Capitolul LI.Începutul unor şi mai lungi peregrinări

A doua zi dimineaţă devreme, pe când mă plimbam prin grădină cu mătuşa (acum, că mai toată ziua o veghea pe scumpa mea Dora, nu prea avea decât rareori prilejul să facă alte plimbări), mi s-a spus că mister Peggotty dorea să-mi vorbească. M-am îndreptat spre poartă să-l întâmpin, dar l-am întâlnit la jumătatea drumului, căci intrase în grădină; s-a descoperit, cum obişnuia totdeauna când o vedea pe mătuşa, căreia îi purta un deosebit respect. Îi povestisem mătuşii tot ce se petrecuse în ajun. Fără a rosti, nici un cuvânt, mătuşa s-a apropiat de el, i-a strâns mâna cu o expresie cordială şi l-a bătut uşor pe braţ. Gestul a fost atât de grăitor, încât n-a mai fost nevoie să-i spună nici un cuvânt. Şi mister Peggotty a înţeles-o la fel de bine cum ar fi înţeles-o dacă i-ar fi înşirat o mie.

— Mă duc în casă, Trot, mi-a spus mătuşa, să văd de Blossom, care acuşi o să se trezească.

— Nădăjduiesc că nu din pricina mea plecaţi, ma'am? i-a zis mister Peggotty. Dacă, în dimineaţa asta, n-am pierdut încă firul gândurilor – voia să spună „şirul” – cred că din pricina mea plecaţi.

— Bunul meu prieten, ai ceva de vorbit cu Trot, i-a răspuns mătuşa, şi te vei simţi în voie dacă nu voi fi de faţă.

— Dacă-ngăduiţi, ma'am, i-a zis mister Peggotty, aş socoti c-ar fi mai bine să rămâneţi, afară numai dacă nu vă plictiseşte flecăreala mea.

— Aşa socoteşti? i-a spus mătuşa, prietenoasă. Atunci rămân cu plăcere!

L-a luat pe mister Peggotty la braţ şi l-a condus în chioşcul îmbrăcat în verdeaţă din fundul grădinii, unde s-a aşezat pe o bancă, iar eu am luat loc lângă dânsa. Era şi un scaun pentru mister Peggotty, dar a preferat să stea în picioare, cu mâna rezemată pe măsuţa rustică. În timpul cât a stat, uitându-se la şapca lui, până a începe să vorbească, am băgat de seamă, fără să vreau, câtă forţă şi câtă tărie de caracter erau exprimate în mâna lui şi ce bine se potrivea aceasta cu fruntea lui cinstită şi cu părul lui cărunt.

— Aseară am dus-o pe fetiţa mea iubită la mine, în odăiţa în care de mult o aşteptam, pe care de mult o pregătisem pentru ea, a început mister Peggotty, ridicând ochii spre noi. Au trecut câteva ceasuri bune pân-a fost în stare să mă recunoască; şi atunci a îngenuncheat la picioarele mele şi mi-a spus totul de-a fir-a-păr, liniştit, a cum se spune o rugăciune. Vă rog să mă credeţi, când i-am auzit glasul, care altădată răsuna aşa de vesel acasă, şi când am văzut-o atâta de umilită, ca şi cum ar fi stat în ţărâna pe care Mântuitorul nostru a scris cu mâna lui cea binecuvântată, am simţit un junghi în inima-mi plină de recunoştinţă.

Şi-a şters faţa cu mâneca, fără a încerca să ascundă din ce pricină; şi apoi şi-a dres glasul.

— Dar n-am simţit mult acest junghi; căci o regăsisem. A fost de ajuns să mă gândesc c-am regăsit-o, şi mi-a trecut. Nu ştiu, zău, de ce vă spun astea. Adineauri n-aveam de gând să pomenesc nici un cuvânt despre mine; dar a venit de la sine şi m-am trezit vorbind, fără să-mi dau seama.

— Eşti un om plin de abnegaţie, i-a zis mătuşa, şi o să-ţi afli răsplata.

Mister Peggotty, pe a cărui faţă frunzele îşi jucau umbrele lor, s-a înclinat foarte surprins către mătuşa, spre a-i mulţumi pentru buna părere ce o avea despre el; şi apoi a reluat firul povestirii.

— După ce Em'ly a mea a fugit din casa unde fusese întemniţată de şarpele ăla blestemat, după com a auzit şi mas'r Davy – căci întâmplarea asta-i adevărată, pedepsi-l-ar DUMNEZEU! – a urmat dânsul, cuprins pentru o clipă de o cumplită mânie, biata fată a rătăcit în plină noapte. Era o beznă adâncă, doar stelele scânteiau pe cer. Era ca nebună. A alergat pe plajă, crezând c-o să găsească vechiul nostru barcaz; şi ne-a strigat să ne întoarcem faţa de la ea, ca să n-o vedem trecând. Şi şi-a auzit plânsetul în noapte, ca şi cum ar fi fost al altcuiva, şi i-au sângerat tălpile pe pietrele şi pe stâncile ascuţite, dar n-a simţit nimica, de parc-ar fi fost şi ea de stâncă. Şi a tot alergat aşa, departe, şi vedea văpăi înaintea ochilor, şi îi tuna în urechi. Deodată – sau cel puţin aşa i s-a părut ei – s-a crăpat de ziuă, şi vremea era vântoasă şi umedă, şi dânsa zăcea pe ţărm lângă o grămadă de pietre, şi o femeie îi vorbea pe limba ţării aceleia şi o întreba ce nenorocire o lovise.

Vedea parcă aievea tot ceea ce istorisea. Şi în timp ce ne vorbea, lucrurile se desfăşurau înaintea ochilor lui atât de viu datorită intensităţii cu care le trăia, ni le zugrăvea mult mai clar decât le pot descrie eu. Acuma, când, după atâta amar de vreme, aştern pe hârtie aceste amintiri, nici nu-mi vine a crede că n-am fost şi eu de faţă la aceste scene; căci mi-au rămas întipărite în minte cu o veridicitate uluitoare.

— Când Em'ly şi-a ridicat ochii – care-i erau grei ca de plumb – şi a văzut-o mai bine pe femeia aceea, şi-a dat seama că era una dintre cele cu care deseori stătuse de vorbă pe plajă. Căci, deşi fugise (precum v-am spus) departe, în bezna nopţii, dânsa cunoştea bine ţinutul de-a lungul coastei, pe o distanţă de multe, multe mile, fiindcă-l străbătuse de nenumărate ori, fie pe jos, fie în trăsură, fie cu barca. Femeia aceea n-avea copii, fiind măritată numai de puţină vreme; dar aştepta unul, foarte curând. Fie ca rugăciunile mele să ajungă la cer, şi copilul să-i aducă fericire, să-i fie un sprijin şi să se poată mândri cu el toată viaţa! Fie ca s-o iubească şi s-o respecte când o ajunge la adânci bătrâneţe; să-i fie o mângâiere în clipa din urmă; un înger să-i fie aici pe pământ şi în vecii vecilor!

— Amin! a îngânat mătuşa.

— La început, când Em'ly stătea de vorbă cu copiii, femeia asta se arătase cam ruşinoasă şi tăcută, ne-a povestit mister Peggotty, şi se ţinuse deoparte, torcând sau văzându-şi de ce altă treabă avea. Dar Em'ly a zărit-o, s-a dus şi a intrat în vorbă cu ea; şi cum femeia asta tânără iubea copiii, s-au împrietenit repede. Atât de bine, încât ori de câte ori o vedea pe Em'ly trecând pe acolo, îi dădea flori. Asta era aceea care acum o întreba ce nenorocire o lovise. Em'ly i-a povestit, şi dânsa a luat-o la ea acasă. Chiar aşa. A luat-o acasă, a adăugat mister Peggotty, acoperindu-şi faţa.

Gestul ei mărinimos îl emoţiona cum nimic nu-l mai emoţionase din noaptea când Emily fugise de acasă. Nici eu, nici mătuşa n-am încercat să-l liniştim.

— După cum vă închipuiţi, n-avea decât o biată căsuţă, dar a găsit un locşor şi pentru Em'ly, a urmat mister Peggotty. Bărbatul ei era plecat pe mare, şi a ţinut-o în ascuns şi i-a rugat şi pe vecini (nu erau prea mulţi prin apropiere) să nu spună nimic. Em'ly a căzut rău bolnavă de fierbinţeală şi, ceea ce mi se pare foarte ciudat – pentru oamenii învăţaţi poate n-o fi aşa – a uitat cu desăvârşire limba ţării aceleia şi n-a mai fost în stare s-o vorbească decât pe a ei, pe care nimeni n-o-nţelegea. Îşi aminteşte ca prin vis c-a zăcut acolo, vorbindu-le mereu pe limba ei şi crezând tot timpul că vechiul nostru barcaz se afla colea după limba aceea de pământ în golf, şi-i ruga şi-i implora să trimită pe cineva să-i vestească pe ai ei că era pe patul de moarte şi să-i aducă dezlegare, fie şi o singură vorbuliţă. Şi mai tot timpul se făcea ba că blestematul de care am pomenit adineauri o pândea pe sub fereastră; ba că ăla care o adusese pe meleagurile acelea se afla în odaie… şi atunci, deşi îşi dădea seama că n-o putea înţelege, striga către tânăra şi buna ei prietenă să n-o dea pe mâna lui, şi tare se temea să nu se vadă târâtă cu de-a sila. Şi tot vedea văpăi înaintea ochilor şi tot îi tuna în urechi; şi pentru ea nu mai exista nici ieri, nici azi, nici mâine; şi i se învălmăşeau în minte toate câte le trăise, cum au fost sau cum ar fi putut să fie, împreună cu tot ce n-a fost şi n-o să mai fie niciodată; şi nimic nu-i mai era limpede şi nimic nu-i mai pria, dar cânta şi râdea în neştire! Cât a ţinut-o aşa, nu ştiu; după aceea a urmat un somn lung, şi din somnul ăsta, pentru c-a trebuit de atâtea ori să se arate mai tare decât îi era firea, a căzut într-o stare de slăbiciune, ca un copil mic.

Aici s-a oprit, ca şi cum ar fi vrut să scurteze groaza ce i-o trezea propria lui povestire. După ce a tăcut câteva clipe, a urmat astfel:

— Era o după-amiază frumoasă, însorită, când s-a trezit; şi domnea asemenea linişte, că nu se auzea decât clipocitul mării aceleia albastre, fără flux, care-şi izbea valurile de ţărm. La început a crezut că se afla acasă şi că era duminică dimineaţă; dar frunzele viţei-de-vie, care îmbrăcau fereastra şi colinele din jur, nu se potriveau cu priveliştea de acasă, şi şi-a dat socoteala că se înşelase. Apoi, a intrat prietena ei care o veghea; şi atunci şi-a dat seama că barcazul nu se afla după limba aceea de pământ – în golf – ci departe, foarte departe; şi şi-a adus aminte unde se afla şi de ce; şi a izbucnit în plâns, la pieptul femeii ăleia tinere şi bune, la pieptul unde nădăjduiesc că astăzi stă pruncul ei şi o veseleşte cu ochişorii lui frumoşi!

Nu putea vorbi de această credincioasă prietenă a bietei Emily fără să-i dea lacrimile. Zadarnic încerca să le stăpânească. Şi când a dat s-o binecuvânteze, a început a plânge din nou.

— Asta a uşurat-o pe Em'ly a mea, a reluat el firul povestirii, după o explozie de emoţie la care n-am putut asista fără a fi şi eu foarte mişcat şi care şi pe mătuşa a făcut-o să plângă din toată inima. Asta a uşurat-o pe Em'ly, şi a început să se mai întremeze. Dar fiindcă uitase cu desăvârşire limba ţării, era nevoită să vorbească prin semne. Şi aşa a trecut vremea, şi zi de zi se simţea mai bine, se vindeca încet, dar sigur, şi învăţa numele lucrurilor obişnuite – nume pe care parcă nu le-ar mai fi auzit niciodată – până într-o seară, când a stat la fereastră, uitându-se la o fetiţă care se juca pe plajă. Şi deodată fetiţa a întins mâna către ea şi i-a zis ceva care cam aşa ar veni pe englezeşte: „Poftim o scoică, fată de pescar!”, căci trebuie să ştiţi că la început copiii îi spuneau „frumoasă doamnă”, cum e obiceiul prin părţile acelea, dar dânsa i-a învăţat să-i spună „fată de pescar”. Fetiţa aia i-a zis aşa, deodată: „Poftim o scoică, fată de pescar!” şi Em'ly a priceput; şi i-a răspuns, izbucnind în plâns; şi aşa şi-a adus aminte totul. După ce s-a întremat, a urmat mister Peggotty după o scurtă pauză, Em'ly şi-a pus în gând s-o părăsească pe tânăra aceea bună la suflet şi să se înapoieze în ţara ei. Între timp se-ntoarse acasă şi bărbatul femeii şi au îmbarcat-o pe o corabie cu destinaţia Livorno, care de acolo urma să plece în Franţa. Em'ly avea ceva bani, dar ei n-au vrut să ia mai nimic pentru toate câte le făcuseră pentru ea. Cu toate că erau săraci, asta mă bucură! Fapta lor se păstrează unde nu pătrund nici moliile, nici rugina şi unde nici hoţii nu pot intra ca s-o prade. Vă spun eu, mas'r Davy, fapta lor va dăinui mai mult decât toate comorile din lume!

În Franţa, Em'ly a luat o slujbă la un han într-un port, să servească doamnele aflate în trecere pe acolo, într-o bună zi s-a pomenit însă cu şarpele ăla – să nu care cumva să-mi pice în mână, că nu ştiu ce i-aş face! Cum l-a zărit, cu toate că nici n-o văzuse, au cuprins-o neliniştea şi spaima şi a fugit dinaintea suflării lui. Şi a ajuns în Anglia şi a debarcat la Dover.

Când a-nceput să şovăie nu ştiu, a urmat mister Peggotty, da' tot timpul drumului spre Anglia a bătut-o gândul să se întoarcă la căminul ei drag. Şi de cum a ajuns în ţară, într-acolo şi-a îndreptat paşii. Dar teama că nu va afla iertare, teama că va fi de ocara lumii, teama că vreunul dintre noi s-o fi prăpădit din pricina ei şi teama de multe alte lucruri au întors-o, aproape cu de-a sila, din drum: „Unchiule, unchiule, mi-a zis, dar a mai îngrozitoare dintre toate a fost temerea că nu voi fi vrednică să fac ceea ce inima-mi sfâşiată şi sângerândă râvnea să facă! M-am întors din drum, deşi mă rugam din tot sufletul să ajung într-o noapte să mă târăsc până la pragul nostru, să-l sărut, să-mi lipesc de el faţa păcătoasă şi apoi în zori să fiu găsită moartă, acolo.” S-a dus, a continuat mister Peggotty vorbind în şoaptă, s-a dus la Londra. Dânsa – care încă nu văzuse oraşul niciodată – singură, fără o leţcaie, tânără şi atât de frumoasă, s-a dus la Londra! Şi com a ajuns atât de deznădăjduită în oraş, a găsit (cel puţin aşa a crezut) o prietenă; o femeie cumsecade, care i-a vorbit despre cusătorie, şi Em'ly doar cunoştea bine meseria, şi i-a spus c-o să-i găsească de lucru berechet şi-i va face rost de adăpost şi i-a făgăduit că a doua zi o să pună pe cineva să-i strângă pe ascuns ştiri despre mine şi despre toţi ai casei. Şi când copila mea s-a aflat pe marginea unei prăpăstii de care nici nu pot pomeni şi la care nici nu vreau să mă gândesc, a urmat mister Peggotty, vorbind din nou cu glas tare şi vibrând de recunoştinţă, Martha, credincioasă legământului ei, a scăpat-o!

Nu mi-am putut stăpâni un strigăt de bucurie.

— Mas'r Davy! mi-a zis mister Peggotty strângându-mi mâna în mâna lui vânjoasă, 'neavoastră aţi fost acela care mi-aţi vorbit mai întâi de ea. Vă mulţumesc, sir! S-a ţinut de vorbă. Datorită amarnicelor încercări prin care a trecut, a ştiut unde să stea de veghe şi ce să facă. Şi-a izbândit. Şi Dumnezeu de sus i-a ajutat! A venit degrabă, albă la faţă, şi a trezit-o din somn pe Em'ly. I-a zis: „Scoală din locul ăsta mai rău decât moartea şi vino cu mine!” Cei din casa aceea au dat s-o oprească, dar mai degrabă ar fi putut opri puhoaiele mării, „Nu v-apropiaţi de mine, le-a spus, că-s un strigoi care o cheamă pe fata asta din pragul mormântului căscat în faţa ei!” I-a spus bietei Em'ly că m-a văzut, şi că o mai iubeam şi c-am iertat-o. A îmbrăcat-o în pripă. A luat-o de braţ, căci o părăsiseră puterile şi tremura toată, A rămas surdă la ameninţările lor. A trecut printre ei, cu copila mea, fără a se sinchisi de nimic; şi-n puterea nopţii a scos-o teafără din acea întunecată văgăună a pierzaniei. Apoi a grijit-o pe Em'ly, a spus mister Peggotty, care-mi lăsase mâna dintr-a lui, pe care o dusese la pieptu-i ce zvâcnea; a grijit-o pe Em'ly, care zăcea istovită, aiurind, din când în când, până a doua zi pe seară. Atunci s-a dus să mă caute mai întâi pe mine şi apoi pe 'mneavoastră, mas'r Davy. Nu i-a spus unde se duce, de teamă să nu se înspăimânte Em'ly şi să nu-i dea în gând să se ascundă. Com de-a aflat afurisita aia că se află acolo, nu ştiu. Fie c-a văzut-o ăla de care am pomenit de atâtea ori, fie că (ceea ce-mi pare mai cu putinţă) o fi aflat de la femeia aceea, acuma puţin îmi pasă. Mi-am găsit nepoata! Toată noaptea, a urmat, am stat de vorbă cu Em'ly. Nu mi-a spus prea multe (timpul fiind scurt), în cuvinte întretăiate de lacrimi; în orice caz, mai puţine decât am putut citi pe faţa ei, care a crescut şi a devenit femeie sub acoperişul meu. Toată noaptea braţele-i au stat înlănţuite în jurul gâtului meu, iar capul ei s-a odihnit aici, şi acum ştim bine amândoi că ne putem bizui unul pe altul, cât vom trăi.

După care a tăcut din nou; mâna lui ce sta rezemată pe masă, era atât de liniştită şi puternică, încât cu ea ar fi fost în stare să îmblânzească şi nişte lei.

— Când mi-a dat în gând să fiu naşa surorii tale Betsey Trotwood, care până la urmă m-a dezamăgit, parcă mi s-a luminat viaţa, Trot, a zis mătuşa; dar, afară de asta, nimic nu mi-ar fi făcut mai multă plăcere decât să fiu naşa copilului acelei tinere atât de bune la suflet!

Mister Peggotty a încuviinţat din cap, arătând că împărtăşeşte sentimentele mătuşii, dar nu s-a aventurat să spună vreun cuvânt despre femeia căreia îi era adresat acest omagiu. Am rămas tăcuţi, adânciţi în gândurile noastre (mătuşa mereu îşi ştergea ochii, ba izbucnind în plâns, ba râzând şi spunând că era o proastă), până ce am luat cuvântul:

— În privinţa viitorului ai luat vreo hotărâre, bunul meu prieten? l-am întrebat pe mister Peggotty.

— Fireşte, mas'r Davy, mi-a răspuns. I-am şi împărtăşit-o lui Em'ly. Sunt multe ţări mari departe de aici. Vom merge să trăim peste mări.

— Vor să emigreze, mătuşico, am explicat eu cuvântul lui.

— Da! a confirmat mister Peggotty, cu un zâmbet plin de optimism. În Australia nimeni n-are să-i poată face vreo mustrare odorului meu. Acolo vom începe o viaţă nouă!

L-am întrebat dacă hotărâse cumva şi data plecării

— Azi, în zori, am dat o raită prin docuri, sir, să culeg ştiri despre corăbiile care pleacă. E una care-şi va-nălţa pânzele peste vreo şase săptămâni sau în cel mult două luni – am văzut-o azi-dimineaţă – şi am fost şi pe bord. Cu ea o să plecăm.

— Singuri?

— Da, mas'r Davy! Soră-mea, ştiţi, e tare legată de 'neavoastră şi de cei din jurul 'neavoastră, şi-i atât de deprinsă cu ţinutul în care trăieşte, încât ar fi păcat să plece cu noi. Şi afară de asta, mas'r Davy, mai e cineva căruia îi poartă de grijă şi de care nu se cade să uităm.

— Bietul Ham! am zis.

— Vedeţi, ma'am, a spus mister Peggotty, ca s-o lămurească pe mătuşa, soră-mea vede de gospodăria lui, şi el ţine la ea. Stă de vorbă cu ea, şi nimeni altcineva nu s-ar pricepe să-l facă să deschidă gura. Bietul băiat! a adăugat mister Peggotty, clătinând din cap. Nu se cade să luăm şi puţinul ce i-a rămas.

— Şi missis Gummidge? l-am întrebat.

— Missis Gummidge mi-a dat mult de gândit, mi-a răspuns mister Peggotty, cam tulburat, dar liniştindu-se pe măsură ce vorbea. Vedeţi 'neavoastră, când missis Gummidge îşi aduce aminte de bătrânul ei, nu-i tocmai plăcut pentru cei din jur. Vă spun numai 'neavoastră, mas'r Davy, şi 'neavoastră, ma'am, când missis Gummidge începe a văina – aşa se zice prin părţile noastre în loc de a se văicări – se prea poate ca unii care nu l-au cunoscut pe bătrânu s-o socotească puţin cam arţăgoasă. Eu, unul, l-am cunoscut pe bătrânu şi ştiu cât de vrednic era, aşa c-o înţeleg; dar ceilalţi, vedeţi, 'neavoastră, n-o prea înţeleg, şi-i firesc să n-o înţeleagă.

Atât eu, cât şi mătuşa i-am dat dreptate.

— S-ar putea – nu spun că aşa va fi, dar s-ar putea – ca soră-mea să nu se împace totdeauna prea bine cu missis Gummidge, a urmat mister Peggotty. Aşa că m-am gândit să nu le-o las pe cap pe missis Gummidge, ci să-i găsesc un ogeac, ca să se chivernisească singură, (în dialect, ogeac înseamnă gospodărie, iar a se chivernisi înseamnă a agonisi.) De aceea am de gând ca, înainte de plecare, să-i asigur o pensie bunicică, aşa ca să nu ducă lipsă de nimic. E făptura a mai credincioasă de pe lume. Dar nu i se poate cere ca la vârsta ei, orfană şi oropsită cum se simte, mămuca să mai înfrunte strapaţurile unei călătorii pe mare şi ale traiului în mijlocul codrilor şi sălbăticiunilor într-o ţară necunoscută şi foarte depărtată. Asta am de gând cu ea.

Nu uitase pe nimeni. Cântărise drepturile şi năzuinţele fiecăruia, numai pe ale lui nu.

— Em'ly, a spus mai departe mister Peggotty, o să rămână cu mine până ce vom porni în această călătorie. Biata fetiţă, are mare nevoie de linişte şi odihnă! O să-şi coasă rochiile care-i fac de trebuinţă; şi nădăjduiesc că atunci când o să trăiască lângă unchiul ei cam din topor, dar care o iubeşte, încercările prin care a trecut vor începe să i se pară mai depărtate decât sunt.

Mătuşa a dat din cap, ca să confirme această speranţă, ceea ce lui mister Peggotty i-a făcut o deosebită plăcere.

— N-ar mai fi decât un lucru, mas'r Davy, a spus, ducând mâna la buzunarul de la piept şi scoţând cu un gest grav sulul cu care-l mai văzusem cândva; şi l-a desfăşurat pe masă. Îs banii aceia – hârtia de cincizeci de lire şi cea de zece. Aş vrea să mai adaug şi banii cu care a plecat fata de la el. Am întrebat-o (fără să-i spun pentru ce) câţi au fost şi-am făcut adunarea; dar nu-s cine ştie ce învăţat. N-aţi vrea să fiţi atât de bun şi să vă uitaţi dacă-i dreaptă socoteala?

Mi-a întins un petic de hârtie, cerându-şi iertare că nu era cine ştie ce învăţat, şi m-a urmărit cu privirea tot timpul cât am făcut verificarea. Adunarea era exactă.

— Mulţumesc, sir! mi-a zis, luându-şi înapoi hârtiuţa. Înainte de plecare, banii ăştia, dacă n-aveţi nimic împotrivă, mas'r Davy, o să-i vâr într-un plic pe adresa lui, pe care o să-l vâr în alt plic, către maică-sa. Ei o să-i spun, în câteva cuvinte, cum vă spun 'neavoastră acuma, ce-i cu banii ăştia; şi c-am plecat, aşa că n-are cum să mi-i mai dea înapoi.

I-am spus că s-a gândit bine şi că eram convins că aşa trebuia să facă dacă aşa îl îndeamnă inima.

— Ziceam că n-ar mai fi decât un singur lucru, a urmat el cu un zâmbet grav, după ce a înfăşurat la loc sulul şi l-a băgat în buzunar, dar îmi dau seama că erau două. Azi-dimineaţă, pe drum, am stat la îndoială de-ar fi nimerit să mă duc singur şi să-i povestesc lui Ham com, slava Domnului, s-a încheiat, totul cu bine. Aşa că m-am oprit şi i-am scris o scrisoare, pe care am şi dat-o la poştă, istorisindu-i cum s-au petrecut lucrurile şi vestindu-l că mâine am să vin ca, rânduind ce mai am de rânduit pe acolo, să-mi uşurez inima şi să-mi iau rămas bun, poate pentru totdeauna, de la Yarmouth.

— Vrei să vin cu dumneata? l-am întrebat, dându-mi seama că nu-şi spusese tot gândul.

— Dac-aţi vrea să-mi faceţi această plăcere, mas'r Davy… Ham cred că s-ar bucura să vă vadă.

Micuţa Dora fiind bine dispusă şi îndemnându-mă stăruitor să-l însoţesc – când am discutat cu ea – i-am făgăduit să-l însoţesc, aşa cum dorea.

Şi astfel, a doua zi dimineaţă ne aflam amândoi în diligenţa de Yarmouth şi străbăteam din nou vechiul drum.

Seara, când am trecut pe uliţa binecunoscută – mister Peggotty, în ciuda împotrivirii mele, îmi ducea valiza – am aruncat o privire în prăvălia lui „Omer & Joram” şi l-am zărit pe vechiul meu prieten, mister Omer, care trăgea din lulea. Cum nu voiam să fiu de faţă la prima întâlnire dintre mister Peggotty, sora lui şi Ham, m-am folosit de acest pretext ca să rămân în urmă.

— Ce mai faceţi, mister Omer? Nu v-am mai văzut de atâta amar de vreme! am spus, intrând în prăvălie.

Ca să mă vadă mai bine, a îndepărtat cu mâna fumul ce ieşea din lulea şi îndată m-a recunoscut şi s-a arătat foarte bucuros.

— S-ar cădea să mă ridic, sir, ca să primesc cu toată cinstea un asemenea oaspete, mi-a zis, dar nu mă mai ţin picioarele şi nu mai merg decât pe rotiţe. Cu excepţia picioarelor şi a respiraţiei, sunt însă, slavă Domnului, cât se poate de sănătos.

L-am felicitat că arătă atât de bine şi se simţea atât de voios şi am băgat de seamă, abia atunci, că fotoliul lui avea roţi.

— E foarte ingenios, nu-i aşa? m-a întrebat el, prinzându-mi privirea şi lustruind braţul fotoliului cu cotul. Lunecă precum un fulg şi merge ca poştalionul. Ei, Doamne, când micuţa Minnie – ştiţi, nepoţica mea, fata lui Minnie – se opinteşte o dată cu slabele-i puteri şi-i dă un brânci, gata am şi pornit, cum nu se poate mai bine şi mai plăcut! Şi să vă mai spun ceva, e un fotoliu straşnic, să tot stai în el şi să tot tragi din lulea!

De când sunt n-am văzut om care să ştie să vadă mai bine decât mister Omer latura plăcută a lucrurilor. Era atât de radios ca şi cum şi fotoliul lui, şi astma, şi ologeala n-ar fi fost altceva decât pârghiile unei năstruşnice invenţii, menite să sporească plăcerea fumătorilor de lulea.

— Vă rog să mă credeţi, mi-a spus mister Omer, că din fotoliul ăsta văd mai multe decât am văzut vreodată înainte. V-aţi minuna dacă v-aş spune câţi oameni vin în fiecare zi să stea de vorbă cu mine. Zău că v-aţi minuna! Şi de când stau în fotoliul ăsta, găsesc în ziar de două ori mai multe ştiri ca înainte. Iar de citit, dragă Doamne, câte nu citesc! De aceea mă simt atât de bine, ştiţi? Ce m-aş fi făcut dacă mi-aş fi pierdut vederea? Sau dacă aş fi asurzit, ce m-aş fi făcut? Aşa, nu-i mare procopseală că nu mă mai ţin picioarele. Că de, când le foloseam, mă făceau să-mi pierd răsuflarea. Şi acum, dacă vreau să ies pe uliţă sau să mă dau jos pe plajă, n-am decât să-l chem pe Dick, cel mai mic dintre ucenicii lui Joram, şi gata am şi pornit-o în propria mea trăsură, ca lordul-primar al Londrei! A râs cu atâta poftă, că mai-mai era să se înece. Ei, Doamne, a zis mister Omer, trăgând din nou din lulea, omul trebuie să se deprindă şi cu binele, şi cu răul, şi pentru asta se cuvine să se pregătească cu gândul cât trăieşte. Joram câştigă bine. Cât se poate de bine!

— Mă bucur foarte mult, i-am zis.

— Ştiam c-o să vă bucuraţi. Joram şi cu Minnie sunt ca două turturele. Ce altceva mi-aş mai putea dori? Ce contează picioarele, faţă de toate astea?

Dispreţul suprem ce-l arăta propriilor sale picioare era una dintre cele mai plăcute ciudăţenii din câte mi-a fost dat să văd.

— Şi va să zică, de când m-am apucat eu de citit, dumneavoastră v-aţi apucat de scris, nu-i aşa, sir? m-a întrebat mister Omer, privindu-mă cu admiraţie. Ce carte frumoasă! Ce expresii minunate! Am citit-o cuvânt cu cuvânt! Şi de adormit, nu m-a adormit deloc! Dar deloc!

Ca să-mi arăt mulţumirea, am râs, cu toate că trebuie să mărturisesc că această asociaţie de idei nu mi s-a părut lipsită de tâlc.

— Vă dau cuvântul meu de cinste, sir, a urmat mister Omer, că atunci când pun opera dumneavoastră pe masă şi mă uit la ea – trei volume groase, unul lângă altul, unu, două, trei – mă simt ca Punch, mândru la gândul că am avut cândva cinstea să servesc familia dumneavoastră. Şi, dragă Doamne, multă vreme a mai trecut de atunci, nu-i aşa? Colo, la Blunderstone. Copilaşul acela frumuşel, îngropat alături de cealaltă persoană. Şi dumneavoastră eraţi pe atunci tare mititel! Doamne, Doamne!

Am schimbat vorba, pomenind de Emily. După ce i-am spus că n-am uitat câtă atenţie i-a acordat şi cât de frumos s-a purtat cu ea totdeauna, i-am povestit, ştiind că-i va face plăcere, cum, cu ajutorul Marthei, fusese regăsită de unchiul ei. M-a ascultat cu luare-aminte, şi când am sfârşit, mi-a zis, foarte mişcat:

— Tare mă bucur, sir! De multă vreme n-am mai primit o veste atât de bună! Doamne, Doamne! Şi acum ce au de gând să facă pentru nenorocita de Martha?

— Aţi atins o problemă care mă frământă încă de ieri, dar la care nu sunt încă în măsură să vă dau un răspuns, mister Omer. Mister Peggotty nu mi-a spus nimic, şi eu n-am îndrăznit să-l întreb. Sunt sigur că n-a uitat-o. El nu uită niciodată când e vorba de o faptă bună şi mărinimoasă.

— Pentru că ştiţi, mi-a zis mister Omer, reluând firul gândurilor sale, orice s-ar face pentru ea, aş vrea să contribui şi eu. Treceţi-mă şi pe mine cu cât credeţi de cuviinţă şi daţi-mi de ştire. Am ştiut întotdeauna că nu-i o fată rea şi sunt fericit că am avut dreptate. Şi Minnie o să fie tare mulţumită. Femeile astea tinere te mai contrazic uneori, în anumite privinţe – la fel era şi maică-sa – dar au inimă bună. Minnie a vorbit-o de rău pe Martha numai de ochii lumii. De ce a socotit că-i nevoie să facă aşa, n-am să mă apuc să vă povestesc. Dar, dragă Doamne, totul a fost numai de ochii lumii. Pe ascuns a ajutat-o cât a putut. Aşa că vă rog să fiţi atât de bun şi să mă treceţi şi pe mine cu cât credeţi de cuviinţă, nu-i aşa? Şi scrieţi-mi câteva rânduri ca să ştiu unde să trimit banii. Dragă Doamne, a zis mister Omer, când omul ajunge la vârsta la care cele două capete ale vieţii aproape se întâlnesc, când, oricât de inimos ar fi, ajunge pentru a doua oară să fie plimbat cu căruciorul, trebuie să fie foarte fericit când i se iveşte prilejul să săvârşească o faptă bună. Căci are nevoie de multe. Nu vorbesc numai de mine, a adăugat mister Omer, fiindcă aşa cum văd eu lucrurile, sir, ne apropiem cu toţii, orice vârstă am avea, de piciorul dealului, căci timpul nu stă locului nici o singură clipă. De aceea să facem totdeauna numai bine şi să fim fericiţi. Asta e!

Şi-a scuturat scrumul din lulea, apoi a pus-o pe o policioară anume fixată pe speteaza fotoliului.

— Mai e şi vărul lui Em'ly, băiatul care trebuia s-o ia de nevastă, a reluat mister Omer, frecându-şi încetişor mâinile. Nu-i găseşti perechea în tot Yarmouthul! Vine uneori seara pe aici, să stea de vorbă cu mine sau să-mi citească, şi petrecem împreună câte un ceas. Asta-i o faptă bună, aş putea zice! Viaţa lui e un lanţ de binefaceri.

— Mă duc să-l văd chiar în astă-seară, i-am spus.

— Adevărat? m-a întrebat mister Omer. Spuneţi-i că sunt sănătos şi că-i trimit multe salutări. Minnie şi Joram s-au dus la bal. S-ar fi simţit şi ei tot atât de mândri ca şi mine să vă vadă dacă ar fi fost acasă. Minnie nu prea iese, „din pricina tatii”, cum zice ea. Dar astă-seară am jurat că dacă nu pleacă, mă bag în pat la şase seara. Aşa că s-a dus la bal cu Joram, a încheiat mister Omer, râzând cu atâta poftă de sucesul procedeului, că s-a cutremurat cu fotoliu cu tot.

I-am strâns mâna şi i-am urat noapte bună.

— Mai staţi o clipă, sir! mi-a zis mister Omer. Aţi pierde cel mai frumos dintre toate spectacolele dacă aţi pleca fără să-mi vedeţi micul elefant. De când sunteţi n-aţi văzut aşa ceva. Minnie!

De sus, de pe scară, un glăscior melodios i-a răspuns:

— Vin, bunicule!

Şi o fetiţă frumoasă, cu părul lung, bălai şi buclat, a dat buzna în prăvălie.

— Ăsta-i micul meu elefant, mi-a zis mister Omer, alintând fetiţa. De neam siamez, sir. Hai, micuţule elefant!

Micuţul elefant a deschis uşa salonaşului, în care, acum în urmă, fusese amenajat dormitorul lui mister Omer, căci acesta numai cu greu ar fi putut fi dus sus pe scări; apoi şi-a proptit fruntea în speteaza fotoliului lui mister Omer, revărsându-şi părul lung peste ea.

— Ştiţi, sir, elefanţii împing cu capul când dau de vreo piedică, mi-a spus mister Omer, făcându-mi cu ochiul. Hai, elefantule! Una, două, trei!

La acest semnal, micuţul elefant, cu o îndemânare vrednică de mirare la o fiinţă atât de mică, a întors repede fotoliul în care şedea mister Omer, şi dintr-o smucitură l-a dus în salonaş, fără să atingă tocul uşii; şi mister Omer, cât se poate de încântat de această ispravă, s-a întors şi mi-a aruncat o privire ca şi cum aceasta ar fi reprezentat încununarea strădaniilor sale de o viaţă întreagă.

După ce am dat o raită prin oraş, m-am îndreptat spre casa lui Ham, unde Peggotty se mutase definitiv; propria ei casă o dăduse cu chirie aceluia care preluase întreprinderea lui mister Barkis şi care îi plătise bani grei pentru vad, pentru cal şi pentru căruţă. Cred că şi acum mai trăgea la haraba acelaşi cal leneş pe care-l mânase şi mister Barkis.

L-am găsit în bucătăria foarte curată, împreună cu missis Gummidge, pe care mister Peggotty în persoană o adusese de la barcaz. Mă îndoiesc că altcineva ar fi izbutit s-o înduplece să-şi părăsească postul. Se vedea că mister Peggotty le povestise totul. Peggotty şi missis Gummidge îşi ţineau şorţurile la ochi, iar Ham tocmai ieşise „să dea o raită pe plajă”. S-a întors curând şi s-a bucurat mult văzându-mă; şi nădăjduiesc că toţi erau mulţumiţi că venisem şi eu. Am discutat, cu oarecare însufleţire, cum mister Peggotty se va îmbogăţi în ţara cea nouă şi am anticipat minunile pe care ni le va zugrăvi în scrisorile sale. Numele lui Emily n-a fost pomenit niciodată; dar de mai multe ori am vorbit de ea pe ocolite. Dintre toţi cei de faţă, Ham părea cel mai senin.

Dar când mi-a luminat drumul spre odăiţa unde pe o măsuţă mă aştepta cartea cu crocodili, Peggotty mi-a spus că Ham nu se schimbase de fel. Era convinsă (mi-a zis plângând) că inima-i era pe veci zdrobită; cu toate că, îmbinând vitejia cu blândeţea, lucra mai spornic şi mai bine decât oricare alt marangoz din toate şantierele de prin partea locului. Câteodată, seara, se mai întâmpla să-i vorbească despre viaţa de odinioară, din barcaz; şi atunci amintea de Emily, fetiţa. Dar niciodată nu pomenea de ea ca femeie.

Mi s-a părut c-am citit pe faţa lui Ham dorinţa de a-mi vorbi între patru ochi. De aceea m-am hotărât ca în seara următoare, când urma să se întoarcă de la lucru, să-i aţin calea.

După ce am luat această hotărâre, am aţipit. În noaptea aceea, pentru întâia oară după atâtea nopţi, lumânarea n-a mai licărit la ferestruica barcazului, unde mister Peggotty a adormit în vechiul său hamac, iar vântul cu glasul lui bine cunoscut i-a şoptit la ureche.

A doua zi şi-a petrecut timpul cu vânzarea bărcii şi a uneltelor sale pescăreşti, cu împachetarea şi cu expedierea cu căruţa la Londra a obiectelor casnice mărunte care socotea că i-ar putea fi de folos şi cu împărţirea celorlalte, pe care, cele mai multe, le-a lăsat lui missis Gummidge. Toată ziua missis Gummindge nu s-a clintit de lângă el. Dorind din suflet să mai văd o dată vechea locuinţă înainte de a i se pune lacăt, m-am înţeles cu ei să vin seara acolo. Dar am potrivit lucrurile în aşa fel încât să am timp să-l văd mai întâi pe Ham.

Ştiam unde lucra, aşa că nu mi-a fost greu să-i ies în cale. L-am întâlnit pe plajă, într-un loc mai retras, pe unde ştiam că trebuia să treacă, şi l-am însoţit, ca să-i dau prilejul să-mi vorbească, dacă dorea. Nu mă înşelasem însă. Am mers câtva timp alături, când, deodată, fără să se uite la mine, m-a întrebat:

— Aţi văzut-o, mas'r Davy?

— O clipă doar, după ce căzuse în nesimţire, i-am răspuns cu glas scăzut.

Am mai mers puţin şi apoi mi-a zis:

— Mas'r Davy, credeţi c-o s-o mai vedeţi?

— S-ar putea să fie prea dureros pentru dânsa.

— M-am gândit şi eu la asta. Se prea poate, sir, se prea poate.

— Da, Ham, i-am zis eu încet, dacă ai vrea să-i scriu ceva în numele tău, în cazul când nu voi avea prilejul să-i vorbesc, dacă ai dori să-i transmit ceva anume, aş socoti că-i o datorie sfântă să fac ce-mi vei cere.

— Nu mă îndoiesc. Vă mulţumesc, sir, din toată inima. Cred c-aş vrea să-i trimit ceva vorbă, fie în scris, fie prin viu grai.

— Ce anume?

Am mai străbătut o bucată de drum în tăcere şi apoi mi-a zis:

— Nu c-aş fi iertat-o vreau să-i spun. Nu asta. Mai degrabă aş vrea s-o rog să mă ierte că m-am vârât cu de-a sila în sufletul ei. Câteodată mă gândesc că de nu mi-ar fi făgăduit că-mi va fi soţie, dânsa, care avea încredere în mine, aşa, ca prieten, mi-ar fi povestit ce-i frământa mintea şi mi-ar fi cerut sfatul şi aş fi putut s-o scap de primejdie.

I-am strâns mâna.

— Asta-i tot?

— Ar mai fi ceva, dacă-mi daţi voie, mas'r Davy.

Am mers încă o bucată înainte de-a deschide gura. Întreruperile pe care mai jos le-am însemnat prin puncte de suspensie nu se datoresc emoţiei sau plânsului, ci doar strădaniei de a-şi aduna gândurile şi a le exprima limpede.

— Mi-a fost dragă… şi mi-e dragă amintirea cernită de mâhnire şi totuşi să n-o facă să creadă despre mine c-aş fi fericit. Fericirea nu mi-aş găsi-o decât dac-aş uita-o… şi teamă mi-e că n-aş putea îndura să i se spună c-am uitat-o. Dar dacă dumneavoastră, mas'r Davy, care sunteţi atât de învăţat, aţi găsi să-i spuneţi ceva care s-o facă să creadă că nu sufăr prea mult, dar că tot o iubesc şi o plâng, ceva care s-o facă să creadă că nu mi-e silă de viaţă şi că totuşi nădăjduiesc s-o văd curată şi nepătată în lăcaşul unde cei răi nu-i mai tulbură pe ceilalţi, iar cei obosiţi îşi află odihna… ceva care să-i mângâie conştiinţa cernită de mâhnire şi totuşi să n-o facă să creadă că m-aş mai putea însura vreodată sau c-ar mai putea fi cineva ceea ce a fost ea pentru mine… v-aş cere să-i spuneţi aceste lucruri… o dată cu rugăciunile pe care le ridic pentru dânsa… care mi-a fost atât de dragă.

Din nou i-am strâns mâna şi i-am făgăduit că mă voi strădui să îndeplinesc cât mai bine această însărcinare.

— Vă mulţumesc, sir, mi-a spus Ham. Aţi fost drăguţ că mi-aţi ieşit în întâmpinare. Aţi fost drăguţ că l-aţi însoţit pe unchiul. Cu toate că mătuşa o să se ducă la Londra înainte de plecarea lor şi o să se ducă toţi împreună, eu, unul, mas'r Davy, îmi dau prea bine seama că n-o să-i mai văd niciodată. Sunt sigur c-aşa o să fie. Nu ne-o spunem, dar aşa o să se întâmple, şi poate-i mai bine să fie aşa. Când o să-l vedeţi ultima oară – în ultima clipă – n-aţi vrea să-i mărturisiţi recunoştinţa şi dragostea orfanului, pentru care a fost întotdeauna mai mult decât un tată?

I-am făgăduit că-i voi îndeplini întocmai şi această dorinţă.

— Vă mulţumesc din nou, sir! mi-a zis, strângându-mi călduros mâna. Ştiu unde vă duceţi. La revedere!

S-a depărtat, făcându-mi semn cu mâna, vrând parcă să-mi explice că nu mai putea călca în vechea locuinţă. L-am urmărit cu privirea, cum păşea prin pustiul luminat de lună, şi l-am văzut întorcându-şi faţa spre o geană de lumină argintie, care sclipea pe valuri, şi l-am văzut mergând aşa mai departe, până ce s-a pierdut ca o umbră în depărtare.

Când m-am apropiat de vechiul barcaz, am găsit uşa deschisă, şi intrând, am văzut că locuinţa fusese golită de toată mobila, afară de unul din vechile cufere, pe care missis Gummidge, cu un coş pe genunchi, şedea şi se uita la mister Peggotty. Cu cotul rezemat de plită, stătea cu privirea aţintită asupra jăraticului care se stingea pe grătar; dar când m-a văzut intrând, şi-a înălţat plin de nădejde fruntea şi m-a întâmpinat cu voie bună.

— Aţi venit precum aţi făgăduit, mas'r Davy, ca sa vă luaţi rămas bun de la vechea casă? A rămas cam pustie, nu-i aşa?

— Într-adevăr, nu ţi-ai pierdut timpul, i-am spus.

— Păi, n-am trândăvit, sir. Missis Gummidge a muncit ca o… nici nu ştiu să spun cum a muncit missis Gummidge, a zis mister Peggotty, uitându-se la ea, fără să poată găsi vreun termen de comparaţie destul de măgulitor.

Missis Gummidge, care şedea rezemată pe coşul ei, n-a zis nimic.

— Iată cufăraşul pe care şedeai altă dată cu Em'ly, mi-a şoptit mister Peggotty. O să-l iau cu mine, în cele din urmă. Şi aici e vechea 'neavoastră odăiţă, vedeţi mas'r Davy? Cam posomorâtă în seara asta, ca şi inimile noastre.

Într-adevăr, vântul, deşi nu prea puternic, avea un glas solemn. Şi, gemând jalnic, bătea în jurul locuinţei pustii. Totul fusese strâns, până şi oglinjoara cu ramă de scoici. Mi-am amintit de ochişorii albaştri care m-au fermecat atunci. Mi-am amintit de Steerforth; şi mi-a trecut prin minte un gând năstruşnic şi înspăimântător, cum că s-ar afla pe aproape şi că m-aş putea întâlni cu el la fiecare pas.

— O să treacă vreme multă, a spus mister Peggotty cu glas scăzut, până s-or găsi chiriaşi pentru barcazul ăsta… Oamenii din partea locului zic c-ar fi cu ghinion!

— Aparţine cuiva de prin împrejurimi? am întrebat.

— E al unui dulgher constructor de catarge din oraş, mi-a răspuns mister Peggotty. Mă duc să-i predau cheile încă-n astă-seară.

Ne-am uitat şi în odăiţa de alături şi apoi ne-am întors la missis Gummidge, care şedea pe cufăr. Mister Peggotty a pus sfeşnicul pe vatră şi a rugat-o să se ridice ca să poată scoate cufărul din casă înainte de a stinge lumânarea.

— Dan'l, i-a zis missis Gummidge, lăsând deodată coşul şi agăţându-se de braţul lui. Dragă Dan'l, acum, când ne despărţim de casa asta, trebuie să te rog să nu mă părăseşti. Dan'l, să nu mă părăseşti. O, nu, să nu faci una ca asta!

Luat pe neaşteptate, mister Peggotty, buimac, de parcă atunci s-ar fi trezit din somn, s-a uitat când la mine, când la missis Gummidge.

— Nu, dragul meu Dan'l, să nu faci una ca asta! a strigat missis Gummidge, înfierbântându-se. Ia-mă cu tine, Dan'l, ia-mă cu tine şi cu Em'ly! O să fiu slujnica voastră, credincioasă şi statornică. Dacă prin locurile unde vă duceţi mai există robi, o să-ţi fiu roabă şi o să mă simt fericită, numai să nu mă laşi aici, Dan'l, te rog din tot sufletul!

— Ei, Doamne, a zis mister Peggotty, clătinând din cap, nu ştii cât de lungă e călătoria şi cât de grea e viaţa pe acolo!

— Ba ştiu, Dan'l! Îmi închipui! a strigat missis Gummidge. Dar ascultă ultimele cuvinte pe care ţi le spun sub acoperişul ăsta: dacă nu mă iei cu tine, mă duc în casă şi mor acolo. Ştiu să sap, Dan'l. Ştiu să muncesc. Pot să-ndur o viaţă grea. Sunt mai răbdătoare şi mai bună decât îţi închipui. Dan'l, încearcă numai, şi o să vezi. De pensia pe care vrei să mi-o dai, Dan'l Peggotty, nu m-aş atinge nici dac-ar fi să mor de foame; dar aş merge cu tine şi cu Em'ly până la capătul pământului dacă m-aţi lua cu voi! Ştiu ce gândeşti; ştiu că mă socoteşti orfană şi oropsită; dar, dragă Doamne, m-am schimbat! Nu degeaba am stat aici şi am vegheat şi am chibzuit la toate încercările prin care ai trecut. Mas'r Davy, puneţi o vorbă pentru mine! Îl cunosc şi îi cunosc năravurile, o cunosc şi pe Em'ly cu ale ei, şi cunosc necazurile lor, şi le-aş putea fi un sprijin uneori şi aş putea munci pentru ei totdeauna, Dan'l, dragă Dan'l, ia-mă cu tine!

Şi missis Gummidge i-a luat mâna şi i-a sărutat-o simplu, cu dragoste şi înflăcărare, într-o pornire de recunoştinţă şi devotament pe care el le merita pe deplin.

Am scos cufărul, am stins lumânarea, am încuiat uşa pe dinafară şi ne-am depărtat de vechiul barcaz, bine zăvorât, care a rămas ca o pată întunecată în noapte, sub cerul înnorat. A doua zi, pe imperiala poştalionului care ne ducea la Londra, missis Gummidge stătea cu coşul ei pe bancheta din fund, şi missis Gummidge era fericită.