Capitolul LXI.Îmi sunt înfăţişaţi doi interesanţi deţinuţi

Pentru un timp – până aveam să isprăvesc de scris cartea la care lucram, ceea ce socoteam că va mai dura câteva luni – m-am stabilit în casa mătuşii, la Dover; şi acolo, lângă fereastra de unde, în seara când am fost primit sub acel acoperiş, privisem marea strălucind sub razele lunii, mi-am urmat liniştit munca.

Credincios hotărârii de a nu pomeni despre scrierile mele decât în măsura în care, întâmplător, ar avea legătură cu desfăşurarea povestirii, nu vorbesc aici despre năzuinţele, bucuriile, zbuciumul şi izbânzile artei mele. Am mai spus că m-am dedicat acesteia cu cea mai mare seriozitate şi că i-am închinat toate resursele sufletului meu. Dacă scrierile pe care le-am dat la iveală au vreo valoare, despre rest să vorbească singure. Altfel, degeaba le-am scris, iar restul nu prezintă interes pentru nimeni.

Din când în când mă duceam la Londra să mă pierd în vâltoarea vieţii de acolo sau să mă sfătuiesc cu Traddles în vreo chestiune de afaceri. În lipsa mea administrase cu iscusinţă drepturile ce-mi reveneau; şi situaţia mea era înfloritoare. Întrucât, datorită renumelui meu, începusem să primesc de la necunoscuţi un număr uriaş de scrisori – cele mai multe lipsite de conţinut şi la care era extrem de greu să răspunzi – m-am înţeles cu Traddles ca, alături de firma lui, pe uşa biroului să înscrie şi numele meu. Acolo, poştaşul lăsa bushels întregi de scrisori pentru mine; şi din când în când mă duceam acolo să le triez, ca un ministru de interne, numai că nu primeam salariu pentru treaba asta.

În vrafurile de corespondenţă se strecura uneori câte o propunere ispititoare din partea unuia dintre numeroşii misiţi care se învârteau pe la „Doctors' Commons”, să-l las să practice sub numele meu (după ce voi face formalităţile necesare ce mai rămăseseră de îndeplinit pentru a obţine titlul de proctor), în schimbul unui procent din beneficii. Am refuzat însă aceste propuneri, căci ştiam că erau şi aşa destui care lucrau sub nume de împrumut şi socoteam că „Doctors' Commons” avea o reputaţie destul de proastă şi fără ca să mai contribui şi eu la stricarea ei.

Când numele meu a răsărit proaspăt şi lucios pe uşa lui Traddles, fetele de mult plecaseră acasă; iar băiatul cel isteţ se prefăcea că niciodată n-ar fi auzit de Sophy, care stătea închisă într-o odaie dosnică şi, de câte ori îşi ridica privirile de la lucrul ei de mână, nu vedea jos decât un petic de grădină plin de funingine şi o cişmea. Dar întotdeauna o găseam acolo, veselă şi primitoare, şi adesea, când nu se auzeau paşi pe scară, fredona baladele ei din Devonshire şi-l zăpăcea cu cântecul pe băiatul cel isteţ, care stătea în birou.

La început n-am putut înţelege de ce o găseam atât de des pe Sophy scriind într-un catastif şi de ce, îndată ce veneam, îl închidea şi-l băga repede în sertarul măsuţei, Curând încă am dezlegat enigma. Într-o bună zi, Traddles (care tocmai se întorsese de la tribunal pe o ploaie măruntă, şi rece) a scos un document din birou şi m-a întrebat ce credeam despre scrisul acela.

— O nu, Tom! a strigat Sophy, care tocmai îi încălzea papucii în faţa căminului.

— De ce nu, draga mea? i-a întors Traddles pe un ton foarte încântat. Ce zici de scrisul ăsta, Copperfield?

— E cât se poate de frumos şi de citeţ. De când sunt n-am văzut o mână mai sigură! i-am răspuns.

— Nu seamănă a scris de femeie, nu-i aşa?

— A scris de femeie? am repetat. Seamănă, dar nu răsare!

Fericit, Traddles a pufnit în râs şi mi-a destăinuit că documentul era scris de Sophy: că Sophy declarase sus şi tare că în curând „Tom” va avea nevoie de un copist şi că această slujbă dânsa o va ocupa; că îşi formase acest scris după un model; şi că ajunsese să transcrie… nu mai ştiu câte pagini pe ceas. Când a auzit că-mi dezvăluie toate acestea, Sophy, foarte jenată, mi-a explicat că atunci când va fi numit judecător, „Tom” are să fie desigur mai puţin indiscret. Ceea ce Tom a tăgăduit, susţinând că orice s-ar întâmpla, va fi totdeauna mândru de devotamentul ei.

— Ai, într-adevăr, o soţie cât se poate de bună şi drăguţă, dragă Traddles! i-am spus răzând după ce dânsa a ieşit din odaie.

— Dragă Copperfield, mi-a răspuns Traddles, e cea mai drăguţă fată din lume! Dacă ai şti, Copperfield, cum îngrijeşte de toate; cât de punctuală e, cum se pricepe la gospodărie, ce econoamă şi ce ordonată e; şi ce veselă şi bine dispusă mai e!

— Într-adevăr, ai de ce s-o lauzi! Eşti un om fericit. Cred că vă faceţi unul pe altul, şi amândoi împreună, doi dintre cei mai fericiţi oameni din lume.

— Nu încape îndoială că suntem doi dintre cel mai fericiţi oameni. Recunosc fără nici o rezervă. Zău, Copperfield, când o văd cum în zilele astea scurte de iarnă se scoală cu noaptea-n cap ca să facă pregătirile gospodăreşti de cuviinţă, când o văd cum, pe orice vreme, face piaţa înainte de ora la care începe activitatea aici la „Gray's Inn”, când o văd cum ştie să înjghebeze mese minunate din te-miri-ce, făcând mereu pudding-uri şi plăcinte, când o văd cum pune fiecare lucru la locul său şi că totdeauna e îngrijită şi cochetă şi când o văd cum seara, oricât de târziu ar fi, stă cu mine, bine dispusă şi săritoare, numai spre a-mi face plăcere, zău, Copperfield, că nu-mi vine a crede ochilor!

Chiar şi cu papucii pe care dânsa i-i încălzise s-a arătat tandru când i-a tras pe picior şi, satisfăcut, şi-a întins picioarele la foc.

— Uneori, zău, nu-mi vine a crede, a urmat Traddles. Şi apoi, bucuriile pe care le avem! Dragă Doamne, nu-s costisitoare, dar sunt minunate! Unde oare ne-am putea simţi mai bine decât când stăm acasă seara şi zăvorâm uşa de la intrare şi tragem aceste perdele lucrate de mâna ei? Când e vremea frumoasă şi ieşim seara la plimbare, străzile ne oferă bucurii nenumărate. Ne uităm la vitrinele strălucitoare ale bijutierilor; îi arăt scumpei mele Sophy pe care dintre şerpii cu ochi de diamant, încolăciţi pe perniţele de atlaz alb, i l-aş cumpăra dacă mi-ar da mâna; iar Sophy îmi arată ceasul de aur cu capac bătut cu pietre scumpe şi cu resort elicoidal şi cu fel de fel de dispozitive pe care mi l-ar dărui dacă i-ar da mâna; alegem linguriţele şi furculiţele, precum şi cuţitele de peşte şi de unt şi cleştii de zahăr pe care i-am prefera amândoi dacă i-am putea cumpăra; şi plecăm ca şi cum i-am fi cumpărat! Apoi, când, colind square-urile şi străzile aristocratice, vedem o casă de închiriat, uneori ne oprim să ne uităm şi ne punem întrebarea: ar fi oare potrivită să ne mutăm în ea dacă m-ar numi judecător? Şi ne apucăm să o împărţim: cutare odaie pentru noi, cutare alta pentru fete, şi aşa mai departe, până ce hotărâm dacă e sau nu bună pentru noi, după cum e cazul. Câteodată mergem la teatru, în fund, la parter, cu bilete cumpărate pe jumătate preţ – şi după mine merită să plăteşti banii ăia numai ca să respiri atmosfera de teatru – şi gustăm din plin spectacolele, căci Sophy crede fiecare cuvânt rostit pe scenă, şi eu de asemeni. În drum spre casă cumpărăm o gustare de la un birt sau o langustă mai mică de la pescărie, o aducem aici acasă şi pregătim un adevărat ospăţ, tot vorbind despre cele văzute. Ei, spune şi tu, Copperfield, dac-aş fi lord-cancelar, am mai putea face toate astea?

„Orice ai fi tu, dragul meu Traddles, tot numai lucruri bune şi plăcute ai face”, am zis în gândul meu, apoi l-am întrebat cu glas tare:

— Ia ascultă, presupun că acuma nu mai desenezi schelete niciodată?

— La drept vorbind, mi-a răspuns Traddles râzând şi roşind, n-aş putea spune că m-am lăsat cu totul de acest obicei, dragă Copperfield. Căci mai deunăzi, aşteptându-mi rândul pe una din băncile din fund ale tribunalului „King's Bench”, cu tocul în mână, mi s-a năzărit să fac o încercare, ca să văd dacă n-am pierdut îndemânarea. Şi mi-e teamă că pe spatele pupitrului a rămas un schelet cu perucă.

Am râs amândoi din toată inima, după care, zâmbind, Traddles s-a uitat la foc şi, cu o inflexiune îngăduitoare, a îngânat:

— Bietul Creakle!

— Tocmai am primit o scrisoare de la… ticălos, i-am zis.

Căci niciodată nu eram mai puţin dispus să-i trec cu vederea cum îl bătea pe Traddles odinioară decât atunci când îl vedeam pe Traddles gata să-l ierte.

— De la Creakle, directorul şcolii? Ei, nu! a exclamat Traddles.

— Printre aceia care, atraşi de faima şi buna mea stare crescânde, acum descoperă subit că m-au iubit întotdeauna, se află şi Creakle în persoană, i-am zis, aruncând o privire asupra teancului de scrisori. Nu mai e director de şcoală. S-a retras. Deţine o magistratură în Middlesex.

Credeam că Traddles se va mira, dar nu s-a mirat deloc.

— Şi cum crezi c-a ajuns magistrat în Middlesex? l-am întrebat.

— Doamne! Greu de răspuns la întrebarea asta. Poate că o fi votat pentru cineva sau o fi dat bani cu împrumut cuiva sau o fi cumpărat ceva de la careva sau o fi făcut vreo slujbă nu ştiu cui care le-o fi cunoscut şi l-o fi înduplecat pe lordul locotenent al comitatului56 să propună numirea lui.

— Fapt e că de numit l-a numit. Şi, iată, îmi scrie că ar fi fericit să-mi prezinte, în acţiune, singurul sistem penitenciar just, singura metodă infailibilă de a obţine căinţa sinceră şi îndreptarea durabilă a deţinuţilor, care este, precum ştii, regimul celular. Ce părere ai?

— Despre sistem? m-a întrebat Traddles grav.

— Nu. Dacă să primesc invitaţia şi dacă vrei să mă însoţeşti?

— N-am nimic împotrivă.

— Atunci, îi scriu că primesc. Îţi aminteşti cum acelaşi mister Creakle (ca să nu vorbesc de felul cum se purta cu noi) şi-a alungat fiul din casă şi cum le scotea sufletul şi soţiei şi fiicei sale?

— Desigur, a zis Traddles.

— Ei bine, dacă ai să-i citeşti scrisoarea, ai să constaţi că e cel mai înţelegător dintre oameni faţă de condamnaţii care au săvârşit toate nelegiuirile imaginabile, deşi nu dă dovadă de înţelegere faţă de nici o altă categorie de oameni.

Traddles a dat din umeri şi nu s-a arătat câtuşi de puţin surprins. Nu mă aşteptasem să fie surprins, căci nici eu nu eram; ar fi însemnat că în viaţă nu mi-ar fi fost dat să văd decât prea puţine asemenea enormităţi. Am hotărât împreună când să-l vizităm şi i-am răspuns lui mister Creakle încă în seara aceea.

În ziua stabilită – chiar a doua zi, mi se pare, dar asta n-are importanţă – Traddles şi cu mine ne-am dus la închisoarea unde Creakle era mare şi tare. Era o clădire imensă, solidă, ridicată cu cheltuieli uriaşe. Fără să vreau, în timp ce ne apropiam de poartă, m-am gândit ce furtună de proteste s-ar fi dezlănţuit în toată ţara dacă vreun naiv ar fi propus să se investească jumătate din suma respectivă pentru ridicarea unei şcoli profesionale pentru tineret sau a unui azil de bătrâni.

Într-un birou, care foarte bine ar fi putut să fie situat şi la parterul Turnului Babel, atât erau de masive proporţiile lui, am fost prezentaţi fostului nostru director de şcoală, care se afla în mijlocul unui grup alcătuit din doi sau trei magistraţi şi din câţiva vizitatori pe care îi aduseseră cu ei. M-a primit ca unul care într-un trecut îndepărtat îmi plămădise caracterul şi care totdeauna mă iubise din suflet. Când i l-am prezentat pe Traddles, mister Creakle a arătat cam în aceiaşi termeni, dar ceva cu mai puţină căldură, că întotdeauna a fost călăuza, povăţuitorul şi prietenul lui Traddles. Venerabilul nostru profesor îmbătrânise mult, înfăţişarea însă nu i se schimbase în bine. Era la fel de roşu în obraz ca odinioară, iar ochii îi erau la fel de mici şi mai înfundaţi în orbite. Părul cărunt, şi parcă jilav – de care-mi amintesc atât de bine – căzuse aproape cu totul; şi pe capul rămas pleşuv vinele-i groase nu erau întru nimic mai plăcute la vedere.

După încheierea conversaţiei cu gentlemen-ii aceia, din care aş fi putut deduce că nimic pe lume nu este mai presus de asigurarea cu orice preţ a confortului maxim posibil pentru deţinuţi şi că nu ar mai fi rămas nici o problemă de rezolvat în afara zidurilor închisorilor, am pornit să vizităm instituţia. Fiind ora prânzului, ne-am dus mai întâi în bucătăria cea mare, unde era în curs măsurarea cu exactitate şi precizie de ceasornic a porţiilor destinate fiecărui deţinut în parte (care urmau să le fie servite în celulele respective). I-am şoptit lui Traddles că mă întrebam dacă îşi dădea oare seama cineva de contrastul izbitor dintre hrana asta îmbelşugată şi de bună calitate şi masa nu a săracilor, ci a soldaţilor, a marinarilor şi a muncitorilor, a covârşitoarei majorităţi a lumii truditorilor cinstiţi; dintre aceştia nici măcar unul din cinci sute nu mânca pe jumătate atât de bine. Am fost informat însă că nivelul de trai ridicat constituia una dintre cerinţele „sistemului”; şi pe scurt, pentru a încheia o dată pentru totdeauna cu sistemul ăsta, am aflat că, în această privinţă, ca şi în toate celelalte, „sistemul” înlătura orice îndoieli şi lichida toate anomaliile. Am avut impresia că nimeni n-avea nici cea mai vagă idee că afară de acest „sistem” or mai fi existând şi alte sisteme care s-ar cuveni să fie ţinute în seamă.

În timp ce străbăteam nişte coridoare impunătoare, l-am întrebat pe mister Creakle şi pe prietenii săi care erau principalele avantaje ale acestui atotputernic sistem, care le lăsa în urmă pe toate celelalte. Mi s-a răspuns că acestea se rezumau la izolarea totală a deţinuţilor – ceea ce însemna că niciunul dintre deţinuţii aflaţi acolo nu ştia nimic despre ceilalţi – şi la faptul că în felul acesta deţinuţii erau determinaţi să ajungă într-o stare de spirit care ducea la sincere mustrări de cuget şi la pocăinţă.

Totuşi, când am început să vizităm deţinuţii în celulele lor şi să străbatem coridoarele, de-a lungul cărora se aflau aceste celule, şi când ni s-a explicat felul cum erau duşi la paraclis şi aşa mai departe, mi s-a părut foarte probabil că deţinuţii ştiau destul de multe unii despre alţii şi că dispuneau de foarte bune mijloace de comunicare între ei. De altfel, cred că între timp lucrul acesta a fost demonstrat; dar întrucât în momentul acela să fi exprimat o asemenea îndoială ar fi constituit un adevărat sacrilegiu, m-am mărginit să cercetez cu cea mai mare atenţie semnele pocăinţei.

Aveam mari îndoieli şi în această privinţă. Am constatat că exista o modă a pocăinţei, aşa cum în vitrinele croitorilor văzusem haine şi veste croite după acelaşi şablon. Am auzit o sumedenie de declaraţii de căinţă prea puţin diferite chiar şi în privinţa cuvintelor (ceea ce mi s-a părut extrem de suspect). Mi-a fost dat să cunosc o sumedenie de vulpi care calomniau întregi podgorii încărcate cu struguri la care nu ajungeau; dar nu mi-a fost dat să cunosc decât prea puţine vulpi în care aş fi avut destulă încredere să le las singure lângă un ciorchine. Şi am constatat mai ales că deţinuţii care se băteau cu pumnii în piept mai tare stârneau interesul cel mai viu; şi că înfumurarea lor, vanitatea, monotonia vieţii de închisoare şi deprinderea de a trage pe sfoară (neînchipuit de dezvoltată la unii dintre ei, după cum reieşea din cazierele lor) îi îndemnau să facă aceste declaraţii, de pe urma cărora trăgeau foloase cu toţii.

Dar în cursul vizitei atâta am auzit vorbindu-se de un oarecare Număr Douăzeci-şi-Şapte, favoritul închisorii, care într-adevăr părea să fie un deţinut model, încât m-am hotărât să nu trag nici o concluzie până nu-l voi vedea pe Douăzeci-şi-Şapte. Am aflat că şi Numărul Douăzeci-şi-Opt era o vedetă de prima mână; dar avusese nenorocul ca strălucirea lui să fie întrucâtva întunecată de strălucirea excepţională a lui Douăzeci-şi-Şapte. Am auzit povestindu-se atâtea despre Douăzeci-şi-Şapte, despre cucernicele îndemnuri ce le adresa tuturor şi despre frumoasele scrisori pe care le trimitea mamei sale (de a cărei situaţie părea foarte îngrijorat), încât începusem să ard de nerăbdare să-l cunosc.

Am fost însă nevoit să-mi stăpânesc nerăbdarea câtva timp, Numărul Douăzeci-şi-Şapte fiind rezervat pentru efectul final. Dar în cele din urmă ne-am oprit în faţa uşii celulei sale; şi mister Creakle, după ce s-a uitat puţin prin vizetă, ne-a comunicat, stăpânit de o admiraţie fără margini, că citea din Cartea de imnuri.

Dorinţa de a-l vedea pe Douăzeci-şi-Şapte citind Cartea de imnuri a fost atât de mare, încât imediat s-au înghesuit la vizetă şase sau şapte capete. Ca să înlăture acest neajuns şi ca să ne dea posibilitatea de a sta de vorbă cu Douăzeci-şi-Şapte în toată neprihănirea lui, mister Creakle a dat ordin să se descuie uşa celulei şi ca Douăzeci-şi-Şapte să fie scos pe coridor. Aşa s-a făcut; şi atunci spre marea noastră uimire, a lui Traddles şi a mea, am băgat de seamă că pocăitul cu numărul Douăzeci-şi-Şapte era Uriah Heep în persoană!

Ne-a recunoscut numaidecât; şi după ce a ieşit din celulă, ne-a întrebat contorsionându-se ca odinioară:

— Ce mai faceţi, mister Copperfield? Ce mai faceţi, mister Traddles?

Faptul că ne-a recunoscut a stârnit admiraţia generală a asistenţei. Am avut impresia că mai toţi cei de faţă au fost surprinşi de faptul că nu se arătase mândru şi că binevoise să se uite la noi.

— Ei, Douăzeci-şi-Şapte! i-a spus mister Creakle, aruncându-i o privire admirativă şi melancolică în acelaşi timp. Cum o mai duci?

— Sunt un om foarte umil şi neînsemnat, sir! a răspuns Uriah Heep.

— Aşa eşti dumneata, Douăzeci-şi-Şapte, i-a zis mister Creakle.

Un alt gentleman l-a întrebat atunci foarte grijuliu:

— Te simţi bine aici?

— Mulţumesc, sir, da! a răspuns Uriah Heep, uitându-se în ochii interlocutorului său. Aici mă simt mult mai bine decât m-am simţit vreodată în libertate. Acum îmi dau seama cât de nesocotit am fost, sir. Şi asta mă face să mă simt bine.

Câţiva gentlemen-i au fost foarte mişcaţi de acest răspuns, şi unul dintre ei, făcându-şi loc în rândul întâi, l-a întrebat, gâtuit de emoţie:

— Dar carnea de vită cum o găseşti?

— Mulţumesc de întrebare, sir, a răspuns Uriah, întorcându-se către cel care-i vorbise, ieri a fost mai tare decât aş fi dorit; dar datoria mea e să îndur totul. Am făcut greşeli, a adăugat Uriah cu un zâmbet smerit, şi trebuie să sufăr consecinţele fără a cârti.

A izbucnit un murmur, parte de admiraţie pentru elevaţia aproape celestă a lui Douăzeci-şi-Şapte, parte de indignare împotriva furnizorului care dăduse loc la această declamaţie (pe care mister Creakle s-a grăbit să şi-o noteze); după care, Douăzeci-şi-Şapte a stat în mijlocul nostru, considerându-se parcă cel mai de seamă exponat aflat într-un muzeu cu o faimă deosebită. Pentru ca noi, neofiţii, să fim şi mai bine luminaţi, s-a dat în grabă porunca să fie scos şi Douăzeci-şi-Opt.

Fusesem atât de uluit de întâlnirea cu Uriah Heep, încât în clipa când l-am văzut ieşind din celulă, cu o carte pioasă în mână, pe mister Littimer, abia dacă am resimţit un amestec de uimire şi resemnare.

— Douăzeci-şi-Opt. L-a interpelat un gentleman cu ochelari, care până atunci nu rostise nici un cuvânt, săptămâna trecută te-ai plâns, dragul meu, de felul cum este preparată porţia zilnică de cacao. S-a îmbunătăţit de atunci?

— Mulţumesc, sir, a răspuns Littimer, a fost preparată mai bine. Dacă mi-ar fi îngăduit să fac o observaţie, sir, aş spune că am îndoieli în privinţa curăţeniei laptelui în care e fiartă; dar ştiu, sir, că de obicei la Londra laptele este subţiat cu apă şi că lapte curat e greu de găsit.

Gentleman-ul cu ochelari mi s-a părut că miza pe Douăzeci-şi-Opt împotriva lui Douăzeci-şi-Şapte, care părea să fie favoritul lui mister Creakle, căci s-au apucat fiecare să se ocupe de omul respectiv.

— În ce stare de spirit te afli, Douăzeci-şi-Opt? a întrebat gentleman-ul cu ochelari.

— Mulţumesc, sir, i-a răspuns mister Littimer; acuma îmi dau seama, sir, de greşelile ce le-am făcut. Sunt tulburat, sir, când mă gândesc la păcatele săvârşite de foştii mei tovarăşi; dar nădăjduiesc că se vor căi şi ei şi vor fi iertaţi.

— Dar dumneata, personal, eşti mulţumit? l-a întrebat acelaşi, făcându-i semn de încurajare cu capul.

— Vă sunt foarte îndatorat, sir, a răspuns mister Littimer. Sunt deplin mulţumit.

— Ai cumva ceva pe suflet? a stăruit gentleman-ul. Dacă ai, vorbeşte, Douăzeci-şi-Opt.

— Sir, dacă ochii nu mă înşală, a zis mister Littimer, fără a ridica privirea, aici de faţă se găseşte un gentleman care m-a cunoscut şi mai înainte, Acestui gentleman s-ar putea să-i fie de folos, sir, să afle că toate greşelile mele trecute le atribui faptului că am dus o viaţă uşuratică în serviciul unor tineri; şi faptului că m-am lăsat târât de ei în păcat, fără să fi avut puterea de a mă împotrivi. Nădăjduiesc că gentleman-ul la care mă refer nu va lua în nume de rău această observaţie. A fost făcută pentru binele lui. Eu, unul, îmi dau seama de greşelile mele trecute. Sper că şi dânsul va ajunge să se căiască de toate păcatele şi blestemăţiile la care a participat.

Am băgat de seamă că unii dintre gentleman-ii de faţă îşi puseseră mâna pavăză la ochi, de parcă tocmai ar fi intrat într-o biserică.

— Asta îţi face cinste, Douăzeci-şi-Opt! i-a zis acela care-i pusese întrebarea. Nu mă surprinde din partea ta. Mai ai ceva de spus?

— Sir, a răspuns mister Littimer, ridicând uşor sprâncenele, fără a-şi înălţa însă privirea, am cunoscut o tânără care a lunecat pe panta păcatului şi pe care m-am străduit s-o salvez, dar n-am izbutit. Îl rog pe gentleman-ul cu pricina, dacă-i stă în putinţă şi dacă vrea să fie atât de bun, să comunice acelei tinere că o iert pentru felul cum s-a purtat cu mine şi că o îndemn să se pocăiască.

— Nu mă îndoiesc, Douăzeci-şi-Opt, l-a asigurat protectorul lui, că gentleman-ul în chestiune a înţeles foarte bine, ca noi toţi, de altfel, îndemnul foarte potrivit ce i l-ai adresat. Dar nu mai vrem să te reţinem.

— Vă mulţumesc, sir! a zis mister Littimer. Gentlemen, vă salut, şi vă doresc ca, împreună cu familiile dumneavoastră să vă recunoaşteţi păcatele şi să vă îndreptaţi!

Şi rostind aceste cuvinte, Douăzeci-şi-Opt s-a retras, după ce a schimbat o privire cu Uriah; şi parcă graţie vreunui mijloc de comunicaţie necunoscut, nu erau chiar cu totul străini unul de altul; şi când uşa a fost încuiată după el, membrii grupului au început să spună în şoaptă despre dânsul că era un om cât se poate de respectabil şi că reprezenta un caz vrednic de atenţie.

— Ia spune, Douăzeci-şi-Şapte, a glăsuit mister Creakle, după ce omul său a rămas singur în scenă, crezi că ne stă în putere să facem ceva pentru tine? Dacă da, te rog spune!

— V-aş cere foarte umil, sir, să-mi acordaţi permisiunea de a-i scrie din nou mamei, i-a răspuns Uriah, smuncindu-şi capul hain.

— Fireşte că ţi se va acorda, i-a zis mister Creakle.

— Vă mulţumesc, sir! Sunt cam îngrijorat de soarta mamei. Mă tem că e în primejdie.

Un nechibzuit a întrebat: „Cum? De ce?” Dar îndată a izbucnit un murmur indignat: „Ssst!”

— Îi e în primejdie sufletul, sir, a răspuns Uriah, răsucindu-se în direcţia de unde venise întrebarea. Aş dori ca şi mama să dobândească liniştea sufletească pe care am dobândit-o. Dacă n-aş fi nimerit aici, niciodată n-aş fi ajuns la această stare. Bine ar fi fost de-ar fi venit şi mama aici! Bine ar fi pentru toată lumea să fie arestată şi închisă aici.

Această declaraţie a stârnit o încântare fără margini – o încântare fără nici un precedent, cred.

— Înainte să fi venit aici, am fost în gheara păcatului, a urmat Uriah, aruncându-ne o privire piezişă, de parcă ar fi vrut, de i-ar fi stat în putere, să ţintuiască la stâlpul infamiei întreaga lume exterioară căreia îi aparţineam. Acuma însă îmi dau seama de rătăcirile mele. Sunt multe păcate pe lume. Chiar şi mama-i supusă păcatului. Păcatul domneşte pretutindeni, aici, însă, nu.

— Te-ai schimbat mult? l-a întrebat mister Creakle.

— Vai, Doamne, dar desigur, sir! a exclamat pocăitul, plin de speranţă.

— Dacă ai ieşi de aici, ai mai cădea în păcat? l-a întrebat altcineva.

— Vai, ferească Dumnezeu, nu, sir!

— Bine, i-a zis mister Creakle, îmi face plăcere să aud acest lucru. Te-ai adresat adineauri lui mister Copperfield. Ai vrea să-i mai spui ceva, Douăzeci-şi-Şapte?

— Dumneavoastră, mister Copperfield, m-aţi cunoscut mult înainte să fi ajuns aici şi să mă fi îndreptat, a zis Uriah, uitându-se la mine, şi niciodată nu mi-a fost dat să văd, nici chiar pe chipul său, o privire mai urâcioasă. M-aţi cunoscut pe vremea când, în ciuda greşelilor mele, eram un om umil şi neînsemnat printre cei îngâmfaţi şi blând printre cei violenţi – aţi fost violent cu mine chiar dumneavoastră, mister Copperfield. Şi într-un rând, m-aţi lovit peste faţă, cum bine ştiţi.

Compătimire generală. Câteva priviri indignate aţintite asupra mea.

— Eu, însă, vă iert, mister Copperfield, a urmat Uriah, subliniind blândeţea şi clemenţa firii sale, spre a sugera o monstruoasă şi profanatoare paralelă pe care nici nu vreau s-o consemnez. Eu iert pe toată lumea. Nu mi-ar sta bine să nutresc vreun resentiment. Vă iert din toată inima şi sper că, pe viitor, o să vă stăpâniţi pornirile pătimaşe. Şi sper că au să se căiască şi mister W. şi miss W., şi toţi membrii şleahtei aceleia de păcătoşi. S-au abătut şi asupra dumneavoastră nenorociri şi nădăjduiesc că asta are să vă priască; dar pentru dumneavoastră cel mai nimerit ar fi să veniţi aici. Şi pentru mister W., şi pentru miss W. ar fi fost mai bine să vină aici. Cea mai bună urare care v-o pot face, dumneavoastră, mister Copperfield, şi dumneavoastră, tuturor, e să vă aresteze şi să vă aducă aici. Când mă gândesc la greşelile mele de altădată şi la starea mea de azi, sunt sigur că ar fi cea mai bună soluţie şi pentru dumneavoastră. Îi plâng pe toţi aceia care nu sunt aduşi aici!

Însoţit de un mic cor de voci aprobatoare, s-a strecurat înapoi în celulă; şi atât eu, cât şi Traddles ne-am simţit uşuraţi când în urma lui uşa a fost zăvorâtă.

Caracteristic era faptul că bucuros aş fi întrebat ce anume făcuseră aceşti doi oameni de fuseseră închişi acolo. Dar despre asta, pare-se, nimeni nu avea nimic de spus. M-am adresat unuia dintre cei doi gardieni, care, judecând după expresia feţei lor, lăsau să se întrevadă că-şi dădeau foarte bine seama câte parale-făcea toată această demonstraţie.

— Nu cumva ştiţi care a fost ultima infracţiune săvârşită de numărul Douăzeci-şi-Şapte în „nesocotinţa” lui? l-am întrebat în timp ce mergeam alături pe coridor.

Răspunsul a fost că săvârşise o infracţiune împotriva unei bănci.

— Împotriva Băncii Angliei?

— Da, sir. Înşelăciune, fals, săvârşite de o bandă organizată. El şi alţi câţiva. Dânsul a fost instigatorul. Urmăreau să pună mâna pe o sumă mare. Sentinţa: deportare pe viaţă. Douăzeci-şi-Şapte, cel mai pişicher din toată gaşca, cât pe-aci era să scape; dar nu i-a mers. Abia a izbutit banca să-i vină de hac… Puţin a lipsit, şi nu i-ar fi rămas altceva de făcut decât să-i pună sare pe coadă.

— Ştiţi cumva şi ce infracţiune a săvârşit Douăzeci-şi-Opt?

— Douăzeci-şi-Opt, mi-a răspuns gardianul în şoaptă şi uitându-se peste umăr în timp ce mergeam pe coridor, ca nu cumva să fie auzit de Creakle şi de ceilalţi vorbind cu atâta lipsă de deferenţă despre isprăvile celor doi neprihăniţi, Douăzeci-şi-Opt (osândit şi el la deportare) a luat o slujbă de valet, şi în noaptea din ajunul plecării în străinătate i-a furat tânărului său stăpân vreo două sute cincizeci de lire în numerar şi obiecte. De cazul lui îmi amintesc foarte bine, pentru că a fost prins de o pitică.

— De cine?

— De o femeie mărunţică. Am uitat cum o chema.

— Nu cumva o chema Mowcher?

— Chiar aşa! Scăpase de urmărire şi se pregătea să fugă în America, cu perucă blondă şi cu barbete false şi perfect deghizat, cum n-aţi mai văzut pe nimeni de când sunteţi; dar la Southampton femeiuşcă aceea l-a întâlnit pe uliţă şi, cu privirea ei ageră, l-a dibăcit; i-a pus piedică, l-a făcut să cadă şi l-a ţintuit locului, neîndurată ca Moartea.

— Straşnic om mai e miss Mowcher! am exclamat eu.

— Tot aşa aţi fi spus şi dac-aţi fi văzut-o la judecată, în picioare pe un scaun, la bară, depunându-şi mărturia, mi-a zis gardianul. Când l-a înşfăcat, a tăiat-o de-a curmezişul obrazului şi a buşit-o fără cruţare; dar ea nu l-a slăbit până nu l-a văzut închis. Îl ţinea cu atâta înverşunare, că poliţiştii s-au văzut nevoiţi să-i aresteze pe amândoi. Şi-a făcut depoziţia cu multă vervă şi a fost lăudată şi felicitată de instanţă, şi a fost petrecută cu alai până la locuinţa ei. A declarat în faţa tribunalului că l-ar fi arestat şi singură (pentru ticăloşiile pe care ştie că le săvârşise) chiar dacă ar fi avut puterea unui Samson. Şi nu mă îndoiesc că ar fi făcut-o.

Nici eu nu mă îndoiam şi, din acest motiv, stima mea pentru miss Mowcher a crescut.

Văzusem tot ce era de văzut. Degeaba ne-am fi ostenit să-i demonstrăm preaonorabilului mister Creakle că atât Douăzeci-şi-Şapte, cât şi Douăzeci-şi-Opt erau perfect consecvenţi cu ei înşişi şi neschimbaţi; că rămăseseră exact ceea ce fuseseră totdeauna; că era şi de aşteptat ca în situaţia dată nişte lepădături făţarnice ca ei să facă asemenea declaraţii; că dânşii cunoşteau cel puţin la fel de bine ca noi valoarea comercială a acestor declaraţii şi profitul imediat ce-l vor trage de pe urma lor în ziua când vor fi deportaţi peste Ocean; într-un cuvânt, că totul nu era altceva decât o farsă găunoasă, jalnică şi mârşavă. De aceea l-am lăsat cu sistemul şi cu adepţii lui şi, descumpăniţi, am plecat spre casă.

— Ştii, Traddles, i-am zis, poate că-i totuşi preferabil ca atunci când cuiva îi intră în cap o năzdrăvănie s-o ducă până la capăt; în felul acesta scapă de ea mai degrabă.

— Vreau să sper că ai dreptate, mi-a răspuns Traddles.