Capitolul XXVII.Tommy Traddles

Fie ca o urmare a sfatului ce-mi fusese dat de missis Crupp, fie datorită asemănării sonore între skittles şi Traddles55 a doua zi mi-a venit ideea să mă duc să-l caut pe Traddles. Data la care trebuia să se întoarcă trecuse de mult şi locuia în Camden Town56, pe o uliţă de lângă Şcoala veterinară, unde, după cum îmi spusese unul dintre impiegaţii de la birou care-şi avea casa prin partea locului, stăteau mai ales studenţi ai acelei şcoli, care cumpărau măgari vii şi făceau, în camerele lor, experienţe asupra acestor patrupede. După ce am aflat de la colegul meu cum să găsesc acest centru academic, am pornit, chiar în după-amiaza aceea, să-i fac o vizită vechiului meu coleg.

Uliţa lăsa de dorit, nefiind la înălţimea la care aş fi vrut să fie, spre binele lui Traddles; locatarii caselor simţeau parcă o deosebită plăcere să arunce în mijlocul uliţei toate nimicurile de care nu mai aveau nevoie, ceea ce o făcea să fie nu numai rău mirositoare şi murdară, dar şi plină de foi de varză. Nu se aruncau însă numai resturi de zarzavaturi, căci, pe când căutam numărul casei lui Traddles, am văzut o gheată, o tigaie coşcovită, o scufie neagră şi o umbrelă, aflate în diferite stadii de degradare.

Atmosfera locurilor mi-a amintit zilele când locuisem la mister şi missis Micawber. Un aer de indescriptibilă nobleţe ofilită caracteriza casa cu pricina, deosebind-o de celelalte clădiri de pe uliţă – deşi toate erau ridicate după acelaşi şablon şi păreau nişte schiţe naive făcute de un şcolar neîndemânatic, care învăţa să deseneze case de cărămidă tencuită, dar nu depăşise încă stadiul mâzgălelii – un aer care şi el mi-a adus aminte de soţii Micawber. Întâmplându-se să ajung în faţa uşii tocmai în clipa când cineva îi deschisese lăptarului, reminiscenţele în legătură cu familia Micawber au devenit şi mai puternice.

— Ian ascultă, a interpelat-o lăptarul pe o slujnică foarte tânără, n-au de gând să-mi plătească socoteala?

— A zis stăpânul c-o să plătească neîntârziat, i-a răspuns fata.

— Fiindcă – a continuat lăptarul, ca şi cum nici n-ar fi înregistrat răspunsul şi judecând după ton, urmărind mai degrabă să fie auzit de cineva din casă decât de tânăra slujnică, ceea ce păreau să confirme privirile furioase ce le arunca înspre gang – fiindcă socoteala asta a mea aşteaptă de atâta amar de vreme, încât încep să cred că n-o să mai văd banii niciodată! Dar să ştiţi că n-am să înghit una ca asta! a încheiat lăptarul cu glas tare, ca să-l audă cei din casă şi aruncând priviri crâncene înspre gang.

În treacăt fie spus, ca un om ca acesta să vândă un produs blajin şi nevinovat cum e laptele, era o anomalie de neconceput. Căci mutra şi căutătura lui ar fi fost de speriat chiar şi la un crâşmar sau la un măcelar.

Tânăra slujnică i-a răspuns cu glasul stins, dar după mişcarea buzelor ei am ghicit că murmura din nou că socoteala va fi plătită neîntârziat.

— Ia spune, i s-a adresat atunci lăptarul, uitându-se pentru prima oară în ochii ei şi luând-o de bărbie, îţi place laptele?

— Da, 'mi place!

— Bine! i-a zis lăptarul. Află că mâine n-o să capeţi nici o picătură. Ai auzit.? Mâine n-ai să ai nici o picătură de lapte!

Fata mi s-a părut, până una-alta, mulţumită că măcar în ziua aceea va mai căpăta. După ce a dat din cap ameninţător, lăptarul a lăsat-o de bărbie şi, deschizând garniţa cu un gest care numai binevoitor nu era, a turnat în oală obişnuita cantitate de lapte. După care a plecat bombănind, şi cu un accent răzbunător a început să-şi strige laptele la uşa vecinilor.

— Locuieşte aici mister Traddles? am întrebat.

Din fundul, gangului o voce misterioasă a răspuns: „Da”, Apoi slujnica mi-a zis şi, ea: „Da”…

— E acasă? am întrebat.

Din nou vocea misterioasă a răspuns afirmativ, iar slujnica a îngânat-o. Atunci am intrat şi, după îndrumările slujnicei, am urcat la etaj, dându-mi seama, când am trecut prin dreptul odăii din fundul gangului, că eram urmărit de nişte ochi misterioşi, care, de bună seamă, aparţineau vocii misterioase.

Când am ajuns în capul scării – casa n-avea decât un singur cat – am dat peste Traddles, care ieşise pe palier ca să mă întâmpine. Încântat să mă vadă, m-a poftit cu multă căldură în odăiţa lui. Dădea spre stradă şi era foarte curată, deşi cam modest mobilată. Dintr-o privire, mi-am dat seama că n-avea decât o singură odaie, căci în loc de pat, avea o sofa, iar periile şi crema de ghete erau aşezate printre cărţi, pe raftul de sus, în dosul unui dicţionar. Masa-i era acoperită de hârtii, şi el, într-o haină uzată, tocmai se ridicase de la lucru. Fără a mă uita la nimic anume, într-o clipă, până m-am aşezat, văzusem totul, chiar şi silueta bisericii pictate pe călimara lui de porţelan, căci aveam şi acest dar încă de pe vremea când locuiam cu Micawberii, Ingeniozitatea soluţiilor pe care le găsise pentru a masca o comodă şi pentru a-şi ascunde ghetele, oglinda de bărbierit şi altele m-a impresionat şi m-a convins că în faţa mea îl aveam pe acelaşi Traddles care obişnuia ca din hârtie să improvizeze cuşti ca pentru elefanţi, pentru a pune muşte în ele, şi care, când era asuprit, se consola făurind acele memorabile opere de artă despre care am pomenit atât de des.

Într-un colţ al odăii se afla un obiect învelit cu grijă într-o pânză mare, albă. Dar n-am putut desluşi ce era.

— Traddles, i-am zis, strângându-i din nou mâna după ce mă aşezasem, mă bucur mult să te văd.

— Şi eu mă bucur să te văd, Copperfield, mi-a răspuns el. Sunt foarte încântat să te văd. Tocmai fiindcă am fost sincer bucuros când ne-am întâlnit în Ely Place, şi nu m-am îndoit nici o clipă că şi tu eşti sincer bucuros să mă vezi, ţi-am dat această adresă în loc de aceea a biroului.

— O, ai un birou?

— Da. Am o pătrime dintr-o odaie şi dintr-un coridor, precum şi un sfert de secretar, mi-a răspuns Traddles. M-am unit cu trei colegi ca să luăm un birou – mai prezentabil – şi împărţim pe din patru şi secretarul. Mă costă o jumătate de coroană pe săptămână.

Zâmbetul cu care mi-a dat aceste lămuriri mi s-a părut că oglindeşte sinceritatea şi bunătatea lui precum şi nenorocul şi nefericirea lui de altădată.

— Mă-nţelegi, Copperfield? Nu din vanitate obişnuiesc să nu dau adresa de aici, a urmat Traddles. Fac asta numai pentru aceia cărora s-ar putea să nu le placă aici. În ce mă priveşte, îmi câştig existenţa luptând cu fel de fel de greutăţi şi ar fi caraghios dacă aş încerca să creez impresia că n-ar fi aşa.

— Mister Waterbrook mi-a spus că te pregăteşti să intri în barou.

— Da, aşa-i, mi-a răspuns Traddles, frecându-şi uşor mâinile, mă pregătesc să intru în barou. De fapt, abia de curând, după o lungă întârziere, am început să urmez cursurile. A trecut cam multişor de când m-am înscris, dar tare mi-a fost greu să plătesc suta aia de lire. Nespus de greu! a încheiat Traddles, strâmbându-se de parcă i s-ar fi scos un dinte.

— Ştii ce-mi vine mereu în minte, Traddles, de când m-am aşezat aici şi mă uit la tine? l-am întrebat.

— Nu, mi-a răspuns el.

— Costumul tău siniliu de altădată.

— Vai, Doamne, desigur! a strigat Traddles, râzând. Prea strâmt la coate şi cu pantaloni prea scurţi, îţi aminteşti? Vai! Ce vremuri fericite, nu-i aşa?

— Cred că n-ar fi stricat dacă directorul le-ar fi făcut şi mai fericite. Aşa mi se pare… i-am răspuns.

— Poate că ai dreptate, mi-a zis Traddles. Dar zău, petreceam totuşi atât de bine! Îţi aminteşti de nopţile din dormitor? Când trăgeam câte un chef? Şi când ne istoriseai poveşti? Ha-ha-ha! Şi cum m-au bătut cu nuiaua pentru că am plâns la plecarea lui mister Mell? Bietul Creakle! Tare-aş vrea să-l revăd!

— S-a purtat cu tine ca o brută, Traddles! i-am spus indignat, căci voioşia lui mă înfuria, de parcă abia în ajun aş fi văzut cum fusese bătut.

— Crezi? mi-a zis Traddles. Cu adevărat? Poate că a fost cam aspru. Dar a trecut de mult. Bietul Creakle!

— Pe vremea aceea te creştea un unchi, nu-i aşa? l-am întrebat.

— Aşa e, mi-a zis Traddles. Acela căruia mereu aveam de gând să-i scriu, dar căruia nu-i scriam niciodată. Ha-ha-ha! Da, aveam un unchi pe vremea aceea. A murit curând după ce am părăsit şcoala.

— Adevărat?

— Da. Era un fost… cum se zice… postăvar, adică un fost negustor de stofe, şi mă lăsase moştenitor. Dar când am crescut mare, nu i-am mai fost pe plac.

— Serios?! am exclamat.

Vorbea atât de liniştit, încât credeam că voise să-mi spună altceva.

— Da. Copperfield, serios! Aşa e, mi-a răspuns Traddles. Din păcate, nu i-am plăcut deloc. Mi-a zis că-i înşelasem aşteptările, şi s-a însurat cu menajera.

— Şi tu ce-ai făcut? l-am întrebat.

— Nimic deosebit, mi-a zis Traddles. Am rămas la ei, aşteptând să-mi facă un rost, până ce, într-o bună zi, podagra i s-a urcat la stomac, şi unchiul s-a prăpădit, şi dânsa şi-a luat atunci un bărbat tânăr, iar eu am rămas de căruţă.

— Şi nu te-ai ales cu nimic, Traddles?

— Ba da! M-am ales cu cincizeci de lire. Nu învăţasem nici o meserie, şi la început n-am ştiut ce să încep, în cele din urmă, ajutat de unul care învăţase şi el la „Salem House”, fiul unui avocat, unul Yawler, cu nasul strâmb, nu ţi-l mai aminteşti?

— Nu. Cu mine n-a fost coleg; pe vremea mea nu era nici un băiat cu nasul strâmb.

— N-are-a face, a urmat Traddles. Ajutat de el, m-am apucat să copiez acte. Din asta nu prea puteam trăi; atunci am început să redactez acţiuni şi să fac referate şi alte lucrări de felul ăsta. Căci sunt un băiat stăruitor, Copperfield, şi am învăţat să fac temeinic treburile astea. Ei bine, aşa mi-a dat în gând să studiez dreptul. În felul acesta am cheltuit şi ce bruma îmi mai rămăsese din alea cincizeci de lire. Yawler m-a recomandat la încă vreo două-trei birouri – dintre care unul e acela al lui mister Waterbrook – şi am căpătat mult de lucru. Am mai avut de asemenea norocul să fac undeva cunoştinţa unei persoane care lucrează într-o editură şi pregăteşte pentru tipar o enciclopedie, şi m-a luat să-i ajut. Şi iată, mi-a zis Traddles aruncând o privire către masa lui, în clipa asta lucrez pentru el. Ştii, Copperfield, mă pricep la compilaţii, a urmat Traddles cu acelaşi aer de încredere, dar n-am originalitate; nici măcar o fărâmă de originalitate. Cred că tânăr mai lipsit de originalitate ca mine nici că s-a văzut.

Întrucât mi s-a părut că Traddles aştepta să mă declar de acord, am dat din cap; iar el, cu aceeaşi resemnare plină de voie bună – altă expresie mai potrivită nu găsesc – a continuat:

— Şi aşa, încetul cu încetul, trăind cumpătat, am izbutit, în cele din urmă, să strâng suta de lire şi, slavă Domnului, am plătit-o, deşi a fost… nu-ncape îndoială c-a fost foarte greu, a urmat Traddles, strâmbându-se din nou, de parcă i s-ar mai fi scos încă un dinte. Mai trăiesc însă şi azi de pe urma lucrărilor pomenite şi trag nădejde că într-o bună zi am să devin ziarist: pentru mine asta ar însemna lozul cel mare. Ei, Copperfield, nu te-ai schimbat deloc, ai aceeaşi faţă plăcută şi mă bucur atât de mult văzându-te, că nu-ţi pot ascunde nimic! De aceea trebuie să-ţi mai spun că sunt logodit.

Logodit! Vai, Dora!

— Cu fiica unui pastor din Devonshire, care are zece copii. Da! Asta-i biserica! a zis Traddles, băgând de seamă că, fără să vreau, îmi oprisem privirea asupra imaginii de pe călimară. O iei pe aici, la stânga, pe portiţă, mi-a arătat mişcând degetul în jurul călimării, şi exact aici, unde se află condeiul, e casa ei, cu faţa spre biserică, pricepi?

N-am înţeles decât mai târziu de ce stăruia cu atâta plăcere asupra acestor amănunte, căci în clipa aceea gândurile-mi egoiste erau ocupate cu schiţarea planului casei şi grădinii lui mister Spenlow.

— E atât de drăguţă! a zis Traddles. Ceva mai în vârstă decât mine, dar e cea mai drăguţă fată din lume! Ţi-am spus, cred, c-aveam să lipsesc câtva timp din oraş. Acolo am fost. Am mers pe jos până acolo şi de întors tot pe jos m-am întors, şi am petrecut de minune! Cred că o să, rămânem logodiţi încă multă vreme. Deviza noastră e: „S-aşteptăm şi să tragem nădejde!” Mereu repetăm aceste, cuvinte. Spuneam mereu: „S-aşteptăm şi să tragem nădejde!” Şi vrea să mă aştepte. Copperfield, de o trebui, până la şaizeci de ani… până la orice vârstă.

Traddles s-a ridicat şi, cu un zâmbet triumfător, a pus mâna pe pânza albă pe care o zărisem mai înainte.

— Totuşi, mi-a zis, să nu-ţi închipui că n-am început să strângem câte ceva pentru gospodăria noastră. Nu, nu; am început. Nu putem face treaba asta decât treptat, dar începutul l-am făcut! Iată, mi-a declarat trăgând foarte mândru şi grijuliu pânza, două obiecte cumpărate. Vasul ăsta de flori şi postamentul le-a cumpărat ea. Cu o plantă, le pui lângă fereastră, în salon, şi gata! a adăugat Traddles dându-se înapoi cu un pas, ca să le admire mai bine. Măsuţa cu placa de marmură (măsoară două picioare şi zece ţoli în circumferinţă) am cumpărat-o eu. Vrei să laşi o carte din mână sau vine cineva în vizită la tine sau la nevastă şi e nevoie de un loc unde să pun o ceaşcă de ceai, poftim! E straşnic lucrată, rezistentă ca o stâncă!

Am admirat şi am lăudat amândouă obiectele, iar Traddles le-a acoperit la loc la fel de grijuliu cum le dezvelise.

— Nu reprezintă cine ştie ce, mi-a zis Traddles, dar e un început. Ce mă sperie mai mult, Copperfield, sunt feţele de masă, feţele de pernă şi alte lucruri de soiul ăsta. Apoi obiectele metalice – sfeşnicele, grătarele şi toate celelalte accesorii de felul ăsta – fiindcă toate costă bani, şi adunate la un loc reprezintă ceva. Dar: „S-aşteptăm şi să tragem nădejde!” Te asigur că-i cea mai drăguţă fată din lume!

— Nu mă îndoiesc.

— Până una-alta, a urmat Traddles, aşezându-se la loc, mă descurc şi eu cum pot, şi cu asta închei ce aveam de spus despre mine. Nu câştig mult, dar nici nu cheltuiesc cine ştie ce. De obicei iau masa cu vecinii de jos, care sunt oameni de treabă. Mister şi missis Micawber au văzut multe şi e o plăcere să stai de vorbă cu ei.

— Traddles! am sărit. Cum ai spus?

Traddles m-a privit mirat, parcă neînţelegând ce voiam.

— Mister şi missis Micawber! am repetat. Îi cunosc foarte bine!

Chiar atunci am auzit două bătăi la intrare, care-mi erau prea bine cunoscute din vremurile de la Windsor Terrace, şi cum nimeni altul decât mister Micawber n-ar fi putut veni să bată la uşă, n-am mai avut nici o îndoială că îmi regăsisem vechii prieteni. L-am rugat pe Traddles să-şi cheme gazda sus.

Aplecându-se peste balustradă, Traddles s-a conformat; iar mister Micawber, câtuşi de puţin schimbat – cu aceiaşi pantaloni pe picior, cu acelaşi bastonaş şi cu acelaşi plastron şi cu nelipsitul său lornion – a intrat în odaie cu un aer distins şi juvenil.

— Vă cer iertare, mister Traddles, a început mister Micawber cu vechea inflexiune în glas, după ce a încetat să fredoneze nu ştiu ce melodie, nu ştiam că în sanctuarul dumneavoastră se află o persoană străină de această casă.

Mister Micawber mi-a făcut o uşoară plecăciune şi şi-a potrivit plastronul.

— Ce mai faceţi, mister Micawber? l-am întrebat.

— Sir, mi-a răspuns mister Micawber, sunteţi cât se poate de îndatoritor. Mă aflu în statu quo57.

— Şi missis Micawber? l-am întrebat.

— Sir, mi-a răspuns, e şi ea, slavă Domnului, în statu quo.

— Dar copiii, mister Micawber?

— Sir, sunt încântat să vă pot răspunde că şi ei se bucură de o sănătate deplină.

Deşi stăteam faţă în faţă, mister Micawber nu mă recunoscuse. Dar acum, văzând că zâmbeam, m-a privit mai cu luare-aminte, şi deodată s-a dat înapoi, strigând:

— Să fie cu putinţă?! Am oare din nou plăcerea să dau ochii cu Copperfield? şi cu mare căldură mi-a strâns amândouă mâinile. Doamne-Dumnezeule, mister Traddles! a spus apoi mister Micawber. Auzi dumneata, îl cunoşti pe prietenul meu din tinereţe, pe tovarăşul meu de suferinţă de odinioară! Scumpa mea! a strigat-o el pe missis Micawber, repezindu-se în capul scării, în vreme ce Traddles părea foarte uimit (şi cu drept cuvânt) de felul cum mă recomandase. În odaia lui mister Traddles se află un tânăr care doreşte să aibă plăcerea de a-ţi fi prezentat, iubito!

Mister Micawber s-a întors îndată şi iar mi-a strâns mâinile.

— Ce mai face bunul nostru prieten, doctorul? Şi ce mai fac toate cunoştinţele noastre din Canterbury?

— N-am decât veşti bune de la ei, i-am răspuns.

— Sunt încântat, mi-a zis mister Micawber. Ultima oară ne-am întâlnit la Canterbury. La umbra – dacă mi-e îngăduit să folosesc o figură de stil – acelui edificiu bisericesc imortalizat de Chaucer58 şi către care odinioară se îndreptau pelerini din cele mai îndepărtate colţuri… într-un cuvânt, a conchis mister Micawber, în imediata apropiere a catedralei.

Am confirmat. Mister Micawber a vorbit mai departe cu cea mai mare volubilitate, dar nu fără a trăda prin anumite semne de îngrijorare că auzea zgomotele din odaia învecinată, care arătau că missis Micawber îşi spăla mâinile şi deschidea şi închidea în grabă nişte sertare care mergeau greu.

— Ne găseşti, Copperfield, a zis mister Micawber, trăgând cu coada ochiului la Traddles, deocamdată instalaţi la un nivel destul de modest şi de nepotrivit; dar ştii prea bine că în cursul carierei mele am învins greutăţi şi am biruit piedici. Nu ţi-a rămas necunoscut faptul că au fost în viaţa mea unele perioade când m-am văzut silit să aştept anumite întorsături pe care le prevedeam; altele când a trebuit să mă dau înapoi, înainte de a face – şi sper că nu voi fi învinuit de îngâmfare dacă folosesc acest cuvânt – înainte de a face un salt. Astăzi mă aflu în una din acele perioade importante din viaţa unui om. M-am dat înapoi în vederea unui salt; şi am toate motivele să cred că în curând rezultatul va fi un mare pas înainte.

Tocmai îi spuneam cât de mulţumit eram, când şi-a făcut intrarea missis Micawber; ceva mai prost îmbrăcată ca de obicei, sau aşa mi s-a părut, căci n-o mai văzusem de mult, totuşi gătită în vederea acestei întâlniri şi purtând o pereche de mănuşi cafenii.

— Scumpa mea, i-a spus mister Micawber, conducând-o spre mine, iată un gentleman cu numele de Copperfield, care doreşte să reînnoiască vechea lui cunoştinţă cu tine.

Ar fi fost mai bine, cum s-a dovedit îndată, s-o fi pregătit binişor pentru această veste, căci missis Micawber, aflându-se într-o situaţie delicată, a fost foarte tulburată şi s-a simţit atât de rău, încât mister Micawber, foarte alarmat, s-a văzut nevoit să alerge jos, la cişmeaua din fundul curţii interioare, să scoată o găleată cu apă ca să-i răcorească fruntea. În cele din urmă, missis Micawber şi-a revenit şi s-a bucurat foarte mult să mă vadă. Am stat de vorbă cu toţii cam vreo jumătate de ceas; am întrebat-o de gemenii ei, care, după cum mi-a spus, deveniseră „oameni în toată firea”, şi de master şi miss Micawber, despre care mi-a declarat că ajunseseră nişte „adevăraţi uriaşi” dar nu ni i-a arătat.

Mister Micawber a stăruit foarte mult să rămân cu el la masă. N-aş fi avut nimic împotrivă, dar mi s-a părut că citesc în ochii lui missis Micawber oarecare nelinişte şi calcule în privinţa cantităţii de carne rece necesară. De aceea, am spus că eram invitat; şi văzând că missis Micawber imediat s-a luminat la faţă, am rezistat tuturor încercărilor de a mă convinge să nu mă duc.

I-am spus însă lui Traddles, precum şi lui mister şi missis Micawber, că înainte de a pleca trebuie să hotărască în ce seară au să vină la masă la mine. Traddles fiind foarte ocupat, a fost foarte necesar să ne oprim asupra unei date destul de depărtate; dar am fixat o zi care ne-a convenit tuturor, şi apoi am plecat.

Sub pretextul că voia să-mi arate un drum mai scurt decât cel pe care venisem, mister Micawber m-a însoţit până la colţul străzii; ţinea (după cum mi-a explicat) să spună între patru ochi câteva cuvinte unui vechi prieten.

— Dragul meu Copperfield, mi-a zis mister Micawber, nici nu trebuie să-ţi mai spun că pentru noi e o adevărată mângâiere ca, în împrejurările de faţă, să avem sub acoperişul nostru o minte ca aceea care străluceşte – dacă mă pot exprima astfel – care străluceşte în prietenul dumitale Traddles. Dacă am să-ţi spun că avem ca vecini, alături, o spălătoreasă care expune la fereastră caramele de vânzare, iar peste drum, un copoi, din Bow Street59 îţi vei da desigur seama că prezenţa lui e un izvor de mângâiere pentru mine şi pentru missis Micawber. Mă îndeletnicesc deocamdată, dragă Copperfield, cu negoţul de grâne pe bază de comision. Nu e o meserie bănoasă, cu alte cuvinte, nu se plăteşte; de aici au decurs câteva vremelnice încurcături de natură bănească. Sunt însă încântat să adaug că trag nădejde că neîntârziat se va produce o întorsătură (nu sunt în drept să spun în ce direcţie anume), care sunt sigur că-mi va îngădui să-mi susţin în mod permanent familia şi să am grijă şi de prietenul dumitale Traddles, căruia îi port o sinceră simpatie. S-ar putea să nu fii surprins când am să-ţi spun că missis Micawber e într-o situaţie care face să nu fie cu totul improbabil ca în cele din urmă să sporească acele chezăşii de dragoste care… într-un cuvânt, să sporească copiii. Familia din care descinde missis Micawber a avut bunătatea să-şi arate nemulţumirea faţă de această stare de lucruri. Mă mărginesc doar să observ că, pe cât îmi dau seama, asta nu e treaba lor, şi că această manifestare a sentimentelor lor o resping cu dezgust şi mânie!

Apoi mister Micawber mi-a strâns din nou mâna şi m-a părăsit.