Capitolul LIX.Întoarcerea

Am debarcat la Londra într-o seară friguroasă de toamnă. Era întuneric, ploua, şi într-un minut am văzut atâta ceaţă şi noroi cât nu văzusem într-un an întreg. Ca să găsesc o caretă, am fost nevoit să merg pe jos de la Custom House49 până la Monument; şi cu toate că faţadele, care priveau jgheaburile şi rigolele în care gâlgâia apa, îmi erau vechi cunoştinţe, mi-a fost cu neputinţă să nu recunosc că erau nişte cunoştinţe foarte murdare.

Am băgat de seamă adesea – şi presupun că toată lumea a băgat de seamă – că atunci când cineva părăseşte meleagurile unde era obişnuit să trăiască crede că plecarea lui va fi un semnal pentru numeroase schimbări. Uitându-mă pe portiera caretei, am observat că o veche clădire din Fish Street Hill, care de peste un veac nu fusese atinsă de mâna zugravilor, a zidarilor sau a dulgherilor, fusese dărâmată în lipsa mea; şi că o uliţă din apropiere, de mult vestită ca un focar de infecţie, era în curs de a fi canalizată şi lărgită; aproape că m-aş fi aşteptat să găsesc că şi catedrala Sf. Paul îmbătrânise.

Mă aşteptam să aflu că se petrecuseră schimbări şi în viaţa prietenilor. Mătuşa de mult se mutase înapoi la Dover, iar Traddles, chiar din primul semestru următor plecării mele, începuse să dobândească clienţi şi procese. Avea un birou la Gray's Inn50, şi în ultimele sale scrisori îmi adusese la cunoştinţă că spera să se căsătorească foarte curând cu cea mai drăguţă fată din lume.

Mă aşteptau abia în preajma Crăciunului; şi nici nu visau că m-aş putea întoarce atât de devreme. Dinadins îi amăgisem, ca să am plăcerea de a le face o surpriză. Totuşi, sucit fiind, eram cam îmbufnat, pentru că nu venise nimeni să-mi ureze bun venit şi pentru că singur şi tăcut, în trăsura care hodorogea pe caldarâm, străbăteam străzile cufundate în ceaţă.

Binecunoscutele magazine, cu vitrinele lor plăcut luminate, mi-au mai schimbat gândurile, aşa că atunci când am descins la cafeneaua din Gray's Inn, mă simţeam bine dispus. În primul moment mi-am amintit de vremea când trăsesem la „Crucea de aur” şi de schimbările petrecute de atunci încoace; dar asta era firesc.

— Ştiţi cumva unde locuieşte mister Traddles? l-am întrebat pe chelner în timp ce mă încălzeam în faţa căminului din cafenea.

— La Holborn Court, sir. Numărul doi.

— Dacă nu mă înşel, mister Traddles se bucură, printre jurişti, de o reputaţie din ce în ce mai bună, nu-i aşa?

— Se prea poate, sir, mi-a răspuns chelnerul, dar personal n-am cunoştinţă.

Chelnerul meu, un om pirpiriu, între două vârste, a chemat într-ajutor un alt chelner cu mai multă autoritate – un bărbat mai vârstnic, impozant, cu o cută de grăsime sub bărbie, care purta pantaloni bufanţi şi ciorapi negri – şi acesta, ridicându-se de la locul său, din celălalt capăt al cafenelei – unde şedea într-un fel de strană, flancat de o casă de bani, de un anuar, de o listă a membrilor asociaţiei şi de alte hârţoage şi hârtii – s-a apropiat.

— Mister Traddles, a zis chelnerul pirpiriu, Holborn Court, numărul doi.

Chelnerul cel impozant i-a făcut semn să plece şi s-a întors către mine cu un aer grav.

— Întrebam dacă mister Traddles din Holborn Court, numărul doi, nu se bucură, printre jurişti, de o reputaţie din ce în ce mai bună, i-am spus.

— Niciodată n-am auzit de el, mi-a răspuns chelnerul cel impozant cu o voce caldă de bas.

Am simţit compătimire pentru bietul Traddles.

— E tânăr, nu-i aşa? m-a întrebat chelnerul cel impozant, aţintindu-şi sever privirea asupra mea. De când lucrează la Gray's Inn?

— De vreo trei ani, i-am răspuns.

Chelnerul, care presupun că ocupa strana aceea de vreo patruzeci de ani, găsind că nu era cazul să se mai ocupe de un subiect atât de neînsemnat, m-a întrebat ce doream să comand.

Atunci mi-am dat seama că mă aflam din nou în Anglia, şi mi-a părut foarte rău pentru Traddles. Se părea că n-are nici o perspectivă. Am comandat supus o porţie de peşte şi un beef-steak şi am rămas în faţa căminului, reflectând că era sortit să nu iasă din anonimat.

Urmărindu-l pe chelnerul cel impozant cum se depărta, m-am gândit fără să vreau că grădina în care cu încetul ajunsese să se dezvolte această floare era un loc cam neprielnic. Avea ceva impunător, ceva ţeapăn, învechit, solemn, venerabil. M-am uitat jur împrejur prin cafeneaua a cărei podea era presărată cu nisip, întocmai ca pe vremea când chelnerul debutase ca picol, dacă fusese picol vreodată, ceea ce nu părea deloc probabil; m-am uitat la mesele lucii, care-mi oglindeau chipul în adâncimile transparente ale mahonului; la candelabrele ireproşabile dichisite şi lustruite; şi la bogatele draperii verzi, cu galerii de alamă, care despărţeau boxele; şi la cele două focuri mari de cărbune, care ardeau vesel; la şirurile de garafe pântecoase, mândre parcă la gândul că jos, în beci, se aflau butoaie pline cu vin scump de Porto; şi mi s-a părut că atât Anglia, cât şi citadela justiţiei britanice erau tare greu de luat cu asalt. M-am dus sus în camera mea, să mă schimb, căci hainele-mi erau ude; şi mărimea acestei odăi, de modă veche, cu lambriuri (îmi aduc aminte că se afla chiar deasupra porţii boltite prin care se intra la Gray's Inn) şi imensitatea tihnită a patului cu baldachin, sprijinit pe patru stâlpi, precum şi severitatea neînduplecată a scrinului, toate parcă priveau posomorâte şi încruntate destinul lui Traddles sau al oricărui alt tânăr îndrăzneţ. Am coborât apoi să iau cina; şi totul, de la încetineala serviciului până la liniştea ce domnea în local – era aproape gol, fiindcă vacanţa cea mare nu se sfârşise încă – părea să demonstreze cu elocinţă că Traddles era cutezător şi că nu avea decât slabe şanse să-şi facă o situaţie înainte de zece-douăzeci de ani.

Cât fusesem plecat, asemenea lucruri nu văzusem nicăieri, şi acuma toate speranţele mele în privinţa lui Traddles se spulberaseră. Chelnerul cel impozant se săturase de mine. Nu s-a mai apropiat de masa mea; s-a dus să se ocupe de un bătrân gentleman, cu jambiere lungi, căruia i-a pus în faţă un clondir de Porto special, care venise parcă singur şi de bunăvoie din pivniţă, deoarece nu-l comandase. Celălalt chelner m-a informat în şoaptă că gentleman-ul cel bătrân, un specialist în transferuri imobiliare, retras din afaceri, locuia în Gray's Inn Square şi avea o avere considerabilă, pe care se zicea c-ar avea de gând s-o lase moştenire fiicei spălătoresei sale; şi că mergea vestea c-ar avea închis în biroul lui un serviciu de masă de argint ce se oxidase de când nu mai fusese folosit şi din care nici unui muritor nu-i fusese dat să vadă mai mult decât o lingură şi o furculiţă. După ce am auzit şi asta, am socotit că Traddles era pierdut; şi mi-am întărit convingerea că pentru el nu există speranţă nici de leac.

Arzând de nerăbdare să-mi revăd vechiul prieten, am mâncat repede, ceea ce desigur n-a făcut o bună impresie asupra oberchelnerului, şi am ieşit în grabă pe uşa din dos. Am ajuns îndată la Holborn Court, numărul doi, şi văzând la uşă o firmă care arăta că mister Traddles locuia la ultimul etaj, am pornit în sus pe trepte. Era o scară veche, prăpădită, slab luminată la fiecare palier de câte un opaiţ, al cărui fitil pâlpâia sub un glob de sticlă murdară.

În timp ce urcam, poticnindu-mă, mi s-a părut că aud râsete voioase; nu râsetele vreunui avocat sau secretar de avocat, ci râsetele a două sau trei fete vesele. Dând să mă opresc ca să ascult, am nimerit cu piciorul într-o gaură – căci onorabila asociaţie Gray's Inn neglijase să înlocuiască o scândură putredă – şi am căzut, făcând oarecare zgomot, iar când m-am ridicat, nu se mai auzea nimic.

Mi-am continuat drumul orbecăind cu grijă, şi când am găsit uşa pe care stătea scris „Mr. TRADDLES” şi am băgat de seamă că era deschisă, inima a început să-mi bată foarte tare. Am ciocănit. A urmat un mare du-te-vino, dar n-a venit nimeni. Am ciocănit din nou.

Un băieţaş isteţ, care părea să îndeplinească şi funcţia de curier şi aceea de secretar, s-a ivit la uşă gâfâind şi s-a uitat la mine sfidându-mă parcă să fac dovada că într-adevăr ar gâfâi.

— E acasă mister Traddles? l-am întrebat.

— Da, sir, dar e ocupat.

— Vreau să-i vorbesc.

După ce m-a cercetat o clipă, băieţaşul cel isteţ s-a hotărât să-mi dea drumul înăuntru; şi deschizând mai larg uşa, m-a condus într-o mică anticameră, din care am trecut într-o odăiţă, unde m-am trezit faţă în faţă cu vechiul meu prieten, care (gâfâind şi el) şedea la o masă, aplecat asupra unor hârtii.

— Doamne, Dumnezeule! Copperfield! a izbucnit Traddles când şi-a ridicat privirea, şi s-a năpustit în braţele mele, iar eu l-am strâns la piept.

— Cum îţi mai merge, dragă Traddles?

— Bine, dragul meu, dragul meu Copperfield, nu am a-ţi da decât veşti bune!

Plângeam amândoi, de bucurie.

— Măi, băiete dragă! a urmat Traddles, răvăşindu-şi părul de surescitare, ceea ce, de fapt, era cu totul de prisos. Scumpul meu Copperfield, prietenul meu pierdut de atâta amar de vreme, fii binevenit, cât mă bucur să te revăd! Vai ce ars de soare mai eşti! Ce bucuros sunt că te văd! Îţi spun, iubitul meu Copperfield, pe cuvântul meu de cinste şi pe viaţa mea, că niciodată, niciodată n-am fost atât de fericit!

Nici eu nu aveam cuvinte ca să-mi exprim emoţia. Şi în primul moment nici n-am fost în stare să vorbesc.

— Măi, băiete dragă! a repetat Traddles. Şi ai ajuns atât de celebru! Gloriosul meu Copperfield! Doamne, Dumnezeule, când ai venit, de unde ai venit, ce-ai mai făcut?

Fără a se opri nici o clipă ca să primească răspuns la întrebările lui, Traddles, care mă aşezase într-un fotoliu lângă cămin, cu o mână aţâţa de zor focul, iar cu cealaltă, trăgea de fularul meu, pe care în zăpăceala lui îl luase drept palton. Fără a lăsa cleştele din mână, m-a îmbrăţişat din nou şi l-am îmbrăţişat şi eu; şi amândoi, râzând şi ştergându-ne lacrimile, ne-am aşezat lângă cămin şi ne-am strâns din nou mâna.

— Când mă gândesc, dragul meu, mi-a zis Traddles, că erai pesemne în drum spre casă şi că totuşi n-ai apucat să iei parte la ceremonie!

— Care ceremonie, dragă Traddles?

— Doamne, Dumnezeule! a sărit Traddles, holbând ochii, cum avea obiceiul. N-ai primit ultima mea scrisoare?

— Dacă în ea era vorba de vreo ceremonie, desigur că nu.

— Păi, dragă Copperfield, mi-a zis Traddles, zburlindu-şi părul cu amândouă mâinile şi apoi punându-le pe genunchii mei, află că m-am însurat!

— Te-ai însurat! am exclamat bucuros.

— Da, slavă Domnului! a spus Traddles. Cu Sophy… Ne-a cununat pastorul Horace… în Devonshire… Şi o să-ţi spun, dânsa e colo, la fereastră, după perdea. Uite-o!

Spre uimirea mea, în clipa aceea, cea mai drăguţă fată din lume a ieşit din ascunzătoare, râzând şi cu faţa îmbujorată. Şi cred că o nevastă mai veselă, mai drăguţă, mai fericită şi mai radioasă nici că s-a văzut de când lumea (ceea ce, de altfel, i-am şi spus pe loc). Am sărutat-o, ca un vechi prieten, şi le-am urat din toată inima multă fericire.

— Dragă Doamne! a strigat Traddles. Ce minunată revedere! Dar teribil te-ai mai bronzat, Copperfield! Vai, Doamne, ce fericit sunt!

— Şi eu, am zis.

— Şi eu, zău, sunt fericită! a protestat Sophy, râzând şi roşindu-se.

— Suntem toţi cât se poate de fericiţi! a zis Traddles. Chiar şi fetele sunt fericite. Vai, Doamne, am uitat cu desăvârşire.

— Ce-ai uitat? l-am întrebat.

— Fetele, mi-a zis Traddles, surorile nevestei. Stau la noi. Au venit să vadă Londra. De fapt, ştii, în clipa când… dar spune, Copperfield, tu ai fost acela care s-a poticnit pe scară?

— Da, eu, i-am răspuns râzând.

— Ei bine, când te-ai poticnit pe scară, tocmai mă jucam cu ele. Ne jucam anume de-a baba-oarba. Dar cum asemenea jocuri nu prea sunt la locul lor la Westminster Hall51 şi cum, dacă le-ar fi văzut un client, nu prea i-ar fi făcut impresie bună, când au auzit zgomotul, au şters-o. Şi acum sunt sigur că trag cu urechea, a adăugat Traddles, uitându-se la uşa care dădea în cealaltă odaie.

— Îmi pare rău, i-am spus râzând, c-am pricinuit o asemenea panică.

— Pe cuvântul meu, mi-a răspuns Traddles încântat, n-ai fi zis aşa dacă le-ai fi văzut cum, după ce ai bătut la uşă, au luat-o la goană şi apoi s-au întors fuga să-şi adune de pe jos pieptenii ce-i pierduseră, şi apoi din nou s-au împrăştiat, ca turbate. Iubito, vrei să te duci să le chemi?

Sophy a ieşit repede şi am auzit cum a fost întâmpinată cu hohote de râs în odaia alăturată.

— Ce muzică plăcută, nu-i aşa, dragă Copperfield? mi-a zis Traddles. Îţi creşte inima s-o auzi. Parcă înveseleşte zidurile astea bătrâne. Pentru un biet burlac, care toată viaţa a trăit singur, e o adevărată încântare, crede-mă! E minunat! Sărmanele, au suferit o pierdere grea prin plecarea scumpei mele Sophy – care, te asigur, Copperfield, este şi a fost întotdeauna cea mai drăguţă fată din lume! – şi n-am cuvinte să-ţi spun cât sunt de fericit când le văd atât de voioase! E fermecător, Copperfield, să trăieşti în mijlocul unor fete tinere! Nu prea se potriveşte, cu rigorile profesiei, dar e fermecător!

Băgând de seamă că se fâstâcise, am ghicit că în inima lui simţitoare se ivise temerea că spusele lui ar fi putut să mă întristeze, şi atunci l-am aprobat cu atâta căldură, încât am reuşit să-l liniştesc şi să-i fac plăcere.

— Trebuie să-ţi spun, însă, dragă Copperfield, a urmat amicul meu, că felul cum ne-am instalat e compromiţător din punct de vedere profesional. Chiar şi faptul că Sophy stă aici e compromiţător. Dar altă locuinţă n-avem. Am pornit în larg într-o luntre uşurică, dar suntem gata să înfruntăm orice greutăţi. Sophy e o gospodină extraordinară! Ai să rămâi cu gura căscată când am să-ţi arăt cum a găsit culcuş pentru fiecare fată. Nici eu nu ştiu cum s-a descurcat!

— Au venit multe dintre surori aici la tine? am întrebat.

— Cea mai mare, mi-a răspuns Traddles cu glas scăzut şi pe un ton confidenţial, Caroline, zisă şi Frumoasa. Apoi Sarah, ştii, aia despre care ţi-am povestit că are ceva la şira spinării. Acum e mult, mult mai bine! Şi cele două surori mai mici, pe care le-a crescut Sophy. Şi Louisa.

— Ce vorbeşti?! am exclamat.

— Da! a urmat Traddles. Tot apartamentul – adică biroul – se compune din trei odăi; dar Sophy a aranjat lucrurile admirabil şi au unde dormi fiecare cât se poate de comod. Trei în camera asta, mi-a arătat Traddles. Două în cealaltă.

N-am putut să mă stăpânesc şi am privit în jur, să văd ce mai rămăsese pentru mister şi missis Traddles. Traddles mi-a ghicit gândul.

— Păi, cum ţi-am spus, suntem gata să înfruntăm orice primejdie, aşa că săptămâna trecută ne-am înjghebat un culcuş aici, pe podea, mi-a explicat Traddles. Mai avem o odăiţă la mansardă – o odăiţă foarte drăguţă când te obişnuieşti – pe care Sophy a tapetat-o singură ca să-mi facă o surpriză; acolo locuim deocamdată. E o încăpere fermecătoare, are ceva foarte boem. De sus ai o privelişte minunată!

— În sfârşit, iată-te însurat şi fericit, dragă Traddles! i-am spus. Nici nu ştii cât mă bucur!

— Îţi mulţumesc, dragă Copperfield! mi-a răspuns Traddles, strângându-mi iar mâna. Sunt cât se poate de fericit! Iată, aici e şi vechea ta cunoştinţă, a urmat el, arătându-mi cu un aer triumfător vasul de flori. Şi postamentul lui, şi colo e măsuţa cu placa de marmoră! Şi, precum vezi, toată mobila este simplă şi practică. Cât priveşte argintăria, dragă Doamne, n-avem nici măcar o linguriţă.

— O să-ţi cumperi din ce vei agonisi, nu-i aşa? i-am zis râzând.

— Chiar aşa, o să-mi cumpăr din ce voi agonisi, a încuviinţat Traddles. Avem noi, fireşte, linguriţe cu care să ne amestecăm ceaiul. Dar sunt de aliaj Britannia52.

— Cu atât mai frumoasă o să-ţi pară argintăria când ai s-o cumperi, i-am spus.

— Asta ziceam şi noi! a exclamat Traddles. După care, cu glas scăzut şi pe un ton confidenţial, a adăugat: Vezi, dragă Copperfield, după ce am depus concluziile în procesul lui DOE dem.53 JIPES versus WIGZELL, care mi-a fost de mult folos în cariera mea, m-am dus la Devonshire şi, între patru ochi, am avut o convorbire foarte serioasă cu reverendul Horace. Am stăruit asupra faptului că Sophy, care, te asigur, Copperfield, e cea mai drăguţă fată din lume…

— Sunt încredinţat că e! l-am liniştit eu.

— Şi într-adevăr este! a urmat Traddles. Dar mi-e teamă că m-am cam depărtat de subiect. Îţi spuneam de reverendul Horace?

— Îmi spuneai c-ai stăruit asupra faptului…

— Aşa e! Asupra faptului că Sophy şi cu mine suntem de multă vreme logodiţi şi că Sophy, cu voia părinţilor ei, ar fi foarte bucuroasă să mă ia… într-un cuvânt, a zis Traddles, cu vechiul lui zâmbet deschis, să mă ia aşa cum sunt, cu tacâmuri Britannia. Prea bine. Atunci i-am propus reverendului Horace – care este un preot excelent şi ar merita să ajungă episcop, sau cel puţin să ducă o viaţă îndestulată, fără a mai fi silit să strângă cureaua – i-am propus, zic, să mă căsătoresc cu Sophy în clipa când voi reuşi să agonisesc două sute cincizeci de lire pe an şi voi avea temei să cred că în anul următor am să realizez tot atâta, dacă nu mai mult, şi când voi fi în stare să mobilez decent o căsuţă ca asta. Mi-am permis să-i arăt că amândoi am avut destulă răbdare timp de atâţia ani; împrejurarea că Sophy este atât de necesară acasă, i-am zis, n-ar trebui să-i facă pe părinţii ei să nu o lase să-şi facă un rost în viaţă. Mă înţelegi?

— Fireşte, n-ar trebui, i-am zis.

— Sunt fericit, Copperfield, că eşti de această părere, a urmat Traddles, pentru că, fără să-i aduc vreo învinuire reverendului Horace, sunt de părere că uneori părinţii şi fraţii şi alte rude se arată cam egoişti în asemenea împrejurări. Ce să-ţi mai spun! I-am arătat de asemenea că doream din toată inima să fiu de folos întregii familii, şi dacă voi ajunge să-mi fac o situaţie şi i s-ar întâmpla ceva, vreau să spun reverendului Horace…

— Înţeleg.

—… sau prea scumpei sale soţii… voi fi fericit să iau asupra mea datoriile părinteşti în privinţa fetelor. Mi-a dat un răspuns admirabil, cât se poate de măgulitor, şi mi-a dat cuvântul că va obţine el consimţământul scumpei missis Crewler. Au avut însă mult de furcă cu ea. I s-a ridicat de la picioare la piept, şi apoi la cap…

— Ce i s-a ridicat? l-am întrebat.

— Durerea, mi-a răspuns Traddles, cu un aer foarte serios. Ciuda. Cum ţi-am mai spus şi altă dată, e o femeie superioară, dar are mâinile şi picioarele paralizate. De câte ori are vreo supărare, o dor picioarele; dar atunci durerea i s-a ridicat la piept şi apoi la cap şi i-a cuprins întreg organismul, ceea ce ne-a alarmat. Totuşi, mulţumită îngrijirii neobosite şi dragostei cu care a fost înconjurată, şi-a revenit, şi ieri s-au împlinit şase săptămâni de când ne-am căsătorit. Nu-ţi închipui, Copperfield, ce monstru mi s-a părut că sunt, atunci când am văzut toată familia plângând şi leşinând ba unul, ba altul. Missis Crewler nici n-a vrut să mă vadă înainte de plecare – nu putea încă să mă ierte că i-am răpit fata – dar are inimă bună, şi între timp m-a iertat. Nu mai departe decât azi dimineaţă am primit din partea ei o scrisoare minunată.

— Într-un cuvânt, i-am spus, eşti fericit, dragă prietene, cum meriţi să fii.

— Vai! Spui asta numai pentru că ţii la mine! a râs Traddles. Dar, de fapt, să ştii că sunt de invidiat. Muncesc din răsputeri şi nu mă mai satur studiind culegerile de jurisprudenţă. Zi de zi mă scol la cinci, dar nu-mi pasă. În timpul zilei nu las fetele să se arate deloc, în schimb, seara petrecem împreună. Şi te rog să mă crezi că-mi pare rău că ne părăsesc marţi, adică în ajun de Michaelmas54. Dar iată-le, au venit! mi-a spus Traddles tare, renunţând la tonul confidenţial. Îmi daţi voie, mister Copperfield, miss Crewler… miss Sarah… miss Louisa… Margaret şi Lucy!

Erau ca un buchet de trandafiri; radiau prospeţime şi sănătate. Toate erau foarte drăguţe, iar miss Caroline era foarte frumoasă; dar căutătura luminoasă a Sophyei avea ceva senin, ceva duios şi cald care mi s-a părut mai de preţ decât frumuseţea şi care m-a încredinţat că prietenul meu făcuse o bună alegere. Am luat loc cu toţii în jurul căminului, în timp ce băieţaşul cel isteţ, despre care mi-am dat seama că adineauri îşi scosese sufletul zorindu-se să pună hârtiile şi dosarele pe masă, acuma s-a apucat să le strângă şi să pregătească serviciul de ceai. După care, s-a retras şi, trântind uşa de afară, s-a dus la culcare. Missis Traddles, a cărei privire caldă, odihnitoare, strălucea de plăcere, după ce a servit ceaiul, s-a aşezat într-un colţ lângă foc şi s-a apucat să prăjească pâinea tăiată felii.

Şi în acelaşi timp mi-a povestit că se văzuse cu Agnes. În călătorie de nuntă, „Tom” o dusese în Kent, şi cu acest prilej o vizitase şi pe mătuşa mea; atât mătuşa, cât şi Agnes erau bine sănătoase şi nu vorbiseră decât despre mine. Tot timpul cât fusesem în străinătate, „Tom” mereu se gândise la mine. Invoca numele lui la fiecare pas. Nu încăpea îndoială că „Tom” era idolul vieţii ei; şi că de pe acest piedestal n-avea să-l clatine nimic niciodată; şi că orice s-ar întâmpla, dânsa avea să se încreadă de-a pururi în cuvântul lui şi îl va cinsti din toată inima.

M-a amuzat foarte mult respectul pe care atât ea, cât şi Traddles, îl arătau „Frumuseţii”. Nu ştiu dacă l-am găsit foarte la locul lui, dar mi s-a părut înduioşător şi caracteristic. Dacă vreodată Traddles a regretat că nu avea încă linguriţele pe care urma să le cumpere, atunci nu mă îndoiesc că a regretat în clipa când i-a servit ceaiul „Frumuseţii”. Iar dacă blânda şi modesta lui soţie se va fi fălit faţă de cineva vreodată, convins sunt că n-a făcut-o pentru alt motiv decât că era sora „Frumuseţii.” Era vădit că micile semne de răsfăţ şi toanele, pe care le manifesta erau considerate de Traddles şi de soţia lui că reprezentau apanajul ei natural şi dreptul ei din născare. Şi nici dacă dânsa s-ar fi născut regină, iar ei, nişte biete albine lucrătoare, n-ar fi putut fi mai împăcaţi şi mulţumiţi decât erau cu soarta lor.

Uitarea de sine de care dădeau dovadă m-a încântat. În ochii mei, felul cum se mândreau cu aceste fete şi cum le făceau toate gusturile a constituit o mărturie cât se poate de îmbucurătoare a vredniciei lor. În seara aceea, într-un singur ceas, Traddles a fost mângâiat nu o dată, ci de zece, douăsprezece ori, de una sau alta dintre cumnatele sale, cu epitetul de „iubitule”; şi s-a văzut rugat ba să ia, ba să care ceva, ba să dea jos, ba să ridice, ba să caute, ba să le aducă ceva. Afară de asta, fără concursul lui Sophy, nu făceau nici cel mai mic lucru. Dacă vreunei i se desfăcea părul, nimeni afară de Sophy nu era în stare să i-l prindă la loc. Dacă vreuna nu ţinea minte o anumită melodie, nimeni afară de Sophy nu era în stare s-o fredoneze corect. Dacă vreuna voia să-şi aducă aminte numele unei localităţi din Devonshire, numai Sophy trebuia să-l ştie. Dacă vreuna avea chef să scrie acasă, singura căreia i se putea încredinţa sarcina de a redacta scrisoarea dimineaţa, înainte de micul dejun, tot Sophy era. Dacă se întâmpla ca vreuna să se încurce la tricotat, nimeni alta decât Sophy putea s-o descurce. Erau stăpânele necontestate ale casei, iar Sophy şi Traddles le serveau. Câţi copii va fi crescut Sophy la viaţa ei, nu ştiu; dar mi se pare că ştia pe de rost toate cântecele de leagăn ce s-au cântat vreodată în limba engleză; şi era în stare să execute, unele după altele, cu o voce cristalină, zeci de asemenea cântece (fiecare dintre surori dorind altă melodie, şi Frumuseţea rostindu-se, în general, în ultimă instanţă), ceea ce mă uluia. În ciuda acestor pretenţii, toate surorile, fără nici o excepţie, se arătau foarte atente şi respectuoase atât faţă de Sophy, cât şi faţă de Traddles. Iar când am plecat împreună cu Traddles, care a ţinut să mă petreacă până la cafeneaua „Gray's Inn”, am plecat cu convingerea că de când eram pe lume, încă niciodată nu-mi fusese dat să văd un cap cu o chică mai rebelă sau orice cap în genere asupra căruia să se abată o asemenea rafală de sărutări.

A fost o seară de care mi-am amintit cu plăcere chiar şi după ce, ajungând la destinaţie, i-am urat noapte bună lui Traddles şi ne-am despărţit. Nici dacă aş fi văzut înflorind o mie de trandafiri în cămăruţele acelea situate la ultimul etaj al unei clădiri din jerpelitul Gray's Inn, tot nu le-ar fi putut lumina şi înfrumuseţa mai mult. Prezenţa acelor fete din Devonshire în mijlocul clasoarelor şi a birourilor severe ale avocaţilor; faptul, că luasem ceai şi mâncasem pâine prăjită şi ascultasem cântece de leagăn, în ambianţa posomorâtă creată de nisiperniţe, pergamente, şnururi roşii, bastonaşe de ceară colbuite, sticle de cerneală, topuri de hârtie velină şi de concept, colecţii de jurisprudenţă, citaţii, mandate, acţiuni şi note de speze mi se părea de domeniul fanteziei aşa cum de domeniul fanteziei mi s-ar fi părut dacă aş fi visat că slăvita familie a sultanului ar fi fost înscrisă pe lista avocaţilor şi ar fi adus cu ea la Gray's Inn Hall pasărea vorbitoare, copacul care cântă şi apa de aur. În orice caz, am băgat de seamă că mă despărţisem de Traddles şi că mă întorsesem la cafenea fără a mai avea temeri în privinţa viitorului său. Şi am început să cred că, în ciuda părerii contrarii a tuturor oberchelnerilor din Anglia, avea să răzbească.

După ce mi-am tras un scaun în dreptul căminului din cafenea, ca să mă gândesc mai pe îndelete la Traddles, treptat am încetat să mai meditez asupra fericirii lui şi m-am apucat să schiţez planuri de viitor, privind jăraticul, şi pe măsură ce acesta se făcea scrum şi se stingea, m-am întors cu gândul la marile supărări şi pierderi pe care le încercasem în viaţă. De trei ani, de când părăsisem Anglia, nu mai văzusem foc de cărbuni, cu toate că nu o dată urmărisem câte un foc de buşteni prefăcându-se în cenuşă albă ca promoroaca ce se cernea peste grămada de scrum din vatră, în care imaginaţia mea copleşită de amărăciune vedea rămăşiţele nădejdilor defuncte.

Eram în stare acum să meditez asupra trecutului cu seriozitate, fără amărăciune; şi să privesc viitorul cu îndrăzneală. Casă în adevăratul sens al cuvântului, nu mai aveam. Pe aceea în sufletul căreia aş fi putut stârni o dragoste mai adâncă o învăţasem să se poarte cu mine ca o soră. Dar într-o bună zi avea să se mărite şi se vor ivi noi pretendenţi la solicitudinea ei; şi astfel, nu va afla niciodată iubirea ce se înfiripase în inima mea. Era drept să plătesc pentru elanurile mele pripite. Culegeam ceea ce semănasem.

Tocmai meditam că de aş fi izbutit să-mi strunesc inima cu adevărat şi de aş fi fost în stare să mă stăpânesc şi să-mi asum cu seninătate în căminul ei rolul pe care dânsa cu seninătate îl deţinuse în al meu… când deodată mi-am dat seama că privirea-mi se oprise asupra unei arătări care, legată fiind de amintirile mele mai vechi, ar fi putut să răsară din pâlpâirile jăraticului.

Mărunţelul mister Chillip, doctorul, care, chiar în capitolul întâi al acestei povestiri, mi-a făcut servicii pentru care i-am rămas îndatorat, şedea în penumbră, în colţul opus, şi citea un ziar. Era destul de înaintat în vârstă, dar, fiind blajin şi liniştit din fire, era atât de puţin schimbat, încât mi s-a părut că arăta la fel ca în seara când luase loc în salonaşul casei noastre, aşteptând venirea mea pe lume.

Mister Chillip se mutase de la Blunderstone de vreo şase sau şapte ani şi de atunci nu-l mai văzusem. Şedea foarte liniştit şi citea ziarul, cu capul puţin aplecat, şi cu un pahar de vin de Xeres încălzit alături. Avea un aer atât de politicos şi atât de afabil, încât ai fi zis că tocmai cerea iertare ziarului că se încumeta să-l citească.

M-am dus la el şi i-am spus:

— Ce mai faceţi, mister Chillip?

A fost foarte tulburat că din senin se vedea interpelat de un necunoscut şi mi-a răspuns domol, cum îi era obiceiul:

— Vă mulţumesc, sir, sunteţi foarte amabil. Vă mulţumesc, sir. Sper că sunteţi sănătos şi dumneavoastră.

— Nu vă mai amintiţi de mine? l-am întrebat.

— Drept să vă spun, sir, mi-a răspuns mister Chillip, zâmbind sfios şi clătinând din cap, în timp ce mă cerceta cu privirea, am impresia că mi-e cunoscut ceva în înfăţişarea dumneavoastră, sir, dar numele dumneavoastră nu mi-l pot aminti.

— Şi totuşi l-aţi cunoscut mult înainte de a-l fi aflat eu.

— Adevărat, sir? Nu cumva am avut cinstea de a fi fost în exerciţiul profesiei în clipa când…

— Da.

— Ei, Doamne! a exclamat mister Chillip. Fără îndoială însă că de atunci v-aţi schimbat mult?

— Foarte probabil, i-am răspuns.

— Atunci, sir, vă rog să mă iertaţi, dar am să vă cer să-mi spuneţi cum vă cheamă.

Când mi-a auzit numele, a fost sincer emoţionat. Mi-a scuturat mâna, ceea ce pentru el însemna un act deosebit de violent, căci de obicei se mărginea să întindă vârful degetelor la un ţol, doi, de şold şi se arăta foarte indispus dacă i le apuca cineva. Chiar şi data asta, imediat ce şi-a putut desprinde mâna din strânsoare, a băgat-o în buzunarul vestonului, uşurat parcă la gândul că scăpase nevătămată.

— Ei, Doamne, sir! a exclamat mister Chillip, înclinând puţin capul şi fixându-mă. Va să zică dumneavoastră sunteţi mister Copperfield? Vă rog să mă credeţi, sir, că v-aş fi recunoscut dacă mi-aş fi permis să mă uit mai îndeaproape la dumneavoastră. Semănaţi, sir, foarte bine cu răposatul tatăl dumneavoastră.

— N-am avut fericirea să-mi văd tatăl.

— Foarte adevărat, sir, a zis mister Chillip, căutând să mă consoleze. Şi foarte regretabil din toate punctele de vedere! Să nu credeţi, sir, că faima dumneavoastră n-a ajuns până în părţile noastre, a adăugat mister Chillip, iarăşi clătinând uşor din cap. Bănuiesc că trebuie să fie mare fierbere aici, a urmat mister Chillip, bătându-se cu arătătorul pe frunte. Îmi închipui că-i o muncă obositoare, sir!

— Unde locuiţi acum? l-am întrebat, luând loc lângă el.

— La câteva mile de Bury St. Edmund's, sir, unde missis Chillip a intrat în posesia unei mici proprietăţi lăsate prin testament de tatăl ei. Mi-am cumpărat un cabinet acolo şi sunt sigur că vă face plăcere să aflaţi că-mi merge bine. Fiica mea a crescut, a ajuns o fetişcană înaltă şi voinică, sir, a zis mister Chillip, clătinând iarăşi din cap. Nu mai departe decât săptămâna trecută, maică-sa, ca să-i lungească rochiile, a fost nevoită să dea drumul la două tivuri. Vedeţi, sir, trece vremea!

Făcând această reflecţie, mister Chillip şi-a dus la buze paharul gol, aşa că i-am propus să i-l umplu şi să-mi îngăduie să beau şi eu la masa lui.

— Vedeţi, sir, mi-a răspuns cu glas domol, nu-s de prins să beau mai mult; dar nu-mi pot refuza plăcerea de a sta de vorbă cu dumneavoastră. Ca ieri am avut, pare-mi-se, cinstea de a vă îngriji de pojar. Şi v-aţi vindecat straşnic de iute, sir!

I-am mulţumit pentru acest compliment şi am comandat încă o sticlă de vin de Xeres încălzit, care ne-a fost adusă imediat.

— Mă destrăbălez peste măsură, a declarat mister Chillip, agitând paharul, dar în asemenea ocazii rare nu pot rezista! Nu v-aţi făcut un cămin, sir?

Am clătinat din cap.

— Am auzit c-aţi suferit o pierdere dureroasă acum câtva timp. Am aflat de la sora tatălui dumneavoastră vitreg. O fire foarte hotărâtă, sir, nu-i aşa?

— Aşa-i, i-am spus, destul de hotărâtă. Unde aţi văzut-o, mister Chillip?

— Nu ştiaţi, sir, mi-a răspuns mister Chillip, cu zâmbetul cel mai blajin din lume, că tatăl dumneavoastră vitreg mi-e din nou vecin?

— Nu.

— Mi-e vecin, sir. S-a căsătorit cu o tânără din partea locului, care are o moşioară frumuşică, biata fată… Dar spuneţi-mi, sir, vă convine munca asta cerebrală? Nu găsiţi că-i prea obositoare? m-a întrebat mister Chillip, privindu-mă admirativ, lăsând capul într-o parte ca un măcăleandru.

Am ocolit răspunsul şi am adus iar vorba despre familia Murdstone.

— Am aflat că dânsul s-a recăsătorit. Sunteţi cumva medicul familiei? l-am întrebat.

— Nu tocmai. M-au chemat însă din când în când, mi-a răspuns. Se constată o deosebită localizare frenologică a fermităţii de caracter la mister Murdstone şi la sora lui, sir.

Drept răspuns, i-am aruncat o privire atât de grăitoare, încât, încurajat de ea şi de vinul de Xeres, mister Chillip a scuturat de câteva ori din cap şi, îngândurat, a exclamat:

— Ei, Doamne! Aduceri-aminte din vremurile de demult, mister Copperfield!

— Şi fratele şi sora şi-au păstrat vechile năravuri?

— Ştiţi, sir, mi-a răspuns mister Chillip. Medicul, deoarece pătrunde în intimitatea atâtor familii, nu s-ar cuveni să aibă ochi şi urechi decât pentru ceea ce îl priveşte ca profesionist. Totuşi, trebuie să vă spun, sir, că sunt foarte severi, atât în ce priveşte lumea asta, cât şi cea de apoi.

— În lumea de apoi sper că n-au să aibă nimic de spus! i-am replicat. Dar ce mai învârtesc pe lumea asta?

Mister Chillip a clătinat din cap, a agitat puţin paharul şi a început să soarbă din el.

— Era o femeie foarte drăguţă, sir! mi-a zis cu un glas plângăreţ.

— Actuala missis Murdstone?

— Da, e o femeie cu adevărat drăguţă, şi cât se poate de amabilă! Missis Chillip este de părere că de când s-a măritat nu mai e acelaşi om şi că a căzut într-o melancolie vecină cu nebunia. Şi, credeţi-mă, sir, femeile sunt foarte pătrunzătoare, a conchis sfios mister Chillip.

— Presupun că i-au pus piciorul pe grumaz şi-au silit-o să se dea după tiparul lor cel josnic. Dumnezeu s-o aibă în pază! S-a zis cu ea.

— Vedeţi, sir, la început au fost certuri cumplite, vă asigur, dar acum a ajuns ca o umbră. Să nu mi-o luaţi în nume de rău, sir, dacă am să vă destăinuiesc că, de când i-a venit sora în ajutor, au reuşit s-o împingă în pragul imbecilităţii.

I-am spus că nu-mi venea greu să-l cred.

— Vorbind între patru ochi, sir, a urmat mister Chillip, după ce, ca să prindă curaj, a mai sorbit puţin vin, n-am să şovăi să vă declar că de aici s-a tras şi moartea, maică-sii, că tirania, amărăciunile şi mâhnirea au imbecilizat-o pe actuala missis Murdstone. Înainte de căsătorie fusese o tânără plină de viaţă, sir, dar asprimea şi arţagul lor au prăpădit-o. Acum se poartă cu ea mai degrabă ca nişte temniceri decât ca un soţ şi o cumnată. Chiar acestea sunt cuvintele pe care mi le-a spus missis Chillip săptămâna trecută. Şi vă asigur, sir, că femeile sunt foarte pătrunzătoare. Iar missis Chillip este şi ea foarte pătrunzătoare!

— Şi mister Murdstone continuă să afirme, cu aerul lui sumbru, că ar fi (mi-e ruşine să folosesc cuvântul în legătură cu el) credincios?

— Dumneavoastră anticipaţi, sir, mi-a răspuns mister Chillip, ale cărui pleoape se roşiseră din pricina cantităţii neobişnuite de stimulent pe care-şi îngăduise s-o absoarbă, anticipaţi una dintre cele mai impresionante observaţii făcute de missis Chillip. Pe mine unul, a urmat el cât se poate de domol, missis Chillip m-a electrizat când mi-a spus că mister Murdstone ridică propria sa imagine la rang de model şi o numeşte „natura divină”. Am rămas atât de uluit când am auzit-o pe missis Chillip spunând acest lucru, încât de m-ar fi atins cineva chiar şi cu o pană de gâscă, aş fi căzut de-a berbeleacul. Trebuie să recunoaşteţi, sir, că femeile sunt foarte pătrunzătoare.

— Au intuiţie, am încuviinţat, spre încântarea lui.

— Sunt foarte fericit că împărtăşiţi părerea mea. Vă rog să mă credeţi că numai foarte rar îndrăznesc să emit păreri în chestiuni extramedicale. Uneori, mister Murdstone ţine şi cuvântări în public, şi se zice – sau, mai precis, missis Chillip zice – că cu cât se dovedeşte un tiran mai sinistru, cu atât predică un crez mai crud, mai crâncen.

— Cred că missis Chillip are perfectă dreptate.

— Missis Chillip merge atât de departe, a urmat, prinzând curaj, acest omuleţ de o blândeţe fără pereche, încât spune că ceea ce în mod greşit dânşii numesc religia lor nu este altceva decât o supapă pentru veninul şi aroganţa lor. Şi trebuie să vă spun, sir, a încheiat el, înclinând încet capul într-o parte, că nu găsesc nimic în Noul Testament care să-i justifice sau să-i scuze pe mister şi missis Murdstone.

— Nici eu n-am găsit!

— Trebuie să spun, sir, că nimeni nu-i prea poate suferi; şi cum dânşii îi sortesc stricăciunii pe toţi cei care nu-i pot suferi, vedem o mulţime de stricăciuni prin părţile noastre! Totuşi, sir, precum spune missis Chillip, sunt în permanenţă pedepsiţi; căci sunt închişi în ei înşişi şi îşi mănâncă inima, şi inima lor este o mâncare foarte proastă. Dar acum, sir, să vorbim despre creierul dumneavoastră, dacă-mi veţi îngădui să reiau acest subiect. Oare nu-l surmenaţi prea mult, sir?

Creierul lui mister Chillip fiind cam surescitat de vinul lui Xeres, nu mi-a fost deloc greu să-l abat de la acest subiect şi să-i îndrept atenţia asupra treburilor sale personale, despre care, foarte vorbăreţ, m-a întreţinut timp de o jumătate de ceas; dându-mi a înţelege, între altele, că se afla la cafeneaua din Gray's Inn pentru că venise să depună în calitate de expert în faţa Comisiei pentru alienaţi cu privire la starea unui pacient care se cam scrântise din pricina beţiei.

— Şi vă rog să mă credeţi, sir, că sunt foarte nervos în asemenea ocazii! mi-a zis el. Nu suport să fiu sâcâit, sir. Mă scoate din sărite. Ştiţi, cumva, mister Copperfield, că după noaptea când aţi venit pe lume, mi-a trebuit câtăva vreme ca să-mi revin în urma întâlnirii cu acea înfricoşătoare lady?

I-am spus că a doua zi în zori urma să mă duc s-o văd pe mătuşa, adică pe balaurul care-l înspăimântase în noaptea aceea; şi i-am spus că era o femeie minunată, cu o inimă de aur, fapt de care cu siguranţă că s-ar încredinţa dacă ar avea prilejul s-o cunoască mai bine. Dar numai la gândul că ar putea s-o mai întâlnească vreodată, s-a îngrozit. Cu un zâmbet şters, nesigur, a bolborosit:

— Chiar aşa o fi, sir? Adevărat?

Şi aproape imediat după aceea a cerut să i se aducă o lumânare, şi s-a dus la culcare, de parcă numai în camera lui s-ar fi aflat în siguranţă. De împleticit, din pricina vinului de Xeres, nu s-a împleticit, dar presupun că pulsul lui moale şi liniştit va fi crescut cu vreo, două-trei bătăi pe minut, ceea ce nu i se mai întâmplase pesemne din noaptea de pomină, când mătuşa, în dezamăgirea ei, dăduse să-l plesnească în obraz cu boneta.

Pe la miezul nopţii, fiind obosit, m-am dus şi eu să mă culc; a doua zi am călătorit cu diligenţa spre Dover; am dat buzna în vechiul salon al mătuşii, pe care am găsit-o la ceai (purta acum ochelari); şi am fost primit cu braţele deschise şi cu lacrimi de bucurie, atât de ea, cât şi de mister Dick şi de scumpa mea Peggotty, care îndeplinea funcţia de menajeră. Mătuşa a făcut mare haz când, aşternându-ne la vorbă, i-am povestit de întâlnirea cu mister Chillip şi de amintirea plină de groază ce i-o păstrase; şi atât dânsa, cât şi Peggotty mi-au istorisit câte şi mai câte despre cel de al doilea soţ al bietei maică-mea şi despre „ucigaşa aia de soră-sa”, căreia cred că mătuşa pentru nimic în lume nu i-ar fi rostit numele sau nu i-ar fi spus altfel.