Capitolul LII.Asist la o explozie

Când nu ne mai despărţeau decât douăzeci şi patru de ore de ziua în chip atât de misterios hotărâtă de mister Micawber, mătuşa şi cu mine ne-am sfătuit cum să procedăm, căci mătuşa nu voia nicidecum s-o lase singură, pe Dora. Vai! Ce lesne o mai duceam acum pe Dora în sus şi în jos pe scări!

În ciuda cererii exprese formulate de mister Micawber, ca să vină şi mătuşa, înclinam, să adoptăm soluţia ca dânsa să rămână acasă, urmând a fi, reprezentată de mister Dick şi de mine. Chiar ne oprisem la această soluţie, când Dora a răsturnat totul, declarând că niciodată nu-şi va ierta sieşi şi niciodată nu-l va ierta pe băiatul ei cel răutăcios dacă mătuşa va rămâne acasă, indiferent sub ce pretext.

— N-am să mai vorbesc cu matale, i-a spus Dora mătuşii, scuturându-şi buclele. Am să fiu rea şi am să-l pun pe Jip să te latre toată ziua. Dacă n-ai să pleci, n-am să mai am nici o îndoială că eşti o babă cicălitoare!

— Sst, Blossom! i-a zis mătuşa, râzând. Ştii prea bine că nu te poţi lipsi de mine!

— Ba pot! i-a răspuns Dora. Nu-mi eşti de nici un folos. Nu faci decât să alergi în sus şi în jos pe scări, toată ziulica pentru mine. Niciodată nu stai să-mi povesteşti despre Doady cum era când a venit la dumneata cu ghetele rupte şi pline de praf, vai, bietul băieţaş! Nu faci niciodată nimic care să-mi fie pe plac, nu-i aşa, mătuşico dragă? Şi Dora s-a grăbit s-o sărute şi să adauge: Ba faci! Am glumit numai! de teamă că nu cumva mătuşa să creadă că vorbea serios. Dar ascultă-mă, mătuşico, a urmat Dora, alintându-se, trebuie să te duci. O să te cicălesc până ai să-mi faci pe voie. Iar băieţaşului meu urâcios, dacă nu te convinge să te duci cu el, am să-i fac viaţa foarte amară. Am să fiu foarte nesuferită, şi Jip la fel! Dacă n-ai să te duci, ca o femeie de treabă, în vecii vecilor are să-ţi pară rău că nu te-ai dus! Afară de asta, a urmat Dora, dându-şi părul pe spate şi uitându-se întrebător la mătuşa şi la mine, nu înţeleg de ce nu v-aţi duce amândoi. Nu sunt chiar atât de bolnavă. Sau mă înşel?

— Ce vorbă mai e şi asta?! a sărit mătuşa.

— Ce-ţi vine în gând? am exclamat eu.

— Da, ştiu că sunt o prostuţă, care stă lungită în pat, a spus Dora, rotindu-şi încet privirea de la unul la altul şi ţuguindu-şi buzele frumoase, să ne sărute. Dar dacă-i aşa, trebuie să plecaţi amândoi, căci altfel n-am să vă cred; şi atunci încep să plâng!

Am citit pe faţa mătuşii că începe să cedeze, şi Dora, când a văzut şi ea acest lucru, s-a luminat.

— Când o să vă întoarceţi, o să aveţi atât de multe de povestit, că o să treacă cel puţin o săptămână până ce o să le pricep pe toate! a zis Dora. Pentru că ştiu dinainte că dacă o să fie vorba de afaceri, n-o să înţeleg prea uşor. Şi nu încape îndoială că o sa fie vorba de afaceri! Şi apoi, dacă o să fie nevoie, pe deasupra, să mai fac şi ceva adunări, nu ştiu cât timp o să-mi ia; şi băieţaşul meu cel răutăcios o să se uite tot timpul foarte jalnic la mine. Ne-am înţeles! Plecaţi amândoi, nu-i aşa? N-o să lipsiţi decât o noapte, şi Jip o să aibă grijă de mine cât timp n-o să fiţi acasă. Doady o să mă ducă sus înainte de plecare şi n-o să mai cobor până la înapoierea voastră; şi o să-i duceţi lui Agnes o scrisoare din partea mea, în care am să-i trag un perdaf îngrozitor pentru că n-a venit niciodată până acuma să ne vadă!

Fără să ne mai consultăm în prealabil, am convenit să plecăm amândoi, şi am fost de acord că Dora era o mică impostoare, care se prefăcea că-i bolnavă pentru că îi plăcea să fie alintată. A fost foarte încântată şi foarte veselă; şi chiar în seara aceea am plecat toţi patru – adică mătuşa, mister Dick, Traddles şi cu mine – spre Canterbury, cu diligenţa de Dover.

Abia pe la miezul nopţii am nimerit, cu chiu, cu vai, la hotelul unde mister Micawber ne ceruse să-l aşteptăm, şi am găsit o scrisoare din partea lui, prin care ne, înştiinţa că avea să se prezinte a doua zi dimineaţă, la orele nouă şi jumătate precis. După aceea, foarte înfriguraţi, ne-am dus să ne culcăm în camerele noastre, la acea oră târzie, parcurgând nesfârşite coridoare înguste, care miroseau ca şi cum ar fi fost ţinute veacuri întregi într-o soluţie de ciorbă şi scursori de grajd.

Dimineaţa, foarte devreme, am dat o raită pe vechile uliţe liniştite care-mi erau atât de dragi şi m-am plimbat la umbra venerabilelor biserici şi portaluri. Ciorile se roteau în jurul turnurilor catedralei, iar siluetele acestor turnuri, care dominau până departe ţinutul, acela bogat, udat de ape zburdalnice, se decupa pe cerul însorit de ca şi cum nimic pe lume n-ar fi supus schimbării. Şi, totuşi, jalnicul dangăt al clopotelor evoca schimbări pretutindeni; îmi evoca vârsta lor şi tinereţea frumoasei mele Dora; şi atâţia oameni veşnic tineri care au trăit, au iubit şi au murit, în vreme ce sunetul prelung al clopotelor făcea să vibreze armura roasă de rugină a Prinţului Negru34 şi în vreme ce evenimentele care au zguduit lumea s-au mistuit în văzduh, cum se şterg cercurile pe faţa apei.

Din colţul străzii m-am uitat la vechea casă, dar nu m-am apropiat, de teamă că de m-ar vedea cineva, aş putea aduce, fără voie, prejudicii planului pe care venisem să-l sprijinim. Soarele matinal poleia acoperişul ţuguiat şi ferestrele cu vitralii; şi parcă mi-a pătruns în suflet ceva din liniştea care domnea odinioară în acea clădire.

Am mai hoinărit vreun ceas sau două pe drumurile de ţară şi apoi m-am înapoiat pe strada principală, care între timp se dezmeticise. Printre cei care trebăluiau prin prăvălii, l-am zărit şi pe vechiul meu vrăjmaş, măcelarul, care acum purta cizme, avea un copil şi dugheană proprie. Îşi legăna copilul şi părea un cetăţean inofensiv.

Când ne-am aşezat în jurul mesei ca să luăm gustarea de dimineaţă, începusem să fim neliniştiţi şi nerăbdători. Cu cât se apropia ora nouă şi jumătate, cu atât creştea impacienţa cu care-l aşteptam pe mister Micawber, În cele din urmă nu ne-am mai dat nici măcar osteneala să ne prefacem că ne-ar interesa dejunul, la care, cu excepţia lui mister Dick, ne aşezasem de formă din capul locului; mătuşa a pornit a se plimba în sus şi în jos prin sufragerie, Traddles s-a aşezat pe sofa, prefăcându-se că citeşte ziarul, cu ochii în tavan, iar eu mă uitam pe fereastră, ca să pot anunţa neîntârziat apariţia lui mister Micawber. N-am avut însă mult de aşteptat, căci la prima bătaie a orologiului, care vestea ora nouă şi jumătate, s-a ivit în capul străzii.

— Iată, vine, am zis eu, dar nu-i în ţinută solemnă de birou!

Mătuşa şi-a legat panglicile bonetei cu care venise la masă şi şi-a pus şalul, parcă spre a fi gata să facă faţă oricărei situaţii care ar necesita dârzenie şi hotărâre. Traddles, cu un gest energic, şi-a încheiat nasturii redingotei. Mister Dick, tulburat de aceste pregătiri extraordinare, a simţit nevoia să-i imite şi şi-a tras cât a putut mai tare pălăria pe urechi, dar o clipă mai târziu şi-a scos-o, ca să-l salute pe mister Micawber.

— Gentlemen, madam, ne-a salutat mister Micawber, bună dimineaţa! Apoi adresându-se lui mister Dick, care-i scutura violent mâna: Scumpe sir, sunteţi prea bun cu mine!

— Aţi luat micul dejun? l-a întrebat mister Dick. N-aţi vrea un cotlet?

— Pentru nimic în lume, scumpe sir! a exclamat mister Micawber, tăindu-i calea către sonerie. De mult nu mai ştiu ce-i pofta de mâncare, mister Dixon.

Mister Dixon a fost atât de încântat de acest nou nume şi a socotit că era atât de drăguţ din partea lui mister Micawber că i-l dăduse, încât s-a apucat din nou să-i scuture mâna, râzând ca un copil.

— Dick! i-a zis mătuşa. Ia seama!

Roşind, mister Dick s-a potolit.

— Şi acum, sir, i s-a adresat mătuşa lui mister Micawber, trăgându-şi mănuşile, suntem gata pentru Vezuviu sau pentru orice altceva de îndată ce veţi binevoi.

— Vă asigur, madam, că veţi fi în curând martoră la o erupţie! i-a răspuns mister Micawber. Îmi daţi voie, sper, mister Traddles, să menţionez că am ţinut legătura cu dumneavoastră?

— Fără îndoială, aşa stau lucrurile, Copperfield, mi-a zis Traddles, către care mă întorsesem mirat. Mister Micawber m-a consultat cu privire la ceea ce are de gând să facă; şi l-am sfătuit cum m-am priceput mai bine.

— Dacă nu mă înşel, mister Traddles, a insistat, mister Micawber, destăinuirea ce am de gând să fac prezintă importanţă.

— O deosebită importanţă! a adeverit Traddles.

— Poate că în aceste împrejurări, a zis mister Micawber, îmi veţi face cinstea de a vă supune pentru moment îndrumărilor unuia care, deşi nu-i decât un copil părăsit şi rătăcitor pe aceste tărâmuri, este totuşi un semen al dumneavoastră, în ciuda faptului că şi-a pierdut înfăţişarea dintâi datorită greşelilor sale personale şi forţei rezultate din acumularea unui întreg concurs de împrejurări.

— Avem deplină încredere în dumneavoastră, mister Micawber, şi vom face aşa cum doriţi.

— Mister Copperfield, mi-a răspuns mister Micawber, în împrejurarea de faţă încrederea dumitale nu este prost plasată. V-aş cere îngăduinţa să plec cu cinci minute, după ceas, înaintea domniilor-voastre, pentru ca apoi să-i pot întâmpina pe toţi cei de faţă în birourile firmei „Wickfield & Heep”, al cărei salariat sunt, unde veţi veni sub pretextul că doriţi s-o vedeţi pe miss Wickfield.

Atât eu, cât şi mătuşa ne-am uitat la Traddles, care a încuviinţat din cap.

— Deocamdată, nu mai am nimic de adăugat, a zis mister Micawber.

Şi asupra acestor cuvinte s-a înclinat, salutându-ne pe toţi, spre marea mea mirare, s-a făcut nevăzut, foarte palid şi cu un aer cât se poate de distant.

Când m-am uitat întrebător la Traddles, acesta s-a mulţumit să zâmbească şi să clatine din cap (cu părul drept în sus); neavând ce face, am scos ceasul şi am numărat cele cinci minute. Mătuşa, ţinându-şi ceasul în mână, a făcut la fel. Când s-a împlinit vremea, Traddles i-a dat braţul şi am ieşit cu toţii şi, fără a scoate o vorbă tot drumul, ne-am îndreptat spre venerabila casă.

L-am găsit pe mister Micawber la pupitrul lui, în biroul aflat în turnuleţ, la parter, scriind de zor sau prefăcându-se că scrie. Îşi înfipsese rigla cea lungă în vestă, dar nu izbutise s-o ascundă cu totul, o porţiune lungă de un picior şi ceva ieşind afară, ca un fel de jabou original.

Întrucât mi s-a părut că toată lumea aştepte ca eu să-i vorbesc, i-am zis:

— Ce mai faceţi, mister Micawber?

— Sper că sunteţi bine, sănătos, mister Copperfield, mi-a răspuns mister Micawber cu un aer foarte grav.

— Miss Wickfield e acasă? l-am întrebat.

— Mister Wickfield e bolnav, în pat, suferă de febră reumatică, sir, mi-a întors el, dar miss Wickfield nu mă îndoiesc că va fi foarte fericită să primească nişte vechi prieteni. Poftiţi, sir.

Ne-a condus în sufragerie, prima încăpere în care intrasem cândva în această casă, şi, deschizând larg uşa fostului birou al lui mister Wickfield, a anunţat cu glas sonor:

— Miss Trotwood, mister David Copperfield, Mister Thomas Traddles şi mister Dixon!

Pe Uriah Heep nu-l mai văzusem din ziua când îl pălmuisem. Era evident surprins de vizita noastră; cu atât mai mult cât ne mira şi pe noi. Nu s-a încruntat, pentru că n-avea sprâncene vrednice de acest nume; dar fruntea i s-a încreţit atât de tare, încât aproape că i s-au închis ochii, în timp ce graba cu care şi-a dus la bărbie mâna-i respingătoare trăda oarecare nelinişte sau surpriză. Asta n-a ţinut decât o clipită, în momentul când am intrat în birou şi l-am văzut peste umărul mătuşii. După aceea a devenit la fel de linguşitor şi de umil ca de obicei.

— Asta-i într-adevăr o plăcere neaşteptată! a exclamat. Să-mi văd toţi prietenii din Londra adunaţi laolaltă este o nesperată sărbătoare! Nădăjduiesc, mister Copperfield, că sunteţi bine, sănătos, şi, dacă mă pot exprima astfel, cu toată umilinţa, vă purtaţi tot atât de prietenos cu prietenii dumneavoastră ca întotdeauna, nu-i aşa? Sper că şi missis Copperfield merge spre bine. Vă rog să mă credeţi că mi-a părut foarte rău când de curând am aflat că e bolnavă.

Mi-a fost ruşine să-l las să-mi strângă mâna. Dar n-am avut încotro.

— S-au schimbat lucrurile în biroul ăsta, miss Trotwood. Nu mai sunt ca pe vremea când nu eram decât un copist umil şi neînsemnat şi vă păzeam poneiul afară; s-au schimbat, nu-i aşa? a zis Uriah, cu zâmbetul cel mai dezgustător cu putinţă. Dar eu nu m-am schimbat, miss Trotwood.

— Ce să vă spun, sir, i-a răspuns mătuşa, la drept vorbind, cred că n-aţi dezminţit defel promisiunile făcute încă din tinereţe; dacă asta vă face plăcere.

— Vă mulţumesc, miss Trotwood, a zis Uriah, contorsionându-se cum îi era obiceiul, pentru buna părere ce-o aveţi despre mine! Micawber, vezi să li se dea de ştire lui Agnes – şi mamei. Mama o să fie încântată când o să vadă ce oaspeţi i-au sosit, a adăugat Uriah, oferindu-ne scaune.

— Nu sunteţi ocupat, mister Heep? l-a întrebat Traddles, a cărui privire întâlnise din întâmplare căutătura vicleană a ochilor roşii, care ne scrutau şi ne ocoleau în acelaşi timp.

— Nu, mister Traddles, a răspuns Uriah, reluându-şi locul de la birou şi punându-şi mâinile ciolănoase, cu palmele lipite, între genunchii la fel de ciolănoşi. Nu chiar atât de ocupat cât aş dori. Dar ştiţi, avocaţii, rechinii şi lipitorile nu se satură cu una, cu două! Dar eu şi Micawber abia mai prididim cu treaba, fiindcă mister Wickfield aproape că nu mai e în stare să facă nimic. Dar e, desigur, o datorie şi o plăcere să muncesc pentru el. Cred că nu l-aţi cunoscut mai îndeaproape pe mister Wickfield, nu-i aşa, mister Traddles? Cred că până acum nu am avut cinstea să vă întâlnesc decât o singură dată.

— Nu, nu l-am cunoscut mai îndeaproape pe mister Wickfield, i-a răspuns Traddles, căci altfel de mult v-aş fi făcut o vizită, mister Heep.

Era ceva în tonul cu care a dat acest răspuns care l-a făcut pe Uriah să se mai uite o dată la Traddles, cu un aer sumbru şi bănuitor. Dar văzându-i chipul blajin, purtarea simplă şi părul ţepos, şi-a alungat suspiciunile şi, cu o smucitură a trupului şi mai ales a gâtului, i-a spus:

— Îmi pare rău, mister Traddles. L-aţi fi admirat tot atât de mult ca şi mine. Iar micile lui păcate v-ar fi făcut să-l îndrăgiţi încă şi mai mult. Dar dacă vreţi să auziţi cuvintele frumoase despre asociatul meu, puteţi să vă adresaţi lui Copperfield. Familia asociatului meu e unul dintre subiectele lui preferate. Dacă nu l-aţi auzit încă niciodată, merită…

Intrarea lui Agnes, condusă de mister Micawber, m-a împiedicat să resping aceste laude (dacă mi-aş fi dat osteneala s-o fac). Agnes mi s-a părut, mai puţin stăpână pe ea ca de obicei; şi pe chipul ei se vedeau limpede semne de îngrijorare şi oboseală. Dar acestea nu făceau decât să confere o strălucire în plus cordialităţii ei grave şi frumuseţii ei calme.

L-am văzut pe Uriah cum o urmărea, în timp ce ea ne ura bun sosit; şi mi-a venit în minte imaginea pocită a unui geniu rău şi răzvrătit care pândeşte un geniu bun. Între timp, mister Micawber şi Traddles şi-au făcut semne pe furiş; iar Traddles a ieşit din odaie, fără ca nimeni, în afară de mine, să bage de seamă.

— Micawber, poţi pleca! a zis Uriah.

Mister Micawber, cu mâna pe rigla din piept, stătea ţeapăn în faţa uşii, cu privirea în mod neîndoielnic aţintită asupra unuia dintre semenii lui care îi era patron.

— Ce aştepţi? l-a întrebat Uriah. Micawber! N-ai auzit că ţi-am spus să pleci?

— Ba da! i-a răspuns mister Micawber, fără a se clinti.

— Atunci, de ce aştepţi? a stăruit Uriah.

— Pentru că… într-un cuvânt, pentru că aşa vreau! a izbucnit mister Micawber.

Obrajii lui Uriah s-au decolorat, şi o paloare bolnăvicioasă ici, colo uşor pigmentată de pete roşii i s-a aşternut pe faţă. S-a uitat lung la mister Micawber, cu o expresie încordată şi respirând adânc precipitat.

— Precum ştie toată lumea, eşti un biet risipitor, i-a zis Uriah, silindu-se să zâmbească, şi teamă mi-e c-am să fiu nevoit să mă descotorosesc de tine. Şterge-o! Stau eu de vorbă cu tine îndată!

— Dacă există pe lumea asta vreun tâlhar cu care am stat prea mult de vorbă, numele acelui ticălos e… HEEP! a zis mister Micawber, izbucnind subit, cu cea mai mare vehemenţă.

Uriah s-a tras înapoi, ca lovit sau înjunghiat. Apoi, după ce şi-a rotit încet privirea asupra noastră, cu căutătura cea mai haină şi cea mai întunecată de care era capabil, a zis cu glas ceva mai scăzut:

— Aha! E un complot la mijloc! V-aţi vorbit să vă întâlniţi aici! Va să zică, ai conspirat cu copistul meu, Copperfield? Ia seama! N-o să-ţi meargă treaba asta! Noi ne înţelegem unul pe altul. Nu ne putem suferi. De când ai călcat întâia oară pragul acestei case, te-ai arătat un căţelandru cam fudul; şi mă pizmuieşti pentru că m-am ridicat, nu-i aşa? Degeaba complotezi împotriva mea; îţi arăt eu ţie! Micawber, cară-te! Stau eu de vorbă cu tine îndată!

— Mister Micawber, am intervenit eu, constat schimbări neaşteptate la individul ăsta, nu numai faptul cu totul extraordinar că măcar într-o privinţă a spus adevărul; şi asta mă face să fiu convins că se simte încolţit. Dă-i lecţia care i se cuvine!

— Ce oameni cumsecade sunteţi, nu-i aşa? a zis Uriah, cu acelaşi glas scăzut şi ştergându-şi de pe frunte, cu mâna-i lungă, descărnată, năduşeala cleioasă ce-l năpădise. Să-l cumpăraţi pe copistul meu, care-i o lepădătură – asta cum ai fost şi tu, Copperfield, până nu s-a milostivit cineva de tine – ca să mă defăimeze cu minciuni? Miss Trotwood, aţi face mai bine să puneţi capăt acestor uneltiri; că de nu, o să-i fac soţului dumneavoastră o bucată care n-o să vă facă plăcere! Nu degeaba îţi cunosc eu, ca avocat, povestea, băbuţo! Miss Wickfield, dacă ai un pic de dragoste pentru tatăl dumitale, nu te alătura acestei bande! Dacă o veţi face, îl distrug. Acum poftiţi! Vă am în gheare pe câţiva! Gândiţi-vă bine înainte de a dezlănţui primejdia! Şi tu, Micawber, gândeşte-te bine, dacă nu vrei să fii zdrobit! Te sfătuiesc s-o ştergi, nebunule, cât mai e timp, că pe urmă stăm noi de vorbă! Dar unde-i mama? a exclamat deodată, alarmat, dându-şi; seama că Traddles dispăruse şi trăgând cordonul soneriei. Frumoase lucruri vă permiteţi să faceţi în casă străină.

— Missis Heep e aici, sir, l-a liniştit Traddles, care tocmai se întorsese cu preavrednica mamă a acelui preavrednic fecior. Mi-am permis să mă prezint singur mamei dumneavoastră.

— Dar cine sunteţi dumneavoastră ca să vă prezentaţi singur? s-a răstit Uriah. Şi, de fapt, ce căutaţi aici?

— Sunt împuternicitul, şi prietenul lui mister Wickfield, sir, i-a răspuns Traddles pe un ton oficial, foarte calm. Şi am în buzunar o procură prin care sunt autorizat să-l reprezint în orice materie.

— Măgarul, bătrân, a băut până şi-a pierdut minţile, i-a replicat Uriah, cu o căutătură mai haină ca înainte, şi procura i-a fost smulsă prin fraudă!

— Ştiu şi eu că i s-a smuls ceva prin fraudă, şi lucrul ăsta îl ştiţi şi dumneavoastră., mister Heep, i-a răspuns Traddles liniştit. Dacă vreţi, o să-l rugăm pe mister Micawber să ne lămurească în această privinţă.

— Ury… a început missis Heep, cu un gest îngrijorat.

— Ţine-ţi gura, mamă! i-a tăiat el vorba. Cu cât ai să vorbeşti mai puţin, cu atât o să fie mai bine.

— Dar, Ury dragă…

— Nu vrei să-ţi ţii gura, mamă, şi să laşi lucrurile pe seama mea?

Cu toate că ştiam de mult că slugărnicia lui era prefăcută şi că vorbele îi erau deşarte şi viclene, nu-mi dădusem seama cât putea fi de ipocrit până în clipa când şi-a lepădat masca. Graba cu care a lăsat-o să-i cadă, când a înţeles că nu-i mai folosea la nimic; răutatea, insolenţa şi ura pe care le dădea în vileag; privirea chiorâşă cu care-şi manifesta, chiar în clipa aceea, bucuria pentru răul ce-l căşunase – fiind în acelaşi timp deznădăjduit şi neştiind cum să ne înfunde – m-au uimit la început, deşi era în perfectă armonie cu experienţa mea, care-l cunoşteam de atâta vreme şi care nutream împotriva lui o atât de puternică aversiune.

Nici nu mai pomenesc aici de privirea pe care mi-a aruncat-o când s-a uitat pe rând la noi toţi; căci am ştiut dintotdeauna că mă ura şi mi-am amintit de urmele pe care mâna mea i le lăsase pe obraz. Dar când ochii i s-au oprit asupra lui Agnes şi l-am văzut cum turba simţind că-i scăpa din mână şi cum ieşeau la iveală odioasele patimi, acum dezamăgite, care-l făcuseră să năzuiască la mâna unei femei ale cărei virtuţi nu era în stare nici să le stimeze, nici să le preţuiască, m-am înfiorat, gândindu-mă că ar fi fost cu putinţă ca ea să trăiască, măcar un ceas, alături de un asemenea om.

După ce şi-a frecat câtva timp maxilarul de jos şi ne-a privit printre degetele sale dezgustătoare, mi s-a adresat din nou, pe un ton pe jumătate plângăreţ, pe jumătate injurios:

— Tu, Copperfield, care te mândreşti atâta cu cinstea ta şi cu alte fleacuri de acelaşi soi, crezi oare că-i cinstit din partea ta să dai târcoale casei mele şi să mă spionezi prin mijlocirea copistului meu? Dacă aş fi făcut eu una ca asta, n-ar fi fost de mirare, căci eu nu mă dau drept gentleman ca tine (cu toate că niciodată n-am bătut drumurile aşa cum, după spusele lui mister Micawber, le-ai bătut tu). Dar să faci tu una ca asta?! Şi nici nu te temi să faci asemenea lucruri? Nu te gândeşti deloc la ce ţi-aş putea face ca să mă răzbun? Că ai putea să fii tras la răspundere pentru complot şi aşa mai departe? Prea bine! O să vedem noi! Dumneavoastră, mister, cum vă cheamă, voiaţi să puneţi o întrebare lui Micawber. Iată-l aici! De ce nu-l faceţi să vorbească? Şi-a învăţat bine lecţia, după câte văd.

Dându-şi seama că vorbele lui n-au tulburat pe nimeni; s-a aşezat pe marginea biroului său, ţinându-şi mâinile în buzunare, şi încrucişându-şi picioarele strâmbe, a aşteptat îmbufnat să vadă ce va urma.

Mister Micawber, pe care până atunci numai cu mare greutate îl putusem stăpâni şi care în repetate rânduri intervenise, şuierând prima silabă a cuvântului tâl-har, fără a o mai rosti şi pe a doua, s-a repezit, a tras rigla din piept (în chip de armă defensivă, pesemne) şi a scos din buzunar un document format in-folio, împăturit ca o scrisoare. L-a desfăcut cu un gest impunător şi, după ce a aruncat asupra conţinutului o privire care exprima parcă admiraţie pentru stilul lucrării, a început să citească precum urmează:

— Scumpă miss Trotwood, gentlemen”…

— Doamne iartă-l! a exclamat mătuşa. Ar fi în stare să scrie scrisori cu nemiluita, chiar de ar şti că va plăti cu capul!

Mister Micawber n-a auzit-o şi a citit mai departe:

— Venind înaintea dumneavoastră pentru a denunţa pe cel mai mare ticălos din câţi au existat vreodată – şi aici mister Micawber, fără a-şi ridica privirea, a îndreptat rigla în direcţia lui Heep, folosind-o ca pe un baston magic – nu cer îngăduinţă în ce mă priveşte. Încă din leagăn am fost victima lipsurilor băneşti, cărora nu le-am putut face faţă, şi totdeauna am rămas bătaia de joc şi jucăria unor împrejurări înjositoare. Mârşăvia, Nevoia, Deznădejdea şi Nebunia, toate împreună sau fiecare în parte, m-au însoţit de-a lungul întregii mele cariere.”

Plăcerea cu care mister Micawber se înfăţişa pe sine ca o victimă a acestor înjositoare calamităţi nu-şi avea pereche decât în emfaza cu care-şi citea scrisoarea şi în prinosul de admiraţie ce i-l aducea dând din cap după fiecare frază care i se părea deosebit de izbutită.

— Mârşăvia, Nevoia, Deznădejdea, Josnicia şi Nebunia, coalizate, m-au împins să intru în cancelaria – sau, cum i-ar spune vecinii noştri, galii, în Biroul – Firmei, care nominal îşi exercită activitatea sub emblema „Wickfield & Heep”, dar care în realitate e condusă numai de HEEP singur, HEEP şi numai HEEP este resortul principal al acestei afaceri. HEEP şi numai HEEP este un falsificator şi un escroc!”

Auzind aceste cuvinte, Uriah s-a învineţit şi s-a repezit s-apuce scrisoarea, gata s-o rupă în bucăţele. Dar mister Micawber, cu o agerime miraculoasă, sau numai printr-o întâmplare norocoasă, l-a izbit cu rigla peste degetele întinse şi i-a scos din acţiune mâna dreaptă. Mâna îi atârna ca ruptă de la încheietură. Lovitura răsunase de parcă ar fi izbit în lemn.

— Luate-ar dracu să te ia! a exclamat Uriah, zvârcolindu-se, de astă dată de durere. O să ţi-o plătesc eu!.

— Mai apropie-te şi tu o dată de mine, tu… tu… tu… HEEP, mişelule, a şuierat mister Micawber, c-am să-ţi zdrobesc căpăţâna, de-o ai ca toţi oamenii! Vino, vino, hai!

Niciodată n-am văzut scenă mai caraghioasă – am apreciat-o pe loc ca atare: mister Micawber făcea figuri de scrimă cu rigla şi striga: „Vino, hai!”, în timp ce Traddles şi cu mine îl înghesuiam într-un colţ, de unde de fiecare data reuşea să iasă.

Bombănind, adversarul lui, după ce şi-a frecat câtva timp locul unde fusese rănit, şi-a scos încetişor batista şi şi-a bandajat mâna; apoi, ţinând-o, cu cealaltă mână, s-a aşezat la loc pe biroul său, privind posomorât în pământ.

Mister Micawber, după ce s-a mai potolit, a reluat lectura scrisorii:

— Remuneraţia care m-a determinat să intru în slujba lui… HEEP (ori de câte ori rostea acest nume, se oprea puţin şi apoi îl pronunţa cu o energie uimitoare) n-a fost stabilită de la început, în afară de pomana de douăzeci şi doi de şilingi şi şase pence pe săptămână. Restul urma să fie fixat în raport cu valoarea muncii mele profesionale; cu alte cuvinte, mai plastice, în funcţie de josnicia de care voi da dovadă, de setea mea de câştig, de sărăcia familiei mele, de afinităţile morale – sau mai degrabă imorale – între mine şi… HEEP! Mai e oare nevoie să spun că, în scurtă vreme, m-am văzut constrâns să-i cer avansuri pecuniare lui… HEEP, ca s-o pot ţine pe missis Micawber, împreună cu nefericita noastră familie, care creşte mereu? Mai e oare nevoie să spun că această situaţie a fost dinainte prevăzută de acest… HEEP? Că avansurile în chestiune mi-au fost acordate contra unor înscrisuri şi a altor recunoaşteri similare, intrate în practica judiciară a acestei ţări? Şi că astfel am fost prins în mreaja anume ţesută pentru a mă prinde?”

Pe mister Micawber talentul său epistolar desfăşurat în descrierea acestei situaţii nefericite îl încânta în aşa măsură, încât ai fi zis că uitase cu totul îngrijorarea şi durerea pe care trista realitate ar fi trebuit să i le pricinuiască. Ne-a citit mai departe:

— Şi apoi… HEEP a început să mă onoreze exact cu atâta încredere câtă era necesară pentru ca să-şi poată învârti afacerile necurate. Şi atunci a început – dacă mi-e îngăduit să folosesc limbajul lui Shakespeare – să-mi tot fulgere şi să-mi plouă35. Mi-am dat seama că mi se cerea mereu să-mi dau concursul la falsificarea unor acte şi la mistificarea unei persoane pe care o voi pomeni sub numele de mister W. Acest mister W. era păcălit, ţinut în necunoştinţă de cauză, înşelat în fel şi chip; şi totuşi, tot timpul, banditul de… HEEP afişa o nemărginită recunoştinţă şi o nemărginită prietenie pentru acest gentleman, pe care necontenit îl trăgea pe sfoară. Asta era destul de josnic; dar precum observă înţeleptul prinţ al Danemarcei, în cuvinte ce au acea valabilitate universală prin care se distinge ilustrul ornament al erei elizabethane, „rău-e-aici, mai răul pe curând”36.”

Mister Micawber s-a arătat atât de entuziasmat de felul fericit cum încheiase cu acest citat, încât, sub pretext că pierduse şirul, a citit fraza încă o dată, spre desfătarea lui şi a noastră.

— Nu am de gând, a urmat, citind mai departe, să înşir în mod amănunţit, în cadrul epistolei de faţă, diferitele nereguli, de mică însemnătate, folosite în dauna persoanei pe care am desemnat-o sub numele de mister W. (cu toate că lista este gata întocmită), nereguli la care am achiesat tacit. După ce a încetat, conflictul ce s-a dat în sufletul meu între a mai primi sau a nu mai primi leafa, între a avea sau a nu avea pâinea cea de toate zilele, între fiinţă şi nefiinţă, singura ţintă pe care am urmărit-o a fost ca, folosindu-mă de posibilităţile mele, să descopăr şi să dau în vileag principalele potlogării săvârşite în dauna şi în paguba acestui gentleman de către HEEP! Îndemnat de imboldul mut dinlăuntru şi de un imbold nu mai puţin emoţionant şi convingător dinafară – la care mă voi referi pe scurt sub numele de miss W. – am întreprins o muncă de cercetare nu uşoară, care, potrivit informaţiilor de care dispun şi după ştiinţa şi convingerea mea, s-a desfăşurat în secret de-a lungul unei perioade care a depăşit douăsprezece luni calendaristice.”

A citit această parte a scrisorii de parcă ar fi fost vorba de o rezoluţie a Parlamentului, şi ai fi zis că sunetul solemn şi majestuos al acestor cuvinte l-ar fi înviorat.

— Învinuirile pe care i le aduc lui… HEEP, a urmat el, îndreptându-şi privirea spre acesta şi ţinând rigla la îndemână, sunt următoarele”…

Cred că l-am ascultat cu toţii ţinându-ne răsuflarea. În orice caz, sunt sigur că Uriah şi-a ţinut-o pe a sa.

— Întâia învinuire, a zis mister Micawber. Când, din motive pe care nu e nici necesar, nici oportun să le amintesc, memoria şi facultăţile lui mister W. pentru activitatea profesională au început a se tulbura şi a slăbi… HEEP a încurcat şi a complicat dinadins procedura tuturor tranzacţiilor firmei. Ori de câte ori mister W. se afla într-o stare datorită căreia era mai puţin calificat să se ocupe de treburi… HEEP totdeauna îl silea s-o facă. În asemenea condiţii obţinea ca mister W. să-şi pună semnătura pe acte de mare importanţă, pe care i le înfăţişa drept acte lipsite de importanţă. L-a determinat astfel pe mister W. să-l împuternicească să ridice un depozit de 12,614 lire, doi şilingi şi nouă pence, ce-i fusese încredinţat cu titlu de fideicomis, şi să-l întrebuinţeze pentru acoperirea unor speze şi unor pierderi fictive ale firmei, care fie că fuseseră de mult plătite, fie că nici nu existaseră vreodată. A dat acestei operaţii aparenţa că ar fi fost întreprinsă cu bună-ştiinţă şi cu intenţii necinstite din iniţiativa lui mister W. şi că ar fi fost săvârşită chiar de mister W.; şi de atunci s-a folosit în mod repetat de această operaţie ca să-l chinuiască şi să-l şantajeze.”

— Vei fi obligat să şi dovedeşti toate acestea, Copperfield! a exclamat Uriah, dând din cap ameninţător. Le vine vremea la toate!

— Întrebaţi-l pe… HEEP… mister Traddles, cine a locuit în casa lui după ce dânsul s-a mutat! a sărit mister Micawber, întrerupându-şi lectura. N-aţi vrea să binevoiţi a-l întreba?

— Nebunul ăsta în persoană… care şi acuma tot acolo locuieşte, a răspuns Uriah, dispreţuitor.

— Întrebaţi-l pe… HEEP dacă pe vremea când a locuit în casa aceea a ţinut vreodată un carnet cu însemnări; n-aţi vrea să binevoiţi a-l întreba?

Am băgat de seamă că, involuntar, mâna ciolănoasă cu care Heep îşi scărpina bărbia înlemnise brusc.

— S-au întrebaţi-l dacă n-a pus vreodată pe foc, acolo, un asemenea carnet. Dacă răspunde: „Da”, şi dacă vrea cumva să afle ce s-a întâmplat cu cenuşa lui, spuneţi-i să se adreseze lui Wilkins Micawber, şi îi va fi dat să audă unele lucruri care n-o să-i fie deloc pe plac.

Gestul triumfător cu care mister Micawber a rostit aceste cuvinte a făcut o puternică impresie asupra mamei lui Uriah, care a izbucnit, foarte alarmată:

— Ury, Ury! Fii umil şi caută să cazi la învoială, dragul meu!

— Mamă! s-a răstit Uriah la ea. Nu vrei să-ţi ţii gura? Eşti speriată şi nu mai ştii ce vorbeşti. Umil! a repetat el, privindu-mă cu un rânjet. Umil cum am fost, pe câţiva dintre ei am izbutit eu să-i umilesc, nu glumă.

Mister Micawber, după ce şi-a proptit distins bărbia în plastron, a continuat lectura operei sale:

— A doua învinuire. În repetate rânduri… HEEP, potrivit informaţiilor de care dispun şi după ştiinţa şi convingerea mea…”

— Dar asta nu este suficient! a mormăit Uriah, uşurat. Mamă, ţine-ţi gura!

— Ne vom strădui neîntârziat să administrăm anumite dovezi care să FIE suficiente, peremptorii, sir, i-a răspuns mister Micawber.

— A doua învinuire. În repetate rânduri… HEEP, potrivit informaţiilor de care dispun şi după ştiinţa şi convingerea mea, a plastografiat în mod sistematic, pe diferite hârtii, registre şi documente, semnătura lui mister W.; şi îndeosebi a făcut acest lucru într-un caz pe care-l pot dovedi. Anume, cu alte cuvinte, în felul următor”…

Din nou mister Micawber a fost încântat de această solemnă acumulare de cuvinte, care, oricât de caraghios se manifesta în cazul lui, trebuie să spun că nu este nicidecum un păcat specific numai lui. Am avut, în cursul vieţii mele, prilejul să-l observ la foarte mulţi oameni. Mi se pare chiar că ar fi un fel de regulă generală. De pildă, când depun jurăminte în faţa justiţiei, martorii se delectează parcă atunci când reuşesc să înşire câteva cuvinte sonore, care exprimă una şi aceeaşi idee: spun, de pildă, că detestă din toată inima, urăsc şi se leapădă, sau altele asemenea; şi vechile blesteme şi afurisenii sunt construite după aceleaşi principii. Vorbim de tirania cuvintelor, dar ne place, la rândul nostru, să le tiranizăm şi noi; suntem tare dornici să avem la dispoziţie o mare rezervă de cuvinte de prisos, pe care să le putem întrebuinţa la ocazii, deosebite; socotim că fac impresie şi sună frumos. După cum nu ne prea sinchisim, cu ocazia procesiunilor sărbătoreşti, de sensul ce-l, au livrelele purtate de lachei, mulţumindu-ne să fie cât mai multe şi frumoase, tot astfel nu acordăm decât o importanţă secundară sensului sau necesităţii cuvintelor noastre atunci când alaiul lor este mare. Şi aşa cum unii oameni au intrat în bucluc pentru că prea s-au fălit cu livrelele lacheilor, sau aşa cum sclavii, când sunt prea numeroşi, se ridică împotriva stăpânilor, cred că aş putea să dau numele unei naţiuni care a avut numeroase neplăceri şi care de aci înainte va avea încă şi mai multe din pricină că întreţinea o prea mare escortă de cuvinte.

Mister Micawber a citit mai departe, lingându-şi buzele:

— Anume, cu alte cuvinte, în felul următor: Văzând că mister W. este bolnav şi socotind probabil că moartea acestuia ar putea duce la anumite descoperiri şi la slăbirea înrâuririi pe care el… HEEP, o exercită asupra familiei W. – afară numai dacă ar fi reuşit să folosească pe ascuns dragostea pe care fiica o nutrea pentru tatăl ei spre a opri efectuarea oricăror cercetări în privinţa afacerilor firmei – subsemnatul, Wilkins Micawber, presupun că numitul… HEEP… a socotit că ar fi indicat să posede un înscris semnat de mister W. pentru mai sus pomenita sumă de 12.614 lire, doi şilingi, şi nouă pence, plus dobânda respectivă, prin care să se recurgă în mod expres că aceşti bani ar fi fost împrumutaţi de… HEEP lui mister W. spre a-i salva onoarea; cu toate că în realitate niciodată nu-i avansase această sumă şi că ea fusese de mult acoperită. Semnăturile de pe acest înscris, despre care se pretinde că ar fi fost eliberat de mister W. şi atestat de Wilkins Micawber, sunt plastografii săvârşite de… HEEP. Am în posesia mea câteva semnături de ale lui mister W. contrafăcute de mâna lui HEEP în carnetul acestuia, dintre care unele pârlite de foc, dar foarte citeţe. Eu, unul, nicicând n-am atestat un asemenea document. Şi originalul acestui document se află în posesia mea. „

Tresărind, Uriah Heep a scos din buzunar o legătură de chei şi a deschis un anumit sertar; apoi, brusc, luându-şi mâna, s-a întors spre noi, fără a se uita în sertar.

— Şi originalul acestui document se află în posesia mea, a citit din nou mister Micawber, rotindu-şi privirile de parcă ar fi rostit o predică, sau, mai exact, s-a aflat în posesia mea până azi-dimineaţă, devreme, când am scris rândurile de faţă, dar de atunci l-am înmânat lui mister Traddles.”

— Aşa e, a adeverit Traddles.

— Ur, Ury, a strigat maică-sa, fii umil şi caută să cazi la învoială! Gentlemen-i, ştiu că fiul meu, dacă îi veţi da răgaz să se gândească, se va arăta umil. Mister Copperfield, sunt sigură că dumneavoastră ştiţi, sir, că el întotdeauna a fost foarte umil.

Era ciudat să constaţi că mama mai folosea vechiul şiretlic după ce fiul renunţase la el, considerându-l inutil.

— Mamă, a zis el, muşcându-şi nervos batista cu care-şi învelise mâna, mai bine ai lua o armă încărcată şi m-ai împuşca.

— Dar te iubesc, Ury! a strigat missis Heep. (Şi n-am nici o îndoială că într-adevăr îl iubea; şi oricât de ciudat ar părea, n-am nici o îndoială că dânsul o iubea pe ea, căci alcătuiau o pereche foarte potrivită.) Nu pot răbda s-aud cum îi stârneşte împotriva ta pe aceşti gentlemen-i şi te pui în şi mai mare primejdie. I-am zis de la început gentleman-ului care a venit sus şi mi-a spus că a ieşit la iveală totul că garantez c-ai să fii umil şi că vei da înapoi totul. Vedeţi cât de umilă sunt eu, gentlemeni-i? Nu luaţi seama la el!

— Mamă, nu-ţi dai seama că-i şi Copperfield de faţă! i-a întors el supărat, arătând cu degetul descărnat către mine, asupra căruia se revărsa toată duşmănia lui, căci mă credea iniţiatorul descoperirii (iar eu n-am căutat să-i schimb părerea). E şi Copperfield de faţă, care bucuros ţi-ar fi dat o sută de lire ca să-i spui numai pe jumătate din tot ce ai pălăvrăgit.

— N-am încotro, Ury! a strigat maică-sa. Nu rabd să văd cum te vâri în primejdie numai pentru că te ţii ţanţoş. Mai bine fii umil, cum ai fost totdeauna.

După ce a stat câtva timp muşcându-şi batista, Uriah m-a interpelat furibund:

— Ce mai ai de spus? Dacă mai e ceva, dă-i drumul! Ce te uiţi la mine?

Mister Micawber a reluat lectura scrisorii, bucuros să continue a juca un rol care-i plăcea foarte mult:

— A treia învinuire. Şi ultima. Sunt acum în măsură să dovedesc, cu registrele false ţinute de… HEEP, cu însemnările reale făcute de… HEEP, începând cu carnetul parţial distrus (care a fost ininteligibil pentru mine atunci când, cu prilejul mutării noastre în noua locuinţă, a fost descoperit întâmplător de missis Micawber în lada sau recipientul destinat a primi cenuşa ce se produce în căminul nostru), sunt în măsură să dovedesc că, ani de zile, slăbiciunile, păcatele şi chiar virtuţile nefericitului mister W., dragostea părintească şi simţul onoarei au fost exploatate şi puse în slujba scopurilor lui mârşave de către… HEEP. Că ani de-a rândul mister W. a fost în fel şi chip înşelat şi jefuit pentru înavuţirea zgârcitului, lacomului şi perfidului… HEEP! Că, în afară de câştig, principala ţintă urmărită de… HEEP a fost să-i pună la cheremul său pe mister W. şi pe miss W. (despre gândurile sale ascunse cu privire la aceasta din urmă mă abţin de a vorbi). Că ultima lui ispravă săvârşită abia cu câteva luni în urmă a fost să-l silească pe mister W. să semneze un act prin care îi ceda partea sa de asociat în firmă şi chiar un act de vânzare a mobilei din casă, în schimbul unei pensii care trebuia să-i fie punctual şi regulat plătită de… HEEP… an de an, în patru rate, în prima zi a fiecărui trimestru. Că toate aceste mreje ţesute de el începând cu dările de seamă trucate şi alarmante cu privire la starea succesiunii date în custodia lui mister W. într-un moment când mister W. se aventurase într-o serie de speculaţii imprudente şi nesocotite şi când se prea poate să nu fi dispus de sumele de bani de care răspundea moralmente şi legalmente, continuând cu împrumuturile fictive, cu dobânzi uzurare, acordate lui mister W. de către… HEEP… din bani extorcaţi sau deturnaţi prin fraudă de… HEEP… de la mister W. însuşi în legătură cu acele speculaţii sau în alt fel, şi apoi un şir nesfârşit de şicane, lipsite de orice scrupul – s-au înmulţit treptat, până ce nefericitul mister W. a fost complet zăpăcit. Considerându-se ruinat şi crezând că şi-a pierdut şi situaţia, şi cinstea, şi orice nădejde, singurul reazem al lui mister W. a rămas monstrul cu veşmânt de om – mister Micawber a subliniat cu plăcere această formulă inedită – care, făcându-se indispensabil, a sfârşit prin a-l distruge. Îmi iau sarcina să dovedesc toate acestea. Şi poate mult mai mult!”

I-am şoptit ceva lui Agnes, care se afla lângă mine şi plângea de bucurie şi de durere; în clipa aceea s-a produs un freamăt printre noi, ca şi cum mister Micawber ar fi isprăvit. Dar zicând cu deosebită gravitate: „Vă rog să mă iertaţi”, a atacat, pe jumătate deprimat, pe jumătate în extaz, peroraţia scrisorii sale:

— Voi încheia acum. Nu-mi mai rămâne decât să aduc dovezi în sprijinul acestor învinuiri şi apoi, împreună cu nenorocita mea familie, să dispar de pe meleagurile acestea, unde suntem o povară. Lucrul acesta se va întâmpla în curând. Este de presupus că cel dintâi va pieri de inaniţie copilaşul, el fiind cel mai plăpând dintre noi toţi; şi că cei doi gemeni îl vor urma. Fie ce-o fi! În ce mă priveşte, sunt zdruncinat în urma pelerinajului meu la Canterbury; peste puţin, închisoarea pentru datorii, lipsurile şi altele vor face restul. Sunt încredinţat că osteneala şi riscurile acestei cercetări – ale cărei rezultate, chiar şi cele mai mărunte, au fost strânse, încetul cu încetul, în ciuda unor îndatoriri profesionale istovitoare, măcinat de temeri, şi când se crapă de ziuă, şi pe înserat, când se lasă rouă, şi în bezna nopţii, şi sub privirea scrutătoare a unuia pe care ar fi de prisos să-l numesc demon – îmbinate cu lupta purtată împotriva sărăciei moştenite, spre a duce cercetarea la bun sfârşit, acum după ce a fost încheiată, vor fi aidoma unor picături de apă bine mirositoare pe rugul meu funerar. Nu cer mai mult. Cred că se poate spune cu drept cuvânt despre mine, ca despre acel viteaz şi minunat erou al luptelor navale cu care nu mă încumet să mă asemuiesc, că ceea ce am făcut am făcut, nesocotind interesele egoiste şi mercenare, Pentru Anglia, pentru Patrie, pentru frumuseţe37, rămânând întotdeauna al dumneavoastră etc., etc., WILKINS MICAWBER”

Foarte emoţionat, dar încântat, mister Micawber şi-a împăturit la loc scrisoarea şi, cu o plecăciune, i-a întins-o mătuşii, ca pe un document ce i-ar face plăcere ca ea să-l păstreze.

După cum observasem încă de mult, cu prilejul primei mele vizite, în odaia aceea se afla a casă de fier. Cheia era în broască. Subit, în mintea lui Uriah s-a ivit o bănuială; şi aruncându-i o privire lui mister Micawber, s-a îndreptat spre casa de fier şi a deschis-o cu zgomot. Era goală.

— Unde-s registrele? a strigat el cu o căutătură înfricoşătoare. Un hoţ a furat registrele!

Mister Micawber s-a lovit singur cu rigla.

— Eu le-am luat, după ce, ca de obicei, azi-dimineaţă dar ceva mai devreme, mi-ai dat cheia şi am deschis-o.

— Nu vă neliniştiţi, a intervenit Traddles. Au ajuns în posesia mea. Le voi păstra pe baza împuternicirii de care v-am vorbit.

— Va să zică, tăinuiţi lucruri de furat? a strigat Uriah.

— În astfel de împrejurări, da! i-a replicat Traddles.

Vă închipuiţi cât de uluit am fost când am văzut-o pe mătuşa, care până atunci ascultase liniştită şi cu luare-aminte, repezindu-se deodată la Uriah Heep şi înşfăcându-l cu amândouă mâinile de guler!

— Ştii ce doresc să-mi dai? a întrebat mătuşa.

— O cămaşă de forţă, i-a răspuns el.

— Nu! Averea! i-a zis mătuşa. Apoi a urmat: Agnes, draga mea, cât timp am crezut că averea mi-a fost risipită de tatăl dumitale, n-am suflat o vorbă – nici măcar lui Trot – căci lui i-o încredinţasem spre fructificare. Acuma însă ştiu că individul ăsta poartă răspunderea şi înţeleg s-o revendic! Trot, vino şi sileşte-l să mi-o dea!

Nu ştiu dacă mătuşa credea în clipa aceea că Uriah îi păstra averea în cravata de la gât; în orice caz, după felul cum trăgea de ea, aşa se putea bănui. M-am grăbit să-i despart şi s-o încredinţez că vom avea grijă cu toţii să-l silim să restituie tot ce-şi însuşise pe nedrept. Această asigurare şi câteva clipe de chibzuire au potolit-o; dar nu părea deloc tulburată de ceea ce făcuse (deşi boneta îi era cam şifonată) şi s-a aşezat la loc, foarte liniştită.

De câteva minute, missis Heep îl tot îndemna pe fiul ei să fie „umil”, şi se târa în genunchi în faţa noastră, făcându-ne, pe rând, promisiuni dintre cele mai fanteziste. Feciorul ei a tras-o să se aşeze în fotoliul lui; şi stând îmbufnat lângă ea, a luat-o binişor de braţ şi, aruncându-mi o privire fioroasă, m-a întrebat:

— Ce-mi ceri să fac?

— O să vă spun eu ce aveţi de făcut, i-a răspuns Traddles.

— Ce, Copperfield ăsta n-are limbă să vorbească? a bombănit Uriah. Aş da orice dacă mi-aţi spune, fără să mă minţiţi, că i-a tăiat-o cineva!

— Uriah al meu o să fie umil! a strigat maică-sa. Nu luaţi seama la ce spune, sir.

— Iată ce ai de făcut, i-a zis Traddles, Mai întâi trebuie să-mi predai îndată, pe loc, actul de cesiune care a fost amintit.

— Să presupunem că nu l-aş avea! l-a întrerupt Uriah.

— Ba îl ai, i-a spus Traddles, aşa că n-are nici un rost sa facem o asemenea presupunere.

Mărturisesc că atunci am preţuit pentru întâia oară cum se cuvine mintea pătrunzătoare, bunul-simţ practic şi răbdarea vechiului meu conşcolar.

— În al doilea rând, a urmat Traddles, trebuie să te pregăteşti să dai înapoi şi să compensezi până la ultimul farthig tot ceea ce, în lăcomia dumitale, ai apucat. Toate registrele şi hârtiile firmei trebuie să rămână în mâinile noastre; de asemenea, toate registrele şi hârtiile dumitale personale; precum şi toate conturile şi hârtiile de valoare. Într-un cuvânt, tot ce se află aici.

— Trebuie? Nu văd de ce! a protestat Uriah. Trebuie să-mi daţi timp să mă mai gândesc!

— Prea bine, i-a răspuns Traddles. Dar între timp, până vei satisface toate cerinţele noastre, vom reţine toate acestea; şi te rugăm… pe scurt, te constrângem să stai în odaia dumitale şi să nu comunici cu nimeni.

— Nici prin gând nu-mi trece! a izbucnit Uriah, blestemând.

— Ca loc de detenţiuni, închisoarea „Maidstone” prezintă mai multă siguranţă, i-a răspuns Traddles. Şi cu toate că judecăţii i-ar trebui mai mult timp ca să ne facă dreptate, şi se prea poate că nu ar fi în stare să ne despăgubeşti dumneata, nu încape îndoială că are să te pedepsească. Asta o ştii la fel de bine ca mine! Copperfield, n-ai vrea să te repezi până la Guildhall, să chemi reprezentanţii autorităţilor?

În clipa aceea, missis Heep a izbucnit din nou, şi căzând în genunchi în faţa lui Agnes, a implorat-o să intervină în favoarea lor, protestând că băiatul ei era foarte umil şi recunoscând că totul era adevărat şi spunând că dacă nu va face el ceea ce-i cerem noi, atunci va face ea, şi chiar mai mult încă; era înnebunită de spaimă şi de grijă pentru băiatul ei iubit. A ne pune întrebarea ce-ar fi putut întreprinde Uriah dacă ar fi avut măcar o picătură de curaj, ar fi la fel de absurd ca a ne pune întrebarea ce ar face o potaie dacă ar avea inima unui tigru. Şi era laş din creştet până în tălpi, şi în această împrejurare, mai mult ca în orice alt moment al lamentabilei sale existenţe, şi-a arătat firea mârşavă, prin îmbufnare şi arţag.

— Stai! a mârâit el către mine şi şi-a şters cu mâna năduşeala de pe faţă. Mamă, nu te mai văicări! Bine! Să le dăm actul! Du-te şi adu-l!

— Vă rog, mister Dick, a spus Traddles, n-aţi vrea să-i daţi o mână de ajutor?

Mândru de misiunea încredinţată, şi înţelegând importanţa ei, mister Dick a însoţit-o aşa cum un câine ciobănesc ar însoţi o oaie. Dar missis Heep nu i-a dat mult de furcă, întorcându-se în grabă nu numai cu actul cu pricina, ci şi cu caseta unde era păstrat, în care am găsit un carnet de depuneri la bancă şi alte hârtii care mai târziu ne-au fost de folos.

— Bine! a zis Traddles, după ce toate acestea i-au fost predate. Acuma, mister Heep, te poţi retrage să chibzuieşti. Dar ţine seama de ceea ce-ţi declar în numele tuturor celor de faţă: nu-ţi rămâne să faci decât un singur lucru, şi anume ce ţi-am arătat; şi asta trebuie s-o faci fără întârziere!

Cu mâna la bărbie, fără a-şi ridica ochii din pământ, Uriah a străbătut odaia, şi oprindu-se în uşă, a spus:

— Copperfield, întotdeauna te-am urât. Niciodată n-ai fost altceva decât un parvenit şi totdeauna mi-ai fost vrăjmaş.

— Ţi-am mai spus, pare-mi-se, o dată că prin lăcomia şi perfidia ta te-ai ridicat împotriva lumii întregi, i-am răspuns eu. N-ar strica să te gândeşti că, de când există pe lume lăcomia şi perfidia, niciodată n-au ştiut să se oprească la timp şi să nu depăşească măsura. E un lucru sigur ca moartea.

— Sau o fi cumva la fel de sigur cum sigure erau poveştile ce ni le băgau în cap la şcoală (la şcoala la care am învăţat să fiu atât de umil), unde, de la nouă la unsprezece, ni se zicea că munca-i un blestem, iar de la unsprezece la unu, că e o binecuvântare şi o bucurie şi o onoare şi mai ştiu eu ce, nu-i aşa? m-a întrebat rânjind. Predicile tale sunt la fel de cunoscute ca ale celor de la şcoală. Cum adică, umilinţa nu-i de folos? Cred că fără umilinţă n-aş fi izbutit să-l joc pe onorabilul meu asociat… Iar ţie, Micawber, nemernic bătrân, ţi-o plătesc eu!

Arătându-i un suprem dispreţ, atât lui, cât şi degetului cu care îl ameninţa, mister Micawber şi-a umflat pieptul, pentru ca apoi, după ce Uriah a ieşit pe uşă, să se întoarcă spre mine şi să mă pândească şi să mă poftească să „fiu martor la restabilirea vechii încrederi reciproce dintre el şi missis Micawber”. După care i-a invitat pe toţi cei de faţă să vină, şi să asiste la acest mişcător spectacol.

— Vălul care se strecurase între missis Micawber şi mine de atâta vreme a fost înlăturat acum, a spus mister Micawber, iar copiii mei pot relua contactul pe picior de egalitate cu autorul lor.

Cum îi eram foarte recunoscători cu toţii şi cu toţii am fi vrut să-i arătăm acest lucru, în măsura în care fierberea şi zăpăceala noastră ar fi îngăduit-o, am fi mers bucuroşi, dar Agnes trebuia neapărat să se întoarcă la căpătâiul tatălui ei, care ar fi fost incapabil să suporte mai mult decât o rază de nădejde, iar unul dintre noi trebuia să rămână să-l păzească pe Uriah. Traddles a rămas să îndeplinească această misiune, urmând să fie, în scurt timp, schimbat de mister Dick; iar mister Dick, mătuşa şi cu mine am mers la locuinţa lui mister Micawber. Când mi-am luat la revedere de la scumpa mea Agnes, căreia îi datoram atât de multe, şi când m-am gândit de la ce fusese poate salvată în dimineaţa aceea. – în ciuda hotărârii ei – am mulţumit cu evlavie că mi-a fost dat în copilărie să îndur toate acele lipsuri, datorită cărora ajunsesem să-l cunosc pe mister Micawber.

Locuinţa lui nu se afla prea departe, şi cum uşa de la stradă dădea de-a dreptul în salonaş, când a deschis-o precipitat, precum îi era obiceiul, ne-am pomenit dintr-o dată în sânul familiei. Strigând: „Emma! Viaţa mea!”, mister Micawber s-a aruncat în braţele iubitei sale soţii, missis Micawber, care, dând un ţipăt, l-a strâns la pieptul ei pe mister Micawber. Miss Micawber, care îl legăna pe micuţul nevinovat de care pomenise missis Micawber în ultima ei scrisoare, s-a arătat foarte mişcată. Micuţul nevinovat a început a da din picioare. Gemenii şi-au manifestat bucuria prin câteva demonstraţii nu tocmai potrivite, dar nevinovate. Mister Micawber, care părea înăcrit de dezamăgiri prea timpurii şi care căpătase o înfăţişare cam morocănoasă, s-a lăsat prins de simţăminte mai frumoase şi a izbucnit în plâns.

— Emma! a zis mister Micawber. Norii care-mi întunecau conştiinţa s-au risipit. Încrederea reciprocă ce ne-a unit atâta vreme e restabilită şi nu va mai fi tulburată niciodată. Şi acum, a strigat mister Micawber, lăcrimând, fie binevenită mizeria, fie binevenită lipsa de adăpost, fie binevenite foamea, zdrenţele, furtuna şi cerşetoria! Încrederea reciprocă ne va susţine până la capăt!

Rostind aceste cuvinte, mister Micawber a aşezat-o pe missis Micawber într-un fotoliu şi s-a apucat să-i îmbrăţişeze pe rând pe toţi membrii familiei, continuând să salute o sumedenie de negre perspective, care, după cât mi-am putut da seama, în ochii lor nu erau câtuşi de puţin binevenite, şi îndemnându-i pe toţi să iasă pe uliţele Canterbury-ului şi să cânte în cor, pentru că alt mijloc de a-şi agonisi existenţa nu le mai rămăsese.

Dar întrucât, din cauza emoţiei puternice, missis Micawber leşinase, primul lucru care trebuia făcut, înainte de a cânta în cor, era să fie readusă în simţiri. Acest lucru l-a făcut mătuşa, împreună cu mister Micawber; după care, mătuşa i-a fost prezentată lui missis Micawber şi apoi missis Micawber m-a recunoscut şi pe mine.

— Te rog să mă ierţi, dragă mister Copperfield, mi-a spus biata missis Micawber întinzându-mi mâna, dar sunt cam salbă din fire, şi înlăturarea neînţelegerilor care se iviseră în ultima vreme între mister Micawber şi mine m-a copleşit.

— Ăştia-s toţi copiii dumneavoastră, ma'am? a întrebat-o mătuşa.

— Pentru moment n-am mai mulţi, i-a răspuns missis Micawber.

— Doamne, iartă-mă, dar nu asta am vrut să spun, ma'am! a protestat mătuşa. Voiam să ştiu dacă toţi sunt ai dumneavoastră.

— Madam, a intervenit mister Micawber, niciunul în plus, niciunul în minus.

— Dar acest tânăr gentleman pentru ce carieră a fost pregătit? a întrebat gânditoare mătuşa.

— Când ne-am stabilit aici, a spus mister Micawber, am nutrit speranţa că Wilkins va intra în sânul bisericii; sau poate, ca să mă exprim mai precis, în corul ei. Dar nu s-a ivit nici un loc vacant de tenor în venerabilul edificiu, care face, pe drept cuvânt, faima acestui oraş; aşa că a luat obiceiul… să se producă prin cârciumi în loc să cânte în lăcaşurile sfinte.

— Dar are cele mai bune intenţii, a completat cu duioşie missis Micawber.

— M-aş încumeta să spun, iubito, că are chiar intenţii foarte bune, a adăugat mister Micawber, numai că până acum nu l-am văzut să şi le înfăptuiască în nici o direcţie.

Mister Micawber a redevenit posomorât şi a întrebat, cam înciudat, ce putea să facă? Era oare el de vină că nu s-a născut dulgher, vopsitor de trăsuri şi că s-a născut pasăre cântătoare? Putea oare să se ducă unde poftea să-şi deschidă o farmacie? Sau să dea buzna la sesiunea curţii cu juri şi să se proclame avocat? Sau să dea năvală la Operă şi să smulgă succesul cu de-a sila? Ce să facă dacă aşa fusese crescut şi n-avusese parte de nici o pregătire?

Mătuşa a chibzuit câtva timp şi apoi a spus:

— Mister Micawber, mă mir că până acum nu ţi-a dat prin gând să emigrezi.

— Madam, i-a răspuns mister Micawber, acesta a fost, visul tinereţii mele şi năzuinţa zadarnică a anilor de maturitate.

Eu unul sunt însă deplin încredinţat că niciodată nici că-i trecuse prin minte această idee.

— Nu mai spune! a exclamat mătuşa, aruncându-mi o privire. Ce-ar fi dacă dumneavoastră, mister şi missis Micawber, aţi emigra acum, împreună cu familia dumneavoastră?

— N-avem capital, madam, n-avem capital, şi-a dat cu părerea mister Micawber, deprimat.

— Asta-i principala, aş putea spune chiar singura greutate, dragă mister Copperfield, a încuviinţat soţia lui.

— Capital? a exclamat mătuşa. Dar ne faceţi un mare serviciu – aş putea zice că ne-aţi făcut un mare serviciu, căci nu încape îndoială că vom salva multe de la foc – şi oare cum v-am putea răsplăti, măcar în parte, altfel decât procurându-vă capitalul necesar?

— Nu, cu titlu de donaţie nu pot să primesc nimic, a spus mister Micawber, plin de avânt şi însufleţire. Totuşi, dacă mi s-ar putea avansa suma necesară, să zicem cu cinci la sută pe an, pe baza garanţiei mele personale, asigurată, să zicem, cu poliţe având scadenţe peste douăsprezece, optsprezece şi douăzeci şi patru de luni, ca să avem un răgaz până se va produce o întorsătură…

— Dacă se poate? Mai e vorbă?! Sigur că se poate, şi trebuie să se poată în ce condiţii veţi dori, i-a răspuns mătuşa. Nu depinde decât de dumneavoastră. Dar gândiţi-vă bine amândoi. David cunoaşte pe cineva care pleacă în curând în Australia. Dacă vă hotărâţi să plecaţi, de ce să nu călătoriţi împreună, pe aceeaşi corabie? V-aţi putea ajuta unii pe alţii. Gândiţi-vă bine, mister şi missis Micawber. Nu vă pripiţi şi cumpăniţi bine lucrurile.

— Aş vrea, scumpă ma'am, să pun numai o singură întrebare, a spus missis Micawber. Clima e sănătoasă, nu-i aşa?

— Cea mai bună din lume! i-a răspuns mătuşa.

— Perfect! a declarat missis Micawber. Atunci se pune altă problemă. Condiţiile din ţara aceea sunt oare de aşa natură încât un om înzestrat cu însuşiri ca acelea ale lui mister Micawber să aibă şanse rezonabile de a se ridica pe scara socială? Nu vreau să spun deocamdată că ar mai năzui să ajungă guvernator sau ceva de felul acesta; dar va avea oare acolo un teren prielnic destul de larg pentru ca talentele lui să se dezvolte şi să se desfăşoare?

— Nici că se poate găsi teren mai prielnic pentru un om disciplinat şi sârguincios, a asigurat-o mătuşa.

— Pentru un om disciplinat şi sârguincios, a repetat missis Micawber, judecând situaţia cu deosebită luciditate. Chiar aşa. Atunci este evident că pentru mister Micawber Australia reprezintă un câmp de activitate ideal.

— Sunt convins, a zis mister Micawber, că în actualele împrejurări e singura ţară potrivită pentru mine şi familia mea; şi că pe acest pământ îmi va surâde norocul şi voi găsi ceva excepţional. Nici nu e prea departe comparativ vorbind; şi, cu toate că trebuie să ţinem seama şi de binevoitoarea dumneavoastră propunere, vă asigur că totul se rezumă la o simplă formalitate.

Niciodată nu voi uita cum într-o clipită a devenit cel mai optimist dintre oameni, privindu-şi cu încredere soarta; nici cum missis Micawber pe loc a început să peroreze despre deprinderile cangurilor! Şi oare îmi voi putea aminti vreodată de uliţa aceea din Canterbury, într-o zi de târg, fără a-l revedea cum a mers alături de noi la întoarcere, cu aerul unui călător aflat în treacăt pe acele meleaguri, şi cum măsura din ochi vitele întâlnite în cale, cu privirea unui fermier australian?!