acest avertisment pentru cei ce nu bagă de seamă, dragă domnişoară, îmi iau îndrăzneala de a suna clopoţelul, ca să ne întoarcem la treburile noastre.

Sunt convinsă că nici-o clipă n-a fost departe de „treburile noastre”, după cum nici eu n-am fost; asta i se citea pe faţă. Toţi slujitorii casei au rămas uluiţi, văzându-mă fără de veste, la ceasul acela al dimineţii, şi însoţită cum eram; şi uimirea lor nu a scăzut cu întrebările mele. Nimeni, totuşi, nu fusese pe acolo. Nu mai putea să încapă îndoială că ăsta era adevărul.

— Atunci, domnişoară Summerson, zise însoţitorul meu, trebuie să ne grăbim, s-ajungem cât mai repede la cocioaba unde sunt de găsit cărămidarii aceia. Acolo cercetările vi le las în seama dumneavoastră, dacă sunteţi atât de bună ca să le faceţi. Calea cea mai firească e şi cea mai bună, şi asta e calea dumneavoastră proprie. Am pornit-o iarăşi la drum, numaidecât. Ajungând la o cocioabă, am găsit-o închisă, în aparenţă părăsită, dar una dintre vecine, ce mă cunoştea, şi care a ieşit afară pe când încercam să găsesc pe cineva, mi-a spus că acele două femei cu soţii lor locuiau acum împreună într-altă casă, clădită din rămăşiţe de cărămizi nearse, ce se află pe marginea terenului unde erau cuptoarele şi unde se uscau rândurile lungi de cărămizi. Nu mai pierdurăm nici-o clipă ca să ajungem la locul acela, până la care să fi fost câteva sute de yarzi; şi cum uşa şedea crăpată, am deschis-o.

Erau numai trei înăuntru, luându-şi micul dejun; copilul dormea pe un pat, într-un colţ. Lipsea Jenny, mama copilului ce murise. Cealaltă femeie se sculă când mă văzu; iar bărbaţii, cu toate că şedeau ca de obicei îmbufnaţi şi tăcuţi, fiecare îşi înclină morocănos capul, în semn de recunoaştere. Schimbară însă o privire între ei, când domnul Bucket intră şi el după mine, iar eu am fost mirată văzând că femeia evident îl cunoaşte.

Cerusem voie să intru, bineînţeles. Liz (singurul nume pe care i-l ştiam) s-a ridicat ca să-mi dea scaunul, dar eu m-am aşezat pe un taburet, lângă foc, iar domnul Bucket luă loc pe un colţ al patului de lemn. Acum, că trebuia să vorbesc şi că mă aflam printre oameni pe care nu-i cunoşteam, mi-am dat seama că sunt pripită şi zăpăcită. Era foarte greu să încep şi nu m-am putut stăpâni să nu izbucnesc în plâns.

— Liz, am început eu, vin de pe un drum lung, toată noaptea prin zăpadă, ca să întreb de o doamnă…

— Care a fost aici, ştiţi, interveni domnul Bucket, adresându-se tuturor, cu o expresie binevoitoare, ticluită pe faţa lui; de doamna aceea vorbeşte tânăra domnişoară. Ştiţi, doamna care a fost aici astă-noapte.

— Şi cine v-a spus dumneavoastră c-a fost careva pe aici? Întrebă soţul lui Jenny, care se oprise prompt din muncă ca să asculte şi acum îl măsura din ochi.

— Unul pe care-l cheamă Michael Jackson, cu o jiletcă de catifea albastră, cu doi nasturi de sidef la două rânduri, răspunse numaidecât domnul Bucket.

— Ar face mai bine să-şi vadă de treburile lui, oricine ar fi el, bombăni omul.

— N-are trebui pentru moment, cred, adaugă domnul Bucket ca şi cum l-ar fi scuzat pe Michael Jackson, aşa că spune şi el ce aude.

Femeia nu se aşeză pe scaunul ei, ci rămase în picioare, şovăind, cu mâna pe spătarul fărâmat al scaunului, uitându-se la mine. Mi-a făcut impresia că ar fi vrut să-mi spună ceva, dar nu îndrăznea. Tăcea în atitudinea de nesiguranţă în care se afla, când soţul ei, care mânca ţinând într-o mână o bucată de pâine cu slănină şi-n cealaltă un briceag, izbi puternic cu mânerul briceagului în masă şi-i spuse cu o înjurătură să-şi vadă de treburile ei, oricare ar fi, şi să stea jos.

— Cât aş fi dorit s-o văd pe Jenny, am urmat eu, fiindcă sunt sigură că ea mi-ar fi spus tot ce ştie despre doamna aceea, pe care sunt, zău, foarte nerăbdătoare… Nu vă puteţi închipui cât de nerăbdătoare… S-o ajung din urmă. Jenny se întoarce curând? Unde-i plecată?

Femeia avea mare poftă să răspundă, dar bărbatul, cu o nouă înjurătură, a izbit-o, fără să se sfiască, peste picior cu bocancul. El lăsă în sarcina soţului lui Jenny să spună ce crede de cuviinţă, şi acesta, după o tăcere tărăgănată cu şiretenie, îşi întoarse capu-i păros către mine.

— Nu-mi place să-mi intre în casă coconii, domnişoară, după cum cred că m-ai auzit spunând şi altădată. Eu le las casa în pace şi-i curios că ei nu pot să mi-o lase pe a mea în pace. Halal tărăboi ce-ar mai fi, de m-aş duce şi eu în vizită la ei; aşa-mi vine a crede. Orişicum, nu am a mă plânge atâta de dumneata cât de alţii, şi mi-ar fi pe plac să-ţi dau un răspuns cuviincios, dar te înştiinţez că nu-mi place să fiu zădărât ca un viezure în vizuina lui. Că Jenny se întoarce acum? Nu, nu se-ntoarce. Unde e? A plecat la Londra.

— Noaptea trecută a plecat? L-am întrebat.

— Dac-a plecat noaptea trecută? Ah! A plecat noaptea trecută, răspunse el, cu o smucitură morocănoasă a capului.

— Dar era aici când a venit doamna? Şi ce i-a spus doamna? Şi-ncotro a plecat doamna? Te rog, te implor să fii atât de bun şi să-mi spui, am stăruit eu, căci sunt tare nefericită dacă nu ştiu.

— Dacă stăpânul meu mi-ar îngădui să vorbesc, fără să-mi spună vorbe de ocară…, cuteză femeia să vorbească sfioasă.

— Stăpânul tău, se porni soţul ei, mormăind o înjurătură, accentuând-o încet, are să-ţi sucească gâtul, dacă te bagi unde nu-ţi fierbe oala.

După încă o tăcere, soţul femeii care lipsea îmi răspunse cu obişnuita-i rea-voinţă mormăită.

— Dac-a fost Jenny aici când a venit doamna? Da, a fost aici când a venit doamna. Ce i-a spus ei doamna? Ei, hai, am să-ţi spun ce i-a spus ei doamna. I-a spus: „Ţi-aduci aminte de mine că am venit odată să vorbesc cu tine de o domnişoară ce venise să te vadă? Ţi-aduci aminte că ţi-am dat ceva fain pentru o batistă pe care o lăsase?” Ei, ea îşi aducea aminte. Cu toţii ne-am adus aminte. „Bun, atunci domnişoara-i acasă acum?” „Nu, nu-i acasă acuma.” „Bun, atunci uite colea!” Doamna se afla în călătorie singură singurică, ciudat oricât ţi s-ar părea, şi poate a stat să se odihnească, unde-ai şezut dumneata, preţ de-un ceas sau cam aşa ceva. Da, poate aşa a şi făcut. După aceea a plecat… Poate să fi fost unsprezece şi douăzeci sau poate să fi fost douăsprezece şi douăzeci; n-avem nici un ceas ca să ştim cum trece timpul, nici măcar orologii. Unde-a plecat? Nu ştiu unde a plecat. Ea a plecat pe-un drum şi Jenny s-a dus pe-un altul; una s-a dus direct la Londra şi cealaltă venise direct din Londra. Asta-i tot. Întreabă şi pe omul celălalt. A auzit tot şi a văzut tot. Şi ştie.

Celălalt om repetă.

— Asta-i tot.

— Plângea doamna? Am întrebat.

— Ei, pe dracu”! Aşa, puţin! Răspunse primul om. Incălţările-i erau tare stricate şi hainele-i erau tare rupte, dar nu prea plângea… Nu, din câte am văzut.

Femeia şedea cu braţele încrucişate şi cu ochii pironiţi în pământ. Soţul ei îşi întorsese puţin scaunul, în aşa fel ca s-o aibă în faţă, şi ţinea mâna ca un ciocan pe masă, ca şi cum ar fi fost gata să-şi traducă în fapt ameninţarea, dacă ea nu l-ar fi ascultat.

— Nădăjduiesc că nu te vei opune dacă-ţi întreb soţia, am urmat eu, cum arăta doamna?

— Hai, zi-i! Strigă arţăgos la ea. Auzi ce zice. Spune-i şi scurteaz-o pe loc!

— Rău, răspunse femeia. Pierită la faţă şi fără nici un pic de vlagă. Foarte rău.

— A vorbit mult?

— Nu mult, dar vocea-i era răguşită.

Răspundea, uitându-se tot timpul la soţul ei dacă-i dă îngăduinţă.

— Zi-i mai departe! Porunci soţul răspunzând privirii ei. Spune-i şi nu te lungi!

— A cerut puţină apă, domnişoară, şi Jenny i-a adus o bucată de pâine şi ceai. Dar abia s-a atins de ele.

— Şi când a plecat de aici…, am început eu să vorbesc, dar soţul lui Jenny mă întrerupse pierzându-şi răbdarea.

— Când a plecat de aici, a apucat-o spre nord, pe şosea, întreabă pe drum, dacă nu mă crezi, şi-ai să vezi de nu-i aşa. Şi-acuma s-a terminat. Gata.

Mi-am aruncat privirea la însoţitorul meu şi văzând că el se sculase şi era gata de plecare, le-am mulţumit pentru cele ce-mi spuseseră şi mi-am luat rămas bun. Femeia s-a uitat lung la domnul Bucket, în timp ce ieşea afară, şi el s-a uitat tot lung la ea.

— Ei bine, domnişoară Summerson, îmi spuse el în timp ce ne îndepărtam grăbiţi. Ceasul pe care îl avea Lady Dedlock e la ei. Fapt pozitiv.

— L-aţi văzut?

— Ca şi cum l-am văzut, răspunse însoţitorul meu. Altminteri de ce mi-ar fi spus el „şi douăzeci de minute”, şi apoi că n-are ceas ca să-mi spună timpul exact. Douăzeci de minute! De obicei nu-şi măsoară timpul cu atâta precizie. Cel mult dacă ajung să-l măsoare cu jumătăţile de ore! Acuma, să vedeţi, sau Lady Dedlock i-a dat ceasul, sau el i l-a luat. Eu cred că ea i l-a dat. De ce i l-ar fi dat?

Îşi repetă întrebarea de mai multe ori, în timp ce ne grăbeam, părând să cântărească cel mai bun dintre mulţimea de răspunsuri ce-i răsăreau în minte.

— Dacă ne-ar fi îngăduit timpul, urmă domnul Bucket… Ceea ce-i singurul lucru pe care nu ni-l putem îngădui în situaţia de faţă… Aş fi putut scoate ceva de la femeia aceea; dar e prea îndoielnică reuşita ca s-o încercăm în condiţiile actuale. Amândoi stau cu ochii pe ea, şi orice prost ştie că o biată făptură ca ea, bătută, lovită, învineţită şi zdrobită din creştet până-n tălpi, n-ar ieşi din cuvântul soţului ei, care o maltratează, orice s-ar întâmpla. Ceva însă ni se ascunde. Păcat că n-am putut-o vedea şi pe cealaltă femeie.

Mi-a părut neînchipuit de rău, căci ea îmi era foarte recunoscătoare şi sunt sigură că n-ar fi putut rezista rugăminţilor mele.

— S-ar putea, domnişoară Summerson, zise domnul Bucket dus pe gânduri, ca Lady Dedlock să fi trimis femeia la Londra cu câteva cuvinte pentru dumneavoastră, şi s-ar putea ca soţul ei să fi căpătat ceasul ca s-o lase să plece. Lucrurile nu-s chiar atât de limpezi, cât mi-ar plăcea mie, dar e aproape sigur că-i aşa. Pe de altă parte, nu prea îmi vine să risipesc banii lui sir Leicester Dedlock, Baronetul, pe pungaşii ăştia şi nici nu văd c-ar folosi la ceva pentru moment. Nu! Drumul nostru până acum, domnişoară Summerson, e înainte… Drept înainte… Şi să ne ţinem firea!

Ne-am dus acasă încă o dată ca să pot trimite un bileţel în grabă tutorelui, şi-apoi am plecat zorit înapoi, acolo unde lăsasem trăsura. De-ndată ce am fost zăriţi că venim, caii au fost scoşi şi în câteva minute am pornit-o iarăşi la drum.

Începuse să ningă din zori, iar acum ningea de-a binelea. Văzduhul era atât de înceţoşat de întunecimea zilei şi de căderea compactă a zăpezii, încât aproape că nu se mai vedea nimic în nici-o direcţie. Cu toate că era grozav de frig, zăpada nu era decât în parte îngheţată şi clefăia, prefăcându-se sub copitele cailor în noroi şi apă, cu un pârâit de parcă am fi mers pe o plajă plină de scoici mici. Uneori caii alunecau şi se mişcau din greu pe câte o distanţă de o milă, şi ne vedeam siliţi să ne oprim, când ne aflam în impas, ca să se odihnească. Unul dintre cai căzu de trei ori pe porţiunea aceea de drum, şi tremura, şi era atât de speriat, încât vizitiul trebui să descalece de pe şa şi să-l ducă până la urmă de căpăstru.

Nu am putut să mănânc nimic, nici să dorm, şi m-a cuprins o asemenea stare de nervi din cauza întârzierilor şi a încetinelii cu care ne mişcăm, încât mi-a venit o poftă nebună să cobor şi s-o pornesc pe jos. Cedând bunului simţ şi înţelepciunii însoţitorului meu, am rămas unde mă aflam. În tot acest timp, înviorat de o anume plăcere a muncii pe care şi-o asumase, domnul Bucket urca şi cobora la fiecare casă la care ajungeam, intrând în vorbă cu oameni pe care nu-i mai întâlnise, ca şi cum ar fi fost nişte vechi cunoştinţe, dând fuga înăuntru ca să se încălzească ori de câte ori vedea câte un foc; pălăvrăgind, bând şi dând mâna cu toţi în fiecare local şi la fiecare canea de butoi; prietenos cu toţi căruţaşii şi vameşii; totuşi părând că nu pierde niciodată vremea, şi urcându-se iarăşi pe capră, totdeauna cu faţa iscoditoare şi încordată şi cu porunca lui grăbită: „Hai, dă-i drumul, băiete!”

Când schimbarăm caii la staţia următoare, veni din curtea grajdului cu zăpada udă prinsă ca o coajă pe haine şi picurând de pe el, clefăind prin noroi şi zdrobind zăpada sub picioarele-i ude până la genunchi, aşa cum făcuse de nenumărate ori de când părăsiserăm Saint Albans şi, oprindu-se în latura trăsurii, îmi spuse:

— Ţine-ţi-vă firea. E foarte sigur că a trecut pe aici, domnişoară Summerson. Nici-o îndoială în prezent de hainele pe care le poartă şi hainele au fost văzute pe-aici.

— Tot pe jos?

— Tot pe jos. Cred că gentilomul de care aţi vorbit trebuie să fie ţinta către care se-ndreaptă şi totuşi nu-mi place că dânsul locuieşte tocmai lângă castelul de la Chesney Wold.

— Ştiu atât de puţin, am spus eu. Poate că mai e cineva pe aici prin apropiere, de care n-am auzit niciodată.

— E adevărat. Dar oricum ar fi, să nu vă apucaţi să plângeţi dragă domnişoară, şi nici să vă necăjiţi peste cât nu-i de folos. Hai, dă-i drumul, băiete!

Toată ziua aceea căzu zloată fără întrerupere, o ceaţă deasă se lăsă devreme şi nu se mai ridică, şi nu se mai lumină nici măcar o clipă. Asemenea drumuri încă nu mai văzusem. Uneori mă cuprindeau temeri că am pierdut şoseaua şi că intrasem în arătură sau în mlaştini. Dacă mă gândeam la timpul de când plecasem, mi se înfăţişa ca o nedefinită perioadă de durată lungă. Şi mi se părea, într-un chip bizar, că niciodată n-am fost altfel decât sub povara îngrijorării ce mă chinuia.

Pe când înaintam, am început să fiu cuprinsă de teama că însoţitorul meu îşi pierduse încrederea. Era la fel ca înainte cu toţi drumeţii pe care-i întâlneam, dar părea mai grav când îşi relua locul pe capră. I-am văzut degetul neliniştit, trecându-l întruna peste gură, tot timpul cât a durat una din lungile şi plicticoasele opriri. L-am auzit că începe să-i întrebe pe vizitiii trăsurilor şi vehiculelor cu care ne întâlneam ce pasageri văzuseră în alte trăsuri şi în vehiculele care se aflau înaintea noastră. Răspunsurile lor nu aveau de ce-l încuraja. Dar totdeauna căuta să mă liniştească făcându-mi semn cu degetul sau cu ochiul, suindu-se iarăşi pe capră; totuşi, acum părea nedumerit când spunea: „Hai, dă-i drumul, băiete!”

În sfârşit, în timp ce schimbau caii, îmi spuse că pierduse urmele rochiei de-aşa de mult timp, că începuse să fie îngrijorat.

Nu-i nimic, zicea el, pierzi o urmă ca asta o bucată de vreme şi o regăseşti iarăşi după o bucată de vreme, şi aşa mai departe; dar acuma a dispărut într-un fel inexplicabil şi n-am mai dat peste ea de-atunci.

Ceea ce confirma temerile care mă încercaseră, de ceva timp începuse să se uite la stâlpii indicatori de direcţie şi să lase trăsura câte un sfert de oră neîntrerupt la încrucişările de drumuri, ca să cerceteze indicaţiile. Dar nu trebuie să-mi pierd speranţa, îmi spunea el, căci s-ar putea ca la următoarea staţie să-i dăm iarăşi de urmă.

Staţia următoare, totuşi, s-a încheiat la fel cu cea de acum. Nu găsiserăm încă nici-o cheie. Aici dădurăm de un han spaţios, izolat, dar o clădire ademenitoare şi solidă şi, după ce am intrat cu trăsura în curte, trecând pe sub arcada unei porţi mari, înainte de a fi ştiut cum e înăuntru, hangiţa cu fiicele ei drăgălaşe veniră la portiera trăsurii, rugându-mă să cobor şi să mă odihnesc cât timp se pregăteau caii; am socotit c-ar fi urât şi necuviincios să nu primesc. Mă duseră sus la etaj, într-o cameră caldă, şi mă lăsară acolo.

Camera era pe colţul casei şi-avea ferestre pe două laturi. Pe o latură era curtea cu grajdul ce da spre un drum neumblat; în curte, rândaşii deshămau caii asudaţi şi osteniţi de la trăsura plină de noroi; şi mai în fund, drumul neumblat peste care firma hanului se legăna greoaie. Pe latura cealaltă, o pădure de pini întunecaţi. Crengile lor erau împovărate de zăpada care picura tăcută, formând băltoace de apă, în timp ce eu stăteam la fereastră şi mă uitam. Noaptea se lăsa şi întunecimea ei era sporită de contrastul cu focul ce lucea şi licărea, reflectat pe geamul ferestrei. În vreme ce mă uitam printre tulpinile arborilor şi priveam urmele şterse în zăpada înecată de dezgheţ şi surpată, mă gândeam la faţa maternă a hangiţei care tocmai mă primise cu urări de bună venire, strălucind alături de fiicele ei, şi la faţa mamei mele, zăcând pe jos, într-o asemenea pădure, ca să moară.

Am fost îngrozită când i-am văzut pe toţi în preajma mea, dar mi-am adus aminte că, înainte de a leşina, am încercat din răsputeri să nu leşin şi asta m-a consolat oarecum. M-au aşezat între perne pe o canapea mare şi apoi, stăpâna casei, atât de plăcută, mi-a spus că n-ar mai trebui să călătoresc în noaptea aceea şi că mai bine ar fi să mă culc. La propunerea ei mă cuprinse un asemenea tremur ca nu cumva să mă ţină acolo, încât ea îşi retrase vorbele numaidecât şi se învoi pentru o odihnă de jumătate de ceas.

Ce fiinţă bună şi afectuoasă era! Ea şi cele trei fiice cu păr bălai, toate învârtindu-se cu atâta grijă în jurul meu! A trebuit să iau o supă fierbinte şi friptură de pasăre, în timp ce domnul Bucket urcă să cineze în altă parte; dar când o masă rotundă, îmbietoare, mi-a fost aşezată lângă foc, n-am putut să mă ating de nimic, deşi nu voiam să-i dezamăgesc. Cu toate astea, am fost în stare să iau puţină pâine prăjită şi vin fiert şi, fiindcă într-adevăr l-am băut cu plăcere, îmi făcu oarecare bine.

Exact la timp, când s-a împlinit o jumătate de ceas, echipajul veni huruind sub portal şi am fost adusă jos încălzită, reconfortată, înduioşată de atâta bunătate şi sigură (i-am şi încredinţat) că n-am să mai leşin. După ce m-am urcat în trăsură, şi mi-am luat rămas bun de la toţi, plină de recunoştinţă, fiica cea mai mare, o fată în floare, să tot fi avut nouăsprezece ani, care trebuia să se căsătorească prima, se urcă pe scară, se aplecă înăuntru şi mă sărută. N-am mai revăzut-o niciodată, dar în clipa de faţă mă gândesc la ea ca la o prietenă.

Ferestrele străvezii, cu foc şi lumină, înfăţişându-se atât de strălucitoare şi calde din întunecimea rece de afară, curând s-au mistuit, şi iarăşi am prins a zdrobi şi a frământa zăpada afânată. Înaintarăm cu destulă trudă şi drumurile întunecate nu erau cu mult mai proaste decât fuseseră, iar distanţa până la staţia următoare de numai nouă mile. Însoţitorul meu, fumând pe capră – la hanul unde ne oprisem mă gândisem tocmai să-l rog să fumeze, când l-am văzut stând la un foc mare, într-un nor plăcut de fum de tutun – era tot atât de activ ca şi înainte, şi iarăşi repede jos şi sus de câte ori ajungeam la vreo locuinţă de om sau când întâlneam o făptură omenească. Îşi aprinsese felinarul mic şi întunecat, pe care părea că-l preferă, deşi aveam lămpi la trăsură; şi din când în când îl întorcea spre mine ca să vadă dacă mă simt bine. În partea din faţă a trăsurii se afla o ferestruică ce se deschidea, pe care n-am închis-o deloc, fiindcă îmi părea că alung speranţele.

Ajunseserăm la capătul distanţei dintre staţii, şi urma pierdută nu fusese încă regăsită. M-am uitat la el cu temere, când am oprit ca să schimbăm caii: dar mi-am dat seama după faţa lui şi mai gravă, pe când stătea uitându-se la rândaşi, că încă nu auzise nimic. Aproape o clipă după aceea, pe când mă lăsam pe spate, pe locul meu, el se uită înăuntru, ţinând felinarul aprins în mână, părând un cu totul alt om, plin de însufleţire.

— Ce e? Am întrebat tresărind. E aici?

— Nu, nu. Nu vă lăsaţi înşelată, dragă domnişoară Summerson. Nu-i nimeni aici. Dar am descoperit.

Zăpada îngheţată îi şedea pe gene, pe păr şi i se pusese în brazde pe haine. Trebuia să şi-o scuture de pe faţă şi să-şi tragă răsuflarea înainte de a vorbi cu mine.

— Uite ce, domnişoară Summerson, zise el, bătând cu degetul în burduful trăsurii, să nu fiţi dezamăgită de cele ce am să fac. Mă cunoaşteţi. Sunt inspectorul Bucket şi vă puteţi încrede în mine. Am făcut cale lungă. N-are a face. Iată patru cai pregătiţi pentru staţia următoare. Repede!

Era agitaţie în curte şi un om veni alergând din grajd ca să afle „dacă Domnia Sa are de gând să meargă în sus ori în jos?”

— În sus, ţi-am spus. În sus. Nu ştii englezeşte? În sus!

— În sus? Am întrebat eu uimită. La Londra? Ne întoarcem?

— Domnişoară Summerson, răspunse el, îndărăt e drept înainte, cinstit şi exact. Mă cunoaşteţi. Nu vă fie teamă. Am s-o urmăresc. Scoateţi şi aduceţi aici cele două perechi de cai. Hai, repede! Vă dau câte o coroană de fiecare om. Ei! Voi de-acolo, n-auziţi? Hai, treziţi-vă odată!

— N-aveţi de gând s-o părăsiţi pe doamna aceea pe care o căutăm; s-o lăsaţi în voia sorţii pe-o asemenea noapte şi-n asemenea stare sufletească, cum prea bine ştiu că este! Am exclamat eu în culmea deznădejdii, prinzându-l de braţ.

— Aveţi dreptate, dragă domnişoară, n-am s-o las. Dar o urmăresc pe cealaltă. Hai, mai repede cu caii! Trimiteţi un om călare înainte la staţia următoare şi el să trimită altul înainte, la cealaltă, să poruncească la fiecare staţie câte patru cai; daţi-i drumul! Scumpă domnişoară, nu vă fie teamă!

Asemenea porunci şi felul în care alerga de ici-colo prin curte, grăbind oamenii, pricinuiră o agitaţie generală care mă tulbură aproape tot atât cât şi schimbarea lui neaşteptată. Dar în culmea zăpăcelii, un om călare porni în galop ca să comande cai de schimb la staţia următoare, iar caii noştri au fost înhămaţi în cea mai mare grabă.

— Dragă domnişoară, zise domnul Bucket, căţărându-se pe capră la locul lui şi uitându-se iarăşi înăuntru la mine, să-mi fie cu iertare dacă sunt prea familiar cu dumneavoastră, nu vă agitaţi şi nu vă tulburaţi mai mult decât este nevoie. Pentru moment, n-am nevoie să mai spun altceva, dar acum mă cunoaşteţi, draga mea domnişoară, nu-i aşa?

M-am străduit să-i spun că ştiu că e cu mult mai în măsură să hotărască ce trebuie să facem; dar e sigur oare că e bine? N-aş putea să merg eu singură înainte, în căutarea… L-am prins iarăşi de braţ în disperarea mea şi i-am şoptit: „în căutarea mamei mele.”

— Draga mea domnişoară, ştiu, ştiu prea bine, şi credeţi că v-aş duce pe o cale greşită? Inspector Bucket! Doar acum mă cunoaşteţi, nu-i aşa?

Ce-am putut să zic, decât da?!

— Aşa că ţineţi-vă firea cât puteţi mai bine şi bizuiţi-vă pe mine, căci sunt alături de dumneavoastră tot atât cât şi alături de sir Leicester Dedlock, Baronetul. Acum aţi înţeles?

— Perfect, domnule.

— Ea se depărtează, şi aşa şi noi, băieţi, daţi-i drumul!

Şi iată-ne iarăşi pe drumul deznădăjduit pe care venisem, frământând zloata plină de noroi şi zăpada ce se topea, de parc-ar fi fost răscolită de roata unei mori de apă.

O zi şi o noapte de iarnă ot indiferent, aşa cum se cuvine ţinutei sale, palatul Dedlock din Londra îşi ţine rangul ca de obicei pe strada de o sumbră grandoare. La ferestrele mici ale holului de intrare apar din când în când capete pudrate, uitându-se la pudra scutită de taxe ce cade din cer cât e ziua de lungă; şi, în climatul acela de seră, vezi floarea de piersic întorcându-se cu un aer exotic dinspre vremea muşcătoare de afară către focul din salonul cel mare. Se răspândeşte ştirea că Doamna Noastră a plecat în Lincolnshire. Zvonuri stăruie să umble şi să sporovăiască în oraş. Se ştie despre sir Leicester, bietul şi nenorocitul om, că a fost rău bătut de soartă. Se aud, dragă copilă, tot soiul de lucruri scandaloase, care fac lumea de pe o rază de cinci mile să râdă. A nu şti că oarece e în neregulă la Dedlock înseamnă să te recunoşti singur un neştiutor. Una dintre femeile fermecătoare cu obraji de piersică şi cu gâtlejuri de schelet e şi prevenită în privinţa tuturor amănuntelor importante ce vor fi date în vileag în Camera Lorzilor, la cererea de divorţ a lui sir Leicester.

La prăvălia de giuvaieruri „Blaze şi Sparkle”, la magazinul de stofe şi mătăsuri „Sheen şi Gloss”, se vorbeşte şi se va vorbi ceasuri de-a rândul ca de un eveniment de epocă sau ca de minunea secolului. Clientele acelor întreprinderi, deşi atât de trufaşe şi de nepătruns, fiind meticulos cântărite şi măsurate acolo ca oricare alt articol din depozitul de mărfuri, sunt înţelese perfect în tipicul ăsta nou, chiar şi de începătorii dindărătul tejghelei.

— Lumea noastră, domnule Jones, îi spun Blaze şi Sparkle începătorului cu pricina, când îl angajează, lumea noastră, domnule, e ca o turmă de oi… Curate oi! Unde se duc două sau trei, merg şi celelalte toate după ele. Pune ochii pe cele două, trei, domnule Jones, şi ai să cunoşti toată turma!

Tot asemenea grăiesc Sheen şi Gloss către domnii Jones ai lor, povăţuindu-i cum să-i aibă la mână pe cei din lumea aristocrată şi cum să lanseze moda cu cele ce aleg ei, Sheen şi Gloss. Asupra aceloraşi principii infailibile domnul Sladdery, bibliotecarul, care e fără discuţie măreţul cioban al celor mai splendide oi, recunoaşte în aceeaşi zi:

— Ei, da, domnule, circulă bineînţeles nişte zvonuri care o privesc pe Lady Dedlock, foarte răspândite, într-adevăr, în sânul clientelei mele aristocrate, domnule. Ştiţi, clienţii mei aristocraţi trebuie să vorbească despre ceva, domnule. Şi-i destul să dai drumul unui subiect la modă faţă de o doamnă, două, pe care le-aş putea numi, ca să-l faci să umple lumea. Exact ceea ce aş fi făcut eu cu acele doamne, domnule, în cazul unor noutăţi pe care mi le-aţi fi lăsat ca să le lansez, asta au făcut ele singure în cazul de faţă, cunoscând-o pe Lady Dedlock şi fiind poate puţin geloase pe ea, fără să-şi dea seama. Veţi vedea, domnule, că subiectul de faţă va deveni foarte popular printre clienţii mei aristocraţi. Dacă s-ar fi speculat, domnule, ar fi adus bani. Şi când spun eu una ca asta, domnule, vă puteţi încrede că am dreptate. Căci mi-am făcut o meserie din a-mi studia clienţii aristocraţi şi din a-i învârti aşa cum răsuceşti coarda unui ceas ca să umble.

Zvonurile se răspândesc în Londra, dar nu vor ajunge în Lincolnshire. Către cinci şi jumătate post-meridian, ora Regimentului de Gardă Călare, a fost dată în vileag chiar din sursa onorabilului aristocrat, domnul Stables, o nouă vorbă de duh care promite să o eclipseze pe cea veche, pe care i s-a întemeiat atâta vreme faima lui de retor. Efectul strălucitului său cuvânt de duh e că deşi dintotdeauna ştia că Lady Dedlock a fost femeia cea mai bine ţesălată din toată herghelia, habar n-a avut că e şi cea mai nărăvaşă. Calamburul s-a bucurat de-o primire grozavă în cercurile hipice.

La ospeţe şi la petreceri, de asemenea, pe Armamentele pe care adeseori le-a împodobit cu prezenţa ei şi printre constelaţiile pe care le-a umbrit până mai ieri, Lady Dedlock rămâne încă subiectul predominant. Ce e? Cine e? Când s-a întâmplat? Unde s-a întâmplat? Cum s-a întâmplat?

E dezbătută de prietenii ei dragi, cu cel mai manierat dialect în vogă, cu cel mai nou cuvânt, cu cea mai modernă afectare şi cu o indiferenţă politicoasă dusă la perfecţiune. O trăsătură a subiectului, vrednică de luat în seamă, ecă a putut inspira pe mai mulţi oameni care s-au consacrat prin el şi care, până atunci, nu mai deschiseseră gura niciodată. William Buffy aduce, de unde prânzise, o asemenea anecdotă picantă în Parlament, pe care Monitorul partidului său o răspândeşte cu un asemenea succes, însoţind-o cu tabachera de tabac ca să ţină pe loc oamenii care voiau să plece, încât preşedintele Camerei (căruia i se strecurase anecdota discret la ureche pe sub colţul perucii) strigă:

— Linişte la bară!

Şi asta de vreo trei ori, fără să facă nici-o impresie.

Şi un eveniment nu mai puţin uluitor, în legătură cu Lady Dedlock, ajunsă oarecum în gura tuturor celor din Londra, e că oamenii ce dau târcoale prin jurul înaltei clientele a domnului Sladdery, bibliotecarul, oameni ce nu ştiu şi nici n-au ştiut vreodată nimic despre ea, consideră că-i esenţial pentru reputaţia lor să pretindă că Lady Dedlock e şi subiectul lor, şi s-o foarfece la un nivel de mâna a doua, cu cel mai modern cuvânt, cu cea mai modernă manieră, cu cea mai modernă afectare, cu cea mai modernă indiferenţă politicoasă, împreună cu restul alaiului, totul la nivel de mâna a doua, dar socotit ca modern în lumea aceea de jos, cu stelele ei mai palide. Dacă s-ar afla vreun scriitor, pictor sau savant printre minusculii colportori de mai sus, ce nobleţe din partea lui să poată sprijini neputincioasele surori pe asemenea maiestuoase cârje.

Aşa se desfăşoară ziua în afara palatului Dedlock. Dar cum e înăuntrul lui?

Sir Leicester, culcat în pat, poate vorbi puţin, deşi cu greutate şi confuz. I s-au prescris linişte şi odihnă şi i s-au administrat nişte somnifere calmante ca să-i potolească suferinţa, căci vechiul duşman e tare crâncen cu el acum. Nu-l cuprinde deloc somnul, cu toate că uneori simte că e gata să cadă într-o nedesluşită şi tristă moţăială. A cerut să i se mute patul mai aproape de fereastră când a auzit ce vreme nemiloasă e afară şi a vrut să i se potrivească aşa fel capul, încât să poată vedea zăpada şi zloata spulberată. Se uită la ele cum cad, cât e ziua aceea de iarnă.

La cel mai mic zgomot din casă, în care e păstrată liniştea, sir Leicester e cu mâna pe creion. Bătrâna îngrijitoare ce şade lângă el ştie ce are să scrie şi-i şopteşte:

— Nu, încă nu s-a întors, sir Leicester. Era târziu astă-noapte când a plecat. Totuşi n-a plecat decât de puţină vreme.

El îşi trage mâna atunci şi cade iarăşi în contemplarea zloatei şi a zăpezii, până ce, din pricină că s-a uitat prea mult la ele, par să cadă în aşa cantitate şi atât de repede, încât se vede silit să-şi închidă ochii pentru o clipă, ferindu-se de vârtejul ameţitor de fulgi albi şi de pete de gheaţă întunecate.

Începuse să se uite la ele de cum s-a luminat de ziuă. Nu trecuse mult din zi când se gândi că-i nevoie să-i fie pregătite camerele. E foarte rece şi umed. Să se facă în ele focuri bune. Să ştie ei că Doamna e aşteptată. „Te rog îngrijeşte-te chiar dumneata de ele.” Aşa scrie el pe tăbliţă şi doamna Rouncewell îl ascultă cu inima grea.

— Pentru că mă îngrozesc când mă gândesc, George, îi spune bătrâna doamnă fiului ei, care aşteaptă jos ca să-i ţie de urât când are puţin răgaz, şi mă tem că Doamna n-are să mai pună niciodată piciorul în casa asta.

— Proastă presimţire, mamă.

— Şi nici în Castelul de la Chesney Wold, dragul meu.

— Asta-i şi mai rău. Dar de ce, mamă?

— Când am văzut-o pe Doamna ieri, George, se uita la mine… Şi pot zice că mi-a părut… ca şi cum Stafia de la Chesney Wold ar fi călcat-o în picioare.

— Hai, lasă! Văd că nişte spaime de basm te bagă în sperieţi, mamă.

— Nu, nu-i aşa, dragul meu. Nu-i aşa. Iată merg pe şaizeci de ani de când sunt în sânul familiei ăsteia, şi niciodată nu m-am temut până acuma. Se prăbuşeşte, dragul meu, ascultă la mine, măreaţa şi vechea familie Dedlock se duce de râpă.

— Trag nădejde că nu-i aşa, mamă.

— Slavă Domnului că am trăit până acum, ca să fiu alături de sir Leicester în boala şi necazul lui, pentru că ştiu că nu sunt chiar atât de bătrână şi nici nevolnică, aşa că se uită la mine cu mai multă plăcere decât la oricare alta în locul meu. Dar pasul de pe Drumul Stafiei are să treacă peste Lady Dedlock, de multe zile e pe urma ei, dar acum are să treacă peste ea şi are să meargă tot înainte.

— Ei bine, mamă, spun încă o dată că trag nădejde să nu fie aşa.

— Ah! Şi eu aş vrea, George, răspunde bătrâna doamnă, clătinând din cap şi desfăcându-şi braţele încrucişate. Dar dacă temerile se adeveresc, şi dânsul trebuie să afle, cine are să-i spună?

— Astea-s camerele ei?

— Da, astea-s camerele Doamnei, chiar aşa cum le-a lăsat.

— Ei bine, acum, zise oşteanul, uitându-se în jurul lui şi vorbind încet, încep să înţeleg, mamă, cum ai ajuns să gândeşti aşa cum gândeşti. Camere ca acestea, gata pregătite pentru o persoană pe care de obicei o vezi în ele, au un aspect înspăimântător când persoana cu pricina e plecată, fără de nici un adăpost, singură pe drumuri, Dumnezeu ştie unde.

George nu e departe de adevăr. După cum toate micile despărţiri o prefigurează pe cea mare, pe cea din urmă, tot astfel, camerele goale, lipsite de prezenţa familiară a locatarului, şoptesc îndoliate ceea ce camera dumitale sau camera mea vor trebui să şoptească într-o zi. Salonul Doamnei arată nespus de gol, de melancolic şi de părăsit, iar în cabinetul personal, în care astă-noapte domnul Bucket şi-a executat cercetarea-i secretă, rochiile şi podoabele rămase, ba, chiar şi oglinzile deprinse să le răsfrângă au un aer dezolat şi pustiu. Întunericul şi frigul, ca ziua de iarnă de-afară, sunt mai întunecate şi mai îngheţate decât în multe cocioabe care de-abia de te adăpostesc de asprimea vremii; şi cu toate că slujitorii grămădesc lemnele pe focurile din căminuri, şi-aşază canapelele şi fotoliile înlăuntrul paravanelor de oglinzi calde, care-şi aruncă lumina rumenă până în cele mai îndepărtate colţuri, un nor apăsător învăluie încăperile, un nor pe care nici-o lumină din lume nu-l va risipi.

Bătrâna îngrijitoare şi cu fiul ei rămân până ce pregătirile sunt terminate, după care se întorc la etaj. Între timp, Volumnia a luat locul doamnei Rouncewell, deşi colanele ei de perle şi borcanele de ruj, sortite să împodobească localitatea balneară Bath, nu aduc în asemenea împrejurări nici un soi de mângâiere bolnavului. Volumnia, ca una ce se bănuia că nu ştie (şi într-adevăr chiar nu ştia) ce s-a întâmplat, a găsit că-i lucru anevoios să rostească cuvinte potrivite pentru circumstanţă şi, ca atare, le-a înlocuit şi şi-a petrecut timpul netezind albiturile patului, mişcându-se cu ochii în patru, în vârful picioarelor, privind cu vigilenţă la ochii rubedeniei sale, ba o dată şoptindu-şi: A adormit.

Împotrivindu-se observaţiei superficiale, sir Leicester, iritat peste măsură, a scris cu indignare pe plăcuţă:

— N-am adormit!

De aceea, cedând fotoliul de lângă pat priceputei şi bătrânei îngrijitoare, Volumnia se aşază la o masă ceva mai la o parte şi suspină cu compătimire. Sir Leicester priveşte la zloata şi la zăpada de-afară şi stă cu urechile ciulite la reîntoarcerea paşilor pe care-i aşteaptă. În urechile bătrânei sale slujitoare, ce pare că a păşit în afară din cadrul unei vechi picturi ca să-l asiste pe-un Dedlock chemat într-altă lume, liniştea e tulburată de ecourile propriilor sale vorbe: „Oare cine are să-i spună?”

De dimineaţă a intrat pe mâna valetului său personal, ca să capete o înfăţişare prezentabilă, şi e gătit atât cât au îngăduit împrejurările. E proptit în perne, părul său cărunt e pieptănat ca de obicei, rufăria îi e potrivită cu migală şi e înfăşurat într-un halat demn de rangul lui. Lornionul şi ceasornicul stau gata să fie folosite în mâinile sale. E nevoie – poate de data aceasta nu atât pentru demnitatea lui, cât de dragul ei – să poată lăsa impresia, pe cât se poate, că nu-i prea tulburat ci, dimpotrivă, că e ca de obicei. Femeile îşi vor da drumul gurii şi Volumnia, deşi e o Dedlock, nu-i un caz excepţional în asemenea privinţă. Sir Leicester o ţine aici, aproape că nu-i nici-o îndoială, doar ca s-o împiedice să pălăvrăgească în alte părţi. De fapt e foarte bolnav, dar în prezent înfruntă cu un mai mare curaj grava suferinţă a cugetului şi a trupului.

Blonda Volumnia, de felul ei fată zburdalnică ce nu poate sta multă vreme tăcută fără primejdia de-a fi prinsă în gheare de demonul plictiselii, curând indică apropierea monstrului aceluia printr-o serie de căscă tur i fireşti. Văzând că nu-i cu putinţă să se oprească din căscat printr-altă procedură decât cea a conversaţiei, se porneşte s-o laude pe doamna Rouncewell pentru fiul ei, mărturisind că, hotărât lucru, e unul dintre cei mai minunaţi bărbaţi din câţi a văzut, un om cu o înfăţişare aşa de militărească, încât ar zice că e… cum îi zice, Ofiţerul din Garda Regală, favoritul ei… Bărbatul pe care-l iubeşte la nebunie… Cea mai scumpă fiinţă… Ăla care-a fost ucis la Waterloo.

Sir Leicester aude laudele ei cu asemenea surprindere, şi se uită în jurul lui atât de nedumerit, încât doamna Rouncewell vede că-i nevoie să dea explicaţii.

— Domnişoara Dedlock nu vorbeşte de fiul meu cel mare, sir Leicester, ci de cel mai mic. L-am găsit. A venit acasă.

Sir Leicester pune capăt muţeniei sale cu un strigăt răguşit:

— George? Fiul dumitale George, venit acasă, doamnă Rouncewell?

Bătrâna îngrijitoare îşi şterge ochii:

— Mulţumesc lui Dumnezeu, sir Leicester, da, a venit.

Asemenea regăsire a unui pierdut, reîntoarcerea unuia plecat de atâta vreme, vine oare asupră-i ca o confirmare puternică a speranţelor sale? Nu gândeşte el oare: „Cu ajutorul de care dispun, n-am s-o recapăt până la urmă într-un număr mai mic de ceasuri, în cazul ei, decât de ani în cazul lui?”

Rugăminţile nu mai slujesc la nimic; e hotărât să vorbească acum şi o şi face. Într-o aglomerare densă de sunete, dar încă destul de limpede ca să fie înţeles:

— De ce nu mi-ai spus, doamnă Rouncewell?

— S-a întâmplat de-abia ieri, sir Leicester, şi m-am temut că încă nu sunteţi destul de bine ca să vă povestesc asemenea lucruri.

Pe lângă asta, Volumnia îşi aminteşte acum cu micul ei ţipăt obişnuit, că se vede că nimeni n-a ştiut că el e fiul doamnei Rouncewell şi de aceea nici ea nu trebuia să spună. Dar doamna Rouncewell protestează cu destulă căldură până ce i se umflă pieptarul, că, desigur, i-ar fi spus lui sir Leicester de îndată ce s-ar fi simţit mai bine.

— Unde-i George, fiul dumitale, doamnă Rouncewell? Întreabă sir Leicester.

Doamna Rouncewell, destul de îngrijorată de nepăsarea lui faţă de prescripţiile medicului, răspunde:

— La Londra.

— Unde la Londra?

Doamna Rouncewell se vede silită să recunoască cum că George e chiar în palat.

— Adu-l aici, în camera mea. Adu-l numaidecât.

Bătrâna doamnă nu mai poate face nimic, ci trebuie să plece în căutarea lui. Sir Leicester, cu bruma de putere pe care o mai are ca să se mişte, se aranjează puţin ca să-l primească. După ce s-a terminat de pregătit, se uită iarăşi afară la zloata şi zăpada ce tot mai cad şi iarăşi ascultă să vadă dacă nu se reîntorc paşii. O mulţime de paie au fost aşternute pe stradă ca să înăbuşe zgomotele, aşa că trăsura ar putea sosi în faţa uşii poate fără ca el să audă roţile.

Stă culcat aşa, în aparenţă ca şi cum ar fi uitat de surpriza mai nouă şi mai mică, când îngrijitoarea se întoarce, însoţită de fiul ei, oşteanul. Domnul George s-apropie încetişor de marginea patului, îşi face plecăciunea, îşi scoate pieptul în afară şi stă în picioare „drepţi”, cu faţa îmbujorată, din toată inima ruşinat de el însuşi.

— Doamne Dumnezeule, într-adevăr eGeorge Rouncewell! Exclamă sir Leicester. Îţi aminteşti de mine, George?

Oşteanul se vede nevoit să se uite la el, să despartă un sunet de altul, înainte de a înţelege ce a spus sir Dedlock; dar după ce a făcut asta şi a fost puţin ajutat şi de maică-sa, răspunde:

— Ar trebui să am o memorie cu adevărat foarte proastă, sir Leicester, ca să nu reuşesc să-mi amintesc de dumneavoastră.

— Când mă uit la dumneata, George Rouncewell, spune sir Leicester cu greutate, văd ceva dintr-un băiat de la Chesney Wold… Mi-amintesc bine… Foarte bine.

Se uită la oştean până i se umplu ochii de lacrimi, şi-apoi se uită iarăşi la zloată şi la zăpadă.

— Să-mi fie cu iertare, sir Leicester, zice oşteanul, dar n-aţi binevoi să primiţi ca braţele mele să vă ridice? Aţi şedea mai în voie, sir Leicester, dacă mi-aţi îngădui să vă aşez.

— Dacă vrei, George Rouncewell, dacă eşti aşa de bun.

Oşteanul îl ia în braţe ca pe un copil, îl înalţă uşurel şi-l întoarce cu faţa mai spre fereastră.

— Mulţumesc. Ai gingăşia mamei dumitale, zice sir Leicester, şi în plus propria ta putere. Mulţumesc.

Îi face semn cu mâna să nu plece. George rămâne liniştit lângă pat, aşteptând să i se spună ceva.

— De ce-ai dorit să stai ascuns?

I-a luat ceva timp lui sir Leicester ca să întrebe aşa ceva.

— La drept vorbind, nu prea am de ce mă lăuda cu asta, sir Leicester, şi eu… Încă v-aş ruga, sir Leicester, dacă n-aţi fi atât de suferind… Ceea ce trag nădejde că n-are să dureze mult… Încă v-aş ruga să-mi acordaţi favoarea şi permisiunea de a rămâne în general necunoscut. Asemenea lucruri implică explicaţii, nu prea greu de ghicit, nu prea nimerite aici şi nu prea onorabile pentru mine. Oricât ar fi de diferite părerile unora în privinţa multor subiecte, îmi vine a crede însă că lumea va fi în general de acord, sir Leicester, că nu prea am de ce mă lăuda.

— Ai fost militar, zice sir Leicester, şi încă unul credincios.

George face o plecăciune militărească.

— Cât despre asta, sir Leicester, mi-am făcut datoria şi-am respectat disciplina, ceea ce nu înseamnă mare lucru.

— Mă găseşti, urmează sir Leicester, ai cărui ochi nu se pot dezlipi de George, departe de a fi bine, George Rouncewell.

— Am fost tare mâhnit şi când am aflat şi când v-am văzut, sir Leicester.

— Sunt sigur că ai fost. Nu. Pe lângă boala mai veche, m-a mai lovit încă un atac grav şi pe neaşteptate. Ceva ce înţepeneşte… Trudindu-se să-şi treacă o mână de-a lungul trupului – şi tulbură… Atingându-şi buzele cu degetele.

George, vădind o deplină înţelegere şi compătimire, face iar o plecăciune. Feluritele timpuri când amândoi erau tineri (oşteanul fiind cel cu mult mai tânăr dintre ei doi), şi petreceau împreună la Chesney Wold, le vin în minte şi-i înduioşează.

Sir Leicester, cu hotărârea evidentă de a spune în felul său ceva ce-i stă pe buze, înainte de a recădea în tăcere, încearcă să se ridice ceva mai sus între perne. George, băgând de seamă încercarea lui, îl ia iarăşi în braţe şi îl aşază aşa cum bolnavul doreşte să stea.

— Mulţumesc, George. Eşti ca un fiu al meu. Adeseori îmi purtai puşca de rezervă la Chesney Wold, George. Îmi eşti intim în împrejurările ciudate prin care trec, foarte intim.

George îşi trecuse braţul mai sănătos al lui sir Leicester pe după gât, şi-acum sir Leicester şi-l desprinde cu greu, de parcă n-ar vrea, în timp ce rosteşte următoarele vorbe:

— Eram gata să adaug, zice el chiar îndată, eram cât pe ce să spun, în privinţa atacului meu, că m-a lovit din nefericire în acelaşi timp cu o uşoară neînţelegere dintre Doamna Mea şi mine. Nu vreau să spun că a existat vreun diferend între noi (fiindcă n-a fost niciunul), ci că a fost o neînţelegere a anumitor evenimente importante numai pentru noi, care mă lipseşte, pentru puţină vreme, de tovărăşia ei. A găsit ea de cuviinţă că e nevoie să pornească într-o călătorie… Nădăjduiesc că se va întoarce curând. Volumnia, mă înţelegi ce spun? Nu mai sunt chiar stăpân pe cuvinte, mai ales în privinţa rostirii lor.

Volumnia îl înţelege perfect de bine; şi, într-adevăr, se exprimă cu mult mai mare limpezime decât s-ar fi bănuit că-i cu putinţă cu un minut înainte. Efortul pe care îl face e înscris în expresia îngrijorată şi chinuită a feţei sale. Nimic altceva decât puterea scopului său îi dă putinţa să-l facă.

— De aceea, Volumnia, doresc să spun faţă de dumneata şi faţă de vechea mea prietenă şi salariată, doamna Rouncewell, ale cărei devotament şi credinţă nu pot fi puse de nimeni în discuţie… Şi în prezenţa fiului ei, George, care mi se întoarce ca o amintire intimă a tinereţii petrecută în lăcaşul strămoşilor mei la Chesney Wold… În cazul că aş avea un nou atac, în cazul că nu m-aş mai însănătoşi, în cazul că voi pierde şi graiul şi puterea de a scrie, cu toate că sper în mai bine…

Bătrâna îngrijitoare plânge în tăcere; Volumnia, în culmea neliniştii, cu cea mai proaspătă înflorire pe obraji; oşteanul, cu braţele încrucişate şi cu capul puţin înclinat, respectuos şi atent.

— De aceea doresc să spun şi să vă iau pe toţi de aici ca martori… Începând cu dumneata, Volumnia, în chipul cel mai solemn… Că sunt în aceiaşi termeni de totdeauna cu Lady Dedlock. Declar că nu am nici un motiv a mă plânge împotriva ei. Că dintotdeauna am avut cea mai puternică afecţiune pentru ea, pe care o păstrez intactă. S-o spuneţi asta şi ei şi oricui. Dacă cumva veţi relata mai puţin decât am spus eu, veţi fi vinovaţi de trădare premeditată faţă de mine.

Volumnia, tremurând din tot trupul, îl încredinţează că va îndeplini cu străşnicie poruncile sale.

— Doamna Mea e într-o situaţie prea înaltă, e prea frumoasă, e prea desăvârşită, e cu totul superioară în toate privinţele în raport cu cele mai perfecte dintre femeile ce-o înconjoară, ca să nu poată avea duşmane şi calomniatoare, cred. Să ştie toate, aşa cum ştiţi şi dumneavoastră de la mine, că având neştirbite şi mintea, şi memoria, şi înţelegerea, nu revoc nici-o dispoziţie din cele pe care le-am luat în favoarea ei. N-o lipsesc de nimic din cele ce i-am acordat. Sunt în termeni neschimbaţi cu ea şi nu anulez… Având deplină putere s-o fac, dacă aş dori-o, aşa precum vedeţi… Nu anulez nici un act pe care l-am făcut în folosul şi spre fericirea ei.

Etalarea formală a vorbelor sale ar fi putut avea în altă împrejurare, aşa cum adeseori a avut, ceva ridicol în sine; dar de data asta exista în ea ceva serios şi înduioşător.

Zelul său nobil, devotamentul, galanteria cu care o apără, înfrângerea totală a bolii şi îngenuncherea mândriei sale, de dragul ei, toate sunt pur şi simplu cavalereşti şi-i fac cinste şi onoare. Ceva mai de preţ nu e de întâlnit în strălucirea unor astfel de calităţi, nici la cel din urmă muncitor şi nici la cel mai autentic nobil. Şi unul şi celălalt, în asemenea lumină, au aspiraţii asemănătoare, şi unul şi celălalt se ridică la fel, şi unul şi celălalt, copii ai lutului, strălucesc la fel.

Istovit de eforturile sale, sir Leicester îşi lasă capul pe spate, în perne, şi-şi închide ochii, dar nu mai mult de un minut, după care se pune iar la pândit vremea, trăgând cu urechea la zgomotele înăbuşite. Oşteanul s-a dovedit a-i fi foarte de folos, după felul în care-i primeşte micile servicii pe care i le face. Nimic nu s-a spus în această privinţă, dar e de la sine înţeles că George trebuie să rămână lângă bolnav. El se trage un pas-doi înapoi, ca să nu stea în sufletul lui şi face de gardă ceva mai în spatele scaunului mamei sale.

Ziua e către sfârşitul ei. Ceaţa şi zloata în care s-a schimbat zăpada sunt tot mai întunecate, iar vâlvătaia focului din vatră a prins a vorbi mai viu pe pereţii camerei şi pe mobile, întunericul creşte, gazul aerian se iveşte strălucitor pe străzi, iar lămpile cu petrol, care se încăpăţânează să reziste pe poziţie, aici în palat, cu izvorul vieţii lor pe jumătate îngheţat şi pe jumătate dezgheţat, licăresc sufocate ca nişte peşti de foc scoşi din apă… Ceea ce şi sunt. Lumea care a umblat în trăsură, trecând peste paiele din faţa castelului şi trăgând clopoţelul „ca să afle veşti”, începe acum să se întoarcă acasă, începe să se îmbrace, să cineze şi să-şi discute prietenul scump după cea mai modernă modă, despre care am mai vorbit.

Acum, începe să-i fie mai rău lui sir Leicester, neodihnit, neliniştit şi în mare suferinţă. Volumnia, aprinzând o lumânare (cu vocaţia-i predestinată să facă ceva neavenit), e poftită s-o stingă iarăşi, pentru că nu-i destul de întuneric. Totuşi e foarte întuneric; aşa de întuneric cum avea să fie toată noaptea. După o bucată de vreme, încearcă iarăşi.

— Nu! Stinge-o. Nu-i încă destul de întuneric. Bătrâna lui îngrijitoare e singura care înţelege că sir Leicester se străduieşte să creadă, în închipuirea lui, că încă nu s-a făcut târziu.

— Scumpe sir Leicester, prea onoratul meu stăpân, şopteşte ea, blând. Pentru binele dumneavoastră şi dintr-un simţ de datorie, trebuie să-mi iau îndrăzneala de a vă ruga şi de a vă implora să nu staţi aşa în întunericul singuratic de-aici, veghind şi aşteptând şi măsurând timpul! Îngăduiţi-mi să trag perdelele, să aprind lumânările, ca să fie totul mai plăcut în jurul Domniei Voastre. Clopotele bisericilor vor bate ceasurile, şi aşa, sir Leicester, noaptea se va scurge, iar Doamna Noastră se va întoarce.

— Ştiu, doamnă Rouncewell, dar sunt slab… Şi-a trecut atâta timp de când a plecat.

— Nu chiar atât de mult, sir Leicester. Nici măcar douăzeci şi patru de ceasuri.

— Dar asta înseamnă mult timp. O, atât de mult timp! Sir Leicester spune asta cu un geamăt ce-i frânge inima bietei îngrijitoare.

Ea înţelege că nu-i acum momentul s-aducă lumina crudă în preajma lui, socotindu-i lacrimile prea sacre ca să fie văzute, chiar şi de ea. De aceea se aşază şi stă în întuneric o bucată de vreme, fără să scoată o vorbă, apoi, încetişor, începe să umble prin cameră, ba înteţind focul, ba stând la fereastra întunecată şi privind afară. În sfârşit, sir Leicester i se adresează, după ce-şi recapătă stăpânirea de sine:

— După cum spui şi dumneata, doamnă Rouncewell, situaţia nu-i mai proastă, dacă o recunoşti aşa cum e. E târziu şi ei nu s-au întors. Aprinde luminile!

După ce camera s-a luminat şi vremea a fost închisă afară, lui nu i-a mai rămas decât s-asculte.

Dar se vede cât de colo că, oricât de abătut şi de bolnave, sir Leicester se luminează ori de câte ori se găseşte câte un prilej discret ca să se vegheze focurile din camerele Doamnei şi ca să se asigure că totul e gata s-o primească. Biete prilejuri; asemenea dovezi că e aşteptată îi întreţin speranţele.

Miezul nopţii vine, şi cu el acelaşi gol. Trăsurile pe stradă s-au împuţinat, şi alte zgomote târzii prin vecinătate nu sunt, afară doar de câte un beţiv de pe alte meleaguri, ce rătăceşte prin regiunea înfrigurată şi trece certându-se şi zbierând pe pavajul străzii. Dar noaptea asta geroasă e atât de tăcută, încât, ascultând liniştea ei adâncă, e ca şi cum ai privi în întunericu-i adânc. Dacă vreun zgomot vag se face auzit, el se îndepărtează prin întunecime ca o lumină slabă şi totul devine mai apăsător ca înainte.

Regimentul de servitori e trimis la culcare (bucuros să se ducă fiindcă au stat treji toată noaptea trecută), şi numai doamna Rouncewell şi George rămân de veghe în camera lui sir Leicester. Cum noaptea zăboveşte întârziată… Sau mai curând când pare că aproape s-a oprit în loc, cam între ceasurile trei şi patru… Se vede o nelinişte şi o nerăbdare la bolnav, ca să ştie mai mult despre cum e vremea, acum că n-o poate vedea. De aceea George, care porneşte în recunoaştere cu regularitate, din jumătate în jumătate de oră, în camerele Doamnei, ca să le inspecteze cu grijă, îşi extinde marşul până la uşa salonului, scrutează tot în jurul său şi aduce la întoarcere cel mai desăvârşit raport pe care-l poate face asupra celei mai aspre nopţi; cade încă zloată şi până şi cărarea pietruită stă sub un strat de mâzgă îngheţată, gros până la gleznă.

Volumnia e sus în camera ei, o încăpere retrasă, lângă scară, a doua cotitură după capătul culoarului împodobit cu sculpturi în lemn şi cu aurărie, o cameră pentru verişori, înăuntrul căreia se află o înspăimântătoare stârpitură de portret al lui sir Leicester, surghiunit aici pentru crimele sale: camera dă într-o curte solemnă în care ziua se vede o plantaţie de copăcei uscaţi ca nişte specimene antediluviene de arbuşti de ceai negru… Volumnia e în prada unor spaime oribile, de multe feluri între ele, nici cea din urmă, nici cea mai neînsemnată, e groaza de ce se poate întâmpla cu micul ei venit, în eventualitatea, după cum spune ea, „că i s-ar întâmpla ceva” lui sir Leicester. „Ceva” în sensul gândit de ea nu înseamnă decât un singur lucru, care-i ultimul ce se poate întâmpla pentru a încheia starea conştientă a unui baronet în lumea pe care o cunoaştem.

Asemenea spaime o fac pe Volumnia să-şi dea seama că nu poate dormi în camera ei, nici nu poate sta la foc în camera ei, ci trebuie să umble cu capul ei blond legat c-un şal somptuos şi cu făptura sa bălaie învăluită într-un halat, şi să cutreiere palatul ca o fantomă, îndeosebi dând târcoale camerelor calde şi luxoase pregătite pentru cineva care încă nu se întoarce. Netrecându-i nici prin minte să circule singură în asemenea împrejurări, Volumnia e însoţită de slujitoarea ei, care, scoasă cu forţa din pat pentru un asemenea scop, grozav de îngheţată, foarte adormită şi în general fiind o slujitoare nedreptăţită, de vreme ce e condamnată de evenimente să slujească o verişoară, când ea hotărâse să fie slujitoarea cuiva cu nici mai mult, nici mai puţin decât un venit de zece mii de lire pe an, biata de ea n-are înfăţişarea plăcută a unei fiinţe satisfăcute.

Totuşi inspecţiile periodice ale oşteanului în camerele Doamnei, în timpul recunoaşterilor sale, le asigură apărarea şi tovărăşia lui, atât stăpânei, cât şi slujitoarei, drept care sunt foarte bine-veni te la orele mici ale nopţii. Ori de câte ori e auzit că înaintează, amândouă se gătesc câte puţin, pregătindu-se să-l întâmpine; restul timpului îşi împart veghea în fragmente scurte de uitare şi de dialoguri nu lipsite cu totul de amărăciune, cum ar fi, de pildă, dacă domnişoara Dedlock, stând cu picioarele pe paravanul de la sobă, are să cadă sau nu în foc, fiind salvată (spre marea ei neplăcere) de slujitoare, îngerul ei păzitor.

— Cum se mai simte sir Leicester acum, domnule George? Se interesează Volumnia, potrivindu-şi şalul pe cap.

— Vai, domnişoară, sir Leicester e aproape la fel. E tare rău bolnav şi uneori chiar aiurează puţin.

— A întrebat de mine? Întreabă iarăşi Volumnia cu duioşie.

— Ei nu, domnişoară, n-aş putea spune că da. Adică, eu n-am auzit aşa ceva.

— Asemenea vreme e într-adevăr tare tristă, domnule George!

— Într-adevăr, aşa e. N-ar fi mai bine să vă duceţi la culcare?

— Cu mult mai bine ar fi să mergeţi la culcare, domnişoară Dedlock, întăreşte şi servitoarea, cu ciudă.

Dar Volumnia răspunde: „Nu! Nu!” Ar putea să fie chemată, ar putea să fie nevoie de ea, pe neaşteptate. Nu şi-ar ierta-o niciodată, dacă e să se întâmple ceva şi ea n-ar fi la faţa locului. Refuză să intre în discuţie asupra chestiunii ridicate de slujnica ei, şi anume de ce faţa locului trebuie să fie acolo, şi nu în camera ei (care e mai aproape de camera lui sir Leicester); în schimb, o ţine morţiş, spunând că rămâne la faţa locului. Afară de asta, Volumnia îşi face un merit din a nu fi închis „un ochi”, ca şi cum ar mai avea alţi douăzeci, ori treizeci… Cu toate că e greu să împaci declaraţia ei cu faptul că n-au trecut nici cinci minute de când i-a deschis incontestabil şi indiscutabil pe-amândoi…

Dar când se face ceasul patru şi golul stăruie încă, statornicia Volumniei începe s-o părăsească, sau mai curând începe să crească, pentru că acum găseşte că-i de datoria ei să fie gata pentru a doua zi, când poate se va aştepta mult de la ea, şi că de fapt, oricât de dornică ar fi ca să rămână la faţa locului, s-ar putea să i se ceară, ca un act de devotament, să plece de la faţa locului. Aşadar, când oşteanul se arată iarăşi cu întrebarea: „N-ar fi mai bine, domnişoară, să vă duceţi la culcare?” şi când slujitoarea o asigură, mai înciudată ca înainte că „ar fi cu mult mai bine să vă duceţi la culcare, domnişoară Dedlock!”, ea se scoală în picioare supusă şi zice:

— Faceţi cu mine ceea ce credeţi că e cel mai bine!

Domnul George, fără îndoială, crede că e cel mai bine s-o însoţească, oferindu-i braţul, până la uşa camerei pentru verişori în care stă ea; şi slujitoarea crede, la rândul ei, că cel mai bine e s-o zorească să se suie în pat, fără prea multă ceremonie. Drept care se procedează în consecinţă, iar după asta, oşteanul rămâne singur cu casa pe mână, în rondurile sale de recunoaştere.

Nici-o îmbunătăţire a vremii. De pe portic, de pe streşini, de pe balustradă, de pe fiecare cornişă, coloană sau stâlp, picură zăpada dezgheţată. S-a furişat, de parc-ar fi căutat adăpost, până pe grinzile uşii celei mari, până pe sub ea, în colţurile ferestrelor, în fiecare fisură sau crăpătură în care s-a putut retrage, şi acolo se moaie şi dispare. Dar încă ninge pe acoperiş, pe lucarnă, chiar şi prin lucarnă, şi picură, picură, picură, pe trotuarul de piatră de jos, cu regularitatea pasului de pe Drumul Stafiei.

Oşteanul, ale cărui vechi amintiri i-au fost deşteptate de măreţia singuratică a palatului-la fel ca odinioară la Chesney Wold – urcă pe scări şi umblă prin camerele cele de căpetenie, ţinând lumânarea sus, cu mâna întinsă. Gândindu-se la feluritele întâmplări din cele câteva săptămâni din urmă, la copilăria lui bucolică şi la cele două perioade ale vieţii sale atât de ciudat împletite de-a lungul vastului spaţiu intermediar, gândindu-se apoi la omul ucis al cărui chip îi stăruie încă viu în minte; gândindu-se la Doamna, care a dispărut chiar din încăperile acestea şi la toate urmele lăsate, a căror recentă prezenţă se vede în întregime aici; în sfârşit, gândindu-se şi la stăpânul palatului ce zace sus şi la presimţirea ori prevestirea: „Cine oare are să-i spună?”, oşteanul se uită ba ici, se uită ba colo şi cugetă că ar putea să i se năzărească acum o vedenie ce i-ar îmboldi curajul să se ducă şi să cerceteze ce-a văzut, pentru ca apoi să pună mâna şi să constate că a fost o închipuire. Dar peste tot e gol; gol ca întunericul de deasupra şi de dedesubt, în timp ce urcă scara; gol ca tăcerea apăsătoare.

— Totul e pregătit, George Rouncewell?

— În ordine şi cum se cuvine, sir Leicester.

— Nici-o ştire de nici un fel?

Oşteanul dă din cap că nu.

— Nici-o scrisoare trecută cu vederea cumva?

Dar el, bietul, ştie că asemenea speranţă nu există şi-şi lasă capul jos, fără să mai aştepte vreun răspuns.

Fiindu-i foarte intim, aşa chiar cum spusese el cu câteva ceasuri mai devreme, George Rouncewell îl ridică şi-l aşează în poziţii mai bune pentru buna rămăşiţă din noaptea aceea pustie de iarnă; de asemenea, pricepându-i dorinţa neexprimată, George stinge luminile şi ridică perdelele de cum s-au ivit zorile cele mai timpurii. Ziua vine ca o fantomă. Rece, cenuşie, vagă, îşi trimite înainte o scânteiere de o culoare funebră, ca o prevestire, ce parc-ar striga: „Priviţi ce v-aduc eu vouă, celor ce staţi de veghe! Cine oare are să-i spună?”