Capitolul LXII.Calea mea se luminează

Se apropia Crăciunul şi se împlineau peste două luni de când mă înapoiasem acasă. O văzusem pe Agnes de multe ori. Oricât de puternice erau ovaţiile publicului şi oricât de înfocate sentimentele şi năzuinţele stârnite de ele, un singur cuvinţel de laudă abia şoptit de dânsa le acoperea pe toate.

Cel puţin o dată pe săptămână, şi uneori şi mai des, mă repezeam călare la Canterbury şi rămâneam acolo toată seara. De obicei mă întorceam noaptea; căci acuma sentimentul acela de dezolare îmi dădea târcoale neîncetat – dar mai cumplit ca oricând după ce mă despărţeam de dânsa – şi preferam să fac mişcare în aer liber decât să rătăcesc în lumea amintirilor, chinuit de insomnie sau de visuri întunecate. Nu o dată am petrecut în şa cea mai mare parte a unor asemenea nopţi de zbucium fără leac, reluând în drum gândurile ce le frământasem în timpul îndelungatei mele absenţe.

Ar fi poate mai exact să spun că ascultam ecoul acestor gânduri. Îmi vorbeau ca de departe. Le izgonisem şi acceptasem locul ce-mi era ursit. Când îi citeam lui Agnes ceea ce scriam, când îi vedeam faţa atentă şi mişcată până la lacrimi sau zâmbitoare şi când îi auzeam glasul sincer comentând cu atâta seriozitate iluzoriile întâmplări petrecute în lumea imaginaţiei în care trăiam, mă întrebam oare care ar fi fost soarta mea dacă… Mă întrebam doar, aşa cum, după ce m-am căsătorit eu Dora, mă întrebasem ce fel de om aş fi vrut să fie soţia mea.

Datoria faţă de Agnes, care mă iubea cu o dragoste pe care, de-aş fi tulburat-o şi aş fi jignit-o, dintr-o pornire egoistă şi nesocotită, aş fi pierdut-o pentru totdeauna, şi convingerea la care ajunsesem, după matură chibzuinţă, că, de vreme ce-mi făurisem propriul meu destin, dobândind ceea ce inima-mi dorise cu înflăcărare, n-aveam nici un drept să mă plâng şi se cuvenea să suport totul cu resemnare, iată sinteza sentimentelor mele şi a învăţămintelor ce trăsesem. Totuşi o iubeam; şi aflam oarecare mângâiere întrezărind ziua depărtată când îi voi putea mărturisi fără teamă acest lucru; când toate astea vor fi trecut; când îi voi putea spune: „Aşa stăteau lucrurile, Agnes, când m-am întors în patrie; şi acuma sunt om bătrân, şi îţi pot spune că de atunci n-am mai iubit pe nimeni!”

Faţă de mine dânsa nu s-a arătat schimbată niciodată, în nici o privinţă. Se purta cu mine aşa ca totdeauna; nu era câtuşi de puţin schimbată.

În această privinţă, din noaptea când mă întorsesem, între mătuşa şi mine domnea nu atât o rezervă sau o dorinţă de a ocoli subiectul, cât înţelegerea tacită că şi unul şi celălalt meditam asupra lui, fără a exprima însă în cuvinte gândurile noastre. Aşa se întâmpla adeseori, când, potrivit vechiului obicei, şedeam în faţa căminului; urmăream atunci aceste gânduri în chip tot atât de firesc şi tot atât de evident pentru celălalt ca şi când am fi vorbit despre asta. Dar niciunul din noi nu sufla un cuvânt. În noaptea aceea mi s-a părut că-mi citise gândurile sau că cel puţin le citise în parte, şi că înţelesese foarte bine de ce nu le dădeam glas.

Apropiindu-se Crăciunul şi văzând că Agnes nu-mi făcea nici o destăinuire, a început să mă chinuiască o bănuială, care de multe ori îmi trecuse prin minte – bănuiala că Agnes ghicise adevăratele mele sentimente şi că se temea să nu-mi pricinuiască o mâhnire. Dacă aşa stăteau lucrurile, jertfa-mi fusese zadarnică; datoria mea faţă de dânsa nu mi-o împlinisem; iar ceea ce voisem să evit făceam, fără a-mi da seama, clipă de clipă. Am luat hotărârea să lămuresc totul; şi dacă între noi exista o asemenea barieră, s-o înlătur fără şovăire.

Era o zi aspră, rece, de iarnă, o zi pe care am motive temeinice s-o ţin minte! Ninsese timp de câteva ceasuri; şi zăpada se aşternuse, acoperind totul cu un strat nu prea înalt, dar îngheţat. În larg, dincolo de fereastra mea, vântul de miazănoapte sufla cu furie. Îmi adusesem aminte cum bântuia uriaşele pustietăţi înzăpezite ale munţilor Elveţiei, unde pe asemenea vreme nu călca ţipenie de om; şi-mi pusesem întrebarea care erau mai triste: piscurile solitare, sau singurătăţile oceanului?

— Porneşti azi călare, Trot? m-a întrebat mătuşa, vârându-şi capul pe uşă.

— Da, i-am zis. Mă duc la Canterbury. E o vreme minunată pentru plimbare.

— Vreau să sper că şi calul o să fie de aceeaşi părere, mi-a spus mătuşa. Deocamdată, însă, stă în faţa porţii, cu capul plecat şi urechile pleoştite, de parc-ar socoti că tot mai bine ar fi în grajd.

Trebuie să menţionez aici că mătuşa îngăduise calului meu accesul pe pajiştea din faţa casei, fără a slăbi câtuşi de puţin campania necruţătoare împotriva măgarilor.

— Se înviorează el îndată! i-am zis.

— În orice caz, stăpânului său plimbarea o să-i priască, a observat mătuşa, aruncând o privire asupra hârtiilor aflate pe masa mea de lucru. Ah, băieţaş, multe ceasuri mai petreci la masa asta! Pe vremea când obişnuiam să citesc cărţi, niciodată nu mi-aş fi închipuit ce muncă este să le scrii.

— Şi cititul e o muncă destul de grea, uneori, i-am răspuns. Cât priveşte scrisul, are farmecul lui, mătuşico.

— Aha! Înţeleg! Ambiţia, nevoia de a câştiga aprobarea şi simpatia celorlalţi, şi multe altele, nu-i aşa! Bine, hai, du-te!

— Mai ştii ceva de dragostea aceea a lui Agnes? am întrebat-o, stând liniştit în faţa ei, căci, după ce mă bătuse pe umăr, se aşezase în fotoliul meu.

Înainte de a răspunde, s-a uitat în ochii mei câteva clipe.

— Cred că da, Trot.

— S-a întărit cumva bănuiala dumitale?

— Cred, Trot.

M-a privit atât de stăruitor – cu un fel de îndoială sau un fel de milă, sau de teamă parcă în afecţiunea ei – încât a fost nevoie să fac un efort pentru a-mi tăinui durerea.

— Mai mult chiar, Trot… mi-a zis mătuşa.

— Da?!

— Agnes e pe cale să se mărite, cred.

— Dumnezeu să-i ajute! am spus, bucuros.

— Dumnezeu să-i ajute! Ei şi bărbatului ei! a zis mătuşa.

Am repetat urarea, mi-am luat ziua bună de la mătuşa, am coborât cu paşi uşori scările, am încălecat şi am pornit. Aveam acum un motiv în plus de a aduce la îndeplinire hotărârea ce-o luasem.

Ce bine îmi amintesc acea plimbare prin peisajul iernatic! Pulberea de gheaţă, pe care vântul o ridica de pe firele de iarbă şi mi-o arunca în obraz; tropotul sonor al copitelor, care parcă băteau tactul unei melodii; brazdele îngheţate bocnă; zăpada din cariera de var, pe care vântul o spulbera în vârtejuri; caii înhămaţi la o căruţă cu fân, care, aburind, se opriseră să răsufle în vârful dealului şi-şi scuturau clopoţeii cu sunete melodioase; costişele şi povârnişurile albite de nea ale ţinutului, care se detaşau pe cerul întunecat, ca desenate pe o tablă neagră!

Am găsit-o pe Agnes singură. Fetiţele se duseseră la casele lor, şi dânsa şedea singură în faţa căminului, citind. Când m-a văzut intrând, a lăsat cartea din mână şi, după ce mi-a urat, ca de obicei, bun sosit, şi-a luat coşuleţul de lucru şi s-a aşezat în dreptul uneia dintre ferestrele de modă veche.

Am luat loc lângă ea, pe bancheta aşezată în firida ferestrei, şi am început să vorbim despre cartea la care lucram, despre data când o voi sfârşi şi despre progresele făcute de la ultima mea vizită. Agnes era foarte veselă şi mi-a prezis că în curând voi ajunge prea celebru şi că n-o să mai fie chip să vorbească omul cu mine despre asemenea lucruri.

— De aceea, vezi, profit de momentul de faţă, mi-a spus Agnes, şi stau de vorbă cu tine cât se mai poate.

În timp ce mă uitam la chipul ei frumos, aplecat asupra lucrului, dânsa şi-a ridicat ochii buni şi limpezi şi a băgat de seamă că o priveam.

— Pari cam îngândurat azi, Trotwood!

— Să-ţi spun de ce, Agnes? Tocmai de aceea am venit.

A lăsat lucrul, aşa cum obişnuia să facă ori de câte ori discutam serios, şi m-a ascultat cu luare-aminte.

— Dragă Agnes, ai cumva vreo îndoială în privinţa sincerităţii mele faţă de tine?

— Nu! mi-a răspuns ea cu o căutătură mirată.

— Te îndoieşti cumva că sunt ceea ce totdeauna am fost pentru tine?

— Nu! mi-a răspuns, ca mai înainte.

— Îţi aminteşti, dragă Agnes, că, după ce m-am întors, am încercat să-ţi arăt câtă recunoştinţă îţi datoram şi cât de mult ţineam la tine?

— Îmi amintesc foarte bine, a recunoscut dânsa în şoaptă.

— Tu ai o taină, i-am zis. Împărtăşeşte-mi-o, Agnes.

Şi-a coborât privirea în pământ şi a tresărit.

— Chiar dacă n-aş fi auzit-o din gura altcuiva, şi nu din a ta, Agnes – ceea ce mi se pare straniu – nu se putea să nu aflu că ai dăruit cuiva comoara dragostei tale. Nu-mi ascunde un lucru care-i în atât de strânsă legătură cu fericirea ta! Dacă ai încredere în mine, şi mi-ai spus că ai, şi ştiu că poţi avea, atunci dă-mi voie ca în această împrejurare, mai mult ca în oricare alta, să-ţi fiu prieten, să-ţi fiu frate!

Cu o privire rugătoare, parcă plină de mustrări, s-a ridicat de lângă fereastră; şi străbătând precipitat odaia, fără a şti încotro să apuce, şi-a ascuns faţa în palme şi a izbucnit în lacrimi care mi-au sfâşiat inima.

Şi totuşi ele mi-au trezit o nădejde în suflet. Fără să-mi dau seama de ce, lacrimile ei mi-au amintit de acel zâmbet trist, dar resemnat, atât de adânc întipărit în sufletul meu, şi m-au făcut să tresar, nu de teamă sau de durere, ci pentru că întrezărisem o rază de speranţă.

— Agnes! Surioara mea! Draga mea! Ce-am făcut?

— Lasă-mă acuma, Trotwood. Nu mă simt bine. Mi-am pierdut cumpătul, O să vorbim altă dată… Când va veni vremea. Am să-ţi scriu. Acum nu-mi mai spune nimic. Nu! Te rog, nu!

M-am străduit să-mi amintesc ce-mi spusese când îi vorbisem, în seara aceea, de dragostea ei, care nu aştepta nici o răsplată. Mi s-a părut că aveam de răscolit o lume întreagă într-o clipă.

— Agnes, nu pot suporta să te văd în starea asta şi să ştiu că de vină sunt numai eu. Scumpa mea, care-mi eşti mai scumpă decât orice pe lume, dacă eşti nenorocită, îngăduie-mi să împărtăşesc nenorocirea ta. Dacă ai cumva nevoie de sfat sau de ajutor, dă-mi voie să încerc să te sfătuiesc sau să te ajut. Dacă te apasă vreo povară, lasă-mă să încerc să ţi-o uşurez. Căci pentru cine oare mai trăiesc eu astăzi dacă nu pentru tine, Agnes?

— Vai, iartă-mă! Nu sunt în apele mele! Altă dată… asta-i tot ce am desluşit că bâiguia printre suspine.

Târât de egoism, nu alunecasem oare pe o pantă greşită? Sau, nu cumva semnul care-mi trezise nădejdea deschidea în faţa mea perspectiva la care nici să visez nu cutezasem?

— Trebuie să-ţi mai vorbesc! Nu pot să plec şi să te las în starea asta! Pentru numele lui Dumnezeu, Agnes, după atâţia ani şi după toate câte s-au întâmplat de-a lungul lor, să nu ne mai ascundem unul de altul! Trebuie să-ţi vorbesc deschis. Dacă măcar o clipă ţi-a trecut prin minte gândul c-aş putea pizmui fericirea pe care o poţi dărui altuia; că n-aş consimţi să mă dau la o parte spre a face loc unui ocrotitor mai drag ales de tine însăţi; că n-aş fi în stare ca de la locul meu de departe să asist fericit la bucuria ta, alungă aceste presupuneri, căci nu le merit! Nu în zadar am suferit! Pilda şi sfaturile tale n-au fost zadarnice! În dragostea ce-ţi port nu e nici urmă de egoism!

Nu mai plângea. După un timp, şi-a întors către mine faţa palidă şi, cu glas stins, şovăitor din când în când, încă foarte limpede, mi-a spus:

— Prietenia curată pe care mi-o porţi, şi de care, într-adevăr, nu mă îndoiesc, mă obligă să-ţi spun, Trotwood, că te înşeli. Mai mult nu pot să-ţi spun. Dacă uneori, de-a lungul anilor, am avut nevoie de sfat şi de ajutor, le-am primit. Dacă uneori m-am simţit nefericită, mi-a trecut. Dacă m-a apăsat vreo povară, mi s-a uşurat. Dacă am vreo taină… nu este nouă; şi nu este… ceea ce presupui. N-o pot nici dezvălui, nici împărtăşi. A fost multă vreme taina mea şi a mea trebuie să rămână şi de aici înainte!

— Agnes! Stai! O clipă!

Era gata să plece, dar am oprit-o. Am prins-o de mijloc. „De-a lungul anilor!” „Nu este nouă!” Gânduri şi nădejdi noi mi se roteau în minte şi întreg coloritul vieţii mele era în schimbare.

— Scumpă Agnes! Te respect şi te cinstesc – îţi port o dragoste neclintită! Când am venit aici azi, credeam că nimic nu mi-ar putea smulge această mărturisire. Credeam că voi izbuti s-o păstrez ascunsă în pieptul meu toată viaţa, până la adânci bătrâneţi. Dar, Agnes, de vreme ce pot avea, cât de cât, noi speranţe că mi-ar putea fi îngăduit vreodată să-ţi spun mai mult decât Surioară, să-ţi spun cu totul altfel decât Surioară!.

Au podidit-o lacrimile, dar nu semănau cu cele vărsate adineauri, şi în ele am întrezărit o licărire de speranţă.

— Agnes! Tu, care totdeauna ai fost călăuza şi reazemul meu cel mai de nădejde! Dacă pe vremea când am crescut aici, împreună, te-ai fi gândit mai mult la tine şi mai puţin la mine, cred că niciodată capriciile mele nesocotite n-ar fi rătăcit departe de tine! Dar erai cu atâta mai presus de mine, şi aveam atâta nevoie de tine, în toate bucuriile şi necazurile adolescenţei mele, încât deprinderea de a-ţi destăinui totul şi de a mă bizui pe sprijinul tău în orice împrejurare a devenit o a doua natură, eclipsând un timp chemarea puternică, chemarea dintâi, de a te iubi aşa cum te iubesc acuma!

Plângea înainte, dar nu de mâhnire, ci de bucurie! Şi o ţineam în braţe, cum n-o ţinusem niciodată, cum nicicând nu visasem c-aveam s-o ţin vreodată!

— Pe vremea când o iubeam pe Dora… din toată inima, precum ştii…

— Da! a exclamat Agnes. Ştiu şi sunt fericită c-o ştiu.

— Pe vremea când o iubeam pe Dora… chiar şi pe vremea aceea, fără înţelegerea şi simpatia ta, dragostea mea n-ar fi fost deplină. Dar întrucât m-am bucurat de ele, nu mi-a lipsit nimic. Iar când am pierdut-o, ce s-ar fi ales de mine de n-ai fi fost tu, Agnes?!

Strângându-se mai tare în braţele mele, lipindu-se mai aproape de inima mea, şi-a lăsat mâna tremurândă pe umărul meu, iar ochii ei blânzi, care străluceau printre lacrimi, priveau în ai mei!

— Am plecat, îndrăgostit de tine, scumpă Agnes. Am stat departe, îndrăgostit de tine. M-am întors, îndrăgostit de tine!

Apoi am încercat să-i înfăţişez lupta ce se dăduse înlăuntrul meu şi hotărârea la care mă oprisem. Am încercat să-mi deschid sufletul înaintea ei cu sinceritate, fără nici o rezervă. Am încercat să-i arăt cum sperasem că am ajuns să mă cunosc şi să o cunosc mai bine; cum mă împăcasem cu cele ce decurgeau din această mai bună cunoaştere; şi cum, în ziua aceea, venisem s-o văd, credincios hotărârii luate. Dacă mă iubea (i-am zis) atâta încât era gata să mă ia de bărbat, putea să facă acest pas nu pentru că aş fi vrednic de ea, ci numai pentru sinceritatea dragostei ce i-o purtam şi pentru zbuciumul în care aceasta se călise şi de care fusesem îmboldit să i-o mărturisesc. Şi, vai, Agnes chiar în acea clipă, prin ochii tăi candizi, parcă m-a privit spiritul soţiei mele copiliţe şi mi-a dat încuviinţare; şi prin mijlocirea ta a trezit în sufletul meu cele mai duioase amintiri despre Blossom, despre floarea ofilită!

— Sunt atât de fericită, Trotwood… mi-e atât de plină inima… un lucru trebuie totuşi să-ţi spun.

— Ce, iubito?

Mi-a pus pe umeri mâinile-i delicate şi m-a privit, calm, drept în ochi.

— Nu ştii cumva ce vreau să-ţi spun?

— Nu mă încumet să fac presupuneri. Spune-mi tu, iubito.

— Te-am iubit din totdeauna!

O, ce fericiţi eram, ce fericiţi eram! Şi plângeam amândoi, nu atât cu gândul la încercările (care pentru dânsa fuseseră nespus mai grele) prin care trecusem spre a atinge fericirea, cât de bucurie că de aici înainte n-avea să ne mai despartă nimic niciodată!

În amurgul acela de iarnă ne-am plimbat împreună peste câmp; şi liniştea binecuvântată din sufletele noastre parcă vrăjise văzduhul îngheţat. Cele dintâi stele au început să licărească pe cer, în timp ce mai hoinăream, şi, înălţându-ne privirea către ele, i-am mulţumit lui DUMNEZEU că ne călăuzise paşii către această pace deplină.

Mai târziu, când a răsărit luna, am stat alături în faţa aceleiaşi ferestre de modă veche; Agnes cu ochii senini aţintiţi asupra astrului; iar eu urmărindu-i privirea. Înaintea ochilor minţii s-a ivit parcă un drum lung, lung; şi în depărtare am zărit cum înainta, abia ţinându-se pe picioare de oboseală, un băieţaş zdrenţuros, singur şi părăsit, care într-o bună zi avea să fie în drept să spună că inima, care în clipa aceea bătea alături de a mea, era a lui.

A doua zi, pe seară, ne-am prezentat în faţa mătuşii. Peggotty ne-a zis că era sus, în odăiţa mea, căci mai era şi acum ambiţia ei s-o ţină curată şi în bună rânduială. Am găsit-o pe mătuşa cu ochelarii pe nas, lângă cămin.

— O, Doamne, Dumnezeule! Pe cine mi-ai adus? a strigat mătuşa, căutând să străpungă întunericul.

— Pe Agnes! i-am zis.

Mătuşa a rămas foarte mirată, căci aşa cum ne înţelesesem nu-i spusesem nimic deocamdată. Când m-a auzit rostind numele lui Agnes, şi-a ridicat ochii spre mine, plină de nădejde, dar văzând că arătam ca de obicei, şi-a scos ochelarii cu un gest de disperare şi şi-a frecat nasul cu ei.

A primit-o, totuşi, foarte călduros pe Agnes, şi peste puţin ne-am aşezat cu toţii la masă, jos, în salon, unde fuseseră aprinse lămpile. Mătuşa şi-a mai pus de vreo două-trei ori ochelarii, ca să se uite la mine, dar tot de atâtea ori i-a scos dezamăgită şi şi-a frecat nasul cu ei, spre marea supărare a lui mister Dick, care ştia că era semn rău.

— Ştii, mătuşico, am vorbit cu Agnes despre cele ce mi-ai spus, i-am zis după ce am isprăvit masa.

— Foarte rău ai făcut, Trot, şi nu te-ai ţinut de cuvânt! m-a dojenit mătuşa, făcându-se roşie ca focul.

— N-ai să fii supărată, mătuşico, nu-i aşa? Sunt sigur că n-ai să mai fi supărată când am să-ţi spun că Agnes nu e nefericită în dragoste.

— Mofturi, prostii! a bombănit mătuşa.

Văzând că era cam îmbufnată, m-am gândit că nu se cădea s-o mai lungesc. Cuprinzând-o în braţe pe Agnes, am trecut prin spatele fotoliului ei şi ne-am înclinat în faţa ei. După ce şi-a împreunat palmele şi ne-a aruncat o privire prin ochelari, pentru prima şi singura oară de când o cunoşteam au apucat-o istericalele.

Alarmată de criza mătuşii, Peggotty a sosit în grabă. Cum şi-a revenit, mătuşa s-a repezit la Peggotty şi, spunându-i că este o babă prostuţă, a strâns-o în braţe cu toată puterea. După aceea l-a îmbrăţişat pe mister Dick (care, deşi cam nedumerit, s-a simţit foarte mândru); şi apoi le-a povestit ce se întâmplase. Şi am fost cu toţii veseli şi fericiţi.

N-am putut afla niciodată dacă, în cursul ultimei noastre conversaţii, mătuşa recursese la o minciună scuzabilă sau dacă, într-adevăr, nu-mi ghicise gândurile. Îmi spusese doar că Agnes avea să se mărite, şi asta era de ajuns, m-a lămurit ea; şi că acuma nimeni nu ştia mai bine ca mine că asta era adevărat.

Până în două săptămâni ne-am căsătorit. Traddles şi Sophy, doctorul şi missis Strong au fost singurii invitaţi la nunta noastră, foarte discretă. I-am lăsat cu inimile pline de bucurie; şi am plecat împreună cu trăsura. O ţineam strâns în braţe pe aceea care a fost izvorul tuturor năzuinţelor frumoase de care am fost însufleţit vreodată; pe aceea care era sâmburele fiinţei mele şi în jurul căreia se desfăşura întreaga-mi viaţă, soţia mea: dragostea mea clădită pe o stâncă!

— Scumpul meu soţ, mi-a zis Agnes. Acum, când îţi pot spune astfel, trebuie să-ţi mărturisesc ceva.

— Spune, iubito!

— E vorba de noaptea când a murit Dora. Te-a trimis să mă chemi.

— Aşa e.

— Mi-a spus că avea să-mi lase ceva. Ştii ce anume? Mi s-a părut că ştiu. Am strâns-o mai tare la piept pe aceea care mă iubea de atâta vreme.

— Mi-a spus că avea să-mi facă o ultimă rugăminte şi să-mi lase o sarcină de împlinit.

— Şi ţi-a cerut să…

— Să-i iau locul după ce se va fi stins din viaţă. Agnes şi-a odihnit capul pe pieptul meu şi a început să plângă; şi deşi eram amândoi atât de fericiţi, am plâns şi eu cu ea.