Capitolul LIII. O nouă privire retrospectivă

Trebuie din nou să mă opresc. O, soţia mea copiliţă, din mulţimea care mi se perindă în amintire se desprinde o figură paşnică şi senină, care, în neprihănita-i dragoste şi în copilăreasca-i frumuseţe, îmi spune: „Opreşte-te şi te gândeşte la mine, întoarce-ţi privirea către micuţa Blossom, rare cade ofilită la pământ”.

Mă opresc. Şi tot restul păleşte şi piere. Sunt din nou cu Dora, în căsuţa noastră. Nu mai ştiu de când zace bolnavă. Într-atâta m-am deprins cu starea asta, încât nu mai pot ţine socoteala timpului. De fapt, nu e mult în săptămâni şi în luni; dar în fiinţa şi conştiinţa mea apare ca un lung, foarte lung interval de jale.

Au încetat să-mi mai spună: „Mai aşteptaţi câteva zile”. S-a strecurat în mine teama că nu va mai veni niciodată ziua când o voi vedea pe soţia mea copiliţă zburdând, în bătaia soarelui, cu bunul ei prieten Jip.

Parcă deodată Jip a îmbătrânit foarte tare. Se prea poate că tânjeşte după nu ştiu ce anume însuşire a stăpânei lui, care-l înviora şi-l întinerea; e apatic, vederea i-a slăbit, abia îl mai ţin picioarele, şi mătuşii îi pare rău că n-o mai latră şi că, dimpotrivă – când dânsa stă şi o veghează pe Dora – el se târăşte până la marginea patului şi îi linge blajin mâna.

Culcată, Dora ne zâmbeşte şi e frumoasă şi nu aruncă nici o vorbă necugetată şi nu se plânge. Ne zice că suntem foarte buni cu ea; că ştie că dragul ei băiat, atât de grijuliu, se oboseşte peste măsură: că mătuşa nu mai ştie ce-i somnul şi totuşi e tot timpul bună, atentă şi neobosită. Uneori, cele două micuţe doamne, ca două păsărele, vin s-o vadă, şi atunci vorbim despre nunta noastră şi despre acele vremuri fericite.

Ce pace şi ce tihnă ciudată se aşterne peste viaţa mea, şi peste toată viaţa dinăuntrul şi dinafara casei când stau în semiobscuritate în odaia liniştită şi bine rânduită, cu ochii albaştri ai soţiei mele copiliţe îndreptaţi asupra-mi şi cu degetele-i delicate strângându-mi mâna! Nenumărate ceasuri am petrecut astfel; dar dintre toate, trei momente mi-au rămas mai puternic întipărite în minte.

E dimineaţă; Dora, gătită de mâna mătuşii, îmi arată cum păru-i frumos se încăpăţânează să facă inele pe pernă şi cât e de lung şi de strălucitor şi-mi spune că îi place să-l poarte nu prea strâns în plasa ce-o are pe cap.

— N-o spun din vanitate, mucalitule, îmi zice Dora, văzându-mă că zâmbesc, ci pentru că altădată îl găseai atât de frumos şi pentru că atunci când am început să mă gândesc la tine mereu mă uitam în oglindă şi mă întrebam dacă nu ţi-ar face plăcere să-ţi dau o şuviţă. Vai, ce caraghios ai fost, Doady, când ţi-am dat una!

— Asta s-a întâmplat în ziua când ai pictat florile pe care ţi le adusesem, Dora, şi când ţi-am spus că eram îndrăgostit de tine!

— Da! Dar ţie n-am vrut să-ţi mărturisesc atunci c-am plâns de bucurie cu florile în braţe, pentru că mi-am dat seama că mă iubeai cu adevărat! Când am să fiu din nou în stare să zburd ca altădată, n-ai vrea să mergem împreună, Doady, să revedem locurile acelea unde ne-am purtat ca doi prostuţi? Şi să străbatem iară vechile alei? Şi să nu-l uităm nici pe bietul papa?

— Da, aşa vom face şi vom mai apuca zile fericite, Grăbeşte-te numai, iubito, şi fă-te sănătoasă!

— O, de făcut sănătoasă mă fac eu curând! Mă simt mult mai bine, nici nu ştii!

E seară; stau pe acelaşi scaun, în dreptul aceluiaşi pat, şi am în faţă acelaşi chip care priveşte către mine. Am stat tăcuţi amândoi câtva timp, şi dânsa zâmbeşte. Nu-mi mai duc povara uşurică în sus şi în jos pe scări, zace în pat toată ziua.

— Doady!

— Dora dragă!

— N-ai să-mi iei în nume de rău rugămintea pe care am să ţi-o fac, după cele ce mi-ai spus de curând despre starea sănătăţii lui mister Wickfield? Vreau s-o văd pe Agnes. Vreau s-o văd neapărat.

— Am să-i scriu, draga mea.

— Zău?

— Fără întârziere.

— Ce bun şi drăguţ eşti! Doady, dă-mi voie să mă reazem pe braţul tău. Crede-mă, dragă, nu e o toană. Nu-i un capriciu copilăresc. Ţin s-o văd neapărat!

— Nu mă îndoiesc. O să fie de ajuns să-i trimitem vorbă, şi sigur o să vină.

— Te simţi tare singur acum acolo jos? îmi şopteşte Dora, cuprinzându-mă cu braţul în jurul gâtului.

— Oare m-aş putea simţi altfel, iubito, când văd fotoliul tău gol?

— Fotoliul meu gol…

Se strânge mai tare de mine, o clipă, în tăcere. Apoi, ridicându-şi privirea cu un zâmbet duios, întreabă:

— Într-adevăr, îmi duci dorul, Doady? Aşa aiurită şi prostuţă cum sunt?

— Mai există oare pe lume, iubito, vreo fiinţă căreia să-i duc dorul?

— Vai, dragule! Sunt atât de bucuroasă, şi totuşi atât de mâhnită!

Se lipeşte mai tare de mine şi mă înlănţuieşte cu amândouă braţele. Râde şi plânge, apoi se potoleşte, se simte fericită.

— Foarte fericită! îmi zice. Scrie-i lui Agnes că o iubesc şi că ţin mult, tare mult s-o văd; şi că nu-mi mai doresc altceva nimic.

— În afară de dorinţa de a te face sănătoasă, Dora.

— Vai, Doady! Uneori mă gândesc – ştii că eu totdeauna am fost cam prostuţă! – că asta nu se va întâmpla niciodată.

— Nu vorbi aşa, Dora! Nu-ţi închipui asemenea lucruri, iubito!

— Nu mi-aş închipui eu, dacă aş putea, Doady! Dar sunt foarte fericită, cu toate că dragul meu băieţaş se simte atât de singur în faţa fotoliului gol al micuţei sale neveste!

E noapte; şi sunt tot cu ea. Agnes a venit; a fost în mijlocul nostru toată ziua şi toată după-amiaza. Ea, mătuşa şi cu mine am stat cu Dora de dimineaţă. N-am vorbit prea mult, dar Dora a fost cât se poate de veselă şi de mulţumită. Suntem singuri acuma.

Oare ştiu acuma că soţia-mi copiliţă mă va părăsi curând? Aşa mi-au spus: ce mi-au spus nu era nicidecum o noutate pentru gândurile mele; dar sunt departe de a fi convins că-i adevărat. Nu-mi vine a crede. Astăzi m-am ascuns de câteva ori ca să plâng. Mi-am amintit de Acela care a vărsat lacrimi stând el între morţi şi între vii. Am meditat asupra acestui episod înălţător şi pătruns de duioşie. Am căutat să fiu resemnat, să găsesc o mângâiere; şi sper să fi izbutit, chiar dacă nu pe deplin; nu pot să mă împac cu gândul că sfârşitul irevocabil se apropie. Ţin mâna ei într-a mea, ţin inima ei într-a mea, simt că dragostea ce mi-o poartă este vie, puternică. Şi nu pot alunga umbra şovăitoare a unei palide nădejdi că va fi cruţată.

— Vreau să-ţi vorbesc, Doady. Vreau să-ţi spun ceva la care m-am gândit deseori în ultimul timp. N-ai să te superi? şi întrebarea ei e însoţită de o privire blândă.

— Să mă supăr, iubito?

Pentru că nu ştiu ce o să crezi sau ce ai crezut, poate, uneori. Poate că te-ai gândit şi tu adesea la acelaşi lucru. Doady, iubitule, cred c-am fost prea tânără.

Îmi las capul pe pernă lângă al ei, şi dânsa se uită în ochii mei şi-mi vorbeşte încetişor, pe măsură ce-o ascult, îmi dau seama, cu o strângere de inimă, că vorbeşte de sine ca şi cum n-ar mai fi.

— Cred, dragul meu, c-am fost prea tânără. Nu numai în ce priveşte anii, dar şi în ce priveşte experienţa, preocupările şi toate celelalte. Eram o biată prostuţă! Cred c-ar fi fost mai bine dacă ne-am fi iubit numai aşa, ca un băieţaş şi o fetiţă, şi apoi am fi dat totul uitării. Am început să cred că nu eram vrednică de soţie.

Încerc să-mi stăpânesc lacrimile şi să-i răspund:

— O, Dora, iubito, tot, atât de vrednică pe cât eram eu vrednic de soţ!

— Nu ştiu, îmi zice, scuturându-şi buclele ca altădată. Se poate! Dar dacă eu aş fi fost mai vrednică pentru căsnicie, te-aş fi făcut şi pe tine mai vrednic. Afară de asta, tu eşti foarte deştept, ceea ce eu niciodată n-am fost.

— Am fost foarte fericiţi, scumpa mea Dora.

— Am fost foarte, foarte fericită. Dar cu anii, dragul meu băieţaş s-ar fi plictisit de soţia-i copiliţă. Din ce în ce ar fi devenit o tovarăşă de viaţă mai puţin potrivită, şi dânsul şi-ar fi dat seama din ce în ce mai mult de ce-i lipseşte în casă. Şi dânsa n-ar fi fost în stare să facă faţă. E mai bine aşa.

— Vai, Dora, iubita mea, iubito, nu mai vorbi astfel. Fiecare cuvânt e ca o mustrare!

— Nu, nici măcar o silabă! îmi răspunde şi mă sărută. Vai, dragul meu, niciodată n-ai greşit ca să-ţi fac vreo mustrare şi te-am iubit mult prea mult ca să-ţi fi spus vreodată, în serios, un cuvânt de reproş… e singurul meu merit, în afară de acela c-am fost drăguţă, sau că tu m-ai găsit aşa. E pustiu jos, Doady?

— Tare! Tare pustiu!.

— Nu plânge. Fotoliul meu e acolo?

— La locul lui.

— Vai, cum plânge bietul meu băieţaş…! Sst, sst! Acum fă-mi o promisiune! Vreau să vorbesc cu Agnes. Când cobori, spune-i şi roag-o să vină sus, la mine; şi cât o să stau de vorbă cu ea, să nu laşi pe nimeni să intre, nici măcar pe mătuşa! Vreau să vorbesc cu Agnes între patru ochi. Vreau să vorbesc cu Agnes singură de tot!

Îi făgăduiesc c-am să cobor imediat; dar fiind foarte mâhnit, n-o pot părăsi.

— Ţi-am spus că-i mai bine aşa… îmi şopteşte, strângându-mă în braţe. Vai, Doady, după câţiva ani n-ai fi putut s-o mai iubeşti pe soţia-ţi copiliţă ca acum; şi după alţi câţiva ani atâta te-ar fi obosit şi atâta te-ar fi dezamăgit, încât n-ai mai fi iubit-o nici pe jumătate! Ştiu c-am fost prea tânără şi prea prostuţă. E mult mai bine aşa…

Când intru în salonul de jos, o găsesc pe Agnes şi îi dau de veste. Se face nevăzută şi mă lasă singur cu Jip.

Pagoda lui chinezească e lângă cămin, şi el stă tolănit înăuntru, pe culcuşul de flanelă, şi încearcă, gemând, să adoarmă. Strălucitoare, luna luminează din înaltul cerului. Privesc afară, în noapte, şi lacrimile-mi curg şiroaie, şi inima-mi neascultătoare e pusă la grea, grea încercare.

Mă aşez lângă cămin şi-mi amintesc cu mută remuşcare toate acele gânduri tainice pe care le-am nutrit de când m-am căsătorit. Îmi amintesc fel de fel de mofturi care s-au întâmplat între mine şi Dora şi îmi dau seama că, într-adevăr, viaţa nu este altceva decât suma tuturor acestor mofturi. Din noianul amintirilor, în faţa ochilor mei se ridică imaginea fetiţei mele dragi, aşa cum era când am văzut-o întâia oară, transfigurată de iubirea mea juvenilă şi de a ei, învestită cu toate vrăjile pe care i le poate conferi o asemenea iubire. Ar fi fost oare mai bine să ne fi iubit ca un băieţaş şi o fetiţă, apoi să dăm totul uitării? Inimă neascultătoare, răspunde!

Nu ştiu cum trece timpul; în cele din urmă, buna prietenă a soţiei mele copiliţă mă cheamă. Mai neliniştit decât l-am văzut vreodată, Jip se târăşte afară din cuşca lui, se uită la mine, se îndreaptă spre uşă şi plânge, vrând să meargă sus.

— Nu acum, Jip! Nu acum!

Se întoarce foarte încet lângă mine, îmi linge mâna şi ridică ochii tulburi către mine.

— Vai, Jip! Poate că n-ai s-o mai vezi niciodată!

Se culcă la picioarele mele, se întinde de parcă ar vrea să doarmă şi, cu un urlet jalnic, îşi dă sfârşitul.

— Vai, Agnes! Uită-te, uită-te aici!

. Faţa ei înfiorată de jale şi compătimire, şiroaiele de lacrimi, îndemnul mut ce-mi adresează cu mâna-i solemn ridicată către cer!

— Agnes?

S-a sfârşit. Întunericul mi se aşterne pe ochi şi o clipă totul îmi piere din amintire.