Capitolul IV. Cad în dizgraţie

Dacă încăperea în care mi-au mutat patul ar fi însufleţită şi ar putea depune mărturie, aş chema-o astăzi – mă întreb, cine o fi dormind acum în ea? – să spună cât mi-era de grea inima când am intrat. M-am dus acolo sus, şi cât am urcat scările, am auzit dulăul acela din curte lătrând după mine; apoi, privind odaia la fel de uluit şi de buimac cum mă privea şi ea pe mine, m-am aşezat cu mânuţele încrucişate şi am chibzuit.

Mi-au trecut prin minte cele mai năstruşnice gânduri. În legătură cu forma încăperii, cu crăpăturile din tavan, cu tapetul de hârtie de pe pereţi, cu defectele geamurilor, care deformau priveliştea, cu lavoarul care se clătina pe trei picioare şi avea parcă un aer nemulţumit, care mi-a adus aminte de mutra lui missis Gummidge când se gândea la „bătrânu”. Plângeam fără contenire, dar în afară de faptul că mă simţeam înfrigurat şi foarte abătut, cred că nici n-am stat să mă gândesc de ce plângeam. În cele din urmă, în deznădejdea mea, am început să cred că eram îndrăgostit nebuneşte de micuţa Em'ly şi că fusesem smuls de lângă ea pentru a fi adus aici, unde mi se părea că nimeni nu mă vrea şi nimeni nu mă iubeşte nici pe jumătate cât mă iubea ea. Gândul ăsta m-a făcut să mă simt atât de nefericit, încât m-am înfăşurat într-un colţ al plăpumii şi am bocit până ce am adormit.

M-a trezit cineva, care, după ce mi-a descoperit capul înfierbântat, a spus: „Aici e!” Era mama, care venise cu Peggotty să mă caute, şi una din ele mă trezise.

— Davy, ce-i cu tine? m-a întrebat mama.

Mi s-a părut foarte straniu că tot ea mai mă întreba, şi i-am răspuns:

— Nimic.

Mi-am întors faţa de la ea – ţin minte bine – ca să-mi ascund freamătul buzelor, care i-ar fi dat un răspuns mai cinstit.

— Davy, zise mama. Davy, copilul meu!

Pot spune că în clipa aceea nimic nu putea să mă mişte mai mult decât faptul că mă numea copilul ei. Mi-am ascuns faţa şi lacrimile în aşternut şi am îndepărtat-o cu mâna când a vrut să mă ridice.

— Asta-i opera ta, Peggotty, nesuferito! s-a răstit mama. Nu încape nici o îndoială în această privinţă. Mă întreb, cum nu te mustră cugetul să aţâţi copilul împotriva mea sau a acelora care îmi sunt dragi? Ce urmăreşti cu asta, Peggotty?

Biata Peggotty îşi ridică braţele şi ochii spre cer şi nu răspunse decât cu o parafrază a rugăciunii pe care o repetam de obicei după fiecare masă:

— Dumnezeu să vă ierte, missis Copperfield, şi să nu ajungeţi vreodată să vă căiţi pentru vorbele pe care le-aţi rostit în clipa asta!

— Ai să mă scoţi din minţi! a strigat mama. Şi asta chiar în luna de miere, când ar fi fost de aşteptat ca şi cel mai înrăit duşman să mă cruţe şi să nu-mi jinduiască puţinele clipe de tihnă şi fericire. Davy, copil rău ce eşti! Peggotty, eşti o fiară! O, Doamne! mai ţipă mama. Şi, întorcându-se năbădăioasă şi autoritară când spre mine, când spre Peggotty: Câtă răutate pe lumea asta, tocmai când eram în drept să cred că va fi mai bună ca oricând.

Am simţit o mână care nu era nici a mamei, nici a lui Peggotty şi m-am sculat în picioare, la marginea patului. Era mâna lui mister Murdstone, şi ţinându-mă de braţ, acesta a spus:

— Ce înseamnă asta? Clara, draga mea, ai uitat? Trebuie să fii fermă, dragă!

— Îmi pare foarte rău, Edward, a zis mama. Voiam să fiu foarte cuminte, dar îmi vine greu.

— Vai! îmi pare rău, Clara, chiar atât de repede!

— E foarte greu să mă schimb acum, i-a răspuns mama, bosumflată, e chiar… foarte greu… nu-i aşa?

O trase spre el, îi şopti ceva la ureche şi o sărută. Când am văzut cum capul mamei se lasă pe umărul lui şi cum cu braţul îl atinge pe gât, îndată am înţeles că putea face orice poftea cu mama, ceea ce astăzi îmi dau seama că a şi reuşit să facă.

— Te rog coboară tu, draga mea, i-a zis mister Murdstone. Vin şi eu cu Davy îndată.

După ce, salutând-o şi surâzându-i, o văzu pe mama ieşind, îşi întoarse faţa întunecată către Peggotty:

— Ascultă-mă, dumneata ştii cum se numeşte stăpâna dumitale?

— Sunt de foarte multă vreme în serviciul ei, sir, i-a răspuns Peggotty, şi s-ar cuveni, cred, să ştiu.

— E drept. Dar acum, când urcam scările, te-am auzit spunându-i pe un nume care nu-i al ei. Ştii bine că poartă numele meu acum. Să nu uiţi acest lucru.

Aruncându-mi o privire îngrijorată, Peggotty se înclină şi părăsi odaia fără a-i răspunde, căci îşi dăduse seama că prezenţa ei nu mai era dorită şi că nu avea nici un motiv ca să zăbovească. Când am rămas singuri, mister Murdstone a închis uşa, s-a aşezat pe un scaun şi, ţinându-mă în picioare în faţa lui, m-a privit drept în ochi. Am simţit cum ochii mei priveau ţintă în ai lui. Şi când îmi amintesc cum am stat faţă în faţă, mi se pare că aud şi acum cât de tare şi de repede îmi zvâcnea inima.

— David, mi-a zis, strângând şi subţiind buzele, dacă aş avea a face cu un cal nărăvaş sau cu un câine îndărătnic, ce crezi că aş face?

— Nu ştiu.

— L-aş bate!

Îi răspunsesem în şoaptă, acum, însă, deşi tăceam, am simţit că mă înăbuş.

— L-aş face să urle şi să ţopăie. Şi mi-aş zice: „Până la urmă tot am să-l îmblânzesc, chiar de-ar fi să-l schilodesc”. Dar ce ai pe obraz?

— Sunt murdar, i-am răspuns.

Ştia la fel de bine ca şi mine că erau urme de lacrimi. Dar chiar dacă de douăzeci de ori mi-ar fi pus aceeaşi întrebare şi de fiecare dată mi-ar fi dat douăzeci de pumni, cred că aş fi murit mai degrabă decât să-i mărturisesc ce aveam pe obraz.

— Eşti deosebit de deştept pentru un copil, mi-a zis cu obişnuitul lui surâs trist, şi văd că m-ai înţeles foarte bine. Spală-te pe faţă şi pofteşte jos cu mine.

Mi-a arătat cu degetul lavoarul, care mi se păruse că ar semăna cu missis Gummidge, şi m-a îndemnat, făcându-mi semn cu capul, să-i urmez porunca fără întârziere. Nu m-am îndoit atunci – şi astăzi mă îndoiesc încă şi mai puţin. – că dacă aş fi schiţat cea mai slabă împotrivire, m-ar fi doborât fără nici o remuşcare.

— Clara dragă, a zis după ce i-am îndeplinit poruncile şi m-a adus în salon, ţinându-mă de braţ, sper că n-o să te mai supere nimeni. O să ne dezbărăm curând de toanele astea copilăreşti.

Martor mi-e Dumnezeu că dacă mi s-ar fi spus atunci o vorbă bună, m-aş fi îndreptat şi aş fi devenit poate alt om. Un cuvânt de mângâiere şi de lămurire, puţină îngăduinţă pentru neştiinţa mea, un cuvânt de bun sosit acasă, o încredinţare că acea casă era totuşi căminul meu m-ar fi făcut să-i fiu recunoscător din toată inima, în loc să-i arăt numai o făţarnică supunere, şi m-ar fi făcut să-l respect, în loc să-l urăsc.

Am avut impresia că, văzându-mă cum stăteam în picioare, în mijlocul odăii, speriat şi străin, mama s-a înduioşat, şi că atunci când m-am strecurat, sfios, pe un scaun, m-a urmărit cu o privire tot mai mâhnită – simţind poate ceva silit în mersul meu de copil – dar cuvântul potrivit nu fusese rostit, şi acum era prea târziu.

Am luat masa numai noi trei, singuri. Părea îndrăgostit de mama – mă tem că din pricina asta îl uram şi mai tare – şi mama se arăta îndrăgostită de el. Din ceea ce au spus, am înţeles că sora lui mai mare urma să vină să locuiască cu ei şi că o aşteptau să sosească. Chiar în după-amiaza aceea. Nu sunt sigur dacă atunci sau mai târziu am aflat că, fără a exercita efectiv vreun comerţ, era părtaş sau primea anual numai o sumă fixă din beneficiile unei pivniţe de vinuri din Londra cu care familia sa păstrase legături de afaceri încă de pe vremea străbunicilor, şi am aflat că, şi sora lui avea aceleaşi drepturi; în orice caz, însemn acest lucru aici.

După masă, pe când şedeam toţi trei în jurul căminului şi cu chibzuiam cum să mă refugiez la Peggotty, dar nu îndrăzneam să mă furişez afară ca nu cumva să-l jignesc pe stăpânul casei, am auzit o birjă oprind în faţa porţii, şi îndată mister Murdstone a ieşit în întâmpinarea oaspetelui. Mama l-a urmat. Sfios, m-am luat după ea, când, deodată, în dreptul uşii salonului, mama s-a întors şi, în semiobscuritatea amurgului, m-a îmbrăţişat ca altădată, şoptindu-mi să-l iubesc şi să-l ascult pe noul meu tată. M-a strâns în braţe cu duioşie, dar în grabă şi pe furiş, ca şi cum ar fi săvârşit o faptă rea; m-a luat de mână şi a mers cu mine până aproape de locul unde se afla dânsul în grădină, şi atunci mi-a lăsat mâna spre a-l lua la braţ pe mister Murdstone.

Sosise miss Murdstone, o doamnă cu un aer sumbru; ca şi fratele ei – căruia îi semăna şi la chip şi la glas – era brună şi avea sprâncene stufoase, care mai că se îmbinau deasupra nasului ei mare şi gros, ca şi cum, fiind femeie şi neputând să poarte favoriţi, lăsase în schimb să-i crească sprâncenele. Adusese cu ea două cufere negre, neobişnuit de grele, având pe capace iniţialele ei bătute în cuie de alamă. Când a fost să plătească birjarul, a scos banii dintr-un portmoneu de oţel, pe care-l ţinea, ca într-o temniţă, în sacoşa ei prevăzută cu un lanţ gros şi care se închidea ca o capcană. Nu văzusem niciodată o femeie mai complet metalică decât miss Murdstone.

Au poftit-o în salon, urându-i bun sosit, şi acolo dânsa a recunoscut-o în mod solemn pe mama ca pe o rubedenie nouă şi apropiată. Apoi s-a uitat la mine şi a zis:

— Acesta e băiatul tău, cumnăţico?

Mama a confirmat că eram al ei.

— În general, mie nu-mi prea plac băieţii, a declarat miss Murdstone. Ce mai faci, băiete?

Date fiind aceste împrejurări încurajatoare i-am răspuns că mă simt foarte bine şi că nădăjduiesc că şi dânsa se simte la fel; dar i-am spus aceste cuvinte cu un glas atât de nepăsător, încât miss Murdstone m-a categorisit într-un cuvânt:

— Prostcrescut!

După ce a rostit răspicat acest cuvânt, a cerut să fie condusă în odaia ei, care, din clipa aceea, a devenit pentru mine un loc de spaimă şi de groază, unde tronau cele două cufere negre pe care nimeni nu le-a zărit vreodată deschise sau măcar fără lacăt (ştiu, căci, o dată sau de două ori când nu se afla ea în odaie mi-am vârât şi eu nasul pe uşă) şi unde nenumărate brăţări, lănţişoare şi paftale de oţel cu care se gătea miss Murdstone atârnau în şiruri impresionante la oglindă.

După câte mi-am dat eu seama, miss Murdstone venise cu gândul să rămână pentru totdeauna la noi. În dimineaţa următoare a început „să-i ajute” mamei, şi toată ziulica a trebăluit prin cămară, aşezând proviziile şi răsturnând vechea rânduială. Cel dintâi lucru vrednic de amintit pe care l-am observat la miss Murdstone a fost bănuiala permanentă că servitoarele ascunseseră un bărbat undeva în casă. Mânată de această idee fixă, năvălea în pivniţa de cărbuni la ceasurile cele mai neobişnuite şi, ori de câte ori deschidea uşa vreunei cămări întunecoase, o trântea numaidecât la loc, încredinţată că-l prinsese.

Deşi nu avea nimic aerian, miss Murdstone se scula în zori ca ciocârlia. Era în picioare înainte ca vreunul dintre ai casei să se fi trezit (sunt convins şi acum că se scula atât de devreme numai ca să-l caute pe bărbatul acela ascuns undeva în casă). Peggotty pretindea chiar că ar fi dormind numai, cu un singur ochi închis; dar n-am putut să împărtăşesc această părere, deoarece am încercat să dorm şi eu la fel şi am constatat că nu e cu putinţă.

Din prima dimineaţă s-a sculat la cântatul cocoşilor şi a tras clopoţelul. Când mama a coborât să-şi ia gustarea şi a dat să se ducă să pregătească ceaiul, miss Murdstone a atins-o în treacăt cu buzele pe obraz – ceea ce în concepţia ei însemna o sărutare – şi i-a spus:

— Ştii, Clara, draga mea, am venit aici ca să te scap de griji. Eşti prea drăguţă şi prea nepricepută (aici mama s-a roşit, dar a râs, fără a părea supărată) ca să fii împovărată cu treburi pe care aş putea eu să le fac. Fii atât de bună şi dă-mi cheile, şi pe viitor o să am eu grijă de toate.

Din clipa aceea, miss Murdstone a luat în păstrare cheile şi le-a ţinut, în timpul zilei, în mica ei temniţă, iar noaptea, sub pernă, şi mama n-a mai pus mâna pe ele.

Mama n-a putut răbda ca prerogativele ei de stăpână a gospodăriei să-i fie luate, fără a schiţa măcar un gest de protest. Într-o seară, după ce miss Murdstone îi expusese fratelui ei anumite planuri gospodăreşti şi el le încuviinţase, mama a izbucnit în plâns şi a spus că ar trebui să-i ceară şi ei părerea.

— Clara! a dojenit-o mister Murdstone, Clara! Mă mir de tine.

— Uşor e să spui că te miri, Edward, a strigat mama, şi tot atât de uşor e să vorbeşti de fermitate, dar nu ţi-ar plăcea nici ţie!

Se cuvine să subliniez că fermitatea era însuşirea supremă cu care se lăudau mister Murdstone şi sora lui. Oricum m-aş fi exprimat pe vremea aceea dacă aş fi fost întrebat ce înţelegeam prin asta, fără îndoiala că, în felul meu, socoteam că acest cuvânt nu însemna altceva decât tiranie, decât acel ceva întunecat, arţăgos şi acea drăcească înverşunare ce sălăşluia în ei. Astăzi, însă, aş defini crezul lor astfel: mister Murdstone era ferm; nimeni pe lumea asta nu se cuvenea să fie tot atât de ferm ca mister Murdstone; de fapt, nimeni pe lume nu trebuie să fie ferm defel, deoarece tot restul oamenilor trebuiau să se plece în faţa fermităţii lui. Miss Murdstone era o excepţie. Dânsa putea să fie fermă, dar numai în virtutea rudeniei şi subordonându-se lui. Mama era o altă excepţie. Ea putea şi trebuia chiar să se arate fermă, dar numai supunându-se fermităţii lor şi recunoscând cu fermitate că nu poate exista vreo altă fermitate pe lume.

— Îmi vine foarte greu, a zis mama, ca în propria mea casă…

— În propria mea casă”, a repetat mister Murdstone. Clara!

— În propria noastră casă… voiam să spun, a bolborosit mama, vădit înspăimântată. Sper c-ai priceput ce am vrut să spun, Edward, îmi vine foarte greu ca în propria ta casă să n-am nici un cuvânt de spus în treburile gospodăriei. Sunt sigură că mi-am condus foarte bine gospodăria înainte de a mă căsători. Am martori, a adăugat mama, cu glasul înecat în lacrimi, poţi s-o întrebi şi pe Peggotty dacă nu mă descurcam cât se poate de bine când nu se amesteca nimeni!

— Edward, a intervenit miss Murdstone, să punem capăt acestei scene. Mâine plec.

— Jane Murdstone! se răsti dânsul. Taci! Nu ţi-e ruşine, vorbeşti de parcă nu m-ai cunoaşte!

— Vă rog să mă credeţi, a urmat biata mama, vărsând lacrimi din belşug şi simţind că-i fuge pământul de sub picioare, nu doresc să plece nimeni. M-aş simţi chiar tare nefericită şi amărâtă dacă ar pleca cineva. Nu cer cine ştie ce. Nu sunt neînţelegătoare. Vreau doar să mi se ceară şi mie părerea, din când în când. Şi sunt foarte îndatorată tuturor acelora care mă ajută, dar aş vrea numai să mi se ceară şi mie părerea, măcar de formă, din când în când. Credeam, Edward, că-ţi face plăcere că sunt puţin cam nepricepută şi copilăroasă – ţin bine minte că mi-ai şi spus-o – dar acum am impresia că mă urăşti din pricina asta, atâta eşti de aspru.

— Edward, interveni din nou miss Murdstone, să punem capăt acestei scene. Mâine plec.

— Jane Murdstone, a tunat mister Murdstone. Taci odată! Cum îndrăzneşti?

Miss Murdstone îşi scoase batista din temniţă şi o duse la ochi.

— Clara, a urmat el întorcându-se către mama, nu m-aş fi aşteptat! Mă uimeşti! Da, mi-a plăcut gândul că mă voi însura cu o femeie naivă şi lipsită de experienţă şi că voi putea să-i formez caracterul, insuflându-i acea fermitate şi hotărâre care-i lipseau. Dar când Jane Murdstone e atât de drăguţă să-mi vină în ajutor în această încercare şi primeşte, din dragoste pentru mine, să facă pe menajera, şi când, drept răsplată, e întâmpinată cu atâta lipsă de recunoştinţă…

— O, te rog, te rog, Edward, a izbucnit mama, nu mă învinui de nerecunoştinţă! Sunt sigură că nu sunt nerecunoscătoare. Nimeni până acum n-a spus aşa ceva despre mine! Am eu multe cusururi, dar nu pe ăsta. O, nu, dragul meu.

— Când Jane Murdstone e întâmpinată cu atâta lipsă de recunoştinţă, a urmat el după ce a aşteptat ca mama să-şi isprăvească vorba, atunci nici simţămintele mele nu mai pot rămâne aceleaşi, se răcesc.

— Nu spune asta iubitule! l-a implorat mama cu mare jale. O, te rog, nu, Edward! Nu pot îndura să aud una ca asta! Oricum aş fi, totuşi am inimă bună. Ştiu că am inimă bună. Dacă n-aş fi sigură, n-aş spune-o. Întreab-o pe Peggotty! Are să-ţi spună fără îndoială că am inimă bună.

— Clara, i-a spus mister Murdstone, nu există slăbiciune pe lume, mică sau mare, de care să mă las înduplecat. Te zbaţi zadarnic!

— Hai să ne împăcăm, te rog, a zis mama. Nu pot suporta răceala şi reaua-voinţă. Îmi pare foarte rău! Am multe cusururi, ştiu, şi eşti foarte bun, Edward, că, folosind toată energia ta, încerci să le îndrepţi. Jane, nu am de făcut nici cea mai mică obiecţie. Mi se rupe inima dacă ne-ai părăsi…

Fiind însă foarte tulburată, n-a putut continua.

— Jane Murdstone, se adresă mister Murdstone surorii sale, după câte ştiu, între noi schimburile de cuvinte sunt un lucru neobişnuit. Nu din vina mea s-a petrecut acum această scenă atât de neplăcută. Am fost antrenat, fără voia mea. Nici tu nu eşti de vină. Şi tu ai fost antrenată fără voia ta. Să dăm uitării cele întâmplate. Şi întrucât asta nu-i o scenă pentru copii, adăugă el după aceste cuvinte mărinimoase, hai David, du-te la culcare!

Abia am fost în stare să nimeresc uşa, căci lacrimile îmi împăienjeneau ochii. Mi se rupea inima de jalea mamei; dar, bâjbâind, am ieşit din odaie, şi apoi, bâjbâind prin întuneric, am ajuns sus în odaia mea, fără a mai trece pe la Peggotty să-i spun noapte bună sau să-i cer o lumânare. Când, după vreun ceas şi mai bine, a venit să mă vadă, m-a deşteptat şi mi-a zis că mama se dusese să se culce tare amărâtă şi că mister Murdstone şi sora lui rămăseseră singuri în salon.

A doua zi de dimineaţă am coborât puţin mai devreme ca de obicei şi, auzind vocea mamei, m-am oprit în faţa uşii salonului. Îşi cerea, foarte sincer şi foarte umil, iertare de la miss Murdstone, şi dânsa, binevoind s-o ierte, s-au împăcat. După aceea n-am mai auzit-o pe mama spunându-şi părerea în nici o privinţă fără a se sfătui mai întâi cu miss Murdstone sau fără a se încredinţa dinainte, prin alte mijloace neîndoielnice, ce opinie are miss Murdstone; şi ori de câte ori miss Murdstone îşi ieşea din fire (avea ea slăbiciunea asta) şi ducea mâna la sacoşă, parcă pentru a scoate cheile ca să i le predea, mama intra în panică.

Nu ştiu ce esenţă sumbră întina sângele Murdstonilor şi întuneca credinţa lor aspră şi neîndurătoare. Am ajuns mai târziu la concluzia că aceasta nu era decât o urmare inevitabilă a fermităţii care nu-i îngăduia lui mister Murdstone să scutească pe nimeni de povara celor mai grele pedepse pentru care putea născoci un pretext. În orice caz, ţin bine minte cu ce aer solemn şi grav mergeam la biserică şi cât se schimbase atmosfera acolo. Parcă văd cum, de câte ori venea iar duminica, de care mă temeam atâta, mă strecuram cel dintâi în vechea noastră strană, asemenea unui osândit adus să-şi ispăşească pedeapsa. Şi îndată după mine intra miss Murdstone, îmbrăcată într-o rochie de catifea neagră, croită parcă dintr-un acoperământ de sicriu; apoi mama, şi după ea, soţul ei. Peggotty nu mai stătea lângă noi, ca altădată. Parcă o aud pe miss Murdstone cum bolboroseşte răspunsurile, accentuând cu o plăcere sălbatică toate cuvintele vestitoare de urgii, şi văd cum i se rotesc ochii negri, privind în jur prin biserică, atunci când rosteşte cuvintele „bieţii păcătoşi”, de parc-ar fi o ocară aruncată întregii enorii. Şi uneori între cei doi o zăresc pe mama cum îşi mişcă sfioasă buzele, în vreme ce fiecare dintre vecini îi bombăneşte ceva la ureche. Şi iar stau şi mă întreb cu teamă dacă-i oare cu putinţă ca bunul şi bătrânul nostru preot să se înşele, şi ca mister Murdstone şi soră-sa să aibă dreptate când spun, că toţi îngerii din cer nu sunt decât îngeri ai nimicirii. Şi iarăşi simt că de cum mişc un deget sau zâmbesc puţin, miss Murdstone mă împunge în coastă cu cartea de rugăciuni.

Da, şi când ne îndreptăm spre casă, văd cum unii vecini se uită la mama şi la mine şi şuşotesc. Ei trei merg la braţ, în vreme ce eu mă târăsc stingher în urma lor şi, surprinzând privirile vecinilor, mă întreb dacă pasul mamei într-adevăr nu mai e atât de sprinten cum era şi dacă exuberanţa frumuseţii ei într-adevăr pălise. Şi iarăşi mă întreb dacă vreunul dintre vecini îşi mai aminteşte, aşa cum îmi amintesc eu, cum mergeam odinioară împreună cu mama, şi gândul acesta mă urmăreşte cât e de lungă duminica aceea tristă şi mohorâtă.

În câteva rânduri a fost vorba să fiu trimis într-un internat. Propunerea a venit de la mister Murdstone şi de la sora lui, şi mama, fireşte, nu s-a împotrivit. Totuşi, nu s-a luat nici o hotărâre în această privinţă. Între timp, am continuat să învăţ acasă.

Putea-voi oare să uit vreodată acele ore? În teorie, învăţam cu mama, dar, de fapt, mister Murdstone şi sora lui erau întotdeauna de faţă şi profitau de acest prilej spre a-i da mamei lecţii despre acea aşa-numită fermitate care era pacostea vieţii noastre. Cred că am fost ţinut acasă anume în acest scop. Învăţasem uşor şi cu destulă tragere de inimă când mai eram singur cu mama. Îmi amintesc ca prin vis că am învăţat alfabetul pe genunchii ei. Şi astăzi, când văd literele negre, grase ale abecedarului, îmi vine în minte, ca atunci, noutatea tulburătoare a contururilor şi formele acelea armonioase ale lui O, ale lui Q şi ale lui S. Ele nu trezesc în mine nici dezgust, nici aversiune. Dimpotrivă, mi se pare că până la cartea cu crocodili am străbătut o cărare semănată cu flori şi că duioşia pe care o simţeam în glasul şi în purtarea mamei au fost tot timpul un îndemn pentru mine. În schimb, lecţiile solemne care au urmat după aceea mi-au rămas în amintire ca o lovitură mortală dată liniştii mele şi ca o cumplită corvoadă şi caznă zilnică. Erau nenumărate, interminabile şi foarte grele – unele nici nu le puteam pricepe – şi, în general, mă zăpăceau, cum, de altfel, cred că şi pe biata mamă o zăpăceau.

Să-mi amintesc cum se desfăşurau de obicei orele şi să evoc una dintre acele dimineţi.

După gustarea de dimineaţă, intru în salon cu cărţile, cu caietul şi cu tăbliţa. Mama mă aşteaptă la măsuţa ei de scris, dar nu cu atâta nerăbdare ca mister Murdstone, care şade în jilţul său de lângă fereastră (deşi se preface că citeşte o carte), sau ca miss Murdstone, care stă lângă mama şi înşiră nişte mărgele de oţel. De îndată ce dau ochii cu ei amândoi, sunt atât de tulburat, încât simt că toate cuvintele care-mi intraseră cu greu în minte se risipesc nu ştiu unde. Mă minunez şi eu unde pier aşa, deodată.

Îi întind mamei prima carte. Gramatica, sau poate istoria sau geografia. Şi în timp ce i-o înmânez, arunc o ultimă şi disperată ochire asupra paginii şi, cu glas tare, încep să spun în goană, până a nu uita, tot ce am reţinut. Deodată mă poticnesc din nou. Mister Murdstone ridică privirea. Mă înroşesc, mă încurc de vreo cinci, şase ori şi mă opresc. Cred că dacă ar îndrăzni, mama mi-ar arăta cartea, dar nu îndrăzneşte, şi-mi spune cu blândeţe:

— Vai, Davy, Davy!

— Ei, Clara, sare mister Murdstone, trebuie să fii fermă cu băiatul. Nu mai tot spune: „Vai Davy, Davy!” E o copilărie. Sau ştie lecţia, sau n-o ştie!

— Evident că n-o ştie, intervine miss Murdstone cu severitate.

— Mă tem că într-adevăr n-o ştie, zice mama.

— Atunci, vezi bine, Clara, o sfătuieşte miss Murdstone, trebuie să-i dai înapoi cartea şi să-l sileşti să înveţe.

— Da, desigur încuviinţează mama, chiar asta voiam să fac, draga mea Jane. Hai, Davy, mai încearcă o dată şi nu fi prost.

Urmez prima parte a acestui îndemn şi mai încerc o dată, dar fără succes, căci sunt tare prost. Mă încurc înainte de a ajunge unde mă poticnisem mai adineauri, într-un punct peste care trecusem cu bine cu o clipă mai devreme, şi mă opresc să mă gândesc. Dar nu pot să mă concentrez asupra lecţiei. Mă întreb câţi metri de reţea vor fi intrat în boneta pe care o poartă miss Murdstone sau cât va fi costat haina de casă a lui mister Murdstone şi mă gândesc la tot felul de probleme caraghioase de acest soi, care nu mă privesc şi cu care nu doresc câtuşi de puţin să am a face. Mister Murdstone schiţează un gest de nerăbdare, la care mă aşteptam de mult. Miss Murdstone, de asemenea. Mama se uită supusă la ei, închide cartea şi o pune deoparte, ca o restanţă, care urmează să fie lichidată după ce-mi voi fi făcut celelalte teme.

Curând se strânge un teanc de asemenea restanţe, care tot creşte ca un bulgăre de zăpadă rostogolit la vale. Şi cu cât creşte, cu atât mă prostesc mai rău. Situaţia mea e atât de deznădăjduită, încât simt că mă afund într-o mlaştină de gugumănii şi renunţ la orice încercare de a ieşi la mal şi mă las în voia sorţii. Privirile disperate pe care le schimb cu mama în timp ce mă încurc sunt pline de jale. Dar momentul culminant al acestor nefericite lecţii este însă atins abia atunci când mama (crezând că nimeni n-o vede) încearcă să mă ajute mişcând buzele. În clipa aceea, miss Murdstone, care atâta aştepta, o admonestează cu voce gravă.

— Clara!

Mama tresare, se îmbujorează şi surâde vag. Mister Murdstone se ridică din jilţ, ia cartea, mi-o aruncă în cap sau mă loveşte cu ea peste urechi, mă apucă de umeri şi mă scoate afară în brânci.

Ora s-a încheiat, dar partea cea mai rea urmează sub forma unor îngrozitoare înmulţiri. Mister Murdstone a născocit o înmulţire anume pentru mine, pe care începe să mi-o dicteze: „Dacă intru în prăvălia unui negustor de brânzeturi şi cumpăr cinci mii de calupuri de brânză Gloucester cu patru pence şi jumătate bucata, plătibile pe loc…”, şi în clipa aceea o văd pe miss Murdstone cum se bucură pe ascuns. Zadarnic îmi încordez mintea asupra calupurilor de brânză şi nu mă dumiresc nici până la vremea mesei, şi atunci, negru ca un mulatru, căci murdăria de pe tăbliţă mi-a intrat în piele, capăt un codru de pâine, până ce voi descurca socoteala brânzei, şi rămân surghiunit tot restul după-amiezii.

Acum, după atâta amar de vreme, aşa mi se pare că s-au desfăşurat, în general, nefericitele mele studii. Totul ar fi mers strună de n-ar fi fost Murdstonii de faţă; căci asupra mea Murdstonii exercitau o fascinaţie egală cu aceea a doi şerpi asupra unei biete păsărele. Chiar când izbuteam s-o scot destul de bine la capăt, dimineaţa, nu dobândeam răgaz decât după masa de prânz; căci miss Murdstone nu putea să rabde să mă vadă stând de pomană, şi de îndată ce lăsam să se vadă că n-aveam treabă, îi atrăgea atenţia fratelui ei asupra mea, spunând: „Clara, draga mea, nimic mai sănătos decât munca… dă-i ceva de făcut băiatului”, iar ca urmare, pe loc eram înhămat la treabă. Aproape că n-aveam o clipă de răgaz să mă joc şi eu cu alţi copii: pentru că, potrivit sumbrei concepţii religioase a Murdstonilor, copiii erau consideraţi drept nişte mici vipere (cu toate că odinioară un copil fusese aşezat în mijlocul apostolilor) şi că se molipseau unul de la altul.

Urmarea firească a acestui tratament, care a durat, pare-mi-se, vreo şase luni sau mai bine, a fost că am ajuns posac, îmbufnat şi încăpăţânat. La acest rezultat a contribuit într-o bună măsură şi faptul că pe zi ce trecea mă simţeam tot mai izolat şi mai înstrăinat de mama. Ceva m-a împiedicat însă să mă abrutizez de-a binelea.

Iată ce. Tata lăsase o seamă de cărţi într-o odăiţă de sus, în care puteam pătrunde nestingherit (căci se afla alături de odaia mea) şi unde nu intra nimeni niciodată. Din această odăiţă binecuvântată au venit cu alai să-mi ţină de urât Roderiek Random, Peregrine Pickle, Humphrey Clinker, Tom Jones, Vicarul din Wakefield, Don Quijote, Gil Blas şi Robinson Crusoe33. Ei mi-au ţinut trează imaginaţia, mi-au întărit nădejdea că există pe lume şi alte locuri şi alte perspective, ei împreuna cu cele O mie şi una de nopţi şi cu Povestirile despre spirite, nu mi-au făcut nici un rău; căci chiar dacă în unele dintre ele vor fi fost şi lucruri vătămătoare, pot spune că acestea nici nu m-au atins; nu le-am băgat în seamă. Acum mă şi mir c-am avut vreme să citesc toate aceste cărţi, când eram silit să tocesc şi şchiopătam la fel de fel de materii foarte încurcate. Şi mi se pare de necrezut că am găsit o consolare pentru micile mele necazuri (care în ochii mei erau mari), punându-i pe eroii care-mi erau cei mai dragi în locul meu şi punându-i pe mister Murdstone şi pe soră-sa în rolurile personajelor urâcioase. Am fost o săptămână întreagă un Tom Jones văzut de un copil, un Tom Jones inofensiv. Am jucat (aşa cum îl înţelegeam eu) vreme de o lună încheiată, pare-mi-se, rolul lui Roderick Random. Am citit cu lăcomie şi delectare şi câteva cărţi de călătorie – nu mai ţin minte care anume – găsite pe rafturile din odăiţă; şi zile întregi m-am plimbat în jurul casei, înarmat cu o pereche de şanuri pentru cizme, întruchipându-l pe căpitanul cutărică din Marina Regală Britanică, aflat în primejdie de a fi prins de sălbatici şi hotărât să-şi vândă scump viaţa. Căpitanul ăsta niciodată nu-şi pierdea stăpânirea de sine şi demnitatea când era lovit în cap cu gramatica latină. Eu, în schimb, mi le pierdeam; dar căpitanul era căpitan şi erou, în ciuda tuturor gramaticilor şi a tuturor limbilor moarte sau vii de pe lume.

Lectura a fost singurul izvor statornic de îmbărbătare. Când stau şi mă gândesc, îmi revine totdeauna în minte o seară de vară: băieţii se joacă în curtea cimitirului în vreme ce eu şed pe pat şi citesc cu frenezie. În mintea mea, fiecare şură din împrejurimi, fiecare lespede din biserică, fiecare colţişor al cimitirului era legat de aceste cărţi şi reprezenta o localitate pomenită în ele. Pe Tom Pipes34 l-am văzut căţărându-se pe clopotniţa bisericii noastre, pe Strap35 l-am zărit cu sacul în spinare, oprindu-se şi aşezându-se să se odihnească în dreptul portiţei grădinii, şi ştiu prea bine că domnul comandor Trunnion36 şi mister Pickle37 se întruneau în cârciumioara noastră din sat.

Acuma cititorul va înţelege, poate, la fel de bine ca mine, care erau firea şi caracterul meu când am ajuns la acel punct al poveştii copilăriei mele la care mă reîntorc.

Într-o dimineaţă, ducându-mă cu cărţile de şcoală în salon, am găsit-o pe mama neliniştită, pe miss Murdstone fermă, iar pe mister Murdstone legând nu ştiu ce la capătul unei vergi – o nuia mlădioasă şi flexibilă – operaţie din care s-a întrerupt când m-a văzut intrând şi a început să cumpănească şi să încerce varga.

— Crede-mă, Clara, a zis mister Murdstone, am fost şi eu bătut cu biciul nu o dată.

— Oho, şi încă cum! a confirmat miss Murdstone.

— Nu mă îndoiesc, dragă Jane, a îngăimat mama, timidă. Dar crezi că asta i-a folosit lui Edward?

— Crezi poate că i-a stricat? a întrebat, înţepat, mister Murdstone.

— Asta-i problema, a întărit soră-sa.

— Ai dreptate, dragă Jane, i-a răspuns mama şi n-a mai adăugat nimic.

Am simţit că această discuţie mă priveşte şi m-am uitat în ochii lui mister Murdstone în clipa când îşi îndrepta privirea asupra mea.

— Ascultă, Davy, mi-a zis – şi când a rostit aceste cuvinte mi s-a părut din nou că se uită cruciş – astăzi trebuie să fii mult, mult mai atent ca de obicei.

A cumpănit din nou nuiaua aceea şi a mai încercat-o încă o dată, apoi, fiind mulţumit de ea, a pus-o jos, lângă el, cu o privire plină de înţeles, şi a pus mâna pe carte.

Mijloc foarte potrivit de a-mi înviora de la început prezenţa de spirit. Am simţit cum cuvintele lecţiilor învăţate se risipesc nu unul câte unul, nu rânduri-rânduri, ci pagini întregi; am dat să le opresc, dar lunecau parcă pe patine, ca să zic aşa, şi se depărtau cu iuţeală, de nu era chip să le prinzi.

Începutul a fost prost şi lucrurile au mers din rău în mai rău. Venisem cu speranţa că voi ieşi bine de astă dată, socotind că aş fi pregătit temeinic; dar până la urmă s-a dovedit că m-am înşelat. Sub ochii preafermei miss Murdstone, căreia nu-i scăpa nimic, materiile la care dădeam greş se adăugau una după alta. În cele din urmă, când am ajuns la cele cinci mii de calupuri de brânză (pe care, în ziua aceea, îmi aduc bine aminte, le-a prefăcut în cinci mii de vergi), mama a izbucnit în lacrimi.

— Clara! a mustrat-o miss Murdstone.

— Cred că mi-e rău, dragă Jane, a spus mama.

Am băgat de seamă că mister Murdstone i-a făcut semn cu ochiul surorii sale când s-a ridicat, şi apoi, luând de pe jos nuiaua, i-a zis:

— Ce vrei, Jane, nici nu era de aşteptat ca scumpa noastră Clara să suporte cu fermitate nemulţumirea şi supărarea pe care Davy i le-a pricinuit azi. Ar fi un act de stoicism. S-a îndreptat şi s-a întărit considerabil, e drept, dar nu trebuie să ne aşteptăm la atât de mult din partea ei. Hai, David, să mergem sus împreună, băiete.

Când am ajuns în dreptul uşii, mama s-a repezit după noi. Miss Murdstone i-a barat drumul şi i-a spus:

— Clara, ai înnebunit?

Am văzut-o pe mama astupându-şi urechile şi am auzit-o plângând. Mister Murdstone m-a dus cu pas solemn, măsurat, sus în odăiţa, mea – sunt sigur că era o desfătare pentru el această paradă prealabilă aducerii la îndeplinire a pedepsei – şi, cum am ajuns, dintr-o mişcare mi-a înhăţat capul.

— Mister Murdstone! am răcnit. Nu! Vă rog să nu mă bateţi! Am încercat să învăţ, dar când sunteţi de faţă dumneavoastră şi miss Murdstone. Nu pot. Zău că nu pot!

— Chiar nu poţi Davy? mi-a zis el. O să vedem!

Îmi prinsese capul ca într-o menghină, dar zbătându-mă, am izbutit să mă trag în spatele lui, oprindu-l o clipă şi rugându-l să nu mă bată. Dar n-am izbutit să-l opresc decât o clipă, căci îndată m-a croit atât de tare, încât mi-am înfipt dinţii în mâna cu care mă ţinea şi l-am muşcat. Numai când îmi aduc aminte de asta, şi mi se strepezesc dinţii.

Mi-a tras o bătaie soră cu moartea. Cu tot tărăboiul pe care-l făceam, le-am auzit pe amândouă urcând în fuga mare pe scară şi jelind – am auzit-o pe mama plângând – şi glasul lui Peggotty. După aceea dânsul a ieşit; uşa a fost încuiată pe dinafară şi am rămas întins pe podea, înfierbântat şi năduşit, cu carnea sfâşiată de durere şi usturime, turbând de furie neputincioasă.

Cât de bine îmi amintesc liniştea neobişnuită ce mi s-a părut că domneşte în toată casa când m-am mai potolit! Şi-mi amintesc perfect cât de rău m-am simţit când durerea şi furia au prins să se mai astâmpere!

Am stat şi am ascultat vreme îndelungată, dar nu se auzea nici un sunet. M-am ridicat anevoie de pe podea şi m-am uitat în oglindă; obrazul mi-era atât de umflat, atât de roşu şi atât de urât, încât m-am înspăimântat. Urmele vergilor, cum făceam o mişcare, mă dureau, şi începeam din nou să plâng; dar durerile erau fleac faţă de sentimentul de vinovăţie care mă apăsa. Pot spune că nici dac-aş fi fost cel mai fioros criminal nu mi-ar fi fost inima mai grea.

Începuse să se întunece şi tocmai închisesem fereastra (mai toată vremea plânsesem, moţăisem sau privisem nepăsător afară, cu bărbia sprijinită de pervaz), când deodată am auzit cheia în uşă şi apoi a intrat miss Murdstone, care mi-a adus puţină pâine, carne şi lapte. Le-a pus pe masă, fără a scoate o vorbă, m-a privit tot timpul cu o fermitate exemplară şi apoi a plecat, încuind uşa după ea.

După ce s-a întunecat de-a binelea, am mai aşteptat o bună bucată de vreme, întrebându-mă dacă nu va mai veni cineva. Când am socotit că e puţin probabil să mai vină, m-am dezbrăcat şi m-am culcat; apoi am început să mă gândesc cu îngrijorare la ce aveam să păţesc. Săvârşisem oare o crimă? Nu cumva avea să mă aresteze şi să mă trimită la închisoare? Nu eram oare în primejdie de a fi osândit şi spânzurat?

Nu voi uita niciodată deşteptarea a doua zi dimineaţă; în prima clipă m-am simţit vesel şi vioi, dar apoi mi-am adus aminte şi m-au copleşit jalea şi amărăciunea. Înainte de a mă scula din pat, miss Murdstone şi-a făcut din nou apariţia; m-a înştiinţat foarte scurt că am voie să mă plimb prin grădină o jumătate de ceas, nu mai mult, şi a ieşit, lăsând uşa deschisă, ca să pot face uz de această îngăduinţă.

Am făcut uz de ea în fiecare dimineaţă, vreme de cinci zile, cât a durat arestul. Dacă aş fi găsit-o o dată pe mama singură, aş fi îngenuncheat în faţa ei şi-aş fi implorat-o să mă ierte; dar în tot acest răstimp n-am văzut pe nimeni decât pe miss Murdstone; pe ceilalţi îi vedeam doar la rugăciunea de seară, în salonaş, unde eram adus de miss Murdstone numai după ce toţi se aflau la locurile lor, şi eram ţinut izolat, lângă uşă, ca un osândit; şi de aici, înainte ca dânşii să se ridice din genunchi, temnicerul meu mă lua şi mă scotea în mod solemn. N-am putut observa decât că mama sta în colţul cel mai depărtat şi îşi ţinea faţa întoarsă, ca să n-o văd, şi că mâna lui mister Murdstone era înfăşurată într-un bandaj mare din pânză de in.

Nu pot descrie cât de nesfârşit de lungi au fost aceste cinci zile. Ele ocupă în amintirile mele tot atâta loc cât ani întregi. Îmi aduc aminte cum trăgeam cu urechea la toate zgomotele din casă care ajungeau până la mine; la sunetul clopoţelului, la deschisul şi închisul uşilor, la murmurul vocilor, la orice pas ce se auzea pe scări; la râsetele, fluierăturile sau cântecele ce răsunau pe afară, care îmi păreau mai jalnice decât orice în singurătatea şi nenorocirea mea; îmi aduc aminte de cursul capricios al timpului, mai ales noaptea, când mă trezeam crezând că-i dimineaţă şi constatam că familia încă nici nu se dusese la culcare şi că mai aveam noaptea întreagă înaintea mea; de visurile şi coşmarurile din care mă trezeam atât de abătut, de venirea zilei, a prânzului, a după-amiezii, a amurgului, când băieţii se jucau în curtea bisericii, şi eu îi priveam de la distanţă, din interiorul odăiţei, fiindu-mi ruşine să mă arăt la fereastră, ca nu cumva să afle că sunt pedepsit; de senzaţia ciudată de a nu mă auzi vorbind niciodată; de clipele când, în timp ce mâncam sau beam, încercam un fel de bucurie, dar care se risipea îndată după aceea; de ploaia care s-a dezlănţuit într-o seară şi de mireasma proaspătă adusă de ea şi de felul cum ploaia s-a înteţit tot mai mult şi întunericul care se lăsa au acoperit parcă întreaga privelişte, până la biserică, sub un văl întunecat de temeri şi remuşcări; toate acestea am impresia că n-au ţinut numai cinci zile, ci ani şi ani îndelungaţi, atât de puternice şi de vii mi-au rămas în amintire.

În ultima noapte a osândei m-am trezit auzindu-mi numele rostit în şoaptă. M-am ridicat în capul oaselor, am deschis braţele în întuneric şi am întrebat:

— Peggotty, tu eşti?

N-am primit răspuns, dar din nou mi-am auzit numele rostit cu un accent atât de tainic şi de înfricoşător, încât, de nu mi-ar fi trecut prin minte gândul că sunetul vine poate prin gaura cheii, aş fi leşinat.

Bâjbâind, m-am îndreptat spre uşă şi, lipindu-mi buzele de gura cheii, am şoptit:

— Tu eşti, Peggotty dragă?

— Da, scumpul meu Davy, mi-a răspuns. Dar să nu faci zgomot nici cât un şoricel, că ne aude Mâţa.

Am înţeles că era vorba de miss Murdstone şi mi-am dat seama de toată primejdia, odaia ei fiind aproape.

— Ce face mama, dragă Peggotty, e foarte supărată pe mine?

Am auzit-o pe Peggotty plângând încet, de cealaltă parte a uşii, lângă gaura cheii, aşa cum plângeam şi eu de astă parte, şi apoi mi-a răspuns:

— Nu, nu foarte.

— Ce-au de gând să facă cu mine, Peggotty dragă? Ştii?

— Şcoală. Lângă Londra, mi-a şoptit.

Am fost nevoit să-i cer să repete, căci uitasem să-mi iau gura de la gaura cheii, şi în locul ei să pun urechea, aşa că, deşi cuvintele ei mă gâdilaseră, nu auzisem nimic.

— Când, Peggotty?

— Mâine.

— De aceea mi-o fi scos miss Murdstone hainele din sertare? (Căci, într-adevăr, le scosese, deşi am uitat să pomenesc de acest amănunt.)

— Da, mi-a confirmat Peggotty. Cufăr.

— Şi pe mama n-am s-o văd?

— Ba da, mi-a răspuns. Dimineaţa.

Apoi, Peggotty, lipindu-şi gura de gaura cheii, mi-a vorbit cu atâta simţire şi atâta sinceritate, încât nu cred să existe pe lume gaură de cheie prin care să fi trecut vreodată asemenea cuvinte. Fiecare crâmpei de frază părea că-i ţâşnea din fundul sufletului:

— Davy, dragul meu, dacă în ultima vreme n-am fost izact atât de prietenoasă cu tine ca înainte, să nu crezi că te iubesc mai puţin. Te iubesc tot atât, sau chiar mai mult, îngeraşule, dar am crezut că e mai bine pentru tine. Şi pentru altcineva, Davy, iubitule, asculţi? M-auzi?

— Da… a… a… a… a. Peggotty! am bolborosit printre lacrimi.

— Comoara mea! a urmat Peggotty, cu glasul sfâşiat de durere. Uite ce vreau să-ţi spun. Să nu mă uiţi niciodată. Că nici eu n-o să te uit. Şi o să am grijă de mama, Davy. Aşa cum am avut grijă de tine. N-o s-o părăsesc. S-ar putea să vie o zi când o să fie fericită, să-şi poată sprijini din nou capul pe braţul bătrânei şi nesuferitei Peggoty. Şi o să-ţi scriu, iubitule. Cu toate că nu sunt femeie umblată prin şcoli. Şi o să… şi o să…

Şi, neputându-mă săruta pe mine, s-a apucat să sărute gaura cheii.

— Îţi mulţumesc, scumpa mea Peggotty! O, îţi mulţumesc! Îţi mulţumesc! Vrei să-mi făgăduieşti ceva, Peggotty? Vrei să le scrii lui mister Peggotty, şi micuţei Em'ly, şi lui Ham, şi lui missis Gummidge că nu sunt atât de rău cum ar putea crede şi că le trimit toată dragostea mea, mai ales micuţei Em'ly? Vrei, Peggotty? Te rog!

Mi-a făgăduit, şi amândoi am început să sărutăm cu cea mai mare duioşie gaura cheii. Am şi mângâiat-o, ţin bine minte, ca şi cum ar fi fost chipul ei devotat, şi apoi ne-am despărţit. Din noaptea aceea, în inima mea a început să crească pentru Peggotty un sentiment pe care nu-l pot defini. N-a înlocuit-o pe mama; pentru că mamei nimeni nu i-ar fi putut lua locul; dar mi-a umplut un gol în suflet şi am simţit pentru ea ceva ce n-am simţit pentru nici o altă făptură omenească. Îşi avea şi partea lui hazlie sentimentul pe care i-l purtam, dar dacă ar fi murit, nu ştiu ce m-aş fi făcut, nici cum aş fi îndurat această pierdere, care pentru mine ar fi însemnat o adevărată tragedie.

A doua zi dimineaţă, miss Murdstone şi-a făcut apariţia ca de obicei şi mi-a spus că voi fi trimis la şcoală, ceea ce nu era pentru mine o noutate atât de mare cum credea ea. De asemenea, m-a înştiinţat că, după ce mă voi îmbrăca, să cobor în salonaş, să iau ceaiul. Acolo am găsit-o pe mama, foarte palidă, şi cu ochii plânşi; m-am aruncat în braţele ei şi, cu inima îndurerată, i-am cerut iertare.

— Vai, Davy! mi-a zis. Cum de ai putut să faci rău unui om care ştii că-mi e drag? Străduieşte-te să fii bun, roagă-te lui Dumnezeu să te îndrepţi! Te iert, dar sunt nespus de mâhnită, Davy, că poţi avea asemenea porniri urâte.

O făcuseră să creadă că eram rău şi părea mai tulburată de acest lucru decât de plecarea mea. Mi-am dat seama de asta şi am fost foarte îndurerat. Am încercat să mănânc ceva înainte de despărţire, dar lacrimile îmi picurau pe pâinea cu unt şi în ceai. Am surprins-o pe mama cum de câteva ori s-a uitat la mine, apoi, după ce a privit-o pe miss Murdstone, care ne supraveghea, îşi lăsa ochii în pământ sau îi îndrepta într-altă parte.

— Cufăraşul lui master Davy! a strigat miss Murdstone cum s-a auzit scrâşnet de roţi la poartă.

Am căutat-o cu privirea pe Peggotty, dar nu era de faţă; nici ea, nici mister Murdstone nu s-au arătat. Vechea mea cunoştinţă, harabagiul, se afla la poartă; cufăraşul fu dus afară şi săltat în car.

— Clara! a rostit miss Murdstone, ameninţătoare.

— Sunt gata, dragă Jane, i-a răspuns mama. Adio, Davy. Pleci spre binele tău. Adio, copilul meu! În vacanţă o să te întorci acasă şi o să fii un băiat mai bun.

— Clara! a repetat miss Murdstone.

— Desigur, dragă Jane, i-a răspuns mama, care mă ţinea în braţe. Te iert, scumpul meu băiat! Dumnezeu să te aibă în paza lui!

— Clara! a repetat miss Murdstone.

Miss Murdstone a avut bunătatea să mă petreacă până la haraba, exprimându-şi pe drum nădejdea că mă voi căi la timp; m-am suit apoi în haraba, şi calul cel leneş a pornit pe loc la drum.