Capitolul XXVI.Cad în robie

Pe Uriah Heep nu l-am mai văzut până în ziua când Agnes a părăsit oraşul. Mă aflam la staţie, să-mi iau rămas bun de la ea, şi acolo l-am găsit pe Uriah, care se înapoia la Canterbury cu aceeaşi diligenţă. Am avut o mică satisfacţie văzându-l în paltonul lui ponosit, de culoarea dudei, cu talia prea scurtă şi cu umerii prea înalţi, cocoţat, sub o umbrelă cât un cort, afară, în colţul dinapoi al imperialei, în vreme ce Agnes avea, fireşte, un loc înăuntru; dar meritam poate această mică răsplată pentru sforţările ce le-am depus să mă port amical cu el, sub ochii lui Agnes, care privea. La fereastra diligenţei, ca şi mai deunăzi, la masă, Uriah ne-a dat necontenit târcoale, ca un vultur uriaş, prinzând din zbor fiecare silabă adresată de mine lui Agnes sau de Agnes mie.

Tulburat de destăinuirile pe care dânsul mi le făcuse în faţa căminului, cântărisem îndelung cuvintele folosite de Agnes în legătură cu proiectata asociaţie: „Am făcut, sper, ceea ce se cuvenea să fac. Convinsă fiind că pentru liniştea tatii sacrificiul trebuie făcut, l-am îndemnat să-l facă.” De atunci m-a apăsat necontenit o jalnică presimţire că, sub imboldul aceluiaşi simţământ, Agnes va găsi tăria să săvârşească orice sacrificiu de dragul lui. Ştiam cât de mult îl iubea. Ştiam de câtă jertfire de sine era în stare. Ştiam chiar din gura ei că se socotea pricina greşelilor lui şi că avea faţă de el o mare datorie, pe care ardea de dorinţa s-o împlinească. Faptul că între ea şi acest nesuferit Rufus48 cu paltonul de culoarea dudei, exista o atât de mare deosebire nu constituia o mângâiere pentru mine, căci simţeam ca primejdia cea mai mare decurgea tocmai din această deosebire între spiritul de jertfă al sufletului ei pur şi dezgustătoarea josnicie a lui Uriah. Fără îndoială, dânsul ştia bine toate acestea, şi, viclean cum era, le cântărise cu luare-aminte.

Eram totuşi atât de încredinţat că perspectiva unei asemenea jertfe ar distruge fericirea bietei Agnes, şi eram atât de sigur, judecând după purtarea ei, că nici nu bănuia încă primejdia ce o pândea, nici nu-i simţea umbra ameninţătoare, încât, dacă aş fi prevenit-o, i-aş fi dat o grea lovitură. De aceea, ne-am despărţit fără să încerc a o lămuri, ea făcându-mi cu mâna semne de rămas bun şi zâmbindu-mi prin fereastra diligenţei, în timp ce piaza ei cea rea se foia şi se răsucea pe imperială, ca şi cum deja ar fi prins-o în gheare şi ar fi triumfat.

Multă vreme n-am putut uita scena despărţirii. Când Agnes mi-a scris vestindu-mă c-a ajuns cu bine acasă, m-am simţit tot atât de nefericit ca atunci când am văzut-o plecând. Ori de câte ori cădeam pe gânduri, îmi venea în minte această poveste, şi neliniştea-mi creştea îndoit. Rareori trecea o noapte fără s-o visez. Şi astfel a ajuns să facă parte din mine, din viaţa şi făptura mea.

Am avut destul răgaz să-mi adâncesc neliniştea, căci în afară de ceasurile petrecute la „Doctors' Commons”, eram mai toată ziua singur, fiindcă, după cum îmi scrisese, Steerforth se afla la Oxford. Cred că atunci a început să se trezească în mine, pentru prima dată, o tainică neîncredere faţă de Steerforth. I-am răspuns printr-o scrisoare foarte călduroasă, dar în fond eram mulţumit că nu putea veni la Londra. Bănuiesc că înrâurirea lui Agnes, netulburată de prezenţa lui, mă stăpânea şi devenea tot mai puternică, pentru că dânsa ocupa un loc din ce în ce mai de seamă în gândurile şi preocupările mele.

Între timp zilele şi săptămânile treceau. Fusesem definitiv primit în biroul firmei „Spenlow & Jorkins”. Mătuşa îmi dădea nouăzeci de lire pe an (în afară de chirie şi de diferite cheltuieli accesorii). Închiriasem apartamentul pe termen de douăsprezece luni, şi deşi-l găseam nespus de trist când se lăsa întunericul, iar serile îmi păreau foarte lungi, mă resemnasem să trăiesc într-o stare de melancolie permanentă şi să-mi caut o consolare în cafea, şi acum, când îmi amintesc, mi se pare că în epoca aceea am băut gallons întregi de cafea. Cam tot pe atunci am descoperit trei lucruri: primul, că missis Crupp era victima unor tulburări ciudate, cărora le zicea „spassme”, însoţite de obicei de inflamaţia nasului, tulburări care necesitau un tratament neîntrerupt cu rachiu de izmă: al doilea, că datorită nu ştiu cărei ciudăţenii a temperaturii, sticlele de coniac păstrate în oficiu se spărgeau; iar al treilea, că eram singur pe lume şi foarte înclinat să consemnez această tristă împrejurare în crâmpeie versificate după regulile prozodiei engleze.

Ziua primirii mele ca stagiar la „Doctors' Commons” n-a fost sărbătorită, afară doar de faptul că am oferit câteva sandvişuri şi un pahar de vin de Xeres colegilor mei de birou, iar seara m-am dus singur la Teatru. Am fost să văd Străinul49, o piesă care se potrivea de minune cu atmosfera ce domnea la „Doctors' Commons” şi care m-a tulburat atât de tare, încât, când m-am întors acasă, mai-mai să nu mă recunosc în propria mea oglindă. Cu acest prilej, mister Spenlow, după ce s-au încheiat formalităţile, a spus c-ar fi fost foarte bucuros să mă invite la el, la. Norwood, spre a sărbători începutul colaborării noastre, din păcate însă nu era cu putinţă, pentru că tocmai o aştepta pe fiica sa, care urma să se întoarcă de la Paris, unde-şi isprăvise studiile. A adăugat însă că, după sosirea ei, speră că va avea plăcerea să mă aibă ca oaspete. Ştiam că era văduv, că nu avea decât o singură fată, şi i-am exprimat mulţumirile mele.

Mister Spenlow s-a ţinut de cuvânt. Peste vreo săptămână sau două mi-a amintit de această invitaţie şi mi-a zis c-ar fi încântat dacă i-aş face plăcerea să vin sâmbăta viitoare şi să rămân la el până luni. Fireşte, i-am răspuns că am să-i fac plăcerea, şi ne-am înţeles c-avea să mă ia şi să mă aducă înapoi cu faetonul lui.

În ziua hotărâtă, geamantanul meu a stârnit admiraţia impiegaţilor din birou, deoarece pentru ei reşedinţa de la Norwood reprezenta o taină sacrosanctă. Unul dintre ei mi-a spus că, după câte auzise, mister Spenlow nu folosea decât veselă de argint şi de porţelan; iar altul mi-a spus că la masa lui şampania era la discreţie, aşa cum în alte locuri era berea. Copistul cel bătrân, cu perucă, mister Tiffey, care, în cursul lungii sale cariere, fusese de mai multe ori la Norwood în interes de serviciu şi care, de fiecare dată, pătrunsese până în sufrageria cea mică, o descria ca pe o încăpere cât se poate de somptuoasă şi istorisea că băuse acolo un vin de Xeres adus din Indiile Orientale atât de bun, că-ţi lăsa gura apă.

Am avut în ziua aceea o continuare la Consistoriu într-un proces cu privire la excomunicarea unui brutar care refuzase să plătească taxa de pavaj, fixată de parohie, şi cum, după socoteala pe care o făcusem, depoziţiile martorilor fiind exact de două ori mai lungi decât romanul Robinson Crusoe, n-am scăpat decât foarte târziu. Dar am izbutit să obţinem excomunicarea brutarului pe termen de şase săptămâni şi obligarea lui la plata unui nesfârşit pomelnic de cheltuieli de judecată; după care, judecătorul, proctor-ul brutarului şi avocaţii ambelor părţi (care erau rude apropiate) au plecat împreună undeva afară din oraş, iar mister Spenlow şi cu mine am pornit la drum cu faetonul.

Faetonul era foarte elegant; caii îşi arcuiau grumazurile şi mergeau în buestru, de parcă ar fi ştiut că stăpânul lor lucrează la „Doctors' Commons”.

Era mare emulaţie între domnii de la „Doctors' Commons” în tot ce privea pompa şi aveau câteva echipaje foarte frumoase; am fost însă şi întotdeauna voi rămâne de părere că, în vremea mea, principalul teren de emulaţie îl constituiau articolele scrobite: proctor-ii, în special, purtau atâtea lucruri scrobite cât era omeneşte posibil.

Tot drumul am fost foarte voioşi, şi mister Spenlow mi-a făcut unele destăinuiri cu privire la profesiunea mea. Mi-a spus că era cea mai nobilă din lume şi că nu trebuie cu nici un preţ confundată cu aceea de solicitor, fiind cu totul altceva, întrucât era mai selectă, mai puţin monotonă şi mai bănoasă. Noi, aici, la „Doctors' Commons” mi-a spus, luam lucrurile mult mai uşor decât erau luate la orice alte instanţe, şi prin asta eram o clasă privilegiată, cu totul specială. A recunoscut că era de netăgăduit faptul neplăcut că, în majoritatea cazurilor, primeam procese de la solicitor-i; dar mi-a dat să înţeleg că aceştia reprezentau o rasă inferioară, pe care toţi proctor-ii care se respectă o privesc de sus.

L-am întrebat pe mister Spenlow care erau, după părerea lui, cele mai avantajoase procese. Mi-a răspuns că procesele în jurul unui testament contestat, care are drept obiect o moşioară frumuşică, în valoare de treizeci-patruzeci de mii de lire, erau, poate, cele mai avantajoase. Mi-a zis că în asemenea procese nu numai că era rost de câştiguri destul de frumoase în toate fazele procesului, fiind nevoie de nenumărate probe cu interogatorii şi contrainterogatorii (fără a mai pune la socoteală că există dreptul de apel la Curtea delegaţilor şi Camera Lorzilor), dar că, întrucât toată lumea ştie că în cele din urmă cheltuielile vor fi acoperite din valoarea moşiei, părţile sunt entuziaste şi întreprinzătoare şi nu se uită la bani. Apoi s-a pornit să facă elogiul lui „Doctors' Commons”, în general. Ceea ce era de admirat mai mult ca orice la „Doctors' Commons” (mi-a zis el) era concentraţia. „Doctors' Commons” era tribunalul cel mai bine organizat din lume. Era o întruchipare a noţiunii de confort. Aveai totul la îndemână. De pildă: introduceai o acţiune de divorţ sau de restituire de dotă la Consistoriu. Prea bine. Îţi încercai norocul la Consistoriu, conduceai procesul binişor, în familie, jucând tacticos cărţile. Presupunând că erai nemulţumit de sentinţă, ce aveai de făcut? Simplu, n-aveai decât să te plângi la „Arches Court”. Ce era „Arches Court”? Era aceeaşi instanţă, în aceeaşi sală de şedinţă, cu aceeaşi bară şi cu aceiaşi avocaţi, numai că judecătorul era altul, căci în zilele când se judecă apelurile, judecătorii de la Consistoriu pledează ca avocaţi la „Arches Court”. Prea bine, aici partida se lua de la început. Dar dacă nici de astă dată nu erai mulţumit? Simplu. Ce-ţi rămâne de făcut? Să mergi la Curtea delegaţilor. Dar delegaţii cine mai erau? Păi, delegaţii ecleziastici erau avocaţi fără procese, care urmăriseră fazele jocului în amândouă instanţele, văzuseră cum s-au amestecat, s-au tăiat şi s-au jucat cărţile, discutaseră cu toţi jucătorii, şi acuma veneau în calitate de judecători să tranşeze problema, spre mulţumirea tuturor! Nemulţumiţii n-aveau decât să vorbească de corupţia de la „Doctors' Commons”, de spiritul da castă de la „Doctors' Commons”, despre necesitatea de a introduce reforma la „Doctors' Commons”, a încheiat solemn mister Spenlow; dar când bushe-ul de grâu a atins preţul cel mai ridicat, la „Doctors' Commons” activitatea a fost mai intensă ca oricând; şi oricine poate, cu mâna pe inimă, să declare în faţa lumii întregi: „Nu vă atingeţi de „Doctors' Commons”, că se duce ţara de râpă”50

Am ascultat toate astea cu luare-aminte; şi deşi, mărturisesc, aveam oarecare îndoieli că întreaga ţară ar fi chiar atât de îndatorată faţă de „Doctors' Commons” cât pretindea mister Spenlow, m-am plecat, foarte respectuos, în faţa părerii sale. Am găsit că cele spuse despre preţul bushel-ului de grâu depăşeau înţelegerea mea şi că în fond, soluţionau problema. N-am priceput nici până astăzi tâlcul acestui bushel de grâu. Şi, de-a lungul vieţii bushel-ul de grâu a apărut în repetate rânduri, făcându-mă praf în legătură cu cele mai diferite subiecte. Nu ştiu precis ce o fi având cu mine şi ce drept are să-mi dea la cap sub fel de fel de pretexte; dar ori de câte ori văd că, fără nici un rost, se aminteşte de bunul meu prieten bushel-ul de grâu (ceea ce am băgat de seamă că se întâmplă destul de des), mă dau bătut.

Aceasta n-a fost decât o digresiune. Nu eram eu omul care să se atingă de „Doctors' Commons” şi să ducă ţara de râpă. Prin tăcere mi-am exprimat supus adeziunea la părerile interlocutorului meu, care-mi era superior şi prin vârstă, şi prin experienţă; şi apoi am discutat despre piesa Străinul, şi despre dramaturgie, şi despre cei doi cai, până ce am ajuns la poarta vilei lui mister Spenlow.

O grădină frumoasă înconjura casa lui mister Spenlow şi, cu toate că nu era anotimpul cel mai potrivit pentru a judeca o grădină, era atât de bine îngrijită, încât am fost de-a dreptul încântat. Avea o pajişte minunată, şi pâlcuri de copaci şi alei cu pergole, care abia se desluşeau pe întuneric şi care în perioada de vegetaţie pesemne că erau acoperite de verdeaţă şi de flori. „Vai, Doamne, mi-am zis, pe aici se plimbă miss Spenlow!”

Am păşit în casa luminată vesel şi am intrat în vestibul, unde se găseau fel de fel de pălării, şepci, paltoane, pleduri, mănuşi, cravaşe şi bastoane.

— Unde-i miss Dora? l-a întrebat mister Spenlow pe fecior.

„Dora! mi-am zis. Ce nume frumos!”

Am trecut într-o odaie adiacentă (pare-mi-se că era sufrageria mică, aceea care-şi datora faima vinului de Xeres adus din Indiile Orientale) şi am auzit un glas făcând prezentările:

— Mister Copperfield, fiica meu, Dora, şi prietena fiicei mele Dora.

Era, fără îndoială, glasul lui mister Spenlow, dar nu l-am recunoscut şi nici nu-mi păsa al cui era. Totul se petrecuse într-o clipă. Destinul meu se împlinise. Eram prizonier şi sclav. O iubeam la nebunie pe miss Dora Spenlow!

Mi se părea o făptură supraomenească. O zână din poveşti, o silfidă – nu mai ştiu nici eu ce era – era ceva ce nimeni nu văzuse până atunci şi ceva spre care năzuia toată lumea. Şi într-o clipită am fost înghiţit de abisul dragostei. N-am apucat să mă opresc pe marginea prăpastiei; nici să mă uit înainte sau înapoi; şi m-am prăvălit fără a avea timp să mă reculeg şi făr-a apuca să-i spun nici un singur cuvânt.

M-am înclinat, murmurând ceva, când deodată am auzit un glas binecunoscut spunând:

— Pe mister Copperfield l-am mai văzut.

Nu era glasul Dorei. Nu; ci al prietenei ei, miss Murdstone!

Nu cred c-am fost prea uimit. După câte îmi dau seama, nu mai eram în stare să mă mir. În afară de Dora Spenlow, nu se afla nimic pe lumea asta care să-mi fi putut trezi uimirea. Am zis:

— Bună ziua, miss Murdstone. Ce mai faceţi?

— Foarte bine, mi-a răspuns.

— Mister Murdstone ce mai face?

— Mulţumesc, fratele meu e bine, sănătos.

În clipa aceea, mister Spenlow, care a fost foarte surprins, cred, când a văzut că ne cunoaştem, s-a amestecat în vorbă:

— Îmi pare bine, Copperfield, că dumneata şi miss Murdstone vă cunoaşteţi.

— Mister Copperfield şi cu mine suntem rubedenii, a spus miss Murdstone cu un aer sever. Ne-am cunoscut cândva. Pe vremea când era copil. De atunci împrejurările ne-au despărţit. Nu l-aş fi recunoscut.

I-am răspuns că eu, în orice caz, aş fi recunoscut-o oriunde şi oricând. Ceea ce era destul de adevărat.

— Miss Murdstone, mi-a explicat mister Spenlow, a avut bunătatea să primească sarcina dacă mă pot exprima aşa, de a fi prietena de încredere a fiicei mele. Dora. Din păcate, fiica mea Dora şi-a pierdut mama, şi miss Murdstone a binevoit să-i ţină companie şi s-o ocrotească.

Mi-am zis că miss Murdstone, ca şi acele arme de buzunar numite „boxuri”, era mai potrivită pentru atac decât pentru ocrotire. Dar cum orice gând ce nu era în legătură cu Dora nu putea fi decât un gând fugar, îndată m-am uitat din nou la Dora şi mi s-a părut, judecând după atitudinea-i destul de obraznică, că nu părea să aibă cine ştie ce încredere în dama ei de companie. În clipa aceea a sunat gongul, iar mister Spenlow mi-a spus că era primul semnal pentru cină şi m-a condus în camera mea ca să mă îmbrac.

Ce idee caraghioasă! Cine mai are poftă să se îmbrace sau să facă ceva când este îndrăgostit? Eu, unul, n-am fost în stare să fac altceva decât să m-aşez în faţa căminului, să ronţăi cheia geamantanului şi să mă gândesc la atrăgătoarea, tânăra, ochioasa şi chipeşa Dora. Ce siluetă avea, ce chip, câtă graţie şi farmec în gesturi!

Gongul a bătut din nou atât de curând, încât, în loc să mă dichisesc cu grijă, aşa cum aş fi dorit în acele împrejurări, m-am văzut silit să mă îmbrac pe apucate şi am coborât în grabă. Mai erau câţiva musafiri. Dora stătea de vorbă cu un domn bătrân, cu părul cărunt. Deşi cu părul alb – şi pe deasupra şi străbunic, după cum ne-a mărturisit – totuşi am fost cuprins de o gelozie nebună.

În ce stare mă aflam! Eram gelos pe toată lumea! Gândul că cineva l-ar putea cunoaşte pe mister Spenlow mai bine decât îl cunoşteam eu mi-era insuportabil. Să-i aud vorbind de întâmplări la care nu luasem parte, însemna un canon pentru mine. La masă, când un domn foarte amabil, cu o chelie lucioasă, m-a întrebat dacă mai fusesem vreodată pe acolo, m-am supărat foarte, şi ca să mă răzbun, aş fi fost gata să-i fac orice.

Nu-mi amintesc cine mai era la masă în afară de Dora. Habar n-am ce s-a servit. Am impresia că m-am săturat sorbind-o din ochi pe Dora şi că s-au perindat prin faţa mea vreo jumătate de duzină de farfurii de mâncare fără să mă ating de ceva. Şedeam lângă dânsa. Îi vorbeam. Avea glăsciorul cel mai dulce, râsul cel mai vesel şi făcea cele mai drăgălaşe şi mai fermecătoare grimase din câte au robit vreodată inima unui tânăr slab de înger. Era ca o miniatură. Şi cu atât mai preţioasă îmi părea.

Când a părăsit sufrageria, împreună cu miss Murdstone (alte doamne nu erau la masă), am căzut într-un fel de dulce visare, tulburată numai de teama cumplită că miss Murdstone mă va ponegri. Domnul binevoitor, cu chelia lucioasă, mi-a istorisit o poveste lungă, pare-mi-se despre grădinărit. Parcă l-am auzit spunând de câteva ori „grădinarul meu”. Mă făceam că-l ascult cu cea mai mare luare-aminte, dar tot timpul mă plimbam prin grădinile Edenului, împreună cu Dora.

Temerile c-aş putea fi ponegrit în faţa celei pe care o iubeam atât de fierbinte au fost din nou trezite când în salon, am zărit mutra acră şi distantă a lui miss Murdstone. Dar de aceste temeri am scăpat în chip neaşteptat.

— David Copperfield! m-a strigat miss Murdstone, făcându-mi semn să vin lângă fereastră. Am să-ţi spun ceva.

M-am trezit singur cu miss Murdstone.

— David Copperfield, mi-a zis miss Murdstone, nu-i nevoie, cred, să mai vorbim de problemele familiale. Nu reprezintă un subiect atrăgător.

— Dimpotrivă, ma'am i-am răspuns.

— Dimpotrivă, a încuviinţat miss Murdstone. Nu vreau să trezesc amintirea diferendelor sau jignirilor trecute. Am fost jignită de o persoană – o femeie, îmi pare rău că trebuie s-o spun, căci nu face cinste sexului – de o persoană de care nu pot pomeni fără scârbă şi dispreţ, şi de aceea aş prefera să nici n-o pomenesc.

Când am auzit această aluzie la mătuşa mea, am simţit că fierb, dar am asigurat-o pe miss Murdstone că ar face mai bine să nici n-o pomenească. Am adăugat, fără să mă exprim pe un ton prea ferm, că n-aş admite ca să fie pomenită în mod ireverenţios.

Miss Murdstone a închis ochii, înclinând dispreţuitor capul; apoi, deschizându-i încet, a urmat:

— David Copperfield, nu voi încerca să ascund faptul că mi-am format o părere proastă despre dumneata când erai copil. Se poate ca să mă fi înşelat, sau poate că, între timp, această părere şi-a pierdut justificarea. Dar nu despre asta e vorba acum. Fac parte dintr-o familie remarcabilă, cred, prin fermitatea ei; şi nu sunt omul care să se schimbe sau să se dea după împrejurări. Sunt în drept să am o părere despre dumneata. Dumneata eşti în drept să ai o părere despre mine.

La rândul meu, am înclinat capul.

— Nu-i nevoie, însă, a urmat miss Murdstone, ca aceste păreri să intre în conflict aici. În împrejurările de faţă, ar fi bine, din toate punctele de vedere, să nu intre. Pentru că întâmplarea a făcut să ne întâlnim şi pentru că s-ar putea să ne pună faţă în faţă şi în alte ocazii, aş propune să ne comportăm ca nişte vagi cunoştinţe. Raporturile noastre de familie justifică îndeajuns o asemenea atitudine şi nu-i câtuşi de puţin necesar să facem comentarii unul despre altul. Nu împărtăşeşti această părere?

— Miss Murdstone, i-am răspuns, socotesc că dumneavoastră şi mister Murdstone aţi fost foarte cruzi cu mine şi că v-aţi purtat nemilos cu mama. Cât voi trăi, nu-mi voi schimba această părere. Dar sunt întru totul de acord cu propunerea ce-mi faceţi.

Miss Murdstone din nou a închis ochii, înclinând capul. Apoi, după ce mi-a atins dosul mâinii cu vârful degetelor ei reci, ţepene, s-a depărtat, potrivindu-şi brăţările şi lănţişoarele, care păreau să fie aceleaşi şi exact în aceeaşi stare ca atunci când o văzusem ultima oară. Ţinând seama de firea cruntei miss Murdstone, acestea mi-au amintit de lanţurile de la poarta unei temniţe care sugerează tuturor celor care le văd de afară la ce se pot aştepta să găsească înăuntru.

Altceva nu-mi mai aduc aminte din seara aceea decât c-am auzit-o pe stăpâna inimii mele cântând, acompaniindu-se cu un instrument minunat, care aducea cu o ghitară, fermecătoare balade în limba franceză, care în esenţă spuneau că, orice s-ar întâmpla, trebuie mereu să dansăm. Tralala, tralala! C-am fost prins în vârtejul unui dulce delir. Că am refuzat orice băutură. Că simţeam o adevărată repulsie faţă de punch. Că în clipa când, escortată de miss Murdstone, s-a retras, mi-a zâmbit şi mi-a întins mânuţa ei gingaşă. C-am apucat să mă văd în oglindă şi că arătam întocmai ca un neghiob şi ca un idiot. Că m-am culcat năuc şi că a doua zi m-am trezit într-o stare de slăbiciune mintală.

Era o dimineaţă frumoasă şi, fiind devreme, m-am gândit să mă plimb pe una din aleile boltite şi să dau frâu liber pasiunii mele, evocându-i imaginea. În trecere prin hol, am zărit căţeluşul ei, căruia îi zicea Jip – o prescurtare pentru Gipsy. Am dat să mă apropii cu tandreţe, căci şi pe el îl iubeam; dar mi-a arătat întreaga dantură şi s-a retras sub un scaun, anume ca să mârâie, şi cu nici un preţ n-a vrut să accepte avansurile mele.

În grădină era rece şi pustiu. M-am plimbat încoace şi încolo, gândindu-mă cât de fericit aş fi dacă vreodată aş reuşi să cuceresc inima acestei făpturi minunate. Cât priveşte gândurile de căsătorie, de căpătuire şi alte asemenea gânduri, cred că-mi erau la fel de străine ca pe vremea când eram îndrăgostit de micuţa Em'ly. Culmea fericirii omeneşti – şi cea mai mare fericire pentru mine – mi se părea c-ar fi să-i pot spune „Dora”, să-mi fie îngăduit să-i scriu, s-o răsfăţ şi s-o ador şi să am motive să cred că se gândeşte la mine chiar şi atunci când se află în altă societate. Nu încape nici o îndoială că eram un nătărău sentimental; dar toate astea izvorau dintr-un simţământ curat, şi asta mă face să nu privesc amintirea lor cu un dispreţ fără rezerve, cu toate că azi fac haz de ele.

Nu mă plimbasem cine ştie cât, când deodată, la un colţ, am întâlnit-o. Mă înfior şi acum, din cap până în picioare, când în amintire ajung la acel colţ, şi simt cum îmi tremură condeiul în mână.

— Dumneavoastră… atât de devreme… miss Spenlow? i-am zis.

— Mă plictisesc în casă, şi miss Murdstone asta e atât de absurdă! mi-a răspuns. Vorbeşte prostii, zice că trebuie să aştept să se purifice aerul înainte de-a ieşi la plimbare. Auzi, să se purifice aerul! (Aci a izbucnit într-un râs cum nu se poate mai melodios.) Duminică dimineaţă, când nu exersez la pian, trebuie să fac şi eu ceva. I-am spus aseară tatii că trebuie neapărat să ies. Şi apoi, e partea cea mai frumoasă a zilei. Nu sunteţi de aceeaşi părere?

M-am încumetat să fac un pas riscant şi i-am spus (nu fără să mă bâlbâi) că pentru mine vremea devenise foarte frumoasă chiar atunci, deşi cu o clipă mai devreme fusese foarte întunecată.

— Să fie compliment? m-a, întrebat Dora. Sau vreţi să spuneţi că s-a schimbat vremea cu adevărat?

Bâlbâindu-mă mai rău ca înainte, i-am spus că nu era nici un compliment, ci purul adevăr, cu toate că nu constatasem nici o schimbare în starea vremii. Şi drept încheiere, am adăugat sfios că schimbarea avusese loc în inima mea.

Niciodată n-am văzut asemenea bucle – bucle ca acelea pe care le-a scuturat ca să-şi ascundă îmbujorarea – şi oare unde aş fi putut vedea, de vreme ce n-aveau pereche pe lume? Cât despre pălăria de paie cu panglici albastre, care trona peste buclele ei, cred c-ar fi fost cea mai nepreţuită comoară pentru mine dac-aş fi putut s-o atârn în odaia mea din Buckingham Street!

— V-aţi înapoiat de curând de la Paris? am întrebat.

— Da. Aţi fost vreodată la Paris?

— Nu.

— Vai, sper că o să vă duceţi să-l vedeţi cât mai curând! O să vă placă foarte mult!

M-a cuprins o tulburare adâncă. Gândul că spera c-am să mă duc, că socotea c-aş fi chiar în stare să mă duc, mi-era insuportabil. Puţin îmi păsa de Paris, de Franţa! I-am zis că în împrejurările date n-aş părăsi Anglia pentru nimic în lume. Nimic nu m-ar putea determina s-o fac. Dânsa din nou şi-a scuturat buclele şi, în clipa aceea, spre marea noastră uşurare, căţeluşul a venit în fugă spre noi.

Era grozav de gelos şi nu mai contenea să latre la mine. L-a ridicat în braţe – vai, Doamne! – şi l-a mângâiat, dar el a continuat să latre. Când am încercat să-l ating şi eu, nu s-a lăsat; şi atunci a început să-l bată. Am suferit şi mai crunt când am văzut cum, spre a-l pedepsi, îl lovea uşor peste botul turtit, în timp ce el clipea şi îi lingea mâna, continuând să mârâie pe înfundate, ca un mic contrabas, în cele din urmă s-a potolit – avea ş-i de ce, căci îi simţea bărbia cu gropiţă lipită de capul lui! – şi am pornit să vizităm sera.

— Nu sunteţi în strânse legături de prietenie cu miss Murdstone, nu-i aşa? m-a întrebat Dora. Puiul meu! (Ultimele două cuvinte erau adresate căţelului. Vai, ce n-aş fi dat să-mi fi fost adresate mie!)

— Nu, i-am răspuns. Nicidecum!

— E o fiinţă plicticoasă, mi-a zis Dora, strâmbându-se. Nu ştiu la ce s-o fi gândit papa când mi-a luat-o ca damă de companie pe pisăloaga asta. Cui îi trebuie ocrotire? Mie, în orice caz, nu! Jip poate să mă ocrotească mult mai bine decât miss Murdstone… nu-i aşa, Jip, iubitule?

Dora i-a sărutat căpşorul rotund ca o minge, şi căţeluşul s-a mulţumit să clipească alene.

— Papa zice că-i o prietenă de nădejde, dar sunt sigură că nu-i deloc aşa. Ce zici, Jip? Nu ne încredem noi, Jip şi cu mine, în oameni atât de urâcioşi. Înţelegem să ne bizuim pe cine poftim, iar prietenii vrem să ni-i alegem singuri, nu să ni-i aleagă alţii… nu-i aşa, Jip?

Drept răspuns, Jip a scos un sunet ce semăna cu zgomotul pe care-l face ceainicul când dă apa în clocot. Pentru mine, însă, fiecare cuvânt al ei înseamnă încă o verigă adăugată lanţului care mă lega de ea.

— E foarte greu, căci, rămânând fără mamă, suntem nevoiţi să suportăm o babă îmbufnată şi morocănoasă, ca miss Murdstone, care tot timpul se ţine după noi… nu-i aşa, Jip! Dar nu-ţi face sânge rău, Jip! N-o să-i acordăm încrederea noastră şi, în ciuda ei, o să fim cât se poate de fericiţi şi o s-o necăjim şi n-o să-i facem pe plac. Nu-i aşa, Jip?

Dacă conversaţia ar mai fi durat mult, cred c-aş fi căzut în genunchi în faţa ei, acolo, pe pietriş, cu riscul de a mi-i juli, şi, pe deasupra, cu acela de a fi dat afară pe loc. Din fericire, însă, sera nu era departe, şi asupra acestor cuvinte ne-am pomenit în faţa ei.

Era plină de muşcate frumoase. Am trecut încetişor prin faţa lor, Dora oprindu-se adesea să admire când una, când alta, şi eu oprindu-mă să admir aceleaşi flori, şi Dora, râzând ca un copil, a ridicat căţeluşul să miroasă florile; şi dacă nu toţi trei ne-am simţit ca în lumea basmelor, eu cel puţin m-am simţit. Până şi în ziua de astăzi mirosul unei frunze de muşcată mă face să mă minunez, mai în glumă, mai în serios, de schimbarea subită petrecută în sufletul meu; şi apoi revăd o pălărie de pai cu panglici albastre, şi o mulţime de bucle, şi un câine mic, negru, ţinut de două braţe delicate în faţa unei mulţimi de flori şi frunze verzi de muşcată.

Miss Murdstone ne căuta. Ne-a găsit în seră; şi-a întors faţa antipatică, ale cărei creţuri erau acoperite cu pudră, către Dora, să i-o sărute. Apoi a luat-o de braţ şi ne-a dus solemn, ca la o înmormântare militară, în sufrageria mică, să luăm gustarea.

Câte ceşti de ceai am băut, fiindcă era preparat chiar de Dora, nu mai ştiu. Dar îmi aduc foarte bine aminte că am înghiţit atâta ceai, încât sistemul meu nervos – dacă în zilele acelea aş fi avut un asemenea sistem – s-ar fi dus pe copcă. După aceea ne-am dus la biserică. Miss Murdstone s-a aşezat în stradă, între mine şi Dora; dar am auzit-o cântând, şi întreaga enorie a încetat să mai existe. S-a ţinut o predică – fireşte în legătură cu Dora – şi asta-i tot ce mi-a rămas în minte din întreaga liturghie.

Am petrecut o zi liniştită. Nici un musafir; o plimbare, o masă de patru tacâmuri în sânul familiei, iar după-amiază am răsfoit cărţi şi ne-am uitat la gravuri; miss Murdstone, cu un volum de predici în faţă, dar cu ochii pe noi, ne-a supravegheat îndeaproape. Ah, nici prin gând nu-i trecea lui mister Spenlow, după masă, când şedea în faţa mea, cu batista pe cap, cât de fierbinte îl îmbrăţişam în gând, ca viitor ginere! Iar seara, când i-am spus noapte bună, habar n-avea că tocmai îşi dăduse consimţământul la logodna mea cu Dora şi că îl binecuvântam din toată inima!

Am plecat foarte devreme în dimineaţa următoare, fiindcă aveam la Curtea Amiralităţii un proces de avarii care cerea cunoaştere destul de amănunţită a întregii ştiinţe a navigaţiei, şi la care judecătorul (fiindcă nu se putea aştepta ca la „Doctors' Commons” să găsească experţi în această meserie) invitase doi bătrâni membri ai ghildei „Trinity House”51 să-i dea o mână de ajutor. Dora totuşi a luat gustarea cu noi şi ne-a făcut ceaiul; şi când a pornit faetonul, a ieşit în prag cu Jip în braţe şi am avut melancolica plăcere de-a-mi scoate pălăria ca s-o salut.

N-am să fac zadarnice sforţări să descriu ce impresie mi-a făcut în ziua aceea Curtea Amiralităţii; sau ce harababură mi s-a părut procesul nostru în timp ce urmăream dezbaterile; sau cum am văzut numele ei, „DORA”, gravat pe latul vâslei de argint, aşezată pe masa judecătorului, ca un simbol al acelei înalte instanţe; sau cum, în clipa când mister Spenlow a plecat spre casă fără mine (avusesem o clipă bezmetica nădejde că mă va lua cu el), m-am simţit eu însumi ca un marinar pe care propria lui corabie l-a părăsit pe o insulă pustie. Dacă această venerabilă şi somnolentă curte s-ar trezi şi ar evoca, în forme concrete, toate visurile pe care mi le-am făurit în incinta ei, în legătură cu Dora, atunci s-ar adeveri spusele mele.

Nu mă refer numai la visurile din ziua aceea, ci şi la cele pe care le-am făcut zi de zi, săptămână de săptămână, trimestru de trimestru. Mă duceam la instanţe nu ca să urmăresc procesele, ci ca să mă gândesc la Dora. Dintre toate procesele, care se desfăşurau lent şi plicticos în faţa mea, singurele care mă puneau pe gânduri erau cele matrimoniale, căci nu puteam concepe (cu mintea la Dora) cum era cu putinţă ca nişte oameni căsătoriţi să nu fie fericiţi; sau cele de moştenire, care-mi dădeau ghes să meditez ce anume aş face mai întâi pentru Dora dacă banii mi-ar fi fost testaţi mie. În prima săptămână a acestui amor pasionat mi-am cumpărat patru veste elegante – nu atât pentru mine, căci nu ţineam la lux, cât pentru Dora – şi m-am apucat să ies în oraş cu mănuşi galben-pai de căprioară, şi tot de atunci mi se trag şi toate bătăturile de care am suferit ulterior. Dacă s-ar putea găsi ghetele pe care le-am purtat pe vremea aceea şi s-ar compara cu adevărata mea măsură, atunci s-ar învedera, în modul cel mai impresionant cu putinţă, starea mea sufletească.

Deşi am ajuns un schilod nenorocit datorită acestui omagiu adus Dorei, mergeam totuşi mile peste mile în fiecare zi, în speranţa că o voi întâlni. Curând, nu numai că am ajuns la fel de cunoscut pe Norwood Road ca şi poştaşul cartierului, dar m-am apucat să străbat în lung şi în lat toată Londra. Băteam străzile unde se aflau cele mai elegante prăvălii pentru femei, dădeam târcoale Bazarului ca un strigoi care nu-şi găseşte linişte şi continuam să mă plimb prin „Park”52 încă multă vreme după ce eram sfârşit de oboseală. De câteva ori, la răstimpuri destul de lungi, am văzut-o. Uneori îi vedeam numai mănuşa, fluturată la portiera unei trăsuri, alteori o întâlneam şi făceam câţiva paşi împreună cu ea şi cu miss Murdstone şi îi vorbeam. În aceste cazuri mă simţeam întotdeauna tare nefericit după aceea, când îmi dădeam seama că nu-i spusesem nimic esenţial; sau că habar n-avea cât de mult o iubeam, sau că nici nu-i păsa de mine. E uşor de presupus că tot timpul aşteptam să primesc o nouă invitaţie la mister Spenlow acasă. Dar eram mereu dezamăgit, căci de primit, n-am primit niciuna.

Missis Crupp era, de bună seamă, o femeie perspicace; căci abia trecuseră câteva săptămâni de când mă îndrăgostisem, şi încă n-avusesem curajul să-i scriu lui Agnes decât că fusesem invitat la mister Spenlow acasă, „a cărui familie, adăugasem eu, e alcătuită dintr-o singură fiică”, când missis Crupp, care era, de bună seamă, o femeie perspicace, a descoperit totul, chiar în faza aceea de început. Într-o seară, când eram foarte abătut, a venit sus la mine (fiind tocmai apucată de un acces al bolii cronice pomenite mai înainte), să mă întrebe dacă nu i-aş putea face un bine cu puţină tinctură de cardamon53, amestecată cu revent şi aromată cu şapte picături de esenţă de cuişoare, căci acesta era cel mai bun leac; sau dacă n-aveam toate acestea, să-i dau puţin coniac, care era înlocuitorul cel mai eficace. A adăugat că gustul acestuia nu-i prea plăcea, dar n-avea încotro, de vreme, ce era înlocuitorul cel mai eficace. Cum de primul leac nu auzisem niciodată, iar cel de al doilea era întotdeauna prezent în cămara mea, i-am dat lui missis Crupp un păhărel, pe care (ca să n-am vreo îndoială că l-ar putea folosi în alt scop) a început să-i bea chiar în faţa mea.

— Sus capul, sir mi-a zis missis Crupp. Nu vă pot vedea în halul ăsta: sunt şi eu mamă!

Nu prea înţelegeam ce legătură avea această afirmaţie cu mine, dar i-am zâmbit cât mai blajin cu putinţă.

— Lăsaţi, sir! m-a sfătuit missis Crupp. Iertaţi-mă.. Ştiu eu despre ce-i vorba, sir. E o femeiuşcă la mijloc.

— Ce vreţi să spuneţi, missis Crupp? am întrebat roşind.

— Vai, Doamne! Inima sus, sir! m-a încurajat missis Crupp, făcându-mi semn cu capul. Nu vă pierdeţi cu firea, sir. Dacă nu vrea să se uite la dumneavoastră, sunt altele, berechet, care vor. Doar sunteţi un tânăr gentleman după care se întorc fetele, mister Copperfull, şi se cade să vă preţuiţi la justa valoare, sir.

Missis Crupp îmi zicea întotdeauna, „mister Copperfull”; în primul rând, fireşte, pentru că nu mă chema aşa, şi al doilea rând, pentru că în mintea ei, cred că numele meu avea o legătură, cu spălatul rufelor.54

— Dar ce vă face să credeţi că e o femeiuşcă la mijloc? am întrebat-o.

— Mister Cooperfull, sunt şi eu mamă; mi-a răspuns missis Crupp cu adâncă emoţie.

Câtva timp, missis Crupp n-a fost în stare de altceva decât să-şi apese mâna pe corsajul rochiei de nanchin şi să se apere împotriva unui nou acces de dureri sorbind din leacul ei. În cele din urmă a prins a vorbi din nou:

— Când scumpa dumneavoastră mătuşă a închiriat acest apartament pentru dumneavoastră, mi-am zis c-am găsit pe cineva de care să am grijă. „Slavă cerului, am zis, am găsit acum pe cineva de care am grijă. Dar văd că nu mâncaţi şi nu beţi îndeajuns, sir!”

— Pe asta vă întemeiaţi presupunerea, missis Crupp? am întrebat-o.

— Sir, mi-a răspuns missis Crupp cu un ton destul de sever, am mai îngrijit eu şi de rufăria altor tineri în afară de dumneavoastră. Unii se dichisesc prea mult, alţii prea puţin. Unii se piaptănă prea des, alţii prea rar. Unii poartă ghete prea mari, alţii prea mici. Asta atârnă de chipul cum îi e îndrumată dintru început firea caracterului. Dar de câte ori un tânăr întrece măsura într-un fel sau altul, să ştiţi, sir, că trebuie să fie vreo femeie la mijloc.

Şi missis Crupp şi-a întărit spusa dând din cap cu atâta hotărâre, încât n-am mai avut ce-i răspunde.

— Chiar gentleman-ul care a murit aici înainte de venirea dumneavoastră, a urmat missis Crupp, s-a îndrăgostit de o chelneriţă şi îndată a pus de i-au strâmtat vestele, cu toate că era umflat de băutură.

— Missis Crupp, i-am zis, vă rog stăruitor să nu faceţi nici o apropiere între tânăra doamnă de care-i vorba în cazul meu şi o chelneriţă sau altă femeie de aceeaşi categorie.

— Mister Copperfull, mi-a răspuns missis Crupp, sunt şi eu mamă, şi asta înseamnă ceva! Vă cer iertare dacă îmi bag nasul unde nu-mi fierbe oala, sir. N-aş vrea nici în ruptul capului să mă amestec fără voia dumneavoastră. Dar sunteţi tânăr, mister Copperfull, şi sfatul pe care vi-l dau e să ţineţi capul sus, sir, să nu vă pierdeţi cu firea şi să vă preţuiţi la justa valoare. Dacă v-aţi apuca de ceva, sir, dac-aţi juca popice, de pildă, ceea ce-i foarte sănătos, s-ar putea să vă distreze şi să vă facă bine.

Cu aceste cuvinte, missis Crupp, arătându-se foarte grijulie cu coniacul – deşi golise paharul – mi-a mulţumit şi, făcându-mi o adâncă plecăciune, s-a retras. După ce silueta ei s-a pierdut în umbra vestibulului, mi s-a părut că era o îndrăzneală din partea lui missis Crupp să-mi dea un asemenea sfat; dar în acelaşi timp, din alt punct de vedere, am fost mulţumit că mi-l dăduse şi l-am primit ca pe o povaţă înţeleaptă şi ca pe o învăţătură de minte ca pe viitor să-mi păstrez mai bine tainele.