Capitolul XXV.Genii bune şi genii rele

Tocmai ieşisem pe uşă în dimineaţa următoare acestei zile posomorâte, în care fusesem chinuit de migrenă, de mahmureală şi de remuşcări, şi nu mai ştiam prea bine când avusese loc cheful, ca şi cum, cu o pârghie gigantică, o ceată de titani ar fi împins ziua de alaltăieri cu câteva luni înapoi, când deodată am văzut un comisar care urca scările cu o scrisoare în mână. Nu se prea grăbea, dar când m-a zărit în capul scării, cum îl priveam peste balustradă, a pornit-o la trap şi a ajuns sus gâfâind, de parcă tot drumul ar fi alergat cu limba scoasă.

— T. Copperfield, Esquire, a zis comisionarul, salutând cu bastonul la pălărie.

Aproape că n-am putut deschide gura ca să-i răspund, atâta eram de tulburat la gândul că scrisoarea-i de la Agnes. I-am zis, totuşi, că eu sunt T. Copperfield, Esquire, şi m-a crezut şi mi-a dat scrisoarea, spunându-mi că aşteaptă un răspuns. L-am lăsat s-aştepte afară pe palier şi m-am întors în casă; eram însă atât de surescitat, încât, înainte de a mă hotărî să rup pecetea, am pus-o pe masa mea, ca să mă deprind puţin cu exteriorul ei.

Când am deschis plicul, am găsit un răvaş foarte drăguţ, care nu pomenea nimic despre starea în care fusesem la teatru. Nu spunea decât atât:

Dragă Trotwood, Locuiesc la mister Waterbrook, corespondentul tatii, în Ely-Place, Holborn. N-ai vrea să treci să mă vezi în cursul zilei de azi, la ora pe care o vei alege?

Cu aceeaşi dragoste prietenească, AGNES.

Atâta am zăbovit până am ticluit un răspuns cât de cât mulţumitor, încât nu ştiu ce altceva şi-o fi închipuit comisionarul decât că mă apucasem să învăţ să scriu. Cred c-am scris cel puţin o jumătate de duzină de răspunsuri. Unul l-am început astfel: „Oare cum aş putea să nădăjduiesc, scumpă Agnes, că voi izbuti vreodată să şterg din amintirea ta dezgustătoarea impresie…”, dar când am ajuns aici, nu mi-a plăcut şi l-am rupt. M-am apucat să scriu un altul: „Shakespeare spunea, dragă Agnes, cât de ciudat este faptul că uneori omul îşi vâră singur un duşman pe gură…”40, dar asta mi-a amintit de Markham şi m-am lăsat păgubaş. Am încercat chiar să fac o poezie. Am început un bileţel în versuri de şase silabe: „Lasă, lasă dă uitării”, dar mi s-a părut o neghiobie, căci rima cu: acel cinci noiembrie al pierzării41. După multe încercări, i-am scris: „Scumpa, mea Agnes, Scrisoarea te caracterizează, şi ce laudă mai mare aş putea să-i aduc? Vin la 4. Cu dragoste şi mâhnire, al tău, T. C.

În cele din urmă, cu acest răspuns (pe care, de îndată ce l-am dat din mână, am vrut de vreo douăzeci de ori să i-l cer înapoi), comisionarul a plecat.

Dacă pentru vreunul dintre gentlemanii de la „Doctors' Commons” ziua aceea a fost măcar pe jumătate atât de îngrozitoare cât a fost pentru mine, aş zice că şi-a răscumpărat în parte vina de a participa la daraverile acelui tribunal ecleziastic care aducea cu un caşcaval vechi şi mucegăit. Deşi am plecat de la birou la trei şi jumătate şi câteva minute mai târziu dădeam târcoale casei cu pricina, abia pe la patru şi un sfert, după orologiul bisericii St. Andrew din Holborn, am izbutit să-mi iau inima în dinţi şi să trag cordonul soneriei aflate în usciorul din stânga porţii lui mister Waterbrook.

Mister Waterbrook îşi avea birourile la parter, unde discuta afaceri, în vreme ce chestiunile mai gingaşe (care erau destul de numeroase) se dezbăteau la catul de sus al clădirii. Am fost condus într-un salon drăguţ, dar cam strâmt, unde am găsit pe Agnes, care tricota o sacoşă.

Era atât de calmă şi de bună şi mi-a trezit cu atâta vehemenţă amintirea veselelor şi seninelor zile de şcoală trăite la Canterbury şi a faptului că alaltăieri mă purtasem ca un beţiv ticălos, încât, copleşit de ruşine şi de regrete şi fiind între patru ochi, mi-am dat în petic. Nu pot tăgădui c-am plâns. Şi nici până în ziua de azi nu ştiu dacă în situaţia în care mă aflam a fost cel mai înţelept sau cel mai nerod lucru.

— De n-ai fi fost tu, Agnes, nu mi-aş fi făcut nici pe jumătate atâta sânge rău, i-am zis, întorcându-mi capul de la ea. Dar tocmai tu să mă vezi! O, mai bine-aş fi murit!

O clipă şi-a pus mâna pe braţul meu – nici o atingere nu era comparabilă cu a ei; şi îndată m-am simţit atât de împăcat şi de liniştit, încât, fără să vreau, i-am luat mâna, şi ducând-o la buze, i-am sărutat-o cu recunoştinţă.

— Şezi, mi-a zis Agnes veselă. Nu fi mâhnit, Trotwood. Dacă n-ai încredere în mine, în cine oare ai putea să te încrezi?

— Vai, Agnes! i-am răspuns. Tu eşti geniul meu bun.

A zâmbit cu amărăciune, cred, şi a clătinat din cap.

— Da, Agnes, eşti geniul meu bun! Întotdeauna ai fost geniul meu bun.

— Dacă aş fi într-adevăr, aş ţine foarte mult, Trotwood, la ceva.

M-am uitat întrebător la ea; dar presimţeam ceea ce voia să-mi spună.

— Aş vrea să te rog să te fereşti de geniul tău rău, mi-a zis Agnes, privindu-mă în ochi.

— Scumpa mea Agnes, am început, dacă vrei să vorbeşti de Steerforth…

— De el vorbesc.

— Atunci, Agnes, îl nedreptăţeşti foarte mult. Steerforth, geniu rău, al meu sau al altcuiva! El, care mi-e sfetnic, prieten şi reazem! Agnes dragă! Nu-i oare nedrept şi nedemn de tine, să-l judeci pe el pentru că mai deunăzi m-ai văzut în halul acela?

— Nu-l judec pentru că te-am văzut mai deunăzi în halul acela, mi-a răspuns foarte calmă.

— Atunci, pentru ce?

— Pentru multe lucruri, fleacuri în aparenţă, dar care, adunate la un loc, mie nu mi se mai par fleacuri. Îl judec, Trotwood, mai ales după vorbele tale şi după caracterul tău şi după înrâurirea ce-o are asupra ta.

Glasul ei sfielnic avusese întotdeauna ceva care făcea să vibreze în sufletul meu o coardă ce nu răspundea decât acelui sunet. Glasul ei era întotdeauna grav; dar când devenea foarte grav, cum era în clipa aceea, îmi transmitea un fior care mă vrăjea. Am stat şi am privit-o, în timp ce-şi pleca ochii asupra lucrului de mână. Am stat ca şi cum aş fi continuat s-o ascult; şi în ciuda dragostei pe care i-o purtam lui Steerforth, peste chipul lui s-a aşternut o umbră.

— E o îndrăzneală din partea mea, care am trăit atât de retrasă şi cunosc atât de puţin lumea, a urmat Agnes, ridicând privirea, să-ţi dau cu atâta siguranţă o povaţă sau chiar să am o părere atât de categorică. Dar ştiu de unde izvorăşte această îndrăzneală, Trotwood: din amintirile vii ale copilăriei petrecute împreună şi din grija sinceră pe care întotdeauna am purtat-o tuturor lucrurilor ce te privesc. Iată ce-mi dă acest curaj. Sunt sigură că nu mă înşel. Sunt cât se poate de sigură. Mi se pare că nu eu, ci altcineva îţi vorbeşte atunci când îţi atrag luarea-aminte că prietenul pe care ţi l-ai ales e un prieten primejdios.

Din nou am privit-o şi din nou am ascultat-o chiar după ce încetase să vorbească, şi peste imaginea lui Steerforth, deşi avea rădăcini adânc înfipte în inima mea, din nou s-a lăsat o umbră.

— Nu-s atât de nesocotită încât să m-aştept c-ai să vrei sau c-ai să poţi să-ţi schimbi dintr-o dată un sentiment transformat în convingere, a urmat după un timp Agnes, cu tonul ei obişnuit; mai ales când e vorba de un sentiment care-şi are premisele în firea ta încrezătoare. Nu trebuie să te pripeşti să faci acest lucru. Îţi cer doar atâta, Trotwood, dacă se întâmplă să te gândeşti vreodată la mine, şi aici a zâmbit duios, căci tocmai voiam s-o întrerup, şi dânsa ştia ce voiam să spun, ca ori de câte ori te vei gândi la mine, să-ţi aminteşti vorbele mele. Mă ierţi că-ţi cer asta?

— O să te iert, Agnes, când ai să-i faci dreptate lui Steerforth şi îl vei iubi aşa cum îl iubesc şi eu.

— Şi până atunci, nu? m-a întrebat Agnes.

Pe faţa ei a trecut ca un nor, când am pomenit numele lui ultima oară, dar mi-a întors zâmbetul şi am simţit că din nou încrederea reciprocă ce ne lega era neştirbită ca odinioară.

— Şi când o să mă ierţi, Agnes, pentru întâmplarea de mai deunăzi seara?

— Când o să-mi amintesc de ea, mi-a zis Agnes.

Ar fi vrut să schimbe vorba, dar eu fiind mult prea surescitat, nu m-am lăsat şi i-am povestit cum de am ajuns să mă fac de râs, evocând lanţul întâmplărilor, în care episodul de la teatru nu fusese decât ultima verigă. M-am simţit mult uşurat după această spovedanie, care mi-a oferit prilejul să insist asupra recunoştinţei ce-i datoram lui Steerforth, pentru că îmi purtase de grijă atunci când nu eram în stare să văd de mine.

— Să nu uiţi, mi-a zis Agnes, îndată ce am sfârşit schimbând binişor vorba, că trebuie să-mi povesteşti nu numai buclucurile tale, ci şi amorurile tale. Spune-mi Trotwood, cine a luat locul frumoasei miss Larkins?

— Nimeni, Agnes.

— Totuşi, o fi cineva, Trotwood. A zis Agnes, râzând şi ameninţându-mă cu degetul.

— Nu, Agnes, pe cuvântul meu! Cunosc o doamnă foarte deşteaptă, care locuieşte la missis Steerforth şi cu care îmi place să stau de vorbă – miss Dartle – dar n-o iubesc.

Agnes a râs din nou de propria ei perspicacitate şi mi-a zis că dacă îi voi încredinţa întotdeauna tainele mele, crede că ar putea întocmi un mic tablou al pasiunilor mele, notând începutul, durata şi sfârşitul fiecăreia, după modelul listelor cu anii de domnie ai regilor şi reginelor din istoria Angliei. M-a întrebat apoi dacă-l văzusem pe Uriah.

— Pe Uriah Heep? am întrebat. Nu. E la Londra?

— Vine zilnic jos la birou, mi-a răspuns Agnes. A sosit aici cu o săptămână înaintea mea. Presupun că nu-i a bine.

— Nişte treburi care văd că te neliniştesc, i-am zis. Ce treburi?

Agnes a lăsat lucrul şi, împreunându-şi mâinile şi privindu-mă gânditoare cu ochii ei blânzi şi frumoşi, mi-a răspuns:

— Crede că-i pe cale să devină asociatul tatii.

— Cine? Uriah? Individul ăsta josnic şi linguşitor a reuşit să se caţăre atât de sus?! am izbucnit eu indignat. Şi tu nu te-ai împotrivit, Agnes? Gândeşte-te la urmările acestui fapt. Trebuie să-ţi spui părerea. Nu trebuie să-l laşi pe tata să facă un asemenea pas necugetat. Trebuie să zădărniceşti planul ăsta cât mai e timp!

Tot uitându-se la mine, în timp ce vorbeam, Agnes a clătinat din cap râzând de înfierbântarea mea; şi-apoi mi-a răspuns:

— Îţi aminteşti ce am vorbit despre tata ultima oară? Nu mult după aceea – cel mult două sau trei zile mai târziu – tata mi-a dat a înţelege întâia oară acest lucru. Era trist să-l vezi cum se străduia să mă facă să cred că de bunăvoie se hotărâse la acest pas, fără a izbuti să ascundă că fusese constrâns să-l facă. Am fost foarte îndurerată.

— Constrâns, Agnes! Cine l-a constrâns?

— Uriah, mi-a răspuns ea după o clipă de şovăire. Uriah a reuşit să-i devină indispensabil. E şiret şi pătrunzător. A descoperit slăbiciunile tatii, le-a stimulat şi în aşa măsură a ştiut să le exploateze, încât – ca să-ţi spun pe scurt ce cred – acuma tata se teme de el.

Era evident că mai avea multe de spus, că mai ştia sau bănuia multe. Dar n-am vrut să-i sporesc mâhnirea descosând-o, căci ştiam că dacă ascunde ceva, o face spre a-şi menaja părintele. Că acesta era cursul lucrurilor ştiam de multă vreme; da, dacă mă gândeam bine, trebuia să recunosc că asta se pregătea de multă vreme. De aceea am rămas tăcut.

— Are foarte mare putere asupra tatii, mi-a zis Agnes. Se arată umil şi recunoscător, şi poate că nu-i făţarnic, cel puţin aşa sper; dar de fapt are o situaţie de forţă şi cred că-şi va folosi forţa cu brutalitate.

I-am spus că Uriah e un porc-de-câine, ceea ce în momentul acela a fost o mare uşurare pentru mine.

— Pe vremea când tata mi-a vorbit întâia oară, a urmat Agnes, Uriah tocmai îi spusese că vrea să plece; că-i părea foarte rău să-l părăsească, dar avea perspective mai bune în altă parte. Tata era foarte abătut atunci şi copleşit de griji, cum niciodată nu l-am văzut nici eu, nici tu, şi când s-a oprit la soluţia de a-l lua tovarăş, s-a liniştit, deşi parcă se simţea jignit şi ruşinat.

— Şi tu cum ai reacţionat, Agnes?

— Am făcut, sper, ceea ce se cuvenea să fac, mi-a răspuns. Convinsă fiind că pentru liniştea tatii sacrificiul trebuia făcut, l-am îndemnat să-l facă. I-am zis că în felul acesta va avea mai puţine poveri – nădăjduiesc că aşa va fi! – şi că voi avea mai des prilejul de a sta lângă dânsul. Vai, Trotwood, a gemut Agnes, ascunzându-şi faţa în mâini şi izbucnind în plâns, mi se pare că m-am purtat cu tata ca o vrăjmaşă, nu ca un copil iubitor! Căci ştiu cât s-a schimbat din dragoste pentru mine. Ştiu că şi-a restrâns cercul de prieteni şi şi-a limitat obligaţiile numai ca să-şi poată concentra întreaga atenţie asupra mea. Ştiu la câte a renunţat de dragul meu şi îmi dau seama că grija cu care m-a înconjurat i-a umbrit viaţa, i-a slăbit puterea şi energia, pe care le-a îndreptat într-o singură direcţie. De-aş putea să repar ce am făcut! De-aş putea să-l ajut să-şi revină, căci, fără să-mi dau seama, am fost pricina decăderii sale!

Niciodată până atunci n-o văzusem pe Agnes plângând. Îi văzusem ochii înrouraţi de lacrimi de câte ori dobândeam noi succese la şcoală, şi apoi ultima dată când vorbisem despre tatăl ei şi întorsese sfioasă capul când ne luasem rămas bun; dar atât de îndurerată ca de rândul acesta n-o văzusem niciodată. Şi mi-a părut rău că n-am fost în stare decât să-i spun cu stângăcie, prosteşte:

— Te rog, Agnes, nu mai plânge! Nu mai plânge, scumpa mea surioară.

Dar, precum bine îmi dau seama acuma – căci ce ştiam sau nu ştiam pe vremea aceea nu mai are nici o însemnătate – Agnes, în ce priveşte caracterul şi ţinuta, era mult mai presus decât mine şi n-avea nevoie de îndemnul meu. Căci pe nesimţite, cum se risipeşte un norişor pe cerul senin şi-a redobândit acel calm şi acel echilibru prin care, în amintirea mea, se deosebeşte atât de mult de toţi ceilalţi oameni pe care i-am cunoscut.

— Nu cred că vom mai rămâne mult timp singuri, mi-a zis Agnes, de aceea, cât mai e timp, vreau, Trotwood, să te rog foarte stăruitor să te porţi amical cu Uriah. Nu-l îndepărta. Nu te indigna (cum cred că-ţi stă în fire) de acele trăsături ale lui care nu-ţi sunt pe plac. Se poate nici să nu fie cazul, până acuma precis nu ştim să fi făcut vreun rău. În orice caz, gândeşte-te în primul rând la tata şi la mine!

Agnes n-a avut răgaz să spună mai mult, deoarece uşa s-a deschis şi şi-a făcut apariţia missis Waterbrook, o cucoană foarte voluminoasă sau care purta o rochie foarte voluminoasă, nu ştiu exact, pentru că nu m-am putut dumeri cât era rochia şi cât era cucoana. Mi-am adus vag aminte că o văzusem la teatru, ca pe o palidă imagine proiectată de lanterna magică, ea însă mi s-a părut că nu mă uitase defel şi bănuia c-aş mai fi şi acuma în stare de ebrietate.

După ce s-a convins că eram treaz şi după ce şi-a dat seama (cel puţin aşa sper) că eram un tânăr la locul meu, missis Waterbrook s-a îmblânzit considerabil şi m-a întrebat, în primul rând, dacă obişnuiesc să mă plimb prin parcuri, şi, în al doilea rând, dacă frecventez înalta societate. După ce am răspuns negativ la amândouă aceste întrebări, am băgat de seamă că mă discreditasem din nou în ochii ei; totuşi, şi-a ascuns amabil dezamăgirea şi m-a poftit pentru a doua zi la masă. Am acceptat invitaţia şi am plecat, trecând, înainte de a părăsi casa, pe la birou, ca să-l văd pe Uriah, şi negăsindu-l, i-am lăsat o carte de vizită.

Când am venit la masă, a doua zi, şi când, de la uşă, am fost învăluit în aburii ce se ridicau dintr-un jigou de berbec, îndată mi-am dat seama că nu eram singurul oaspete, căci, deşi era travestit, l-am recunoscut pe comisionar, care fusese chemat să dea o mână de ajutor feciorului casei şi aştepta ţeapăn la scară, ca să anunţe musafirii. S-a prefăcut, cât a putut mai bine, că nu mă mai văzuse niciodată şi mi-a cerut foarte senin să-i spun cum mă cheamă; dar mă cunoştea prea bine, aşa cum şi eu îl cunoşteam. Dar pe amândoi cugetul ne schimbă-n bieţi mişei.42

Mister Waterbrook era un gentleman de vârstă mijlocie, cu gâtul scurt, ascuns de un guler foarte înalt, căruia nu-i lipsea decât botul negru ca să semene leit cu un buldog. Mi-a zis că-i cât se poate de bucuros că are cinstea de a face cunoştinţă cu mine; şi, după ce am salutat-o pe missis Waterbrook, m-a prezentat foarte ceremonios unei doamne tare pocite, îmbrăcată într-o rochie de catifea neagră şi care purta o pălărie mare din acelaşi material, şi care, îmi aduc aminte, arăta ca o rudă apropiată a lui Hamlet – ca o mătuşă a acestuia, de pildă.

Se numea missis Henry Spiker; soţul ei, care se afla şi el de faţă, era atât de rece, încât părul, în loc să-i fie cărunt, părea presărat cu promoroacă. Cei doi Spiker, soţul şi soţia, erau trataţi cu o imensă deferenţă; ceea ce, după cum mi-a zis Agnes, se datora faptului că mister Henry Spiker era solicitor-ul nu mai ştiu cui, care avea o vagă legătură cu Trezoreria43.

Printre oaspeţi se afla şi Uriah Heep, îmbrăcat în negru şi foarte umil. Când i-am strâns mâna, mi-a spus că se simte mândru că l-am băgat în seamă şi că-mi rămâne foarte îndatorat pentru bunăvoinţă. Aş fi preferat să-mi fi fost mai puţin îndatorat, căci m-a urmărit toată seara cu recunoştinţa lui, şi de câte ori am schimbat o vorbă cu Agnes, eram sigur că se uită pe furiş la noi, cu chipul acela cadaveric şi cu ochii lui fără gene.

Mai erau şi alţi oaspeţi, şi parc-ar fi fost cu toţii frapaţi în vederea acestei mese, ca vinul. Unul dintre ei mi-a atras în mod deosebit luarea-aminte înainte chiar de a intra, căci am auzit anunţându-se sosirea unui mister Traddles! Gândurile mi-au zburat îndată către „Salem House”; o fi cumva Tommy, m-am întrebat, care obişnuia să deseneze schelete?

Am aşteptat cu viu interes apariţia lui mister Traddles. Era un tânăr cumpătat, serios, cu purtări discrete, cu o caraghioasă claie de păr şi cu ochi cam holbaţi, şi atât de repede s-a retras într-un colţ întunecat, încât abia îl puteam vedea. În cele din urmă a ieşit la lumină şi mi-am dat seama că, dacă nu mă înşelau ochii, era bietul Tommy în persoană.

M-am apropiat de mister Waterbrook şi i-am spus că mi se pare că am plăcerea să recunosc un vechi coleg de şcoală.

— Aşa?! a exclamat mister Waterbrook cu mirare. Totuşi, nu eşti prea tânăr ca să fi fost la şcoală împreună cu mister Henry Spiker?

— Vai, dar nici nu mă refeream la el! i-am răspuns. Mă refeream la gentleman-ul care se numeşte Traddles.

— Vai! Da, da! Aşa! mi-a zis gazda, cu un interes mult scăzut. Se prea poate…

— Dacă-i într-adevăr el, i-am spus îndreptându-mi privirea spre Traddles, atunci am fost împreună la o şcoală numită „Salem House”, şi trebuie să spun că era un băiat excelent.

— Da, desigur. Traddles e un băiat bun, a încuviinţat gazda, dând din cap cu îngăduinţă. Traddles e un băiat foarte bun.

— Ce ciudată coincidenţă! am comentat eu.

— E într-adevăr o coincidenţă că e şi Traddles aici astă-seară, mi-a zis gazda. N-a fost poftit decât azi-dimineaţă, când a rămas un loc liber la masă, după ce fratele lui missis Henry Spiker a anunţat că nu poate veni, fiind bolnav. Trebuie să vă spun, mister Copperfield, că fratele lui missis Henry Spiker e un gentleman foarte distins.

Am îngăimat câteva cuvinte, arătând cu convingere că eram de aceeaşi părere, căci nici nu auzisem de el, şi am întrebat cu ce se ocupa mister Traddles.

— Traddles, mi-a răspuns mister Waterbrook, e un tânăr care se pregăteşte pentru a intra în barou. Da. E un băiat bun, şi nu-i duşman nimănui, decât lui însuşi.

— Adică propriul lui duşman? am întrebat, mâhnit să aud acest lucru.

— Hm… a făcut mister Waterbrook, ţuguindu-şi buzele şi jucându-se, mulţumit de sine şi exuberant, cu lanţul de la ceas. Aş putea spune că e unul dintre oamenii care-şi fac singuri umbră. Da, aş putea spune, de pildă, că niciodată n-o să ajungă să strângă cinci sute de lire. Traddles mi-a fost recomandat de un prieten de afaceri. O, da, da, are oarecare talent când e vorba de a redacta o acţiune şi de a expune limpede, în scris, un argument. Sunt în măsură să-i dau ceva de lucru lui Traddles în cursul anului; ceva destul de important… pentru el… O, da, da.

M-a impresionat adânc aerul foarte încântat şi satisfăcut cu care mister Waterbrook rostea din când în când cuvântul „da”, Era deosebit de expresiv. Te făcea să te gândeşti nu atât la un om născut cu căiţă pe cap, ci mai degrabă la unul născut cu o scară de asalt, cu ajutorul căreia escaladase, unele după altele, toate înălţimile vieţii, şi care acum, din vârful citadelei, privea cu ochii de stăpân şi de filosof jos, la lumea din şanţuri.

Aceste reflecţii erau în plină desfăşurare când am fost poftiţi la masă. Mister Waterbrook i-a dat braţul mătuşii lui Hamlet, iar mister Henry Spiker soţiei gazdei. Agnes, pe care aş fi vrut s-o conduc eu, a fost nevoită să meargă cu un tânăr care avea picioare rahitice. Uriah, Traddles şi cu mine, fiind cei mai tineri, am coborât în sufragerie ultimii, care cum s-a nimerit. N-am fost prea supărat c-am pierdut-o pe Agnes, pentru că pe scări am avut prilejul să-i vorbesc lui Traddles, care m-a întâmpinat cu multă căldură, în timp ce Uriah ne dădea târcoale, atât de smerit şi de încântat, încât bucuros i-aş fi făcut vânt peste balustradă.

La masă n-am putut sta alături de Traddles, fiind aşezaţi în colţuri opuse: el în lumina orbitoare a unei doamne înveşmântate în catifea roşie, iar eu în umbra mătuşii lui Hamlet. Masa a fost foarte lungă şi s-a vorbit mult despre aristocraţie şi despre „sânge albastru”. Missis Waterbrook ne-a repetat că nu are decât o singură slăbiciune, şi anume pentru „sânge albastru”.

Nu o dată m-am gândit c-am fi petrecut mai bine dacă n-am fi fost atât de binecrescuţi. Eram atât de excesiv de binecrescuţi, încât subiectele de conversaţie erau foarte limitate. Printre invitaţi se aflau şi mister şi missis Gulpidge, care aveau nu ştiu ce legătură indirectă (mister Gulpidge cel puţin) cu contenciosul Băncii Angliei; de o parte, Trezoreria, de alta, Banca Angliei făceau ca adunarea noastră să fie la fel de selectă ca o recepţie la curtea regală. Colac peste pupăză, mătuşa lui Hamlet avea şi ea năravul familiei de a monologa, şi vorbea singură cam fără şir despre toate subiectele abordate. Acestea, e drept, nu prea erau multe; dar cum venea mereu vorba despre sânge, avea la dispoziţie un câmp de speculaţie abstractă la fel de larg ca nepotul ei, Hamlet.

Atât de mult s-a vorbit despre sânge, încât ai fi putut crede că la masă nu erau decât căpcăuni.

— Mărturisesc că sunt de aceeaşi părere cu missis Waterbrook, a declarat mister Waterbrook, ridicând paharul de vin în dreptul ochilor. Există multe lucruri bune în felul lor; pentru mine, însă, sângele-i totul!

— Vai! Nimic pe lume nu poate oferi asemenea satisfacţii! s-a amestecat în vorbă mătuşa lui Hamlet. Nu există nimic pe lume care să întrupeze mai bine noţiunea de beau-idéal44 în privinţa… în privinţa asta, în general vorbind. Sunt unele spirite vulgare (din fericire nu prea numeroase, dar sunt câteva) care preferă, ca să zicem aşa să se închine în faţa unor idoli. Chiar în faţa unor idoli! Ca, de pilda, meritele, inteligenţa şi aşa mai departe. Dar acestea sunt lucruri impalpabile. Sângele e cu totul altceva. Vedem sânge la nas, şi ştim că-i sânge. Îl găsim pe bărbie şi spunem: „Iată! Ăsta-i sânge!” E ceva concret. Putem pune mâna pe el. În privinţa lui nu încape nici o îndoială.

Tânărul cu zâmbetul nătâng şi picioarele rahitice, care o condusese pe Agnes la masă, a pus şi mai hotărât problema:

— Ei, dracu s-o ia de treabă! a zis el, rotindu-şi privirea neghioabă în jurul mesei. Ştiţi că de sânge nu ne putem lipsi. Trebuie să avem sânge, ştiţi. Unii tineri, ştiţi, care, în ce priveşte educaţia şi felul de a se purta, nu sunt la înălţimea poziţiei lor sociale, mai fac poate câte un pas greşit, ştiţi, şi se mai vâră, pe ei, şi pe alţii, în fel de fel de buclucuri, dar, dracul s-o ia de treabă, îţi face totuşi plăcere să te gândeşti că au sânge albastru în vine. În ce mă priveşte, prefer să mă trântească un om care are sânge albastru decât să mă ajute să mă ridic unul care n-are!

Această formulare, care sintetiza esenţa problemei, i-a încântat pe toţi şi a ridicat prestigiul acestui gentleman până în clipa când cucoanele s-au retras. După aceea am băgat de seamă că mister Gulpidge şi mister Henry Spiker, care până atunci adoptaseră o atitudine foarte distantă unul faţă de celălalt, încheiaseră un fel de alianţă defensivă împotriva noastră – care reprezentam inamicul comun – şi începuseră un dialog misterios de-a curmezişul mesei, urmărind să ne înfrângă şi să ne distrugă.

— Afacerea cu privire la prima obligaţie de patru mii cinci sute de lire n-a decurs aşa cum ne aşteptam, a zis mister Gulpidge.

— Te referi la afacerea D. de A.? a întrebat mister Spiker.

— La afacerea C. de B.

Mister Spiker şi-a ridicat sprâncenele, părând foarte afectat.

— Când chestiunea a fost supusă lordului… cred că nu-i nevoie să-i amintesc numele… a zis mister Gulpidge oprindu-se.

— Înţeleg, a intervenit mister Spiker. Lordul N.

Mister Gulpidge a încuviinţat sumbru şi a urmat:

— Când i s-a supus chestiunea, răspunsul lui a fost: „Nu dă banii, nu-i dăm descărcare”.

— Doamne-Dumnezeule! a exclamat mister Spiker.

— Nu dă banii, nu-i dăm descărcare” a repetat mister Gulpidge cu fermitate. Persoana în drept… mă înţelegi?

— K. a întrebat mister Spiker, cu o privire sinistră.

— K. a refuzat pur şi simplu să semneze. Pentru asta au mers după el la Newmarket45, şi a refuzat categoric.

Mister Spiker, numai ochi şi urechi, încremenise.

— Aşa stau lucrurile şi în clipa de faţă, a încheiat mister Gulpidge, lăsându-se pe spătarul scaunului. Prietenul nostru Waterbrook o să mă ierte dacă, ţinând seama de importanţa intereselor în joc, mă voi abţine să dau alte lămuriri.

Mi s-a părut că mister Waterbrook era cât se poate de fericit că la masa lui se vorbea, fie chiar şi pe ocolite, de asemenea interese şi se pomeneau asemenea nume. Urmărise discuţia cu o expresie de misterioasă comprehensiune (deşi sunt încredinţat că nu ştia mai mult decât mine despre ce era vorba) şi aprobase fără rezerve discreţia păstrată. După ce i s-a făcut o asemenea destăinuire, mister Spiker s-a simţit, fireşte, dator să-i încredinţeze şi el prietenului său un secret. Şi, astfel, prima discuţie a fost urmată de alta, în care mister Gulpidge, la rândul său, s-a arătat foarte mirat, şi apoi o a treia, în care mister Spiker a fost cât se poate surprins, şi aşa mai departe, tot schimbând rolurile. Între timp, noi, cei dinafara discuţiei, eram copleşiţi de uriaşa importanţă a intereselor în joc, iar gazda ne privea cu mândrie, considerându-ne drept victime ale unei uimiri şi temeri salutare.

Am fost încântat când am putut să mă duc sus la Agnes, să stau de vorbă cu ea într-un colţ şi să i-l prezint pe Traddles, care rămăsese acelaşi băiat de treabă, timid, dar plăcut. N-am putut vorbi cu el cât aş fi vrut, căci a trebuit să plece mai devreme, întrucât a doua zi dimineaţă urma să pornească într-o călătorie ce avea să dureze o lună; ne-am luat însă adresele şi am promis că ne vom întâlni după întoarcerea sa. S-a bucurat foarte mult când a auzit că mă vedeam cu Steerforth şi a vorbit cu atâta căldură de el, încât l-am pus să spună de faţă cu Agnes ce credea despre el. Dar Agnes s-a mulţumit să se uite la mine în timp ce-l asculta şi să clatine uşor din cap când numai eu o vedeam.

Când am auzit-o spunând că va pleca peste câteva zile, am fost bucuros, căci trăia într-o societate în care eram convins că nu se simţea prea bine, dar gândul că ne vom despărţi din nou atât de curând m-a întristat. De aceea am rămas până ce au plecat toţi musafirii. Mi-era drag să stau de vorbă cu ea şi s-o aud cântând, căci asta-mi amintea traiul fericit în casa aceea venerabilă înfrumuseţată de prezenţa ei, şi aş fi stat s-o ascult până noaptea târziu; dar când s-au stins lumânările aprinse pentru oaspeţii lui mister Waterbrook, n-am mai avut nici o scuză să zăbovesc şi, călcându-mi pe inimă, mi-am luat la revedere. Am simţit atunci, mai bine ca oricând, că dânsa era geniul meu bun; şi cred că n-am săvârşit un păcat dacă am gândit că surâsul senin şi blândeţea ce-i străluceau pe faţă aveau ceva îngeresc şi că-mi erau destinate mie.

Am spus că plecaseră toţi musafirii; ar fi trebuit să precizez însă: toţi, cu excepţia lui Uriah Heep, pe care nu-l socoteam ca făcând parte din această categorie şi care nici o clipă nu încetase să ne dea târcoale. M-a urmat de aproape când am coborât scările. Când am ieşit din casă, se afla alături de mine, vârându-şi încet degetele lungi, scheletice, în degetele şi mai lungi ale unor mănuşi uriaşe ca acelea ale lui Guy Fawkes46.

Nu prea aveam chef de Uriah, dar amintindu-mi rugămintea ce mi-o făcuse Agnes, l-am întrebat dacă n-ar vrea să poftească la mine să bea o cafea.

— O, zău, master Copperfield, vă rog să mă scuzaţi: mister Copperfield, dar ştiţi, aşa eram obişnuit… nu vreau să vă pricinuiţi un deranj poftind în casa dumneavoastră un om cu totul neînsemnat ca mine.

— Nu-i nici un deranj, i-am zis. Vreţi să veniţi?

— Cu mare plăcere, a răspuns Uriah, făcând o plecăciune.

— Atunci, poftim!

Fără să vreau, îi vorbeam cam răspicat, dar el parcă nici nu băga de seamă. Am apucat pe drumul cel mai scurt, schimbând puţine cuvinte între noi; şi era atât de timid în privinţa acelor mănuşi de sperietoare de ciori, încât, când am ajuns în faţa casei, mai trăgea de ele şi părea să mai aibă încă mult de furcă.

Pentru ca să nu dea cu capul de ceva pe scara întunecoasă, l-am luat de mână, care, fiind rece şi lipicioasă, ca o broască, îmi venea să-i dau drumul şi să fug. Dar rugămintea făcută de Agnes şi ospitalitatea au biruit în cele din urmă şi l-am condus până sus. După ce am aprins lumânările, a căzut în extaz văzând odaia; iar când am încălzit cafeaua într-un ibric simplu de cositor, în care-i plăcea lui missis Crupp s-o pregătească (pesemne pentru c-avea altă destinaţie, fiind un vas de bărbierit, şi pentru că aveam un vas special, brevetat, care costase o grămadă de bani şi ruginea de pomană în oficiu), Uriah s-a arătat atât de emoţionat, încât l-aş fi opărit cu plăcere.

— O, zău, master Copperfield… voiam să spun mister Copperfield, a început Uriah, niciodată nu m-aş fi aşteptat să vă daţi atâta osteneală pentru mine! Dar nu ştiu cum, se petrec atâtea lucruri la care, cu totul neînsemnat, cum sunt, nu m-aş fi aşteptat niciodată, încât îmi vine să cred c-a dat norocul peste capul meu. Cred c-aţi auzit, poate, de schimbarea ce-a survenit în perspectivele mele, master Copperfield… vai, ar trebui să vă spun mister Copperfield…

Cum şedea pe sofa, cu genunchii lui ţuguiaţi strânşi sub ceaşca de cafea, cu pălăria şi mănuşile pe jos, lângă el, învârtind binişor linguriţa, cu ochii săi roşii, ale căror gene păreau arse, aţintiţi asupra mea, fără a mă privi, cu crestăturile respingătoare de pe nări, pe care le-am descris mai înainte, umflându-se la fiecare răsuflare, şi cu tot trupul foindu-se şi sucindu-se şerpeşte din cap şi până în călcâie, mi-am dat seama că-mi era tare nesuferit. Mă simţeam prost c-aveam un asemenea musafir, căci eram tânăr pe atunci şi nedeprins să-mi ascund simţămintele violente.

— Cred c-aţi auzit poate de schimbarea ce-a survenit în perspectivele mele, master Copperfield… vai, ar trebui să vă spun mister Copperfield… a repetat Uriah.

— Da, i-am zis, ceva am auzit.

— Ah! Bănuiam eu că miss Agnes trebuie să ştie! mi-a răspuns foarte liniştit. Sunt bucuros că miss Agnes ştie. O, vă mulţumesc, master… Scuzaţi, mister Copperfield.

Îmi venea să-i dau în cap cu calapodul (care se afla la îndemână pe covor) pentru că mă făcuse să-i destăinuiesc ceva cu privire la Agnes, fie şi un amănunt lipsit de însemnătate. Dar mi-am băut mai departe cafeaua.

— Ce profet v-aţi dovedit, mister Copperfield! a urmat Uriah. Doamne, ce straşnic profet! Nu vă mai amintiţi că mi-aţi spus cândva c-aş putea să ajung asociatul lui mister Wickfield şi că firma se va numi poate „Wickfield & Heep”? Dumneavoastră poate că nu vă mai amintiţi; dar când e umil şi neînsemnat, cum sunt eu, asemenea cuvinte omul le păstrează ca pe nişte comori, master Copperfield.

— Ţin minte c-am vorbit de aşa ceva, cu toate că atunci nu mi se părea deloc probabil.

— Vai! Dar cui i s-ar fi părut probabil, mister Copperfield? mi-a răspuns Uriah cu însufleţire. Sunt sigur că nici mie nu mi se părea probabil. Ţin minte c-am spus chiar eu că prea sunt neînsemnat. Aşa credeam, într-adevăr, cu toată sinceritatea.

Şedea privind focul din cămin, cu obişnuitul rânjet întipărit pe faţă, iar eu mă uitam la el.

— Dar, master Copperfield, şi oamenii cei mai neînsemnaţi pot fi uneltele binelui, a urmat el după o scurtă pauză. Sunt bucuros când mă gândesc că în felul acesta i-am putut face un bine lui mister Wickfield şi că poate voi fi în stare să-i mai fac. Vai, ce om minunat e, dar ce imprudent, mister Copperfield!

— Mă întristează ceea ce-mi spuneţi, i-am răspuns. Nu m-am putut stăpâni însă să nu adaug cu tâlc: Mă întristează din toate punctele de vedere.

— Hotărât că da, mister Copperfield, a încuviinţat Uriah. Din toate punctele de vedere. Mai ales din punctul de vedere al bietei miss Agnes! Poate că nu mai ţineţi minte cuvintele înaripate pe care le-aţi folosit chiar dumneavoastră, master Copperfield; eu însă îmi aduc aminte c-aţi spus într-o zi că toată lumea ar trebui s-o admire, şi cât v-am fost de recunoscător atunci! Nu-i aşa c-aţi uitat acest lucru, master Copperfield?

— Nu, i-am răspuns sec.

— O, ce bucuros sunt că n-aţi uitat! a exclamat Uriah. Bucuros c-aţi fost cel dintâi care aţi aprins scânteile năzuinţei în sufletul meu de om neînsemnat şi că n-aţi uitat acest lucru! Vai!. N-o să vă supăraţi dac-am să vă cer încă o ceaşcă de cafea?

Nu ştiu ce în felul cum a accentuat aprinsul scânteilor şi în privirea ce mi-a aruncat-o când a rostit aceste cuvinte m-a făcut să tresar, ca şi cum subit l-aş fi văzut într-o izbucnire de lumină. Dar când mi-a cerut, cu vocea-i obişnuită, să-i mai dau o ceaşcă de cafea, mi-am revenit şi i-am făcut onorurile vasului de bărbierit; le-am făcut însă cu o mână nesigură, cuprins deodată de sentimentul că nu eram în stare să-i fac faţă şi de o nelinişte plină de aprehensiuni cu privire la ce va mai spune, nelinişte care eram convins că nu putea să-i scape.

N-a zis absolut nimic. Şi-a amestecat mai departe cafeaua, a sorbit din ea, şi-a mângâiat bărbia cu mâna-i hidoasă, s-a uitat în foc, a privit apoi prin odaie, a căscat gura în chip de surâs, s-a foit şi s-a răsucit, cu deferenţă slugarnică, din nou a mai amestecat cafeaua şi din nou a mai sorbit din ea, dar sarcina de a redeschide vorba mi-a lăsat-o mie.

— Aşadar, am zis în cele din urmă, mister Wickfield, care face cât cinci sute de oameni ca dumneata sau… ca mine… (şi cred că pentru nimic pe lume n-aş fi renunţat la această pauză cu tâlc) aşadar, mister Wickfield a fost imprudent, nu-i aşa, mister Heep?

— Vai, a fost chiar foarte imprudent, master Copperfield, mi-a răspuns Uriah, oftând. Vai, cât se poate de imprudent! Dar aş dori să vă rog să-mi spuneţi pe nume. Ca pe vremuri.

— Bine, Uriah, i-am zis, călcându-mi pe suflet.

— Vă mulţumesc, mi-a răspuns el cu ardoare. Vă mulţumesc, master Copperfield! Când vă aud spunându-mi Uriah, parcă simt o adiere a vremurilor de altădată şi parcă aud clopotele de demult. Vă cer iertare. Vă spuneam ceva?

— Despre mister Wickfield, i-am amintit.

— Vai, da, aşa e! Gravă imprudenţă, master Copperfield! Despre asta n-aş vorbi cu nimeni afară de dumneavoastră. Şi chiar cu dumneavoastră nu pot să vorbesc decât în treacăt despre acest subiect. Dacă ar fi fost altul în locul meu în ultimii ani, l-ar fi avut în degetul cel mic pe mister Wickfield (vai, ce om de valoare e, master Copperfield!). În degetul cel mic! a încheiat Uriah foarte încet şi sacadat şi, întinzându-şi deasupra mesei mâna dezgustătoare, a apăsat-o cu degetul gros până au început să se clatine şi masa, şi odaia.

Chiar de mi-ar fi fost dat să-l văd apăsând cu laba-i strâmbă grumazul lui mister Wickfield, mai aprig tot n-aş fi putut să-l urăsc.

— Vai, Doamne, aşa e, master Copperfield, a urmat cu o voce blândă, care era în contrast violent cu apăsarea pe care cu degetul gros continua s-o exercite cu aceeaşi înverşunare, nu, master Copperfield, în privinţa asta nu-ncape nici o îndoială. Ar fi urmat ruina, dezonoarea şi câte şi mai câte. Mister Wickfield ştie acest lucru. Sunt o neînsemnată unealtă care-l slujeşte cu smerenie, iar el mă ridică pe culmi pe care nici nu puteam nădăjdui s-ajung vreodată. Câtă recunoştinţă îi datorez!

Cu faţa întoarsă către mine, dar fără a mă privi în ochi, când a sfârşit, şi-a ridicat degetul cel gros şi diform din locul unde-l înfipsese şi, încet şi gânditor, l-a dus la falca-i descărnată, scărpinându-se cu un gest larg, ca şi cum s--ar fi bărbierit.

Mi-aduc aminte că inima a început să-mi zvâcnească de indignare când am citit pe chipul lui viclean – pe care se răsfrângeau foarte nimerit pâlpâirile roşii ale focului – că se pregătea să atace alt subiect.

— Nu vă reţin prea mult, master Copperfield? a început.

— Nu mă reţii. Obişnuiesc să mă culc târziu.

— Vă mulţumesc, master Copperfield! E drept că de când mi-aţi vorbit întâia oară, m-am ridicat din locul neînsemnat ce-l aveam; dar am rămas acelaşi om umil şi neînsemnat. Nădăjduiesc c-am să rămân întotdeauna acelaşi. N-o să-mi luaţi, sper, în nume de rău faptul că, neînsemnat cum sunt, am să vă fac o mică destăinuire nu-i aşa, master Copperfield??

— O, nu, i-am zis, făcând o sforţare.

— Vă mulţumesc! Şi scoţând batista, a început să se şteargă în palme. Vedeţi, master Copperfield, miss Agnes…

— Ce-i cu ea, Uriah?

— O, ce plăcere să vă aud spunându-mi pe nume în mod spontan! a exclamat, smucindu-se ca un peşte pe uscat. N-aţi găsit că era foarte frumoasă în astă seară?

— Am găsit că din toate punctele de vedere era ca întotdeauna, mai presus decât toţi cei din jurul ei, i-am răspuns.

— Vai, vă mulţumesc! E atât de adevărat! a exclamat. Vai, vă mulţumesc din toată inima!

— N-ai de ce, i-am zis înţepat. Nu văd de ce mi-ai mulţumi.

— Pentru că tocmai asta-i destăinuirea pe care voiam să v-o fac, master Copperfield. Cu toate că sunt atât de umil şi neînsemnat, a urmat Uriah, ştergându-şi energic mâinile şi privind pe rând când la ele, când la vâlvătăile focului din cămin, cu toate că maică-mea e şi ea neînsemnată, şi cu toate că locuinţa noastră săracă, dar cinstită, e cam dărăpănată, ani de-a rândul am purtat în suflet chipul lui miss Agnes (vă încredinţez secretul meu, master Copperfield, fără şovăire, căci m-am simţit atras de dumneavoastră din prima zi, când am avut plăcerea să vă văd în faetonul acela tras de un poney). Vai, master Copperfield. Cu ce curată afecţiune îndrăgesc ţărâna pe care păşeşte Agnes a mea!

Cred că m-a bătut gândul smintit de a înşfăca vătraiul înroşit în foc şi de a-l străpunge cu el. Dar fulgerător, ca din puşcă, gândul acesta m-a părăsit; iar chipul lui Agnes, pângărit măcar şi de închipuirile acestei bestii roşcovane (pe care o vedeam şezând atât de strâmb, de parcă sufletu-i josnic s-ar fi încolăcit în jurul trupului său), mi-a stăruit în minte şi-mi dădea ameţeală. Mi se părea că Uriah se umflă şi creşte sub ochii mei; odaia răsuna parcă de ecourile glasului său; şi m-a cuprins simţământul ciudat (pe care, poate, l-a încercat oricine în viaţă) că toate acestea se petrecuseră de mult, în vremuri depărtate, şi că ştiam dinainte ce avea să spună acuma.

Dar, mai mult decât toate eforturile pe care le-aş fi făcut, încrederea în sine ce i-am citit-o pe faţă mi-a amintit de rugămintea lui Agnes. L-am întrebat, cu o stăpânire de care, cu un minut mai înainte, nu mi-aş fi putut închipui că sunt în stare, l-am întrebat dacă-i mărturisise lui Agnes simţămintele sale.

— Vai, nu, master Copperfield! mi-a răspuns. Vai, nu! Afară de dumneavoastră, nimeni nu le cunoaşte. Vedeţi, abia sunt pe cale de a mă ridica din starea mea modestă. Sper că va băga de seamă cât îi sunt de folos tatălui ei (sunt încredinţat, master Copperfield, că într-adevăr am să-i fiu de mare folos) şi cum îi curăţ drumul şi cum îl păzesc să n-o ia razna. Îşi iubeşte atât de mult tatăl (ce frumos lucru din partea unei fiice!), încât cred că, de dragul lui, se va arăta înţelegătoare faţă de mine.

Am pătruns gândul ascuns al ticălosului şi am priceput de ce mi-l dezvăluise.

— Mi-aţi face un deosebit serviciu, master Copperfield, dac-aţi avea bunătatea să nu daţi în vileag acest secret şi să nu vă ridicaţi împotriva mea. Sunt sigur că nu vreţi să creaţi neplăceri. Ştiu ce inimă bună aveţi, dar fiindcă nu m-aţi cunoscut decât pe vremea când eram un om umil şi neînsemnat (când eram cel mai neînsemnat dintre oameni, aş putea spune, căci şi acum tot neînsemnat sunt), teamă mi-e că, fără să vreţi, mi-aţi pune beţe n roate în legătură cu Agnes a mea… vedeţi, master Copperfield, am zis a mea. Vorba cântecului: „Şi la coroană-aş renunţa, să pot doar spune că-i a mea!”47 Şi nădăjduiesc că va veni ziua.

Sărmana Agnes! Era oare cu putinţă ca ea, pe care o găseam atât de frumoasă şi atât de bună încât socoteam că nu era de nasul nimănui, să fie sortită să ajungă soţia unui asemenea ticălos?

— Deocamdată, ştiţi, master Copperfield, nu-i nici o grabă, a continuat Uriah insinuant, în vreme ce mă uitam la el, fără a reuşi să îndepărtez acest gând. Agnes a mea e destul de tânără; iar mama şi cu mine o să mai avem de furcă până o să reuşim să scoatem capul în lume şi mai avem multe de făcut înainte ca momentul să fie potrivit. Aşadar, voi avea răgazul ca, pe măsură ce se vor ivi prilejuri, să-i fac cunoscute nădejdile mele. Vai, cât vă sunt de îndatorat că m-aţi ascultat! Vai, nici nu vă închipuiţi ce uşurare e pentru mine să ştiu că înţelegeţi situaţia noastră şi să fiu încredinţat că nici beţe în roate n-o să-mi puneţi, fiindcă sunt sigur că nici prin gând nu vă trece să pricinuiţi neplăceri familiei!

Mi-a apucat în palma-i lipicioasă mâna, pe care n-am îndrăznit să mi-o trag înapoi, şi după ce mi-a strâns-o, s-a uitat la ceasul lui cu cadranul şters.

— Vai, Doamne, a exclamat, e unu trecute! Atât de iute trec clipele, master Copperfield, când vorbeşti de vremurile de altădată, în cât nici nu ne-am dat seama că-i aproape unu şi jumătate!

I-am răspuns că mi se păruse c-ar fi mai târziu. Nu pentru că într-adevăr mi s-ar fi părut, dar pentru că simţeam că nu mai eram în stare să stau de vorbă cu el.

— Vai, Doamne, master Copperfield! mi-a zis îngândurat. La ora asta, în casa unde locuiesc – un fel de pensiune, lângă New River – toată lumea va fi dormind de vreo două ceasuri.

— Îmi pare rău, i-am răspuns, dar n-am decât un singur pat, şi…

— Vai, master Copperfield, n-am nevoie de pat! mi-a zis, încântat, ridicând un picior. Aţi avea ceva împotrivă dacă m-aş culca pe jos, în faţa căminului?

— Dacă nu se poate altfel, te rog, i-am zis, culcă-te în patul meu şi am să dorm eu pe jos, lângă cămin.

Cuprins de o excesivă uimire şi umilinţă, a respins atât de zgomotos această ofertă, încât cred că glasul lui va fi răzbătut până la urechile lui missis Crupp, care la ora aceea pesemne că dormea departe, într-o odaie situată cam la nivelul minim al apelor fluviului, legănată în somnul ei de tictacul unei pendule incorigibile, pe care o invoca ori de câte ori aveam o mică discuţie în legătură cu punctualitatea, căci totdeauna rămânea cu vreo trei sferturi de oră în urmă, deşi în fiecare dimineaţă era pusă după cele mai de încredere surse. Văzând că argumentele pe care am fost în stare să le prezint în starea de tulburare în care mă aflam rămân zadarnice şi că nu-l pot determina să renunţe la modestie şi să se culce în patul meu, am fost silit să iau toate măsurile posibile ca să poată dormi lângă cămin. Cu Salteaua de pe sofa (care era mult prea scurtă pentru un lungan ca el), cu pernele de pe sofa, cu o pătură, cu o cuvertură şi o faţă de masă curată, precum şi cu un palton, i-am înjghebat un culcuş şi o învelitoare de care s-a arătat mai mult decât recunoscător. După ce i-am împrumutat o scufie de noapte, cu care mi s-a părut atât de îngrozitor încât de atunci n-am mai purtat-o niciodată, l-am lăsat să se odihnească.

Cât oi trăi n-am să uit acea noapte. Cât oi trăi n-am să uit cum m-am sucit şi m-am învârtit; cum m-am frământat gândindu-mă la Agnes şi la individul ăsta; cum mi-am sfărâmat mintea chibzuind ce aş putea face şi ce s-ar cuveni să fac; cum, în cele din urmă, am ajuns la concluzia că pentru liniştea ei, cel mai nimerit ar fi să nu mă amestec şi să nu divulg cele aflate. Cum aţipeam o clipă, îmi răsăreau în minte chipul lui Agnes, cu ochii ei cei blânzi, şi acela al tatălui ei, privind-o galeş, cum de atâtea ori îl văzusem privind-o, şi aceste chipuri aveau o căutătură atât de tristă, încât mă cuprindea spaima. Când mă trezeam gândul că Uriah doarme în odaia de alături mă copleşea ca un vis urât şi mă apăsa, de parcă aş fi găzduit pe cineva mai rău decât Dracul.

Afară de asta, vătraiul acela nu-mi ieşea din mintea toropită. Între somn şi trezie, se făcea că apucasem vătraiul înroşit în foc şi că-l străpunsesem pe Uriah. Cu toate că ştiam că nu era decât un vis, gândul acesta m-a chinuit atât de tare, încât m-am furişat în odaia de alături ca să mă uit la el. L-am găsit lungit pe spate, cu picioarele întinse până hăt-departe, sforăind şi fârnâind cu gura căscată, ca o cutie poştală. Aievea era mult mai pocit decât în închipuirea mea febrilă, aşa că, deşi mi-era greaţă de el, mă simţeam atras de el şi, fără să vreau, intram şi ieşeam cam la fiecare jumătate de ceas ca să mă uit la el. Totuşi, noaptea aceea lungă-lungă mi-a părut jalnică şi apăsătoare, şi pe cerul întunecat nu se zărea nici un semn care să vestească ziua.

Dis-de-dimineaţă, când l-am văzut coborând scara (căci, slavă Domnului, a refuzat gustarea), mi s-a părut că plecase noaptea în persoană. Iar când am plecat la birou, i-am spus anume lui missis Crupp să lase ferestrele deschise, ca să se aerisească salonaşul şi să se cureţe de orice urmă a prezenţei lui.