Capitolul V. Sunt îndepărtat de casă
Să fi făcut noi vreo jumătate de milă, şi batista-mi era leoarcă de lacrimi, când, deodată, harabagiul a oprit.
Spre marea mea uimire, uitându-mă afară să văd ce s-a întâmplat, am zărit-o pe Peggotty izbucnind de după un gard şi urcându-se în haraba. M-a luat în braţe şi m-a strâns atât de tare de corsetul ei, încât m-a durut nasul, deşi de acest lucru nu mi-am dat seama decât mai târziu, când am băgat de seamă că era foarte zdrelit. Peggotty n-a rostit nici un cuvânt. Liberându-şi un braţ, l-a vârât până la cot în buzunar şi a scos câteva punguţe cu prăjituri, cu care mi-a umplut buzunarele, precum şi un portofel, pe care mi l-a dat în mână, fără nici o vorbă. După o nouă şi ultimă îmbrăţişare, a coborât din haraba şi a fugit; şi sunt sigur că acum, cum am fost întotdeauna, că nu i-a mai rămas nici un bumb la rochie. Am ridicat unul dintre bumbii care se rostogoleau în jur şi multă vreme l-am păstrat ca o scumpă amintire.
Har abagiul s-a uitat întrebător la mine, aşteptând parcă să-i spun dacă Peggotty se mai întoarce sau nu. Am clătinat din cap şi i-am spus că nu cred.
— Atunci, dii, să mergem, i-a zis leneşei sale mârţoage, care, urmându-i îndemnul, a pornit la drum.
După ce am plâns cât am putut, am început să mă gândesc că lacrimile erau zadarnice, mai ales că, după câte îmi aminteam, nici Roderick Random, nici căpitanul acela din Marina Regală Britanică niciodată nu plângeau când se aflau la ananghie. Văzând harabagiul că luasem această hotărâre mi-a propus să-mi întindă batista la uscat pe spatele calului. I-am mulţumit şi i-am dat-o, căci, în acele împrejurări batista se dovedise mult prea mică.
Am avut acum răgaz să cercetez portofelul. Era un portofel scorţos, de piele, cu închizătoare, înăuntrul căruia se aflau trei monede strălucitoare de câte un şiling, pe care, desigur, Peggotty le lustruise, ca să-mi sporească bucuria. Dar lucrurile cele mai de preţ găsite în portofel erau două jumătăţi de coroană, împăturite într-o fiţuică, pe care stătea scris de mâna mamei: Pentru David. Cu toată dragostea mea. Am fost atât de mişcat, încât l-am rugat pe căruţaş să fie bun şi să-mi dea iar batista; mi-a răspuns însă că, după părerea lui, aş face mai bine să mă descurc fără batistă, aşa că, neavând încotro, mi-am şters ochii cu mâneca şi m-am stăpânit.
N-am mai plâns deloc, deşi ici-colo, din pricina emoţiilor prin care trecusem, oftam adânc. După ce am mers aşa câtva timp, l-am întrebat pe harabagiu dacă o să mă ducă tot drumul.
— Tot drumul până unde?
— Pân-acolo, i-am zis eu.
— Unde acolo? a vrut să ştie harabagiul.
— Lângă Londra, i-am zis eu.
— Păi mârţoaga asta, mi-a răspuns harabagiul, smucind hăţurile, ca să mi-o arate, ar crăpa înainte de a străbate jumătatea drumului.
— Atunci nu mă duceţi decât până la Yarmouth?
— Cam aşa, mi-a spus harabagiul. Şi de-acolo vă duc la delegenţă, şi delegenţa o să vă ducă la… oriunde poftiţi.
Deoarece pentru harabagiu (care se numea Barkis) o replică de felul acesta era deosebit de lungă – fiindcă el, precum am arătat în capitolul precedent, era flegmatic din fire şi câtuşi de puţin vorbăreţ – i-am oferit, ca atenţie, o prăjitură, pe care a înghiţit-o dintr-o dată, întocmai ca un elefant, fără ca să i se poată citi pe faţa lătăreaţă dacă i-a plăcut sau nu, nici cât ai fi putut citi pe faţa unui elefant.
— Dânsa le-a făcut? a mormăit mister Barkis, aplecându-se mereu înainte, încovoiat ca de obicei, sprijinindu-şi coatele pe genunchi.
— Adică Peggotty?
— Îhă, a zis mister Barkis. Da, dânsa.
— Da. Ea ne face toate prăjiturile şi toate mâncărurile.
— Adevărat? s-a minunat mister Barkis.
Şi-a ţuguiat buzele ca şi când ar fi avut de gând să fluiere, dar n-a fluierat. Se uita la urechile calului, da parcă ar fi fost ceva nou de văzut la ele; şi a rămas aşa multă vreme.
Apoi m-a întrebat într-o doară:
— Niscaiva brânzoi, ceva?
— N-am înţeles, mister Barkis. Brânzoaice aţi spus?
Credeam că mai voia ceva de mâncare şi că voise astfel, pe ocolite, s-aducă vorba.
— Brânzoi, mi-a zis mister Barkis. Nu iese nimeni cu ea la plimbare?
— Cu Peggotty?
— Îhî! a zis mister Barkis. Da, cu dânsa.
— O, nu! N-a fost îndrăgostită niciodată.
— Adevărat?
Din nou şi-a ţuguiat buzele ca să fluiere, dar tot n-a fluierat, şi s-a uitat mai departe la urechile calului.
— Va să zică, a zis mister Barkis după o lungă chibzuire, dânsa vă face plăcinţile cu mere şi vă găteşte de toate, nu-i aşa?
I-am confirmat că într-adevăr ea le făcea pe toate.
— Bine. Am să vă spun ceva, mi-a zis mister Barkis. Poate c-o să-i scrieţi…
— Desigur că o să-i scriu.
— Aşa! mi-a zis, întorcând privirea către mine. Prea bine. Când o să-i scrieţi, poate c-o să vă aduceţi, aminte să-i spuneţi că Barkis ar vrea; o să vă aduceţi aminte?
— Că Barkis ar vrea, am repetat eu, fără a înţelege. Asta-i tot ce trebuie să-i spun?
— Da… a… a, a zis el, chibzuind. Da… a… Barkis ar vrea.
— Dar mâine mister Barkis, o să fiţi înapoi Ia Blunderstone, i-am spus, cu o strângere de inimă la gândul că eu voi fi departe de casă, şi o să puteţi singur mult mai bine.
După ce, clătinând din cap, a respins sugestia mea, şi-a reînnoit cererea repetând solemn:
— Barkis ar vrea.” Aşa să-i scrieţi.
Am primit cu dragă inimă să fac această comunicare. Şi, de altfel, chiar în după-amiaza aceea, pe când aşteptam diligenţa la hanul din Yarmouth, mi-am făcut rost de hârtie şi de cerneală şi i-am scris lui Peggotty un răvaş cu următorul cuprins:
Dragă Peggotty. Am ajuns cu bine aici. Barkis ar vrea. Sărutări mamei. Cu drag P.-S. Zice că ţine neapărat să ştii acest lucru: Barkis ar vrea.
Când a văzut că primesc să-i fac acest serviciu, mister Barkis s-a cufundat într-o desăvârşită tăcere; iar eu, aproape istovit de tot ceea ce mi se întâmplase în ultimul timp, m-am trântit pe un sac în fundul harabalei şi am aţipit. Am dormit întins până am ajuns la Yarmouth, care, văzut din curtea interioară a hanului, mi s-a părut atât de nou şi de străin, încât pe loc am pierdut nădejdea pe care o nutrisem într-ascuns că aş putea întâlni acolo pe cineva din familia lui mister Peggotty, poate chiar pe micuţa Em'ly.
Diligenţa, foarte strălucitoare, se afla în curte, dar caii încă nu erau înhămaţi, şi în starea în care se găseau părea foarte puţin probabil că ar putea ajunge la Londra. Tocmai făcusem această reflecţie şi mă muncea gândul ce-o să se întâmple până la urmă cu cufăraşul meu, pe care mister Barkis îl lăsase jos pe caldarâm, lângă oişte (după care o pornise cu harabaua spre fundul curţii, ca s-o întoarcă), precum şi gândul ce-o să se întâmple până la urmă cu mine, când, deodată, o doamnă a scos capul pe fereastra unui balconaş, pe care spânzurau câteva păsări tăiate şi nişte hălci de carne, şi a întrebat:
— Dumneata eşti tânărul din Blunderstone?
— Da, ma'am, am răspuns.
— Cum te cheamă?
— Copperfield, ma'am.
— Nu eşti cel pe care-l caut, mi-a zis. Nu, pe numele ăsta nu s-a plătit nici o masă.
— O fi poate Murdstone, ma'am?
— Dacă eşti master Murdstone, m-a dojenit interlocutoarea mea, de ce, la început, ţi-ai dat alt nume?
Am lămurit-o cum stăteau lucrurile, şi atunci a sunat un clopoţel şi a strigat:
— William! Arată drumul la sala de mese!
Îndată, dintr-o bucătărioară aflată în cealaltă parte a curţii, a ieşit în fugă un rândaş, care m-a condus, foarte mirat că eu eram acela căruia trebuia să-i arate drumul.
Era o încăpere lungă, cu hărţi mari pe pereţi. Nici dacă hărţile acelea ar fi fost cu adevărat pământuri străine, în mijlocul cărora aş fi fost aruncat pe neaşteptate, nu cred că m-aş fi simţit mai singur decât mă simţeam. Abia m-am încumetat să mă aşez, cu pălăria în mână, pe marginea unui scaun, în dreptul uşii; şi când rândaşul a pus o faţă de masă anume pentru mine şi a adus oţet şi untdelemn, cred că m-am ruşinat şi mi-a venit tot sângele în obraji.
Mi-a servit nişte costiţe de berbec cu legume şi a ridicat atât de furios capacele sufertaşului, încât m-am temut să nu-l fi jignit cumva. Dar m-a liniştit îndată, punând un scaun pentru mine la masă şi poftindu-mă foarte îndatoritor:
— Hai, uriaşule! Poftim!
I-am mulţumit şi am luat loc la masă, dar îmi venea nespus de greu să mânuiesc cuţitul şi furculiţa sau să nu mă stropesc cu sos, căci stătea în faţa mea şi se uita la mine atât de încruntat, încât mă roşeam ori de câte ori îi întâlneam privirea. După ce am început cea de-a doua costiţă mi-a zis:
— Ai dreptul şi la un ţap de bere. Să-l aduc acum?
I-am mulţumit şi i-am zis:
— Da.
A turnat apoi dintr-o cană într-un pahar mare, pe care l-a ridicat în lumină, ca să se vadă frumos culoarea.
— Pe ochii mei! a zis. Nu ţi se pare că-i cam multă?
— Mi se pare că-i cam multă, am răspuns, zâmbind.
Eram încântat că se arăta atât de îndatoritor. Avea ochi scăpărători, faţă plină de bube şi păr ţepos, şi aşa cum stătea, cu o mână în şold şi ţinând cu cealaltă paharul ridicat la lumină, părea cât se poate de prietenos.
— A fost ieri pe-aici un domn, mi-a zis el, un domn voinic, cu numele de Topsawyer… poate-l cunoşti…
— Nu, am zis. Nu cred…
— Purta pantaloni până sub genunchi şi jambiere, pălărie cu boruri largi, veston cenuşiu şi jabou cu picăţele.
— Nu, am îngăimat ruşinat, n-am avut plăcerea…
— A venit aici, a reluat rândaşul, ţinând paharul în lumină şi uitându-se la el, a venit aici şi a comandat o halbă din berea asta – a vrut neapărat din asta, deşi eu l-am sfătuit să n-o comande – şi, după ce a băut, a căzut şi a murit. A fost prea tare pentru el. De fapt, berea asta nici nu s-ar cuveni trasă la butoi, ăsta-i adevărul.
Auzind de această tristă întâmplare, am fost foarte tulburat şi i-am spus c-aş prefera să beau un pahar cu apă.
— Vezi, a urmat rândaşul tot uitându-se la lumină prin pahar şi închizând un ochi, ăstora nu le prea place să se comande ceva şi apoi să nu se consume. Se simt jigniţi. Dar dacă vrei, beau eu berea în locul dumitale. Sunt deprins şi, ştii, obiceiul e totul. Mie n-o să-mi facă rău dacă o dau pe gât, cu capul pe spate. Ce zici?
I-am răspuns că i-aş fi foarte îndatorat dacă l-ar bea, bineînţeles numai în cazul că nu riscă nimic, căci altfel nu m-aş învoi cu nici un preţ. Când şi-a lăsat capul pe spate şi a dat berea pe gât, mărturisesc că mi-a fost tare teamă ca nu cumva să aibă soarta regretatului mister Topsawyer şi să cadă mort pe covor. Dar n-a păţit nimic. Dimpotrivă, după ce a băut-o, mi-a părut mai vioi.
— Ce-avem aici? m-a întrebat, vârând o furculiţă în farfuria, mea. Costiţe?
— Da, costiţe, i-am răspuns.
— Doamne! a exclamat atunci. Nici nu ştiam că sunt costiţe. Păi costiţele de berbec înlătură orice rău de pe urma berei. Să zici că n-am noroc!
Şi a luat cu o mână o costiţă, ţinând-o de os, iar cu cealaltă un cartof şi, spre marea mea mulţumire, le-a mâncat cu o poftă nemaipomenită. După aceea, a mai luat o costiţă şi un cartof, şi apoi încă o costiţă şi încă un cartof. După ce a isprăvit, mi-a adus o budincă, mi-a pus-o în faţă şi a rămas câteva clipe pe gânduri, cu un aer absent.
— Cum e plăcinta? m-a întrebat, deşteptându-se din visare.
— E budincă, i-am răspuns.
— Budincă! a strigat. Asta e, pe cinstea mea! Asta-i bună! Şi privind-o mai de aproape, a adăugat: Nu cumva vrei să spui că e o budincă de clătite?
— Ba da!
— Cum, budincă de clătite? a zis, punând mâna pe o lingură. E budinca mea preferată! Să zici că n-am noroc! Hai, micuţule, să vedem care mănâncă mai repede!
Fireşte, dânsul a mâncat mai repede. M-a îndemnat de câteva ori să mă grăbesc şi să câştig întrecerea, dar era o deosebire atât de mare între lingura lui şi linguriţa mea, între pofta lui de mâncare şi a mea şi între iuţeala lui şi a mea, încât, de la prima îmbucătură, m-a lăsat cu mult în urmă şi mi-am dat seama că nu am nici cea mai mică şansă împotriva lui. Cred că n-am văzut niciodată om care să mănânce budincă cu asemenea poftă; şi când a dat-o gata, a început să râdă, ca şi cum tot s-ar mai fi bucurat.
Văzându-l atât de prietenos şi atât de săritor, i-am cerut toc, cerneală şi hârtie ca să-i scriu lui Peggotty. Nu numai că mi-a adus de toate îndată, dar a avut şi bunăvoinţa să se uite peste umărul meu, în timp ce scriam. Când am isprăvit, m-a întrebat la ce şcoală mergeam.
— În apropiere de Londra, i-am spus, căci atâta ştiam şi eu.
— O! Pe ochii mei! Îmi pare rău, mi-a zis cu un aer foarte nenorocit.
— De ce? am întrebat.
— O, Doamne! mi-a răspuns, clătinând din cap. O fi şcoala unde i-au rupt coastele – două coaste – băiatului aceluia… nu era decât un copilandru, săracul. Să tot fi avut… stai o clipă… ce vârstă ai?
I-am spus că mergeam pe 9 ani.
— Exact vârsta lui, mi-a zis. Avea opt ani şi şase luni când i-au rupt prima coastă, opt ani şi opt luni când i-au i rupt-o pe a doua şi l-au dat gata.
N-am putut ascunde faptul că această coincidenţă era cam neplăcută şi m-am interesat cum s-au întâmplat lucrurile. Răspunsul n-a fost prea încurajator, căci s-a rezumat la două cuvinte:
— Prin bătaie.
Sunetul de corn al diligenţei, care a răsunat în clipa aceea, a creat o diversiune binevenită şi, ridicându-mă, foarte mândru c-aveam portofel (pe care l-am scos din buzunar), dar şi cu oarecare teamă în suflet, am întrebat sfios dacă era ceva de plată.
— O coală de hârtie de scris, mi-a răspuns. Ai mai cumpărat vreodată hârtie de scris?
Nu mi-am amintit să fi făcut vreodată o asemenea cumpărătură.
— E scumpă, mi-a explicat, din pricina taxei vamale. Trei pence. Astea-s taxele la care suntem supuşi în ţara asta. Altceva, nimic, afară de serviciu. Cerneala n-o mai pun la socoteală. Mă priveşte.
— Cât crezi dumneata… ce s-ar cuveni… cât aş trebui să dau… mă rog, pentru serviciu? am bolborosit eu, roşindu-mă.
— De n-aş avea o familie grea şi dacă toţi ai mei n-ar suferi de vărsat negru, a zis rândaşul, n-aş primi nici un penny. De n-aş avea în sarcina mea o mamă bătrână şi o surioară drăgălaşă – aci a părut foarte mişcat – n-aş primi nici un sfert de penny. Dacă aş avea o slujbă cumsecade şi lumea s-ar purta bine, în loc să primesc, aş fi bucuros să mai dau eu ceva. Dar mă hrănesc cu firimituri şi dorm pe cărbuni… şi a izbucnit în plâns.
Nenorocirile lui m-au afectat atât de tare, încât mi s-a părut că a-i da mai puţin de nouă pence ar fi fost o neomenie. Aşadar, i-am întins unul dintre cei trei şilingi strălucitori, pe care l-a primit cu plecăciuni şi umilinţă, pentru ca îndată după aceea să-l încerce cu degetul mare, ca să vadă dacă era bun.
M-am simţit cam prost când, fiind ajutat să mă urc în spatele diligenţei, mi-am dat seama că lumea credea că mâncasem singur, fără nici un ajutor, toată mâncarea. Am băgat de seamă acest lucru când am auzit-o pe femeia din balcon strigându-i însoţitorului: „George, să ai grijă de băiatul ăla, să nu plesnească pe drum!” şi când am văzut slujnicele din curte cum se uitau şi cum râdeau la mine ca la un copil-minune. Nefericitul meu prieten, rândaşul, care nu mai plângea, nu s-a arătat câtuşi de puţin stânjenit şi a luat parte la admiraţia generală. Purtarea lui mi-a trezit pe jumătate anumite bănuieli în privinţa lui; dar sunt convins că, datorită încrederii naive a copiilor şi a tendinţei lor fireşti de a avea încredere în cei mai în vârstă decât ei (însuşiri pe care, regret din tot sufletul, copiii le pierd prea timpuriu, dobândind, în schimb, înţelepciunea vieţii) nu m-am îndoit de el nici chiar atunci.
Trebuie să mărturisesc că mi s-a părut cam nedrept să ajung ca vizitiul şi însoţitorul să facă glume pe socoteala mea, spunând că diligenţa se lăsa în spate, pentru că mă aşezasem acolo, sau că ar fi fost mai nimerit să călătoresc cu căruţa. Povestea presupusei mele pofte de mâncare s-a răspândit şi printre călători, care de asemeni au râs pe socoteala mea; şi m-au întrebat dacă pentru mine se plăteşte taxa ca pentru doi sau trei sau numai taxa obişnuită, sau s-a încheiat cumva o învoială deosebită. Dar partea cea mai proastă era că se cuvenea să-mi fie ruşine să mai mănânc ceva dacă s-ar fi ivit prilejul şi că, după o masă destul de sumară, m-am văzut silit să flămânzesc toată noaptea, căci, în graba plecării, uitasem prăjiturile la han. Temerile mele s-au dovedit întemeiate. Când ne-am oprit să luăm masa de seară, nu m-am încumetat să mănânc, deşi tare mai aveam poftă, şi zicând că n-am chef de nimic, m-am aşezat deoparte, lângă foc. Dar nici aşa n-am fost ferit de glume; un domn cu glasul răguşit şi grosolan la faţă, care aproape tot timpul drumului înfulecase sandvişuri dintr-o lădiţă, întrerupându-se numai ici-colo, ca să bea dintr-o sticlă, a spus că sunt ca şarpele boa, care mănâncă mult dintr-odată ca să-i ajungă vreme mai lungă. Şi spunând acestea, s-a mai servit cu un sandviş cu rasol.
Plecasem din Yarmouth pe la ceasurile 3 după amiază şi urma să ajungem la Londra a doua zi de dimineaţă pe la 8. Era în toiul verii şi după amiaza a fost foarte plăcută. Când treceam prin câte un sat, îmi închipuiam cum trebuie să arate casele pe dinăuntru şi ce or fi făcând locuitorii; şi când ştrengarii alergau după noi şi se agăţau în spatele diligenţei, mergând cu noi o bucată de drum, mă întrebam dacă nu cumva erau şi ei orfani de tată şi dacă vor fi trăind în bună înţelegere acasă. Aveam deci la ce să mă gândesc, în afară de faptul că mă întrebam mereu cum o fi locul spre care mă îndreptam – prilej de amarnice presupuneri. Uneori, ţin bine minte, mă lăsam furat de gânduri în legătură cu casa părintească şi cu Peggotty, încercam să-mi amintesc, destul de nelămurit, cum mă simţeam şi ce fel de băiat fusesem înainte de a-l fi muşcat pe mister Murdstone, dar nu izbuteam defel să-mi amintesc şi mi se părea că-l muşcasem într-un trecut foarte îndepărtat.
Noaptea n-a fost la fel de plăcută ca după-amiaza, căci s-a lăsat răcoare; ca nu cumva să cad, fusesem aşezat între doi domni (între cel grosolan la faţă şi un altul), şi când au aţipit, m-au imobilizat cu desăvârşire, să mă zdrobească şi au fost cât pe-aci. Mă apăsau atât de tare, încât de câteva ori nu m-am putut opri să strig: „O, vă rog!”, ceea ce nu prea le-a făcut plăcere, pentru că i-am trezit În faţa mea stătea o doamnă mai în vârstă, într-o haină de blană, care, fiind foarte încotoşmănată, pe întuneric, ai fi zis că era o claie de fân, nu o femeie. Doamna avea un coş pe care multă vreme n-a ştiut unde să-l pună din mână, până ce a descoperit că, având eu picioare scurte, putea să-l aşeze sub locul meu. Coşul mă stânjenea, mă lovea şi mă făcea să mă simt foarte nefericit; şi de îndată ce mă mişcam cât de puţin şi un pahar ce se afla în coş se ciocnea de nu ştiu ce alt obiect – ceea ce era firesc să se întâmple – doamna mă cotonogea fără milă şi-mi spunea: „Ia nu te mai bâţâi atâta! Oasele tale sunt destul de tinere, sunt sigură că n-ai să înţepeneşti!”
În cele din urmă a răsărit soarele, iar tovarăşii mei de drum au început parcă să aibă un somn mai liniştit. Chinurile amarnice pe care le-au îndurat toată noaptea au fost, pesemne, insuportabile, căci au horcăit şi au sforăit îngrozitor. Pe măsură ce soarele s-a ridicat, somnul le-a devenit din ce în ce mai uşor şi, încetul cu încetul, s-au trezit amândoi. Am rămas tare mirat auzind cum fiecare susţinea că nu dormise deloc şi respingea cu cea mai mare indignare această învinuire. Şi mai sunt şi astăzi tot atât de mirat, căci am băgat de seamă că dintre toate slăbiciunile omeneşti, aceea pe care firea noastră nu vrea câtuşi de puţin s-o mărturisească (şi nu pot pricepe de ce) e slăbiciunea de a fi aţipit vreodată în diligenţă.
Nu e nevoie să spun nici cât de uluitoare mi s-a părut Londra văzută din depărtare, nici că mi-am închipuit că aici s-au petrecut, se petrec şi se vor petrece şi de acum înainte toate aventurile tuturor eroilor mei favoriţi, nici că am presupus că în nici un alt oraş din lume nu se pot întâlni atâtea minunăţii şi fărădelegi. Treptat, ne-am apropiat de oraş, şi la ora stabilită am intrat în curtea hanului din Whitechapel, unde trăgea diligenţa. Nu mai ţin minte dacă se numea „La Taurul albastru” sau „La Mistreţul albastru”; ştiu însă că în numele lui intra şi cuvântul „albastru” şi că emblema hanului era pictată pe spatele diligenţei.
Când a dat să coboare, însoţitorul m-a zărit şi, ducându-se la ghişeu, a întrebat:
— Aşteaptă cineva un băieţaş din Bloonderstone, Sooffolk, 38 cu numele de Murdstone?
N-a primit nici un răspuns.
— Încercaţi, vă rog, sir, şi pe numele de Copperfield, i-am zis, uitându-mă în jos dezolat.
— Aşteaptă cineva un băieţaş din Bloonderstone, Sooffolk, expediat sub numele de Murdstone, dar purtând numele de Copperfield? a întrebat din nou însoţitorul. Hei, nu s-aude? Aşteaptă cineva?
Nu. Nimeni. Îngrijorat, am privit în jur; dar întrebarea n-a fost luată în seamă de niciunul dintre cei de faţă, în afară doar de un bărbat cu jambiere, care n-avea decât un ochi şi care şi-a dat cu părerea c-ar fi nimerit să-mi pună o zgardă de aramă la gât şi să mă lege în grajd.
S-a adus scara şi am coborât după cucoana care semăna cu o claie de fân; căci până nu şi-a luat coşul, n-am îndrăznit nici să mă clintesc din loc. Între timp, diligenţa se golise de călători, şi îndată au fost date jos şi bagajele; caii fuseseră deshămaţi încă înainte de coborârea bagajelor, şi acum diligenţa fu împinsă din drum de câţiva grăjdari. Dar după băieţaşul cel prăfuit din Blunderstone, Suffolk, tot nu venise nimeni.
Mai singuratic decât Robinson Crusoe, la care nu se uita nimeni ca să vadă cât era de singur, am intrat în sala de aşteptare şi, poftit de impiegatul de serviciu, m-am strecurat în dosul ghişeului şi m-am aşezat pe cântarul de bagaje. Cum stăteam aşa, uitându-mă la maldărul de colete, lăzi şi cărţi şi inhalând duhoarea grajdurilor (care de atunci, pentru mine, a rămas pentru totdeauna legată de această dimineaţă), şiruri întregi de gânduri negre au început să-mi treacă prin minte. Cât timp aveau să mă ţină acolo, dacă nu va veni nimeni să mă ia? Mă vor răbda până ce voi cheltui cei şapte şilingi? Mă vor lăsa oare să dorm noaptea în unul din aceste compartimente de lemn, la rând cu celelalte bagaje, şi să mă spăl dimineaţa la cişmeaua din curte, sau au să mă dea afară în fiecare seară, urmând ca în fiecare dimineaţă, la deschiderea biroului, să mă înapoiez, ca să aştept până va veni cineva după mine? Dar dacă n-ar fi fost nici o greşeală la mijloc şi dacă mister Murdstone va fi recurs la această stratagemă anume ca să scape de mine, ce puteam să fac? Chiar dacă aveau să mă lase să stau acolo până ce voi cheltui cei şapte şilingi, nu puteam nutri nici o nădejde că mă vor ţine şi după aceea, când voi rămâne muritor de foame. Prezenţa mea ar fi devenit neplăcută şi incomodă pentru clienţi, pe lângă că ar fi atras pentru hanul acela, a cărui emblemă era nu mai ştiu ce animal „albastru”, riscul de a plăti cheltuielile de înmormântare. Dac-aş pleca de îndată şi aş încerca să mă înapoiez pe jos acasă, nimeri-voi oare, fi-voi oare în stare să străbat o distanţă atât de mare, şi chiar dacă aş ajunge acasă, pe cine m-aş putea bizui, în afară de Peggotty? Chiar dacă m-aş prezenta la un birou de recrutare şi m-aş oferi să mă înrolez ca soldat sau ca marinar, mai mult ca sigur că nu m-ar primi, fiind prea mic. Gândurile acestea şi multe altele de acelaşi fel m-au înfierbântat din cale-afară şi eram copleşit de frică şi de deznădejde. Mă aflam în culmea consternării, când deodată, a intrat un bărbat şi i-a şoptit ceva impiegatului, care îndată m-a dat jos de pe cântar şi mi-a făcut vânt spre el, ca şi cum n-aş fi fost altceva decât o marfă cumpărată, gata cântărită şi achitată.
Ieşind de acolo, de mână cu această nouă cunoştinţă, i-am aruncat pe furiş o privire. Era un tânăr palid, jigărit, cu obrajii scofâlciţi şi cu o bărbie aproape la fel de neagră ca aceea a lui mister Murdstone; asemănarea se oprea însă aici, pentru că nu purta favoriţi, iar părul lui, în loc să fie lucios, era murdar şi îmbâcsit. Purta haine negre, păreau şi ele cam murdare, şi mânecile surtucului, precum şi pantalonii îi erau cam scurţi; şi avea o cravată albă, care nu era prea curată. N-am bănuit, şi nu bănuiesc nici în ziua de azi că afară de acest jabou nu purta nici un fel de albituri, dar fapt e că de văzut nu se vedea decât jaboul, şi nimic mai mult.
— Dumneata eşti elevul cel nou? m-a întrebat.
— Da, sir, i-am răspuns.
Bănuiam că eu eram. Dar nu ştiam precis.
— Sunt profesor la „Salem House”, mi-a zis.
I-am făcut o plecăciune şi m-am simţit foarte intimidat. Fiindu-mi ruşine să aduc vorba în faţa unui om învăţat, profesor la „Salem House”, de un lucru atât de mărunt cum era cufăraşul meu, abia după ce am făcut o bună bucată de drum mi-am luat inima în dinţi şi i-am amintit de el. După ce i-am spus, cu multă sfiiciune, că s-ar putea să am nevoie de cufăr, ne-am înapoiat şi i-a spus impiegatului că va veni la prânz un căruţaş să-l ia.
— Iertaţi-mă, vă rog sir, i-am zis când am ajuns în locul de unde ne întorsesem, e departe?
— E devale, lângă Blackheath39.
— Asta-i departe, sir? l-am întrebat sfios.
— E o bucată destul de bună, a zis el. O să luăm tramcarul. Să tot fie vreo şase mile.
Eram atât de abătut şi de obosit, încât chiar şi gândul că ar fi trebuit să mă târăsc şase mile îmi părea de nesuportat. M-am încumetat să-i spun că nu mâncasem nimic toată noaptea şi că i-aş fi foarte îndatorat dacă mi-ar îngădui să-mi cumpăr ceva de mâncare. A părut foarte mirat – îl văd şi acum cum s-a oprit şi s-a uitat la mine – şi după ce m-a privit câteva clipe, mi-a zis că voia să facă o vizită unei bătrâne care locuia prin apropiere şi că cel mai nimerit ar fi să-mi cumpăr o bucată de pâine sau orice-mi place şi îmi prieşte şi să merg să mănânc la ea, unde aş putea găsi şi ceva lapte.
Ne-am oprit deci în faţa vitrinei unei brutării, şi după ce i-am propus pe rând să cumpărăm tot ce era vechi şi stricat în prăvălie, dânsul respingând una câte una sugestiile mele, am luat o pâine mică de secară, care m-a costat trei pence. Am cumpărat apoi dintr-o băcănie un ou şi o bucată de costiţă afumată; şi mi-a mai rămas o mulţime de mărunţiş din cel de-al doilea şiling strălucitor, şi asta m-a făcut să cred că la Londra viaţa e foarte ieftină. După ce am făcut aceste târguieli, am mers mai departe de-a lungul unor străzi pe care domnea o forfotă şi o zarvă năucitoare pentru capul meu trudit, şi apoi am trecut peste un pod care trebuie să fi fost London Bridge40 (pare-mi-se că numele podului mi l-a spus chiar el, dar eram pe jumătate adormit) şi, în cele din urmă, am ajuns la reşedinţa bietei bătrâne, care locuia într-un azil. Mi-am dat seama de asta după înfăţişarea clădirii şi după inscripţia în piatră aşezată deasupra porţii, care spunea că lăcaşul putea adăposti douăzeci şi cinci de femei nevoiaşe.
Profesorul de la „Salem House” a apăsat clanţa uneia dintre uşile negre, identice, care, într-o parte, avea o ferestruică în chip de rozetă şi o alta, tot în chip de rozetă deasupra, şi am intrat în odăiţa uneia din aceste bătrâne sărmane, care tocmai aţâţa focul, peste care pusese nişte apă la fiert. Când l-a văzut pe profesor intrând, bătrânica s-a oprit, rămânând cu foalele pe genunchi, şi a bolborosit ceva care mi s-a părut c-ar fi putut fi: „Charley al meu!”, dar când m-a văzut şi pe mine, s-a ridicat şi, frecându-şi mâinile, a schiţat, încurcată, un fel de plecăciune.
— Te rog, n-ai vrea să-i pregăteşti ceva de mâncare acestui tânăr? a întrebat-o profesorul de la „Salem House”.
— Mai întrebi? Da, fireşte că vreau, a răspuns bătrânica.
— Şi cum se mai simte missis Fibbitson azi? a continuat profesorul, întorcându-şi privirea spre o altă bătrână care stătea într-un fotoliu mare, lângă foc, şi aducea atât de bine cu un maldăr de haine, încât până şi în ziua de azi sunt bucuros că nu m-am aşezat pe ea din greşeală.
— Vai, nu prea bine, a zis bătrânica. Are o zi proastă. Dacă din întâmplare s-ar stinge cumva focul, cred că s-ar stinge şi ea pentru totdeauna.
Şi fiindcă amândoi se uitau la ea, am privit-o şi eu. Deşi era cald, părea că nu se gândeşte decât la foc. Am avut impresia că era geloasă şi pe oala de pe jăratic; şi am motive să cred că era mânioasă şi pe mine, pentru că-l foloseam la fiertul oului şi la prăjitul costiţei; căci, în vreme ce se desfăşurau aceste operaţii culinare, am văzut cu ochii mei cum, profitând de o clipă când nu se uita nimeni la ea, m-a ameninţat cu pumnul. Soarele pătrundea în odaie prin ferestruica de sus, dar la adăpostul spetezei fotoliului ei, cealaltă bătrână îi întorcea spatele stând aplecată asupra focului de parcă ar fi vrut să-l încălzească ea, în loc să se bucure de căldura lui şi veghindu-l cu teamă. Încheierea pregătirilor pentru gustare şi eliberarea focului i-au făcut atâta plăcere bătrânei, încât a izbucnit într-un râs zgomotos – un râs foarte strident, trebuie să precizez.
Am stat la masă şi m-am săturat, mâncând cu poftă pâinea de secară, oul şi felia de costiţă şi bând şi o stacană cu lapte. În timp ce mă desfătam cu aceste bunătăţi, bătrânica l-a întrebat pe profesor:
— Ai piculina la tine?
— Da, i-a răspuns el.
— Cântă-ne ceva, l-a rugat. Hai!
Drept răspuns, dânsul şi-a strecurat mâna sub căptuşeala hainei, de unde a scos o piculină alcătuită din trei piese, pe care le-a înşurubat laolaltă şi îndată a început să zică. Am impresia, după mulţi ani de gândire, că nimeni pe lume n-ar fi putut cânta mai prost. Scotea sunetele cele mai îngrozitoare care mi-a fost dat să le aud vreodată, fie ele naturale sau artificiale. Nu ştiu ce melodie cânta – de altfel nu cred să fi fost vreo melodie în sunetele pe care le scotea – dar urmarea a fost, mai întâi, că m-a făcut să mă gândesc la toate necazurile mele, până ce m-au podidit lacrimile, în al doilea rând, că mi-a pierit pofta de mâncare şi, în sfârşit, că m-a prins un somn atât de cumplit, încât abia mai puteam ţine ochii deschişi. Numai ce-mi aduc aminte, că mi se închid ochii şi încep să moţăi. Revăd odăiţa aceea, bufetul aşezat în colţ, scaunele cu spătare pătrate, scăriţa îngustă ce duce în încăperea de sus şi cele trei pene de păun, rânduite deasupra căminului – şi-mi amintesc, că, intrând, m-am întrebat ce-ar zice păunul de-ar şti ce soartă avuseseră podoabele sale – şi apoi imaginile se topesc, încep să moţăi şi adorm. Glasul piculinei se stinge şi, în schimb, aud zgomotul roţilor diligenţei, şi sunt iar pe drum. O hurducătură a diligenţei, şi deodată mă trezesc, şi din nou aud piculina, şi-l văd pe profesorul de la „Salem House” stând picior peste picior şi cântând trist, în vreme ce bătrânica îl priveşte, încântată. Bătrânica dispare la rândul ei, apoi dispare şi el, şi toate celelalte, şi nu mai rămâne nici urmă de nimic, nici de profesor, nici de „Salem House”, nici de David Copperfield, ci doar un somn adânc şi greu.
Mi s-a năzărit că la un moment dat, am visat cum în timp ce sufla în piculina aceea înfiorătoare, bătrânica, în încântarea ei, s-a apropiat din ce în ce mai mult de el şi s-a aplecat peste speteaza scaunului şi, luându-l de gât, l-a îmbrăţişat cu dragoste, ceea ce l-a silit să se întrerupă pentru o clipă. Nici nu adormisem pe deplin, dar nici nu eram cu totul treaz, deoarece, când a reînceput să cânte – deci nu încape nici o îndoială că se oprise – am văzut-o şi am auzit-o pe bătrânică întrebând-o pe missis Fibbitson dacă nu era fermecătoare (desigur piculina), la care missis Fibbitson, dând din cap către foc, i-a răspuns: „Vai, vai! Da!” şi sunt încredinţat că în ochii lui missis Fibbitson toată frumuseţea cântecului se datora focului.
După ce am moţăit o bună bucată de vreme, profesorul de la „Salem House” a deşurubat piculina şi, punând la loc sub haină cele trei piese, m-a luat de mână şi am plecat. Am găsit numaidecât tramcarul, care trecea prin apropiere, şi ne-am suit pe imperială; dar eram atât de adormit, încât atunci când tramcarul a oprit undeva pe drum ca să ia pe cineva, m-au mutat înăuntru, unde nu era nimeni şi unde am dormit buştean, şi când m-am deşteptat, am constatat că tramcarul urca la pas, pe un drum plin de verdeaţă, povârnişul unui deal. Apoi deodată s-a oprit, căci ajunsese la destinaţie.
O potecă nu prea lungă ne-a dus – vreau să spun pe mine şi pe profesor – în faţa clădirii şcolii, care avea o înfăţişare foarte mohorâtă şi era împrejmuită cu un zid înalt, de cărămidă. Deasupra unei porţi croite în acest zid atârna o scândurică cu inscripţia SALEM HOUSE; când am tras clopoţelul, în dreptul vizetei zăbrelite s-a ivit o mutră acră, iscoditoare, care când am intrat, am văzut că aparţinea unui bărbat voinic, cu grumaz de taur şi cu tâmple proeminente, care purta părul tăiat scurt şi avea un picior de lemn.
— Elevul cel nou, îl lămuri profesorul.
Omul cu piciorul de lemn m-a cercetat din cap până în picioare – n-a durat mult, căci eram destul de mic – şi apoi a încuiat poarta după noi, scoţând cheia. Ne îndreptam spre clădire, trecând pe sub nişte copaci bătrâni şi umbroşi, când, deodată, l-am auzit strigând după însoţitorul meu:
— Hei!
Ne-am întors şi l-am văzut în pragul gheretei în care locuia, cu o pereche de ghete în mână.
— Hei, mister Mell, în lipsa dumitale, a fost pe aici cârpaciul şi a spus că nu mai are ce să le facă. Zicea că n-a mai rămas nimic întreg la ele şi că se miră cum de mai vrei să scoată ceva din ghetele astea.
Şi-n timp ce vorbea, i-a zvârlit ghetele, iar mister Mell a făcut câţiva paşi înapoi, ca să le ridice, apoi, pornind mai departe, s-a uitat la ele (foarte dezamăgit, pare-mi-se). Am băgat şi eu de seamă, atunci, că ghetele pe care le avea în picioare erau ferfeniţă şi că într-un loc, printr-o gaură, îi ieşea ca un mugure, ciorapul.
„Salem House'„ era o clădire dreptunghiulară, de cărămidă, cu două aripi, care părea părăsită. Deoarece în jur domnea o linişte perfectă, i-am împărtăşit însoţitorului meu presupunerea că băieţii ar fi plecaţi; acesta s-a arătat foarte mirat cum de nu ştiam că ne aflam în toiul vacanţei, că toţi băieţii erau pe la casele lor, că mister Creakle, directorul şcolii, se afla la mare, cu soţia şi cu fiica. Şi că eu nu fusesem trimis la şcoală în timpul vacanţei decât ca pedeapsă pentru fapta mea nesocotită. Toate acestea mi le-a spus pe drum.
Sala în care m-a condus mi s-a părut locul cel mai pustiu şi cel mai jalnic din câte văzusem vreodată. O văd şi acum. O încăpere lungă, cu trei rânduri de pupitre şi şase rânduri de bănci, cu cuiere pentru pălării şi tăbliţe pe toţi pereţii. Pagini smulse din maculatoare vechi şi fel de fel de ciorne zac pe duşumeaua murdară. Paturi pentru viermi de mătase, tot din asemenea hârtii, sunt risipite pe pupitre. Doi şoricei albi, jigăriţi, părăsiţi de stăpânul lor, aleargă în sus şi în jos într-o colivie mucegăită, înjghebată din sârmă şi carton, căutând în toate părţile, cu ochişorii lor roşii, ceva de mâncare. Într-o colivie abia mai mare decât ea, o păsărică ţârâie melancolic, aci cocoţându-se pe stinghia aflată la două degete de fund, aci sărind de pe aceasta; dar nici nu cântă, nici nu ciripeşte. Un miros ciudat, nesănătos – de piele mucegăită, de mere stricate, de cărţi putrede – pluteşte în toată încăperea. De n-ar fi fost acoperită de la bun început şi dacă asupra ei din ceruri ar fi plouat, ar fi nins şi ar fi dat grindină de cerneală, în toate anotimpurile de peste an, încăperea asta tot n-ar fi putut fi mai murdară şi mai împroşcată cu cerneală.
Când mister Mell m-a lăsat singur un moment, ca să-şi ducă sus ghetele care nu mai puteau fi cârpăcite, am străbătut sfios clasa de la un capăt la celălalt, cercetând totul cu luare-aminte. Deodată am dat cu ochii de o pancartă de carton, aflată pe un pupitru, pe care am citit, scrise frumos, cuvintele: Feriţi-vă de el. Muşcă!
Am sărit repede pe pupitru, presupunând că dedesubt trebuie să fie cel puţin vreun dulău cât toate zilele. Dar cu toate că m-am uitat jur împrejur cu o privire îngrijorată, n-am zărit nici urmă de dulău.
Încă nu isprăvisem de cercetat încăperea, când s-a înapoiat mister Mell şi m-a întrebat ce făceam cocoţat pe pupitru.
— Să nu vă fie cu supărare, sir, i-am zis, mă uitam după dulău.
— După dulău? a zis el. După care dulău?
— Nu de un dulău e vorba, sir?
— Cum adică, de care dulău?
— De ăla de care trebuie să ne ferim; de ăla care muşcă, sir.
— Nu, Copperfield, mi-a zis el grav, nu-i vorba de nici un dulău. E vorba de un băiat. Am ordin, Copperfield, să-ţi atârn pancarta asta pe spate. Îmi pare rău că trebuie să începem cu asta, dar n-am încotro.
Şi, spunând aceste cuvinte, m-a luat jos de pe pupitru şi mi-a legat de umeri ca o traistă pancarta anume ticluită pentru mine; şi după aceea, oriunde m-am dus, am avut plăcerea s-o port în spinare.
Nimeni nu-şi poate închipui cât am suferit din pricina acestei pancarte. Tot timpul, chiar dacă nu era nimeni de faţa, mi se părea că o citeşte cineva. Degeaba mă întorceam şi vedeam că sunt singur, deoarece îmi închipuiam că orice aş face, tot mă vede cineva din spate. Omul acela nemilos, cu piciorul de lemn, mi-a făcut şi mai grea suferinţa. Mă supraveghea necontenit, şi de câte ori mă vedea rezemându-mă de un copac sau sprijinindu-mă de un zid, îmi striga din uşa gheretei cu glas năpraznic: „Hei, Copperfield! Lasă să se vadă cum se cade pancarta aceea, că altfel te spun!”. Terenul de joc era o curte pustie, acoperită cu pietriş, care putea fi bine văzută atât din spatele clădirii, cât şi din dependinţe. Ştiam că şi rândaşii, şi măcelarul, şi brutarul citeau pancarta, într-un cuvânt, ştiam că oricine intra sau ieşea din clădire, în orice dimineaţă când eram silit să mă plimb pe acolo, citea că trebuie să se ferească de mine, pentru că muşc. Îmi aduc aminte că ajunsesem să mă tem de mine însumi, socotindu-mă un copil turbat, care muşca cu adevărat.
Spre terenul de joc dădea o uşă veche, pe care băieţii aveau obiceiul să-şi scrijeleze numele. Uşa era acoperită de inscripţii. Cuprins de teama că se apropie sfârşitul vacanţei şi că băieţii se vor înapoia la şcoală, nu era nume pe care să-l descifrez fără să mă întreb cu ce ton şi cu ce inflexiuni va citi oare inscripţia: „Feriţi-vă de el. Muşcă!” Unul dintre băieţi – un anume J. Steerforth41 – care-şi crestase foarte adânc numele în mai multe locuri, îmi închipuiam că o va citi cu glas tare, iar după aceea mă va trage de păr. Un altul – pe nume Tommy Traddles – presimţeam că-şi va bate joc de mine, prefăcându-se a fi tare speriat. Mai era un al treilea, George Demple, care mă aşteptam că o va cânta. Pirpiriu şi crispat, am privit uşa aceea până ce mi s-a părut că purtătorii numelor scrijelite acolo – după spusele lui mister Mell, pe vremea aceea erau patruzeci şi cinci de băieţi în şcoală – vor cere într-un singur glas să fiu boicotat şi vor striga, fiecare în felul lui: „Feriţi-vă de el. Muşcă!”
La fel se întâmpla şi când priveam băncile şi pupitrele. La fel, când priveam şirurile de paturi de lemn pe lângă care treceam îndreptându-mă spre culcuşul meu, la fel şi când mă culcam. Îmi amintesc cum, noapte de noapte, visam ba că eram lângă mama, ca odinioară, ba că m-am dus la o petrecere, la mister Peggotty, ba că mă aflam pe imperiala tramcarului, ba că luam masa împreună cu nefericitul meu prieten, rândaşul, şi că, în toate aceste împrejurări, cei de faţă ţipau înspăimântaţi şi rămâneau cu gura căscată când băgau de seamă că n-aveam altceva pe mine decât cămăşuţa de noapte şi pancarta aceea.
Era un chin de nesuportat, care venea să se adauge monotoniei vieţii pe care o duceam şi temerilor permanente ce mi le prilejuia începerea anului şcolar. În fiecare zi aveam de făcut teme pentru mister Mell; le făceam şi, nefiind de faţă mister Murdstone şi soră-sa, mă descurcam. Înainte şi după lecţii mă plimbam pe afară, supravegheat, precum am arătat, de omul cu piciorul de lemn. Cât de bine-mi aduc aminte de igrasia din şcoală, de lespezile cu crăpături verzi din curte, de vechiul butoi de apă spart, de trunchiurile decolorate ale câtorva copaci mohorâţi, care păreau să fi fost mai bătuţi de ploaie decât alţii şi mai puţin încălziţi de soare. La ceasurile 1, mister Mell şi cu mine prânzeam într-un colţ al sufrageriei pustii, plină cu mese de brad, unde stăruia un miros rânced. După-amiază mai făceam lecţii până la ora ceaiului, pe care mister Mell îl sorbea dintr-o ceaşcă de porţelan albastru, iar eu, dintr-o ulcică de cositor. De dimineaţă, până pe la ceasurile 7 sau 8 seara, mister Mell lucra de zor la pupitrul său din clasă, care nu era la rând cu celelalte, folosind peniţe, cerneală, linie, registre şi hârtie de scris, încheind (după cum am aflat mai târziu) socotelile pe semestrul precedent. După ce îşi strângea lucrurile, scotea piculina şi începea să zică, şi-i zicea cu atâta entuziasm, c-ai fi zis că-şi varsă tot focul din suflet în muştiucul piculinei, pentru ca apoi să-l lase să se risipească în văzduh prin orificiile claviaturii.
Mă văd şi acum, micuţ cum eram, stând cu capul în mâini, în încăperile acelea slab luminate, ascultând cântecul de jale al lui mister Mell şi tocind pentru a doua zi. Mă văd apoi stând cu cărţile închise, ascultând cântecul de jale al lui mister Mell şi recunoscând parcă în acest cântec zgomotele obişnuite de acasă, sau şuierul vântului peste dunele de la Yarmouth, şi mă simţeam tare mâhnit şi însingurat. Mă văd cum mă duceam la culcare, străbătând încăperile pustii, cum şedeam pe marginea patului, plângând de dorul unei vorbe bune de la Peggotty. Mă văd dimineaţa coborând la parter şi uitându-mă, prin fereastra murdară şi prelungă de pe scară, la clopotul şcolii, aflat într-un foişor având o morişcă de vânt în vârf şi mă văd cum mă temeam de ziua când clopotul acela va suna pentru a-i chema pe J. Steerforth şi pe ceilalţi băieţi în sălile de clasă. Dar ziua aceea nu ocupa primul loc între temerile mele. Mă înspăimânta mai degrabă clipa când omul cu piciorul de lemn va descuia poarta ruginită, spre a o deschide în faţa cumplitului mister Creakle. N-aş putea zice că eram cine ştie ce periculos în niciuna dintre aceste ipostaze, dar în toate fără deosebire, purtam în spinare avertismentul cu pricina.
Mister Mell nu prea îmi vorbea, dar niciodată nu s-a arătat aspru cu mine. Cred că, fără să ne vorbim, ne ţineam de urât unul altuia. Am uitat să spun că uneori mister Mell vorbea de unul singur, rânjea, strângea pumnii şi, fără nici un motiv, scrâşnea din dinţi şi-şi smulgea părul. Acestea erau ciudăţeniile lui. La început m-au înspăimântat, pe urmă însă m-am deprins cu ele.
