Capitolul LX.Agnes

Când am rămas singuri, mătuşa şi cu mine am stat la taifas până târziu noaptea. Cum de la emigranţii noştri nu veneau decât scrisori optimiste, pline de speranţe; cum mister Micawber trimisese în mai multe rânduri mici sume în contul „obligaţiilor pecuniare” pe care le tratase, după uzanţele comerciale, ca de la bărbat la bărbat; cum Janet, care îndată ce se înapoiase mătuşa la Dover, reintrase în serviciu, pentru ca în cele din urmă să aducă la îndeplinire legământul de a renunţa la cele lumeşti cununându-se cu un cârciumar înfloritor; şi cum, în cele din urmă, mătuşa consfinţise cu pecetea ei acest pas hotărâtor ajutând şi sprijinind mireasa şi cinstind nunta cu prezenţa ei; iată câteva dintre subiectele, mai mult sau mai puţin cunoscute din scrisorile primite, despre care ne-am întreţinut. Ca de obicei, mister Dick n-a fost dat uitării. Mătuşa mi-a spus că muncea fără preget, copiind tot ce-i cădea sub mână, şi că graţie acestei îndeletniciri reuşea să-l ţină pe regele Carol I la o distanţă respectabilă; că faptul că-l vedea liber şi fericit, în loc să tânjească, ţintuit într-o captivitate monotonă, constituia una dintre cele mai mari bucurii şi satisfacţii ale vieţii ei şi că în afară de dânsa nimeni nu era în stare să-l preţuiască cum se cuvenea (ceea ce reprezenta o nouă concluzie generală).

— Şi la Canterbury când ai de gând să te duci, Trot? m-a întrebat mătuşa, mângâindu-mă pe mână, în timp ce şedeam amândoi în faţa căminului, ca altădată.

— Mâine dimineaţă, mătuşico; închiriez un cal şi mă duc; afară doar dacă ai vrea să mă însoţeşti?

— Nu! mi-a spus mătuşa cu tonul ei brusc, răspicat. Eu, una, stau acasă.

I-am zis atunci că mă voi duce călare. Şi am adăugat că de n-aş fi venit anume pentru dumneaei, n-aş fi trecut prin Canterbury fără să mă opresc.

I-a făcut plăcere dar mi-a răspuns:

— Lasă, Trot; oasele mele bătrâne ar fi putut ele s-aştepte până mâine!

Şi cum stăteam dus pe gânduri, cu privirea aţintită asupra focului, din nou m-a mângâiat pe mână.

Eram îngândurat fiindcă era cu neputinţă să mă aflu din nou aici, atât de aproape de Agnes, fără ca să renască părerile de rău de care fusesem muncit atât de multă vreme. Se prea poate să fi fost păreri de rău atenuate, care mă făcuseră să înţeleg ceea ce nu înţelesesem când aveam toată tinereţea înainte, dar erau totuşi păreri de rău. Şi mi s-a părut că o aud pe mătuşa spunându-mi din nou ca odinioară: „O, Trot, orb, orb, orb”, şi de astă dată am înţeles-o mai bine…

Am rămas tăcuţi câteva minute. Când mi-am ridicat privirea, am văzut că mă privea cu luare-aminte. Poate că-mi citise gândurile, căci mi se păreau uşor de citit acum, când nu mai erau nici pe departe atât de imprevizibile ca odinioară.

— Tatăl ei a albit de tot, mi-a spus mătuşa, dar s-a îndreptat în toate privinţele… este alt om. Acuma nu mai măsoară toate interesele, bucuriile şi necazurile omeneşti cu bietul lui etalon. Crede-mă, băieţaş, că toate astea, pentru ca să le poţi măsura în felul acesta, trebuie mai întâi să se îngusteze şi să devină foarte meschine.

— Adevărat că trebuie, am zis.

— Iar dânsa, a urmat mătuşa, e tot atât de bună, tot atât de frumoasă, tot atât de serioasă şi de dezinteresată ca totdeauna. De-aş cunoaşte laude mai mari decât acestea, Trot, n-aş pregeta să i le aduc.

Nu existau însă laude mai mari pentru dânsa; nici mustrări mai usturătoare pentru mine. Vai, cum de rătăcisem în halul ăsta!

— De le va învăţa şi pe fetele pe care le are în grijă să fie ca dânsa, a zis mătuşa cu ochii înlăcrimaţi, Dumnezeu ştie că nu-şi va fi trăit viaţa în zadar! Va fi fost de folos şi mulţumită, cum ne-a zis în ziua aceea. Şi cum ar putea fi altfel decât folositoare şi mulţumită?

— Are Agnes vreun… m-am trezit întrebând, sau mai curând gândind cu glas tare.

— Aud? Vreun ce? Spune! m-a interpelat mătuşa tăios.

— Vreun curtezan, am spus.

— O sumedenie! a exclamat mătuşa, cu un fel de mândrie plină de indignare. Ar fi putut să se mărite de douăzeci de ori cât ai fost plecat tu, dragul meu!

— Nici vorbă, am zis. Nici vorbă. Dar are vreun curtezan demn de ea? Căci la unul nevrednic de dânsa Agnes nu se va uita niciodată.

Mătuşa a rămas pe gânduri câtva timp, cu bărbia sprijinită în palmă. Apoi, ridicând încet privirea către mine, mi-a spus:

— Presupun că ţine la cineva, Trot.

— Şi acela răspunde sentimentelor ei?

— Trot, mi-a răspuns grav mătuşa, n-aş putea să-ţi spun. De altfel, nu aveam dreptul să-ţi destăinuiesc nici atâta! Nu mi-a spus niciodată nimic, am doar unele bănuieli.

S-a uitat la mine atât de lung şi cu asemenea îngrijorare şi mi s-a părut chiar că aş fi văzut-o tremurând, încât am fost mai mult ca oricând convins că-mi citise gândurile. Mi-am amintit de toate hotărârile la care ajunsesem după multe zile şi nopţi de frământare şi după atâta zbucium sufletesc.

— Dacă-i aşa, am început, şi sper că este…

— Nu ştiu dacă este! mi-a retezat vorba mătuşa. Nu trebuie să te iei după bănuielile mele. Trebuie să le ţii pentru tine. Se prea poate să fie neîntemeiate. N-am dreptul să vorbesc.

— Dacă-i aşa, am repetat, o să-mi spună Agnes singură, când o găsi de cuviinţă. Sora căreia i-am făcut atâtea destăinuiri nu va pregeta să mi se destăinuiască, mătuşico.

Mătuşa şi-a întors de la mine privirea la fel de încet cum şi-o ridicase şi, gânditoare, şi-a acoperit ochii cu mâna. În cele din urmă şi-a pus cealaltă mână pe umărul meu; şi astfel am stat, fără a mai scoate nici un cuvânt, cufundaţi în amintiri, până ce ne-am despărţit, ca să ne ducem la culcare.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, m-am îndreptat călare spre meleagurile unde se depănaseră anii de şcoală. N-aş putea spune că mă simţeam prea fericit la gândul că eram pe cale să izbândesc asupra mea; şi nici chiar la gândul că aveam s-o revăd în curând pe Agnes.

Am străbătut cu repeziciune locurile bine cunoscute şi am pătruns pe acele uliţe tihnite unde fiecare piatră mi-era familiară. M-am apropiat pe jos de vechea locuinţă, dar inima fiindu-mi prea plină ca să pot intra, m-am depărtat. După aceea m-am întors; şi uitându-mă în treacăt pe fereastra scundă a odăii din turnuleţ, în care şezuse mai întâi Uriah Heep, şi mai apoi, mister Micawber, am văzut că în locul biroului era acum un salonaş. Încolo, clădirea bătrână şi austeră avea, în ce priveşte curăţenia şi îngrijirea, acelaşi aspect ca în ziua când o văzusem întâia oară. Am rugat-o pe slujnica cea nouă, care mi-a deschis, să o anunţe pe miss Wickfield că era căutată de un gentleman venit din partea unui prieten aflat în străinătate; şi am fost condus pe scara cea veche şi solemnă (atrăgându-mi-se luarea-aminte asupra treptelor pe care le cunoşteam atât de bine) în salonul care rămăsese neschimbat. Cărţile pe care le citisem împreună cu Agnes erau la locul lor pe policioare; iar pupitrul la care de atâtea ori, seara, îmi făcusem lecţiile se afla în acelaşi colţ, lângă masă. Micile schimbări efectuate pe vremea şederii familiei Heep fuseseră înlăturate una câte una. Şi totul era întocmai ca în zilele fericite de altădată.

M-am oprit în dreptul unei ferestre şi am privit peste uliţa bătrână la casele din faţă, aducându-mi aminte cum, în primele zile după venirea mea, mă uitasem la ele în după-amiezile ploioase; şi cum obişnuiam să fac la fel de fel de presupuneri despre oamenii care se arătau la ferestre şi să-i urmăresc ori de câte ori urcau ori coborau scările, în vreme ce pe trotuare treceau tropăind femei cu încălţări de lemn, iar ploaia mohorâtă cădea pieziş şi apa gâlgâia din burlane, acoperind caldarâmul. Şi în sufletul meu a înviat emoţia cu care obişnuiam să urmăresc vagabonzii care, către amurg, în zilele ploioase, intrau în oraş şi treceau şontâc-şontâc, cu legăturicile spânzurate în toiag legănându-li-se în spinare; şi, ca atunci, mi s-a părut că simt mirosul pământului reavăn, al frunzelor ude şi al măceşilor şi suflarea vânturilor de care fusesem bătut de-a lungul istovitoarei mele călătorii.

Scârţâitul uşilor din peretele lambrisat m-a făcut să tresar şi să mă întorc. Şi în timp ce se îndrepta spre mine, ochii ei frumoşi şi senini s-au încrucişat cu ai mei. S-a oprit, şi-a dus mâna la piept şi am cuprins-o în braţe.

— Agnes! Draga mea! Nu s-ar fi cuvenit să vin aşa, pe neaşteptate!

— Nu, nu! Mă bucur nespus să te revăd, Trotwood!

— Dragă Agnes, sunt fericit să te revăd!

Am strâns-o la piept şi, o bucată de vreme, am rămas amândoi tăcuţi. După aceea ne-am aşezat unul lângă altul; şi pe chipul ei de înger, întors către mine, am citit acea urare de bun venit la care visasem zi şi noapte, ani de-a rândul.

Era atât de sinceră, atât de frumoasă, atât de bună, îi datoram atâta recunoştinţă şi-mi era atât de dragă, încât n-am găsit cuvinte ca să exprim ceea ce simţeam. Am încercat s-o binecuvântez, am încercat să-i mulţumesc, am încercat să-i spun (cum de multe ori îi spusesem în scrisorile mele) ce înrâurire avusese asupra mea; dar toate strădaniile mele au fost zadarnice. Dragostea şi bucuria mea erau mute.

Cu liniştea ei încântătoare a izbutit să-mi potolească tulburarea; m-a dus înapoi cu gândul la vremea despărţirii; mi-a vorbit despre Emily, pe care pe ascuns o vizitase de multe ori; mi-a vorbit cu emoţie de mormântul Dorei. Cu intuiţia sigură a unui suflet ales, mi-a atins atât de delicat şi atât de armonios strunele amintirii, încât nu s-a produs nici o singură notă discordantă; am putut asculta acea muzică tristă, depărtată, fără a nutri dorinţa să alung niciuna din reminiscenţele ce le trezea. Cum aş fi putut nutri asemenea dorinţă de vreme ce toate erau indisolubil legate de ea, de geniul meu cel bun?

— Acum e rândul tău, Agnes, i-am spus în cele din urmă. Povesteşte-mi despre tine. Despre viaţa ta aproape că nu mi-ai spus nimic în tot acest timp!

— Ce ţi-aş putea spune? mi-a răspuns cu zâmbetu-i radios. Papa e sănătos. Precum vezi, trăim liniştiţi în casa noastră; am scăpat de griji, ne-am recăpătat casa; şi ştiind aceste lucruri, dragă Trotwood, ştii totul.

— Totul, Agnes? am întrebat-o.

S-a uitat la mine, şi peste chipul ei a fluturat parcă o umbră de mirare.

— Nimic altceva, surioară? am insistat.

Culoarea pe care tocmai o pierduse i-a revenit în obraz şi apoi a dispărut din nou, A zâmbit; cu tristeţe şi resemnare, parcă; şi a clătinat din cap.

Încercasem s-o stârnesc să-mi vorbească despre sentimentul la care făcuse aluzie mătuşa; căci, oricâtă durere aveau să-mi pricinuiască destăinuirile ei, se cuvenea să-mi strunesc inima şi să-mi fac datoria. Am băgat totuşi de seamă că era stingherită şi n-am stăruit.

— Ai mult de lucru, Agnes dragă?

— Cu şcoala? m-a întrebat, ridicând din nou ochii, deplin liniştită şi senină.

— Da. E obositor, nu-i aşa?

— E o muncă atât de plăcută, încât mi se pare că-i aproape o ingratitudine din parte-mi s-o numesc muncă.

— Ţie faptele bune niciodată nu-ţi par o corvoadă, i-am zis.

A roşit şi apoi a pălit din nou; şi când şi-a plecat capul, am observat din nou acelaşi zâmbet trist.

— N-ai vrea să aştepţi să-l vezi pe papa şi să stai toată ziua la noi? m-a întrebat voioasă Agnes. Poate că ai vrea să dormi în vechea ta odaie? A ta, căci aşa îi spuneam noi totdeauna.

Să rămân peste noapte, nu puteam, i-am spus, fiindcă îi făgăduisem mătuşii să mă întorc; dar bucuros voi sta până seara.

— Trebuie să lipsesc puţin, mi-a zis Agnes, dar iată, Trotwood, aici-s cărţile şi notele muzicale de altădată.

— Văd aici chiar şi florile de altădată, i-am spus, privind în jur; sau cel puţin soiurile de altădată.

— Mi-a făcut plăcere ca în timpul absenţei tale să păstrez toate cele aşa cum au fost când eram copii, mi-a explicat Agnes, zâmbind. Căci am fost, pare-mi-se, foarte fericiţi atunci.

— Fericiţi am fost, ştie Domnul! am încuviinţat.

— Şi fiece lucruşor care-mi aducea aminte de fratele meu mi-era un prieten drag, mi-a zis Agnes, întorcând către mine, cu o expresie afectuoasă, ochii ei sinceri. Până şi asta, a adăugat, arătându-mi punguţa pentru chei, ce-i atârna la brâu, parcă-mi zornăie la ureche o melodie de altădată!

A zâmbit din nou şi, ieşind pe uşiţa pe care intrase, a părăsit odaia.

Era datoria mea să păzesc şi să păstrez cu evlavie dragostea ei de soră. Era tot ce-mi mai rămăsese, şi era o comoară. Dacă aş fi zdruncinat vreodată temeliile sacrosanctei încrederi şi ale obişnuinţei pe care se rezema, aş pierde-o şi n-aş mai putea s-o redobândesc niciodată. Am privit în faţă, cu bărbăţie, această perspectivă. Cu cât o iubeam mai mult, cu atât mai puţin mi-era îngăduit s-o uit vreodată.

Am ieşit să mă plimb puţin; şi zărindu-l pe adversarul meu de odinioară, măcelarul – care ajunsese constable55 şi îşi atârnase toiagul în prăvălie – m-am dus să revăd locul unde m-am încăierat cu el; şi acolo am zăbovit gândindu-mă la miss Shepherd şi la cea mai mare dintre surorile Larkins, şi la toate simpatiile şi antipatiile mele din vremea aceea. Afară de Agnes, niciuna nu rezistase vremii; şi dânsa, ca o stea, strălucea deasupra mea, tot mai tare şi mai sus.

Când m-am înapoiat, mister Wickfield tocmai se întorsese de la grădina lui, situată la vreo două sau trei mile afară din oraş, unde se ducea să lucreze mai în fiecare zi. Era aşa cum mi-l zugrăvise mătuşa. Ne-am aşezat la masă împreună cu vreo cinci-şase fetiţe; şi mi s-a părut că dânsul nu era decât umbra mândrului portret din perete.

Pacea şi tihna, legate în amintirea mea de acele locuri, domneau din nou peste ele. La sfârşitul mesei, întrucât mister Wickfield n-a băut vin şi întrucât nici eu n-am vrut să beau, ne-am dus sus, unde Agnes împreună cu elevele ei cântau, se jucau şi lucrau. După ceai, fetiţele au plecat; şi am rămas noi trei, depănând amintiri din vremi apuse.

— Ştii prea bine, Trotwood, că am multe motive să regret… să regret şi să-mi fac amarnice mustrări în privinţa celor ce-am făcut în trecut, mi-a zis mister Wickfield, clătinându-şi capul albit. Cu toate acestea, chiar de mi-ar sta în putere, n-aş şterge trecutul cu buretele.

Privind la făptura de lângă el, îndată i-am dat crezare.

— Pentru că ar însemna totodată să şterg cu buretele, a urmat el, şi răbdarea şi devotamentul, şi credinţa şi dragostea filială pe care nu se cuvine să le uit vreodată, nici chiar de ar însemna să uit de mine însumi.

— Vă înţeleg, sir! i-am zis cu glas scăzut. Şi eu am – şi am avut întotdeauna – o adevărată veneraţie pentru aceste virtuţi.

— Dar nimeni, nici măcar dumneata, nu ştie, mi-a răspuns, cât de multe a făcut, câte a îndurat, cât s-a luptat! Draga de ea!

Îşi pusese, rugătoare, mâna pe braţul tatălui ei, ca să-l oprească; şi era foarte, foarte palidă.

— Bine, bine, i-a zis, oftând, şi, precum am înţeles, renunţând să mai amintească nu ştiu ce încercare prin care dânsa trecuse sau poate că mai urma să treacă în legătură cu ceea ce-mi spusese mătuşa. Da, da! Nu ţi-am vorbit niciodată de maică-sa, nu-i aşa, Trotwood. Ţi-a vorbit altcineva de ea?

— Niciodată, sir.

— Nu-s multe de spus, cu toate că am avut mult de suferit! S-a căsătorit cu mine împotriva voinţei tatălui ei. Şi acesta n-a mai vrut să ştie de ea. Înainte ca Agnes să vină pe lume, l-a rugat s-o ierte. Era un om foarte aspru, iar mama ei murise de mult. A refuzat-o. Asta i-a zdrobit inima.

Agnes s-a rezemat de umărul lui şi şi-a strecurat braţul în jurul gâtului lui.

— Avea o inimă iubitoare şi duioasă, şi aceasta fusese zdrobită, a urmat mister Wickfield. Ştiam cât de gingaşă era din fire. Nimeni n-ar fi putut s-o cunoască mai bine decât mine. M-a iubit din suflet, dar niciodată n-a fost fericită. Tot timpul a măcinat-o în taină această durere; şi fiind plăpândă şi descurajată, când a respins-o ultima oară – căci nu o dată îl rugase s-o ierte – s-a mistuit şi s-a prăpădit. Mi-a lăsat-o pe Agnes, care abia împlinise două săptămâni, şi părul cărunt, care, îţi aduci aminte, îl aveam când ai venit aici întâia oară.

A sărutat-o pe Agnes pe obraz.

— I-am purtat fetiţei mele o dragoste bolnăvicioasă, dar mintea mi-era răvăşită. N-am să insist asupra acestui lucru. Nu despre mine vreau să-ţi vorbesc, Trotwood, ci despre mama ei şi despre ea. Dacă am să-ţi împărtăşesc orice detaliu despre ceea ce sunt sau despre ce-am fost, ştiu că vei ghici totul. Cum este Agnes, n-am nevoie să-ţi mai spun. Întotdeauna în caracterul ei parcă am regăsit ceva din povestea bietei maică-sii; iată ce-am vrut să-ţi povestesc astă-seară, când, după mari schimbări, ne găsim din nou împreună. Şi ţi-am povestit totul.

Şi după ce l-am ascultat, capul lui plecat pe piept şi chipul ei îngeresc şi dragostea ei filială mi s-au părut şi mai patetice ca până atunci. Şi dacă aş fi avut nevoie de vreo imagine ca să-mi fixez în amintire seara revederii, cred că această scenă ar fi fost cea mai potrivită.

Peste puţin, Agnes s-a ridicat de lângă tatăl ei; şi trecând cu pas uşor la pian, ne-a cântat câteva vechi melodii, pe care adesea le mai ascultasem în încăperea aceea.

— Te gândeşti cumva să pleci din nou? m-a întrebat Agnes când m-am apropiat.

— Surioara mea ce zice?

— Sper că nu.

— Atunci îţi voi spune, Agnes, că nu mă gândesc.

— Îţi spun, Trotwood, pentru că m-ai întrebat că, după părerea mea, nici n-ar trebui să pleci, mi-a zis timid. Reputaţia şi succesul tot mai mare de care te bucuri îţi sporesc posibilităţile de a face bine; şi dacă eu, una, aş putea să-mi cruţ fratele, a urmat Agnes, privindu-mă în ochi, timpul poate că nu cruţă.

— Pe mine tu m-ai făcut ceea ce sunt, Agnes! Ar trebui să ştii mai bine decât oricine.

— Eu, pe tine, Trotwood?

— Da, Agnes, fetiţă dragă! i-am zis, înclinându-mă către dânsa. Azi, când ne-am întâlnit, am vrut să-ţi mărturisesc ceva care-mi stăruie în minte încă de la moartea Dorei. Îţi mai aduci aminte cum ai coborât în seara aceea, în salonaşul nostru, făcându-mi semn să privesc în sus, Agnes?

— Vai, Trotwood, mi-a răspuns ea, cu ochii umezi de lacrimi. Atât de iubitoare, atât de plină de încredere şi atât de tânără! Cum aş putea uita vreodată?

— Adesea m-am gândit că aşa cum, în clipa aceea, ai fost pentru mine ca o surioară, aşa ai fost întotdeauna. Neîncetat mi-ai făcut semn să privesc în sus, Agnes; neîncetat m-ai călăuzit către mai bine; neîncetat m-ai îndreptat spre ţeluri mai înalte.

S-a mulţumit să clatine din cap; dar printre lacrimi am desluşit acelaşi zâmbet trist şi resemnat.

— Şi pentru asta îţi sunt atât de recunoscător, Agnes, mă simt atât de legat de tine, încât nu găsesc un nume vrednic de afecţiunea ce-ţi port în adâncul inimii. Aş vrea să ştii, deşi nu mă pricep cum să-ţi spun, că toată viaţa am să-mi îndrept privirile spre tine şi am să mă las călăuzit de tine, aşa cum m-ai călăuzit prin bezna care a trecut. Orice s-ar întâmpla, orice legături noi te-ar prinde, orice schimbări ar putea interveni între noi, mereu spre tine-mi voi îndrepta privirile şi te voi iubi aşa cum te iubesc acum şi cum întotdeauna te-am iubit. Pentru mine vei rămâne în veci o mângâiere şi un reazem, aşa cum ai fost întotdeauna. Până în clipa morţii te voi avea de-a pururi în faţa mea, scumpă surioară, făcându-mi semn să privesc în sus!

Mi-a dat mâna şi mi-a spus că era mândră de mine şi de cuvintele mele; cu toate că îi aduceam laude pe care nu le merita nici pe departe. Apoi a continuat să cânte încetişor la pian, fără a-şi lua ochii de la mine.

— Ştii, Agnes, lucrurile ce le-am aflat în astă-seară parcă ar face parte integrantă din simţământul pe care l-am încercat când te-am văzut întâia oară, cu care am stat alături de tine pe vremea când eram băiat la şcoală.

— Ştiai că n-am mamă, mi-a răspuns zâmbind, şi asta te-a înduioşat în privinţa mea.

— Mai mult chiar, Agnes, îmi dădeam seama, ca şi cum aş fi cunoscut întreaga poveste, că erai înconjurată de o inexplicabilă aură de duioşie şi delicateţe; că era ceva care pe oricine altul l-ar fi putut înăcri (şi acum înţeleg că într-adevăr era ceva), dar pe tine, nu.

A cântat încetişor mai departe, continuând să se uite la mine.

— Ai să râzi de mine, Agnes, dacă am să-ţi spun că-mi fac plăcere aceste divagaţii?

— Nu!

— Sau dacă ţi-aş spune că încă de atunci mi-am dat, pare-mi-se, seama c-ai fi în stare să iubeşti şi să fii devotată în pofida oricăror deziluzii şi să nu încetezi a iubi niciodată, până la moarte? Ai râde de asemenea visuri?

— Vai, nu! Vai, nu!

O umbră de amărăciune i-a întunecat faţa o clipă, dar până să-mi treacă fiorul de spaimă ce mi-l pricinuise, a şi pierit fără urmă; şi dânsa a continuat să cânte la pian, privindu-mă cu zâmbetul ei senin.

În timp ce mă înapoiam, călare, prin noaptea singuratică, biciuit de vânt ca de nu ştiu ce reminiscenţe, mi-am adus aminte de această umbră şi m-a prins teama că era nefericită. Fericit nu eram nici eu; dar deocamdată izbutisem să închid cu lacăt şi pecete trecutul şi, amintindu-mi cum îmi făcuse semn să privesc în sus, m-am gândit că arătase către ceruri, unde, cândva, în lumea tainică de apoi, s-ar putea să-mi fie dat s-o iubesc cu o dragoste necunoscută pe pământ şi să-i povestesc despre zbuciumul zilelor când o iubisem pe tărâmul acesta.