Capitolul LXIII.Un musafir

Povestea ce mi-am propus să aştern pe hârtie e aproape încheiată; mai este însă un episod însemnat, de care adesea îmi aduc aminte cu mare plăcere şi fără de care unul din firele ce au intrat în alcătuirea urzelii mele ar rămâne încurcat.

Faima şi averea mea sporiseră, eram pe deplin mulţumit în căsnicie şi se împliniseră zece ani de când mă căsătorisem. Era o seară de primăvară şi şedeam cu Agnes lângă cămin, în casa noastră de la Londra, iar trei dintre copiii noştri se jucau prin odaie, când am fost anunţat că un străin dorea să-mi vorbească.

Fusese întrebat dacă era vorba de o chestiune de afaceri şi răspunsese că nu; venise pentru plăcerea de a mă vedea şi venise de foarte departe. Era un om bătrân, mi-a spus slujnica, şi arăta ca un fermier.

Întrucât copiilor personajul li s-a părut cam misterios şi le-a amintit de introducerea basmului lor preferat despre vrăjitoarea cea bătrână şi haină, înfăşurată în manta, care ura pe toată lumea, pe care Agnes obişnuia să-l povestească, vestea a stârnit emoţie. Unul dintre băieţaşi şi-a ascuns capul în poala maică-sii, spre a fi la adăpost de primejdie, iar micuţa Agnes (care era copilul nostru cel mai mare) şi-a aşezat păpuşa pe scaun în locul ei, şi din când în când scotea capul ei cu bucle aurii de după o draperie, ca să vadă ce se întâmplă.

— Pofteşte-l înăuntru! am zis.

Şi peste puţin a apărut un moşneag cu părul alb, care s-a oprit în pragul întunecos. Micuţa Agnes, atrasă de înfăţişarea lui, s-a repezit să-l aducă înăuntru, şi înainte să apuc să-i disting trăsăturile, soţia mea a tresărit şi mi-a strigat, cu glas bucuros, dar precipitat, că era mister Peggotty!

Într-adevăr, era mister Peggotty! Îmbătrânise, dar părea voinic, rumen la faţă, viguros. Când ne-am revenit după prima emoţie şi când dânsul s-a aşezat în faţa căminului, cu copiii pe genunchi şi cu reflexele focului jucându-i pe obraz, mi-a părut cel mai zdravăn, mai robust, mai frumos şi mai plin de viaţă bătrân din câţi văzusem.

— Mas'r Davy! mi-a zis. (Ce firesc îmi suna în ureche numele acesta, rostit pe acelaşi ton ca altădată.) E o sărbătoare, mas'r Davy, c-am apucat să vă mai văd o dată, împreună cu preafrumoasa 'neavoastră soaţă!

— Într-adevăr, iubite prietene, e o sărbătoare! am exclamat.

— Şi cu micuţii ăştia drăgălaşi! a urmat mister Peggotty. Nu te mai saturi privindu-i, că-s ca nişte flori! Zău, mas'r Davy, nu eraţi mai înalt decât cel mai mic dintre ei când v-am văzut întâiaşi dată! Şi Em'ly nu era nici ea mai mare pe atunci, iar bietul nostru băiat nu era decât un băieţaş!

— Pe mine vremea care s-a scurs de atunci m-a schimbat mai mult decât pe dumneata, i-am zis. Dar dă-mi voie să-i trimit la culcare pe ştrengarii ăştia scumpi; şi pentru că aici, în Anglia, nu se cade să tragi în altă casă decât asta, spune-mi de unde să trimit să-ţi ia bagajele (tare sunt curios dacă printre ele nu se afla cumva şi sacul cel negru, care călătorise atât de departe!), şi apoi, la un pahar de grog, ca la Yarmouth, să stăm de vorbă despre întâmplările ultimilor zece ani.

— Singur aţi venit? l-a întrebat Agnes.

— Da, ma'am, i-a răspuns mister Peggotty, sărutându-i mâna, singur-singurel!

L-am aşezat între noi şi nu ştiam ce să mai facem ca să-i arătăm bucuria revederii; şi ascultându-i glasul familiar, aş fi putut să-mi închipui că încă îşi mai continua neobositele peregrinări, în căutarea iubitei sale nepoate.

— Grozavă întindere de apă trebuie să mai străbată omul ca să vină aici, când nu stă decât câteva săptămâni, a spus mister Peggotty. Dar cu apa (mai ales cu a sărată) sunt deprins; dar ni-s dragi prietenii, şi iată că venii… Poftim, s-a mirat mister Peggotty, fără să vreau, fac şi stihuri!

— Aveţi de gând să apucaţi înapoi calea asta de multe mii de mile chiar atât de curând? l-a întrebat Agnes.

— Da, ma'am, i-a răspuns. Aşa i-am făgăduit lui Em'ly înainte de plecare. Ştiţi, cu trecerea anilor nu prea întineresc nici eu, şi de n-aş fi pornit acum, pesemne că n-aş mai fi venit niciodată. Şi-ntotdeauna m-am gândit că, înainte de a ajunge prea bătrân, trebuie să vin să vă văd, pe mas'r Davy şi pe 'neavoastră, drăguţa lui soaţă, înflorind într-o căsnicie fericită.

Se uita la noi de parcă nu se mai sătura privindu-ne. Râzând, Agnes i-a dat la o parte de pe frunte câteva şuviţe cărunte, ca să ne vadă mai bine.

— Şi acum, te rog, i-am spus, povesteşte-ne cum o duceţi şi ce faceţi acolo.

— Nu prea am ce povesti, mas'r Davy. Nu ne-am îmbogăţit, dar am scos-o binişor la capăt. Totdeauna am izbutit s-o scoatem la capăt. Am muncit cum se cuvenea, poate c-am dus-o ceva mai greu la început, dar totdeauna am scos-o la capăt. Ba cu oile, ba cu vitele, ba cu una, ba cu alta, am scos-o destul de bine la capăt. Ne-a ajutat Dumnezeu parcă, a urmat mister Peggotty, înclinând smerit capul, şi am propăşit mereu. Adică, aşa, una peste alta. Dacă nu ieri, azi. Şi dacă nu azi, mâine.

— Şi Emily? a întrebat Agnes într-un glas cu mine.

— Em'ly, după ce aţi plecat 'neavoastră, ma'am – şi de când ne-am aşezat în savana australiană, nici o singură dată n-am auzit-o rostindu-şi rugăciunile înainte de culcare, dincolo de pânza de cort despărţitoare, fără s-aud şi numele 'neavoastră – şi după ce şi eu şi ea l-am pierdut din vedere pe mas'r Davy, în amurgul acela, Em'ly a fost atât de mâhnită, încât, zău, cred că atuncea de ar fi aflat ceea ce mas'r Davy, chibzuit şi simţitor, ne ascunsese, Em'ly s-ar fi prăpădit. Dar se găseau pe bord nişte oameni săraci peste care a dat o molimă şi s-a apucat să-i îngrijească; şi se găseau şi copii printre pasageri şi s-a apucat să-i îngrijească; şi a-nceput în felul acesta să fie prinsă de treburi şi să facă fapte bune, şi asta i-a priit.

— Şi dânsa când a aflat? l-am întrebat.

— După ce am aflat eu, i-am ascuns lucrurile ca la un an aproape. Eram aşezaţi pe atunci într-un loc singuratic, dar înconjurat de copaci minunaţi, şi trandafiri căţărători ne-mbrăcau ogeacul pân'la coperiş. Într-o bună zi, pe când lucram la câmp, a trecut pe acolo un călător din Anglia, de prin Norfolkul sau Suffolkul nostru (nu mai ţin prea bine minte din care din două) şi, fireşte, l-am poftit în casă, i-am dat mâncare şi băutură şi l-am cinstit cum se cuvine. Aşa-i obiceiul acolo, în toată colonia noastră. Omul acela avea la el o gazetă veche, ce cuprindea o dare de seamă despre furtună. Aşa s-a făcut c-a aflat. Şi seara, când am venit acasă, am băgat de seamă că ştia totul.

Rostind aceste cuvinte, a coborât glasul, iar pe faţă i s-a întipărit acea expresie de tristeţe de care-mi aduceam bine aminte.

— S-a schimbat mult după aceea? l-am întrebat.

— Vai, da, pentru un timp foarte îndelungat, ne-a răspuns, clătinând din cap, poate până şi în ceasul de faţă. Cred însă că i-a priit singurătatea. Apoi avea treburi berechet, cu găinile şi cu celelalte orătănii, şi văzând de aceste treburi, i-a mai trecut. De aţi vedea-o acum pe Em'ly a mea, mi-a zis îngândurat, mă-ndoiesc de aţi mai recunoaşte-o, mas'r Davy!

— Atât de adânc s-a transformat? l-am întrebat.

— Nu ştiu. O văd în fiece zi şi nu-mi dau seama; dar uneori mi se pare că-i tare schimbată. Subţirică, a urmat mister Peggotty, privind ţintă, focul, puţin cam ostenită; ochi albaştri, blânzi şi trişti; un chip gingaş; capul drăguţ, uşor înclinat; glas domol şi… mai degrabă sfios. Aşa-i Em'ly acum…

L-am privit în tăcere cum şedea cu ochii aţintiţi asupra focului.

— Unii cred c-ar fi avut o dragoste neîmpărtăşită; alţii, c-ar fi rămas văduvă. Nimeni nu ştie adevărul. Ar fi putut să se mărite nu o dată, ci de multe ori, dar întotdeauna mi-a zis: „Nu, unchiule, asta niciodată”. Cu mine mai râde câteodată; faţă de alţii e foarte retrasă; e gata bucuroasă să meargă oricât de departe, să dea lecţii unui copil sau să-ngrijească un bolnav, sau să dea o mână de ajutor vreunei tinere care se mărită (pe multe le-a ajutat, dar nu s-a dus la nunta nici uneia); îşi iubeşte din toată inima unchiul; e răbdătoare; şi toţi, tineri şi bătrâni, o îndrăgesc; şi oricine are vreun necaz vine la ea. Aşa-i Em'ly…

Şi-a trecut mâna peste faţă, şi apoi, cu un oftat pe jumătate înăbuşit, şi-a întors privirea de la foc.

— Martha mai stă cu voi? l-am întrebat.

— Martha s-a măritat, mas'r Davy, în al doilea an după sosirea noastră. Un flăcău, un argat, care, în drum spre târg, a trecut cu căruţa stăpânilor săi pe la noi – avea de mers vreo cinci sute de mile dus şi întors – a cerut-o de nevastă (e mare lipsă de femei pe acolo), urmând ca apoi să se aşeze şi ei în savană. Dânsa m-a rugat să-i spun tot adevărul despre trecutul ei. Aşa am şi făcut. S-au căsătorit şi locuiesc acum, la vreo patru sute de mile depărtare de orice glasuri omeneşti afară de ale lor şi de viersul păsărelelor.

— Şi missis Gummidge ce mai face? l-am întrebat.

Această întrebare atingând o coardă plăcută, mister Peggotty a izbucnit într-un hohot de râs, frecându-şi genunchii cu mâinile, cum obişnuia pe vremuri când era în toane bune, în vechiul barcaz de care de mult se alesese praf şi pulbere.

— N-o să mă credeţi! ne-a zis. Închipuiţi-vă, s-a găsit unul s-o peţească! Afurisit să fiu, mas'r Davy, dacă vă mint! Un bucătar de pe corabie, care-şi pusese în gând să rămână acolo, a cerut-o de nevastă pe missis Gummidge!

Niciodată n-am văzut-o pe Agnes râzând cu atâta poftă. Neaşteptata izbucnire a lui mister Peggotty i s-a părut atât de hazlie, încât nu mai contenea să râdă; şi cu cât râdea mai tare, cu atât mă făcea şi pe mine să râd mai tare şi cu atât creştea bucuria lui mister Peggotty şi cu atât mai straşnic îşi freca genunchii.

— Şi missis Gummidge ce-a zis? l-am întrebat după ce m-am potolit.

— Nu ştiu dacă o să mă credeţi, mi-a răspuns mister Peggotty, dar missis Gummidge, în loc să-i spună: „Mulţumesc frumos, vă rămân foarte-ndatorată, dar n-am de gând la anii mei să-mi schimb viaţa”, a pus mâna pe o găleată ce se afla la îndemână şi i-a înfundat-o pe cap, până ce bietul bucătar a-nceput să strige după ajutor, şi am dat fuga şi l-am scăpat.

Mister Peggotty a izbucnit din nou într-un râs cu hohote, şi Agnes şi cu mine i-am ţinut isonul.

— Trebuie să spun, însă, spre cinstea ei, a urmat el ştergându-şi faţa, după ce-am ostenit de atâta râs, că are o inimă de aur şi ne-a fost de mare ajutor, aşa cum a făgăduit, şi încă şi mai mult. Mas'r Davy, e femeia a mai săritoare, a mai de nădejde şi a mai credincioasă din câte s-au pomenit. N-am mai auzit-o niciodată spunând că-i orfană şi oropsită, nici chiar îndată după ce am ajuns în colonie şi nu cunoşteam pe nimeni. Şi te rog să mă crezi, mas 'r Davy, că de când a părăsit Anglia, n-a mai pomenit de bătrânul ei nici o singură dată!

— Acum povesteşte-ne şi despre mister Micawber, l-am rugat. A plătit până la ultimul ban toate datoriile ce le avea aici – până şi poliţa dată lui Traddles, dacă îţi mai aminteşti, dragă Agnes – şi din asta cred că putem trage concluzia că îi merge bine. Dar care sunt ultimele noutăţi în privinţa lui?

Surâzând, mister Peggotty a dus mâna la buzunarul de la piept, din care a scos un pachet învelit într-o hârtie împăturită cu grijă, din care a ales cu băgare de seamă o gazetă de format mic şi ciudat.

— Trebuie să vă spun, mas'r Davy, că de când ne merge mai bine, am părăsit savana; şi ne-am statornicit la Port Middlebay Harbour, unde se află ceea ce noi numim un oraş.

— Mister Micawber a stat şi el cu voi în savană? l-am întrebat.

— Fireşte că da, a adeverit mister Peggotty, şi a lucrat cu tragere de inimă. De când sunt n-am pomenit un gen'l'man cu atâta tragere de inimă. L-am văzut lucrând în bătaia soarelui, mas'r Davy, şi năduşind pe chelie, de credeam c-o să se topească de-a binelea. Acum a ajuns magistrat.

— Nu zău, magistrat?! l-am îngânat cu mirare.

Mister Peggotty mi-a arătat cu degetul o notiţă în gazetă şi cu glas tare am citit din Port Middlebay Times cele ce urmează:

. Banchetul oferit distinsului nostru concetăţean şi colonist WILKINS MICAWBER, ESQUIRE, magistrat al districtului Port Middlebay, a avut loc ieri în salonul cel mare al hotelului, care a fost plin până la refuz. Se apreciază că nu mai puţin de patruzeci şi şapte de persoane au stat în acelaşi timp la masă, fără a mai pune la socoteală pe cei aflaţi pe coridor şi pe scări. Lumea cea mai strălucitoare, mai elegantă şi mai distinsă din Port Middlebay s-a grăbit să aducă omagiul cuvenit unei personalităţi cu drept cuvânt atât de preţuite, atât de talentate şi atât de iubite. Banchetul a fost prezidat de doctorul Mell (de la gimnaziul clasic „Salem House” din Port Middlebay), la dreapta căruia a stat distinsul sărbătorit. După ce s-a strâns masa şi s-a cântat Non Nobis57 (foarte frumos executat, în care am avut bucuria de a remarca glasul ca de clopot al talentatului amator WILKINS MICAWBER, ESQUIRE, JUNIOR), s-au ţinut obişnuitele cuvântări exprimând ataşamentul faţă de coroană şi faţă de patria mumă, care au fost salutate cu entuziasm. Apoi doctorul Mell, la sfârşitul unei însufleţite cuvântări, a ridicat paharul „în cinstea distinsului sărbătorit, adevărată podoabă a oraşului nostru. Fie ca el să nu ne părăsească niciodată, decât pentru a merge la mai bine, şi fie ca succesele sale în mijlocul nostru să fie atât de mari, încât să fie cu neputinţă să-i meargă mai bine!” Aclamaţiile care au însoţit această închinare au depăşit orice închipuire. Ca valurile oceanului, se ridicau şi se lăsau neîncetat. În cele din urmă, când totul s-a liniştit, WILKINS MICAWBER, ESQUIRE, s-a ridicat spre a le mulţumi celor de faţă. Departe de noi gândul de a ne încumeta, ţinând seama de posibilităţile comparativ reduse, deocamdată, ale ziarului nostru, să redăm întocmai perioadele curgătoare ale cuvântării elegante şi foarte cizelate rostite de distinsul nostru concetăţean! E de ajuns să spunem, că a fost o capodoperă de elocvenţă; şi că pasajele în care şi-a povestit amănunţit cariera, încă de la începuturile ei, precum şi acelea în care a atras atenţia ascultătorilor tineri asupra primejdiilor ascunse ce decurg din contractarea unor datorii pecuniare pe care nu le vor putea acoperi au stors lacrimi chiar şi din ochii celor mai căliţi. S-a mai ridicat apoi paharul în cinstea DOCTORULUI MELL, în cinstea lui MISSIS MICAWBER (care a mulţumit cu multă graţie, salutând din pragul unei uşi laterale în dreptul căreia un şirag de femei frumoase, aşezate în fotoliu, asistau şi în acelaşi timp împodobeau această scenă încântătoare); a lui MISSIS RADGER BEGS (fosta miss Micawber); a lui MISSIS MELL; a lui WILKINS MICAWBER, ESQUIRE, JUNIOR (care a stârnit mare ilaritate declarând cu mult umor că, nesimţindu-se în stare să mulţumească printr-o cuvântare, va cere voie să cânte ceva); a FAMILIEI lui MISSIS MICAWBER (precum se ştie, binecunoscută în patrie) etc., etc., etc. După încheierea acestora, mesele au fost scoase ca prin farmec, rămânând sala liberă pentru dans. Printre discipolii TERPSIHOREI58, care s-au întrecut pe ei înşişi până ce soarele a dat semnalul plecării, s-au remarcat îndeosebi domnul Wilkins Micawber, Esquire, Junior, şi drăgălaşa şi desăvârşita miss Helena, cea de a patra fiică a doctorului Mell.

Tocmai mă uitam încă o dată la numele doctorului Mell, bucuros de a-l regăsi într-o ipostază mai fericită pe bietul mister Mell, care fusese cândva un pârlit de suplinitor al magistratului meu din Middlesex, când mister Peggotty mi-a arătat cu degetul o altă rubrică a gazetei, unde am văzut numele meu şi am citit cele ce urmează:

Către DAVID COPPERFIELD, ESQUIRE.

Eminentul Scriitor.

SCUMPE SIR, Au trecut ani de zile de când am, avut prilejul să văd, cu propriii mei ochi, trăsăturile feţei aceluia care acum e cunoscut de un segment considerabil al lumii civilizate.

Dar, scumpe sir, deşi (prin forţa unor împrejurări aflate mai presus de voinţa mea) m-am depărtat de prietenul şi tovarăşul tinereţii mele, n-am rămas nepăsător la zborul lui avântat. Şi cu toate că mări furioase ne despart, (BURNS) nimic nu m-a putut opri să iau parte la sărbătorile intelectuale pe care ni le-a oferit.

De aceea nu pot lăsa să plece de aici un om pe care amândoi îl cinstim şi îl preţuim fără a mă folosi de acest prilej public, scumpe sir, spre a vă trimite mulţumirile mele şi, mă încumet să adaug, şi cele ale tuturor locuitorilor din Port Middlebay pentru bucuriile pe care ni le-aţi dăruit.

Înainte, scumpe sir! N-aţi rămas necunoscut printre noi; lumea de aici ştie să vă preţuiască! Deşi suntem „departe”, nu suntem nici „neprieteni”, nici „melancolici”, nici (se cuvine să adaug) „greoi”! Înainte, scumpe sir, urmaţi-vă zborul ca un vultur! Locuitorii din Port Middlebay doresc cel puţin să-l urmărească cu bucurie, cu încântare, cu folos!

Printre ochii care, din această parte a globului pământesc, se înalţă către dumneavoastră, vor fi întotdeauna, atâta timp cât lumina vieţii va mai licări în ei, Şi ochii lui WILKINS MICAWBER, Magistrat.

Cercetând şi restul gazetei, am constatat că mister Micawber era un corespondent sârguitor şi preţuit al ziarului, în acelaşi număr mai era publicată o scrisoare a sa cu privire la un pod; şi am găsit şi un anunţ vestind apropiata apariţie a unui volum frumos, care va cuprinde o culegere din „scrisorile” sale, „cu importante adăugiri”. Şi, dacă nu mă înşel, articolul de fond tot de el era scris.

Şi serile, cât a stat la noi mister Peggotty, am vorbit nu o dată despre mister Micawber. A locuit la noi – în Anglia, adică – pare-mi-se ceva mai puţin de o lună, iar sora lui şi mătuşa au venit la Londra să-l vadă. La plecare Agnes şi cu mine l-am petrecut pe bord şi nu ne-am despărţit de el decât în clipa în care corabia a ridicat ancora; şi nu cred că ne va fi dat să-i mai spunem alt „adio” pe lumea asta.

Înainte de plecare ne-am dus împreună la Yarmouth, să vadă placa pe care o aşezasem pe mormântul lui Ham. În timp ce, la cererea lui, copiam inscripţia funerară, l-am, văzut că s-a aplecat şi a smuls un pumn de iarbă şi de pământ.

— Pentru Em'ly, mi-a zis, punând totul în buzunarul de la piept, i-am făgăduit, mas'r Davy.