Capitolul XLIV.Căsnicia noastră

M-am găsit într-o situaţie cu totul stranie în ziua când, după ce domnişoarele de onoare s-au întors la casele lor şi după ce luna de miere a luat sfârşit, m-am trezit singur cu Dora în căsuţa mea; dacă mă pot exprima astfel, fusesem licenţiat din serviciu; străvechea şi încântătoarea ocupaţie, care este să faci curte unei femei mi-era cu desăvârşire închisă.

Mi se părea extraordinar s-o am pe Dora mereu lângă mine. Era atât de ciudat că nu eram nevoit să ies ca să mă duc s-o văd, că nu aveam nici un motiv să mă frământ din pricina ei, că nu trebuia să-i scriu sau să caut şi să imaginez şi să urzesc planuri ca să rămân singur cu ea. Uneori, seara, când ridicam privirea de pe manuscris şi o vedeam în faţa mea, mă lăsam pe speteaza scaunului şi mi se părea foarte straniu că a fi împreună şi singuri era acum un lucru de la sine înţeles, că nimeni nu se mai amesteca în treburile astea, că peste romanul logodnei noastre, aruncat pe poliţă, începea să se lase praful, că de aci înainte nu mai era nevoie să le facem altora pe plac, ci doar unul altuia – unul altuia, toată viaţa.

Când aveau loc dezbateri parlamentare şi eram silit să întârzii, mi se părea ciudat când, în drum spre casă, mă gândeam că Dora mă aşteaptă. A fost încântător întâia oară când am văzut-o coborând tiptil, ca să-mi ţină de urât la masă. Şi cât de uluit am fost când am aflat că-şi răsuceşte părul pe papiote. A constituit un adevărat eveniment pentru mine s-o văd răsucindu-l!

Mă îndoiesc că s-ar putea găsi pe lume două păsărele care să se fi priceput la gospodărie mai puţin decât ne pricepeam Dora şi cu mine. Aveam, fireşte, o slujnică. Ea conducea gospodăria. În fundul sufletului mai cred şi acum că trebuie să fi fost fata lui missis Crupp şi că se tocmise la noi sub nume fals, căci mari supărări ne-a mai pricinuit Mary Anne.

Numele ei era Paragon.14 Când am angajat-o, ni s-a părut că însuşirile ei nu sunt decât slab oglindite de acest nume. Poseda un certificat scris, lung cât o proclamaţie; şi, potrivit acestui document, ştia să facă toate muncile de ordin casnic de care auzisem vreodată şi multe altele de care nu auzisem nicicând. Era o femeie în floarea vârstei; avea o căutătură severă; şi îi ieşea mereu (mai ales pe braţe) un fel de spuzeală roşie, ca de pojar. Avea un văr, ostaş în garda călare, cu picioare atât de lungi, încât arăta ca umbra caraghioasă a altcuiva. Tunica îi era prea mică, după cum el era prea mare pentru locuinţa noastră. Fiind peste măsură de înalt, făcea să pară casa mai mică decât era în realitate. Afară de asta, pereţii erau subţiri, şi ori de câte ori se abătea pe la noi seara, îndată aflam, după mormăitul continuu ce se auzea din bucătărie.

Primisem asigurarea că această comoară era cumpătată şi cinstită. De aceea sunt dispus să cred că atunci când am găsit-o sub cazan pesemne că avusese un atac, şi că de furtul linguriţelor vinovat era gunoierul.

Ne era o frică grozavă de ea. Ne dădeam seama că eram lipsiţi de experienţă şi că singuri nu ne-am fi putut descurca. Eram la cheremul ei şi depindeam de bunăvoinţa ei, dacă ar fi avut bunăvoinţă; dar era o femeie neîndurată şi n-avea nici un pic. Prima ceartă între noi din pricina ei s-a iscat.

— Ce crezi tu, odorul meu, am întrebat-o într-o bună zi pe Dora, Mary Anne asta o fi având noţiunea timpului?

— Da' de ce, Doady? s-a mirat Dora, ridicându-şi cu nevinovăţie privirea de la desenul ei.

— Pentru că e cinci şi trebuia să luăm dejunul la patru.

Dora s-a uitat ţintă la pendulă şi mi-a spus că merge înainte.

— Dimpotrivă, iubito, i-am zis scoţând ceasul, rămâne în urmă cu câteva minute.

Atunci nevasta mea, ca să mă înduplece să stau liniştit, s-a apropiat de mine, mi s-a aşezat pe genunchi şi mi-a tras cu creionul o liniuţă de-a lungul nasului; dar deşi mi-a făcut foarte mare plăcere, nu mi-a potolit foamea.

— Nu crezi, draga mea, c-ar fi bine s-o muştruluieşti pe Mary Anne?

— Vai, nu, te rog! N-aş fi în stare, Doady!

— De ce nu, iubito? am întrebat-o cu blândeţe.

— O, pentru că sunt o gâscă şi pentru că acest lucru îl ştie şi ea!

Acest sentiment mi s-a părut în aşa măsură incompatibil cu nevoia de a-i pune frâu lui Mary Anne, încât m-am încruntat puţin.

— O, ce riduri urâte pe fruntea băieţelului meu cel răutăcios! a exclamat Dora, şi, şezând mai departe pe genunchii mei, s-a apucat să mi le sublinieze, ducând creionul la buzele-i trandafirii, ca să iasă mai negre, şi desenând de zor pe fruntea mea, prefăcându-se că ar fi foarte sârguincioasă, ceea ce, fără să vreau, m-a făcut să râd.

— Eşti un copil bun, mi-a zis Dora. Aşa îţi stă mult mai bine, când râzi.

— Da, iubito…

— Nu, nu, te rog! mi-a închis gura cu un sărut. Nu mai face pe urâciosul, ca Barbă-Albastră! Nu-ţi stă bine să fii îmbufnat.

— Scumpa mea nevestică, i-am spus, uneori trebuie să fim şi serioşi. Aşază-te aici pe scaun, lângă mine. Dă-mi creionul! Aşa! Şi acum să stăm de vorbă! Ştii, draga mea – cât de gingaşă îi era mânuţa pe care o ţineam în mâinile mele şi cât de micuţă era verigheta pe care o purta pe deget! – ştii, iubito, nu-i prea plăcut să pleci nemâncat de acasă. Nu-i aşa?

— N… n… nu… mi-a şoptit Dora.

— Iubito, vai, cum tremuri!

— Fiindcă ŞTIU că o să mă dojeneşti, mi-a spus Dora cu voce plângăreaţă.

— Iubito, nu vreau decât să ne explicăm puţin.

— Vai, dar explicaţiile sunt mai neplăcute decât dojenile! a izbucnit Dora, disperată. Nu pentru asta m-am măritat. Dacă voiai să stai şi să te explici cu o fetiţă ca mine, trebuia să-mi spui dinainte, urâciosule!

Am încercat s-o împac, dar a întors capul, şi-a scuturat buclele şi a repetat: „Urâciosule, urâciosule!” de atâtea ori, că n-am mai ştiut ce să fac; şi, neştiind ce să-i răspund, m-am plimbat de câteva ori în sus şi în jos prin odaie, după care m-am întors lângă ea.

— Dora, iubito!

— Nu, nu sunt iubita ta. Se vede că-ţi pare rău că te-ai însurat cu mine, altfel n-ai vrea să te explici, cu mine! mi-a răspuns Dora.

M-am simţit atât de jignit de lipsa de logică a acestei învinuiri, încât am avut curajul să-i vorbesc serios.

— Ascultă, Dora dragă, eşti foarte copilăroasă şi vorbeşti prostii. Îţi aminteşti, desigur, că ieri am fost nevoit să plec la jumătatea mesei şi că alaltăieri mi s-a făcut rău pentru că a trebuit să mănânc în grabă nişte viţel care nu era bine fript; astăzi n-o să prânzesc deloc, şi mă tem să-ţi aduc aminte cât am aşteptat gustarea de dimineaţă… şi apoi am constatat că apa nici nu fierbea. Nu vreau să-ţi fac nici o mustrare, draga mea, dar asemenea lucruri nu sunt defel plăcute.

— Vai, ce urâcios eşti, să-mi spui tu mie că sunt o nevastă rea! a strigat Dora.

— Dar, scumpa mea Dora, trebuie să recunoşti că niciodată n-am spus una ca asta!

— Ai spus că e cât se poate de neplăcut! mi-a zis Dora.

— Am spus că felul cum e dusă gospodăria nu e plăcut!

— E totuna! a strigat Dora.

Şi fără îndoială că aşa credea, căci a început să plângă amarnic.

M-am mai plimbat de câteva ori prin odaie, cu inima plină de dragoste pentru drăgălaşa mea soţie, şi gata-gata să mă dau cu capul de pereţi din pricina mustrărilor de cuget. Apoi m-am aşezat la loc şi i-am zis:

— Nu-ţi fac nici o vină, Dora. Mai avem amândoi încă multe de învăţat. Nu fac altceva decât să încerc să-ţi arăt, draga mea, că trebuie, zău, trebuie (eram hotărât să nu mă las) să te deprinzi puţin s-o supraveghezi pe Mary Anne. Şi să ai ceva mai multă grijă de tine şi de mine.

— Mă mir, zău mă mir, cum de poţi fi atât de nerecunoscător, mi-a zis, printre lacrimi, Dora. Ştii prea bine că acum câteva zile, când ai spus că ai vrea să mănânci puţin peşte, m-am dus singură şi am umblat nu ştiu câte mile ca să caut şi să-ţi fac o surpriză!

— Asta a fost foarte drăguţ din partea ta, iubito i-am zis. Şi am fost atât de mişcat, că am trecut cu vederea că ai cumpărat un somn întreg, ceea ce era prea mult pentru noi doi, şi că a costat o liră şi şase şilingi, ceea ce era mult prea scump pentru punga noastră.

— Dar ţi-a plăcut foarte mult, a suspinat Dora. Şi mi-ai zis „Şoricelule”.

— Şi asta am s-o repet de o mie de ori, iubito, i-am răspuns.

Rănisem însă inimioara gingaşă a Dorei, şi nu mai voia să ştie de nimic. Plângea şi sughiţa atât de amarnic, ca şi cum nu ştiu ce grozăvie i-aş fi zis. Dar am fost nevoit să plec în grabă; am fost reţinut până târziu, şi toată noaptea m-au chinuit remuşcările. Mă simţeam ca un asasin şi mă obseda gândul că săvârşisem o crimă înfiorătoare.

Era ora 2 sau 3 noaptea când m-am întors acasă. Am găsit-o pe mătuşa aşteptându-mă.

— Ce s-a întâmplat, mătuşico? am întrebat-o, alarmat.

— Nimic, Trot. Şezi jos, şezi jos. Blossom a noastră era puţin cam fără chef şi i-am ţinut de urât. Asta-i tot!

Mi-am sprijinit capul cu mâna; şi în timp ce stăteam şi mă uitam la foc, m-am simţit mai mâhnit şi mai abătut decât aş fi visat vreodată c-ar fi cu putinţă să fiu la atât de scurt interval după împlinirea speranţelor mele cele mai strălucite. Şi cum stăteam pe gânduri, am întâlnit privirea mătuşii, care se oprise asupră-mi. Am citit în ochii ei o expresie de îngrijorare, dar s-a risipit îndată.

— Te rog să mă crezi, mătuşico, că toată seara m-am simţit foarte nefericit la gândul că am făcut-o pe Dora să sufere. Dar n-am vrut altceva decât să-i vorbesc, cu dragoste şi duioşie, despre treburile gospodăriei noastre.

Mătuşa a clătinat din cap, ca să mă încurajeze.

— Trebuie să ai răbdare, Trot, mi-a zis.

— Desigur. Dumnezeu mi-e martor că nu vreau să mă pripesc, mătuşico!

— Nu, nu, mi-a spus mătuşa. Dar Little Blossom a noastră e o floare delicată, şi vântul trebuie s-o cruţe.

I-am mulţumit mătuşii, în gând, pentru dragostea ce i-o arată soţiei, şi sunt sigur că a ghicit acest lucru.

— Nu crezi, mătuşico, am întrebat-o, după ce am mai privit o vreme la foc, că ai putea din când în când s-o îndrumi şi s-o sfătuieşti puţin pe Dora, spre binele ei şi al meu?

— Nu, Trot, mi-a răspuns mătuşa, întrucâtva mişcată. Să nu-mi ceri una ca asta!

Glasul ei era atât de serios, încât mi-am ridicat ochii mirat!

— Vezi, dragul meu copil, a urmat, mă uit înapoi, la viaţa mea, şi mă gândesc la unele fiinţe care azi se găsesc în mormânt şi cu care aş fi putut întreţine legături mai calde. Se prea poate că am judecat cu asprime greşelile altora în căsnicie, pentru că aveam amarnice temeiuri ca să judec cu asprime propriile-mi greşeli. Dar să lăsăm asta. Mulţi ani am fost o femeie ţâfnoasă, arţăgoasă şi îndărătnică. Mai sunt încă, şi aşa voi rămâne întotdeauna. Dar noi ne-am făcut mult bine unul altuia, Trot; în orice caz, tu, Trot, mi-ai făcut mult bine; şi între noi nu trebuie să se ivească vreun diferend acum.

— Diferend, între noi?! am exclamat.

— Ce copil, ce copil eşti! mi-a spus mătuşa, netezindu-şi rochia. Cât de lesne s-ar putea ivi, sau cât de nefericită s-ar simţi Little Blossom dacă m-aş amesteca în treburile voastre! Vreau ca drăguţa noastră să mă iubească şi să fie veselă ca un fluturaş. Adu-ţi aminte cum au mers lucrurile acasă când maică-ta s-a remăritat; şi nu mai încerca niciodată să ne împingi pe mine şi pe Dora pe calea amintită.

Mi-am dat seama îndată că mătuşa avea dreptate; şi am înţeles cât de adâncă era dragostea pe care o purta scumpei mele soţii.

— Sunteţi la început. Trot, a urmat dânsa, şi nici Roma n-a fost clădită într-o singură zi sau într-un singur an. Ai ales singur, nesilit de nimeni (şi un nor i-a întunecat, pare-mi-se, o clipă faţa), şi ai ales o fată foarte drăguţă şi iubitoare. Va fi şi datoria ta şi va fi – nu mă îndoiesc – şi plăcerea ta s-o preţuieşti; departe de mine gândul să-ţi ţin o predică: s-o preţuieşti (cum ai şi ales-o) pentru însuşirile pe care le are şi nu pentru cele care poate că îi lipsesc. Pe acestea din urmă ar trebui, dacă eşti în stare, să i le formezi. Iar de nu eşti, trebuie să te obişnuieşti şi fără ele, băiete! şi aici mătuşa şi-a frecat nasul. Dar aminteşte-ţi, dragul meu, că viitorul depinde numai de voi. Nimeni nu vă poate ajuta; trebuie să vi-l făuriţi singuri. Aşa-i căsnicia, Trot, şi Dumnezeu să vă binecuvânteze pe amândoi, căci sunteţi ca doi copilaşi rătăciţi în pădure.

Mătuşa a rostit cu voioşie aceste cuvinte şi m-a sărutat, pentru a-şi întări binecuvântarea.

— Şi acum, mi-a zis, aprinde micuţa mea lanternă şi poftim de mă petrece prin grădină până la chiliuţa mea, căci prin grădină se putea comunica direct între cele două căsuţe. Când te întorci, îmbrăţişeaz-o cu toată dragostea pe Little Blossom din partea lui Betsey Trotwood, şi nici prin gând să nu-ţi mai treacă, Trot, s-o foloseşti pe Betsey drept sperietoare, pentru că de câte ori o văd în oglindă, îmi dau seama că-i şi aşa destul de urâtă şi destul de uscăţivă!

Mătuşa s-a legat la cap cu o batistă, cum obişnuia în asemenea ocazii, şi am însoţit-o până acasă. Cum stătea în grădină, cu lanterna ridicată ca să-mi lumineze drumul, mi s-a părut că mă privea din nou cu îngrijorare; dar n-am prea dat multă atenţie acestui lucru, fiind prea preocupat de cele ce-mi spusese şi prea tulburat – de fapt pentru prima oară – de convingerea că într-adevăr Dora şi cu mine trebuie să ne făurim singuri viitorul şi că nimeni nu ne poate ajuta.

Îndată ce a văzut că eram singur, Dora a coborât pe furiş, în papuci, să mă întâmpine; a plâns pe umărul meu şi mi-a spus că fusesem sever cu ea şi că dânsa fusese urâcioasă; şi cred că şi eu i-am zis cam acelaşi lucru; şi ne-am împăcat, şi am hotărât împreună că prima mică neînţelegere între noi va fi ultima şi că nu ne vom mai certa niciodată, chiar dacă ar fi să trăim o sută de ani.

A doua probă la care am fost supuşi s-ar putea numi „Ordalia personalului casnic”. Vărul Mary Annei a dezertat şi s-a ascuns în pivniţa noastră de cărbuni, de unde a fost scos, spre marea noastră uimire, de o patrulă de camarazi de arme, care l-au dus cu cătuşe la mâini şi cu alai, ceea ce ne-a făcut de ruşine casa şi grădina. Asta mi-a dat curaj să mă descotorosesc de Mary Anne, care, când şi-a primit leafa, a plecat atât de umilă, încât am rămas foarte mirat, până ce am constatat lipsa linguriţelor şi faptul că, fără ştirea mea, împrumutase diferite sume de bani, în numele meu, de pe la negustorii din vecinătate. După ce, un timp, am recurs la serviciile lui missis Kidgerbury – care era, pare-mi-se, cea mai bătrână dintre femeile din Kentish Town care lucrau cu ziua, dar care nu mai avea destule puteri ca să îndeplinească acest serviciu potrivit înaltelor ei exigenţe în materie – am găsit o altă comoară, o femeie dintre cele mai îndatoritoare, care avea însă obiceiul să se împiedice, fie când urca, fie când cobora scara de la bucătărie cu tava, şi să plonjeze în salon cu serviciul de ceai ca într-un bazin de înot. După ce, siliţi de pagubele ce ni le-a căşunat, am concediat-o pe această nenorocită, a urmat o lungă dinastie de netrebnice (apelând la missis Kidgerbury în perioadele de interregn); această dinastie s-a încheiat cu o tinerică distinsă, care s-a dus la bâlci la Greenwich gătită cu capişonul Dorei. După aceea nu-mi mai amintesc decât de o serie neîntreruptă de eşecuri.

Parcă toţi cei cu care aveam de-a face erau puşi să ne tragă pe sfoară. Intrarea noastră într-o prăvălie era parcă un semnal ca să se scoată la iveală toate ciurucurile. De cumpăram un homar, era plin de apă. Carnea era tare, iar pâinea n-avea coajă. Dorind să aflu principiile pe baza cărora se frige carnea, ca să nu fie nici prea crudă şi nici prea arsă, am consultat chiar eu cartea de bucate, unde am găsit indicaţia precisă că fiecare bucată de carne de un pfund trebuie să stea pe grătar un sfert de ceas. Ori de câte ori am aplicat această regulă, printr-o ciudată fatalitate, n-a dat rezultate, şi niciodată n-am nimerit calea de mijloc între carnea crudă şi cea făcută scrum.

Am cuvinte să cred că aceste eşecuri ne-au costat mult mai mult decât dacă am fi repurtat un şir întreg de triumfuri culinare. Cercetând socotelile furnizorilor, aveam impresia că se consuma atâta unt, încât am fi putut pava întreaga suprafaţă a parterului cu acest produs. Piperul cumpărat atingea adevărate recorduri. Nu ştiu dacă statistica accizelor din acea perioadă a reflectat sau nu o creştere a cererii de piper, dar împrejurarea că achiziţiile noastre nu au avut repercusiuni asupra pieţei se explică, cred, prin aceea că un număr de familii vor fi renunţat să mai consume acest condiment. Dar cel mai uimitor era faptul că niciodată nu aveam nimic în casă.

În ce priveşte păţania cu spălătoreasă, care ne-a pus rufele amanet şi a venit apoi, în stare de ebrietate, să ne ceară iertare, presupun că s-ar fi putut întâmpla oricui. Aşa cum oricui i s-ar fi putut întâmpla să-i ia foc un coş, să cheme tulumba parohiei şi să se trezească în faţa unei mărturii false depuse de paracliser. Dar mă tem că numai nouă ni s-a întâmplat nenorocirea să tocmim o servitoare care avea o slăbiciune deosebită pentru spirtoase şi care ne-a încărcat contul pentru bere ce-l aveam la debitul de băuturi spirtoase cu tot felul de posturi inexplicabile, ca de pildă: „Un quarter15 de rom cu ghimbir (missis C.) „ „Jumătate quarter de gin cu cuişoare (missis C.) „: „Un pahar de rom cu izmă (missis C.) „ – parantezele referindu-se întotdeauna, după cum a reieşit din lămuririle primite, la Dora, care, pasămite, ar fi înghiţit toate aceste băuturi.

Unul dintre cele dintâi succese din istoria gospodăriei noastre a fost masa oferită lui Traddles. L-am întâlnit în oraş şi i-am propus ca după-amiază să vină cu mine acasă. A primit bucuros, şi i-am scris Dorei un bileţel, ca să-i dau de veste că-l voi aduce la masă. Vremea era frumoasă şi pe drum i-am vorbit despre fericirea mea conjugală. Traddles a fost foarte entuziasmat şi mi-a spus că de ar avea şi el o astfel de casă, unde Sophy l-ar aştepta, pregătindu-i cina, ar fi pe deplin fericit.

Nu mi-aş fi putut dori să am o nevastă mai frumoasă, care să stea în fruntea mesei, dar când ne-am aşezat la masă, desigur că mi-aş fi putut dori să fi avut ceva mai mult loc. Nu ştiu cum se făcea că, deşi nu eram decât noi doi, n-aveam niciodată destul loc, în ciuda faptului că era destul de mult loc ca să rătăcim orice lucru. Presupun că asta se datora împrejurării că în afară de pagoda lui Jip, de care ne împiedicam întotdeauna la intrarea principală, nici un lucru nu avea locul lui. În seara aceea Traddles a stat atât de înghesuit între pagodă şi cutia cu ghitara, şi între masa mea de scris şi şevaletul cu florile pictate de Dora, încât am avut foarte serioase îndoieli dacă va putea mânui cuţitul şi furculiţa. Dar cu umorul lui obişnuit, Traddles a protestat spunând:

— E loc berechet, Copperfield! Berechet, te asigur!

Mi-aş mai fi putut dori ceva, anume ca Jip să nu fi fost învăţat să se plimbe pe faţa de masă în timp ce mâncam. Fără a mai vorbi de obiceiul, lui de a băga laba în solniţă sau în chiseaua cu unt, începusem să înclin spre părerea că nu era la locul lui acolo. Şi în seara aceea Jip parcă şi-ar fi închipuit că fusese adus anume ca să-l ţină la respect pe Traddles; şi atâta a lătrat la vechiul meu prieten şi cu atâta înverşunare şi îndrăzneală se repezea la farfuria lui, încât s-ar putea spune că a constituit principalul subiect de conversaţie.

Totuşi, ştiind cât de sensibilă era Dora şi cât ar fi supărat-o cea mai mică aluzie răutăcioasă cu privire la favoritul ei, n-am făcut nici o obiecţie. Pentru consideraţiuni asemănătoare, n-am pomenit nimic de farfuriile împrăştiate pe jos sau de aspectul jalnic al salatierei şi al solniţelor, care păreau turmentate; nici de faptul că bietul Traddles era asediat de farfurii cu legume şi căniţe de prisos. Privind rasolul de berbec din farfurie, înainte de a-l tăia, nu m-am putut opri să-mi pun în gând întrebarea cum se făcea că la noi carnea avea întotdeauna forme atât de ciudate şi dacă nu cumva măcelarul nostru se angajase prin contract să achiziţioneze toate oile diforme ce vin pe lume; dar am păstrat pentru mine aceste reflecţii.

— Iubito, i-am spus Dorei, ce ai în farfuria aia?

Căci nu înţelegeam de ce Dora tot făcea grimase către mine ca şi cum ar fi vrut să mă sărute.

— Stridii, dragă, mi-a zis Dora, sfioasă.

— A ta a fost ideea? am întrebat-o încântat.

— Da… da, Doady…

— Nici că se putea o idee mai fericită! am exclamat, lăsând jos furculiţa şi cuţitul. Lui Traddles stridiile îi plac mai mult ca orice!

— Da… da, Doady, a spus Dora, am cumpărat un butoiaş întreg, şi mi-a zis negustorul că sunt foarte bune. Dar… mi-e teamă că e ceva cu ele. Par să nu fie cum se cuvine.

Şi Dora a clătinat din cap, şi în ochi i-au sclipit diamante.

— Trebuie scoase din scoică, i-am zis. Ridică valva de sus, iubito.

— Dar nu iese, a spus Dora, opintindu-se din răsputeri şi făcând o mutră din ce în ce mai nenorocită.

— Ştii, Copperfield, a zis Traddles vesel, cercetând stridiile, cred că pricina-i… sunt stridii minunate, cred însă că pricina-i… că n-au fost deschise.

Aşa era, nu fuseseră deschise niciodată, şi n-aveam cuţite pentru stridii, şi chiar dacă am fi avut, n-am fi ştiut ce să facem cu ele; aşa că ne-am uitat la stridii şi am mâncat carne de berbec. Am mâncat partea care era fiartă şi ne-am astâmpărat foamea cu capere. Dacă l-aş fi lăsat, sunt convins că Traddles s-ar fi transformat într-un canibal şi ar fi mâncat şi carne crudă, numai ca să arate că i-a plăcut cina; dar n-am vrut să primesc o asemenea jertfă pe altarul prieteniei, şi am completat masa cu slănină, căci din fericire s-a întâmplat să se găsească ceva slănină în cămară.

Biata nevestică a fost atât de mâhnită la gândul că m-aş fi putut supăra şi s-a bucurat atât de mult când a văzut că nu m-am supărat defel, încât pe loc mi-a trecut tot necazul şi am petrecut o seară foarte plăcută, Dora şezând cu braţul pe speteaza scaunului meu, în timp ce eu discutam cu Traddles, la un pahar de vin, şi nelăsând să-i scape nici un prilej ca să-mi şoptească la ureche că era foarte frumos din partea mea că nu m-am purtat ca un băiat rău şi urâcios. În cele din urmă ne-a servit şi un ceai, şi mi-a făcut plăcere s-o văd cum trebăluia cu serviciul acela ca pentru păpuşi, încât am trecut cu vederea calitatea lui. După aceea am jucat cu Traddles o partidă sau două de cribbage16, în timp ce Dora ne-a cântat din ghitară, şi mi s-a părut că logodna şi căsătoria noastră nu erau decât un vis şi că noaptea când am auzit-o cântând întâia oară nu se sfârşise încă.

După plecarea lui Traddles, pe care l-am condus până la poartă, m-am întors în salon, unde nevasta şi-a tras scaunul lângă al meu, şi am stat unul lângă altul.

— Îmi pare foarte rău, mi-a zis. N-ai vrea să încerci să mă înveţi, Doady?

— Mai întâi ar trebui să învăţ şi eu, Dora. Sunt tot atât de nepriceput ca şi tine, iubito.

— Da, dar tu poţi să înveţi. Tu eşti deştept, tare deştept!

— Prostii, Şoricelule!

— Ar fi fost bine, a urmat nevasta după o lungă tăcere, să mă fi dus în provincie pentru un an întreg, să stau cu Agnes!

Şi-a împreunat mâinile pe umărul meu, şi-a sprijinit bărbia pe ele şi m-a fixat liniştită cu ochii ei albaştri.

— De ce? am întrebat-o.

— Cred că Agnes m-ar fi ajutat şi cred că de la dânsa aş fi putut să învăţ ceva.

— Toate vin la vremea lor, iubito. Nu trebuie să uiţi că mulţi ani de-a rândul Agnes a fost nevoită să aibă grijă de tatăl ei. Încă de pe vremea când era fetiţă, Agnes era aşa cum o cunoaştem.

— N-ai vrea să-mi spui pe numele care doresc să mi-l dai? m-a întrebat Dora nemişcată.

— Ce anume? am întrebat-o zâmbind.

— E un nume stupid, mi-a zis, scuturându-şi o clipă buclele. „Soţie-copiliţă.”

Râzând, am întrebat-o pe a mea soţie-copiliţă ce i s-a năzărit să-mi ceară să-i spun astfel. Mi-a răspuns fără a se clinti, atâta doar că, petrecându-mi braţul după mijlocul ei, ochii ei albaştri erau poate mai aproape de mine:

— Prostuţule, nu vreau să-mi spui aşa în loc de Dora. Nu vreau decât ca, atunci când te gândeşti la mine, să ştii că asta sunt. Ori de câte ori ai să fii gata-gata să te superi pe mine, să-ţi spui singur: „E doar o soţie-copiliţă!” Când am să te dezamăgesc foarte tare, să-ţi spui: „Ştiam de mult că nu poate să fie altceva decât o soţie-copiliţă!” Şi ori de câte ori are să-ţi pară rău că nu sunt ceea ce s-ar cuveni să fiu şi ceea ce cred că niciodată n-am să fiu, să-ţi spui: „Şi, totuşi, a mea soţie-copiliţă mă iubeşte!” Căci te iubesc cu adevărat.

Până atunci n-o luasem în serios, pentru că nici prin gând nu-mi trecuse că vorbea serios. Dânsa, având o fire foarte duioasă, s-a bucurat nespus de cele ce i-am spus acum din toată inima, şi faţa-i a început să se lumineze mai înainte ca lacrimile din ochi să se fi uscat. Şi, puţin după aceea, s-a purtat aievea ca o soţie-copiliţă; s-a aşezat pe jos în faţa pagodei şi, ca să-l pedepsească pe Jip că se purtase atât de urât, s-a apucat să sune toţi clopoţeii, unul după altul; iar Jip, culcat, cu capul în pragul pagodei, clipea, prea leneş ca să se mai sinchisească. M-a impresionat adânc această rugăminte a Dorei.

Privesc înapoi către acele zile a căror poveste o scriu; implor făptura aceea nevinovată, pe care o iubeam atât de mult, să iasă din umbrele şi negurile vremii şi să-şi întoarcă spre mine faţa blândă, şi pot spune că până în ziua de azi cuvintele ce le-a rostit atunci mi-au rămas întipărite în minte. Se prea poate că nu le-am dat însemnătatea cuvenită: eram pe vremea aceea prea tânăr şi lipsit de experienţă; dar surd la sincera ei pledoarie n-am rămas niciodată.

Scurt timp după aceea, Dora mi-a spus că ar vrea să devină o excelentă gospodină. În acest scop şi-a curăţat tăbliţele, şi-a ascuţit creionul, a cumpărat un uriaş caiet de socoteli, a cusut la loc cu grijă toate foile pe care Jip le smulsese din cartea de bucate şi a făcut o mică încercare disperată de a fi, aşa cum zicea ea, „fată cuminte”. Dar cifrele s-au dovedit îndărătnice ca totdeauna; n-au vrut să se adune. Cum însemna două-trei cheltuieli în caiet, gata venea şi Jip să se plimbe, dând din coadă, pe pagina proaspăt scrisă, şi mânjea totul. Degetul mijlociu de la mâna dreaptă îi era mereu muiat în cerneală până la încheietură; şi cred că până la urmă alte rezultate concrete n-a obţinut.

Uneori, seara, când stăteam acasă şi lucram – căci pe vremea aceea scriam foarte mult şi începusem să fiu cunoscut ca scriitor – din când în când lăsam condeiul şi mă uitam la soţia-mi copiliţă cum încerca „să fie cuminte”. Întâi de toate aducea uriaşul caiet de socoteli şi, oftând din greu, îl punea pe masă. Apoi îl deschidea la pagina pe care Jip o mânjise în ajun şi-l poftea pe Jip să-i arate ce poznă a făcut. Acesta era un prilej să se joace cu Jip şi să-i mâzgălească nasul cu cerneală, poate ca pedeapsă. După care îi poruncea să se culce pe masă, „ca leii” – era unul din numerele lui de atracţie, deşi n-aş putea spune că asemănarea ar fi fost izbitoare – şi dacă era bine dispus, Jip o asculta. Apoi Dora lua tocul şi începea să scrie, dar constata că se strecurase un fir de păr în vârful peniţei. Atunci lua altă peniţă şi iar se apuca de scris, dar găsea că împroşca cerneală. Atunci din nou îşi lua altă peniţă, începea să scrie şi spunea cu jumătate glas: „Vai, peniţa asta scârţâie şi o să-l stânjenească pe Doady!” Şi atunci se lăsa păgubaşă şi ducea caietul de socoteli la loc, după ce se prefăcea că voia să-l strivească pe leu cu caietul.

Sau dacă era mai serioasă şi mai potolită, se aşeza cu tăbliţele în faţă şi cu un coşuleţ plin de note de plată şi de alte documente, care arătau mai degrabă ca nişte papiote, şi încerca să ajungă la un rezultat cu ele. După ce le compara riguros una cu alta, însemna cifrele pe tăbliţă, le ştergea, socotea pe toate degetele de la mâna stângă şi mereu o lua de la capăt, până ce se simţea atât de contrariată şi descurajată şi avea o mutră atât de nenorocită, încât mi se rupea inima, şi văzând cum i se întuneca faţa luminoasă – asta numai de dragul meu – mă apropiam binişor de ea şi-i ziceam:

— Ce s-a întâmplat, Dora?

Dora îmi arunca o privire disperată şi răspundea:

— Nu-mi ies socotelile. Îmi dau dureri de cap! Parc-ar vrea să-mi facă în necaz!

Atunci îi spuneam:

— Hai să încercăm împreună. Dă-mi voie să-ţi arăt, Dora.

Apoi începeam o demonstraţie practică, pe care Dora o urmărea cu cea mai mare luare-aminte timp de cinci minute, poate; după care se simţea îngrozitor de obosită şi încerca să se mai învioreze răsucindu-mi părul sau vrând să vadă cum mi-ar sta cu gulerul răsfrânt. Dacă opuneam o rezistenţă pasivă acestui joc şi stăruiam, se uita la mine atât de speriată şi mâhnită şi se arăta din ce în ce mai uluită, încât până la urmă, aducându-mi aminte, cu o mustrare de cuget, cât de veselă fusese când mi-a ieşit în cale, prima oară şi că era soţia mea copiliţă, lăsam creionul din mână şi o rugam să-mi cânte la ghitară.

Aveam foarte mult de lucru şi eram hărţuit de fel de fel de griji, dar aceleaşi scrupule mă făceau să nu i le împărtăşesc. Acum mă îndoiesc dacă am procedat bine, dar am vrut s-o cruţ pe soţia mea copiliţă. Îmi scrutez conştiinţa şi încredinţez acestor pagini tainele inimii mele, în măsura în care le cunosc. Sentimentul acela că pierdusem ceva sau că îmi lipsea ceva stăruia în fundul inimii mele; dar nu-mi otrăvea zilele. Când mă plimbam singur, pe vreme frumoasă, şi când mă gândeam la zilele de vară când tot văzduhul vibra de tinereasca-mi încântare, mi se părea că visurile mele nu se împliniseră întru totul; dar îmi ziceam că totdeauna trecutul era împodobit de un nimb pe care prezentul nu-l are niciodată. Uneori mă bântuia în treacăt gândul c-aş fi dorit ca soţia să-mi fi fost sfetnic; să fi avut mai multă voinţă şi personalitate, ca să-mi fie un sprijin şi un stimulent; să fi fost înzestrată cu puterea de a umple golul ce-l simţeam în preajma mea; dar asta ar fi însemnat o fericire mai presus de fire, care nu s-a realizat şi nu se poate realiza niciodată.

Judecând după vârstă, eram un soţ cam tânăr. N-am suferit înrâurirea ponderatoare a vreunor alte griji şi încercări decât a celor povestite în aceste pagini. Dacă am săvârşit greşeli – şi cred că am săvârşit multe – am făcut-o din dragoste rău înţeleasă şi din lipsă de experienţă. Spun aici tot adevărul. Acum nu mi-ar folosi la nimic să ascund ceva.

Şi astfel am luat asupră-mi toată truda şi toate grijile vieţii noastre, căci n-aveam cu cine să le împart. Ca şi până acum, gospodăria mergea haihui; dar mă deprinsesem, şi faptul că Dora nu mai era decât rareori contrariată mă bucura. Era veselă şi bine dispusă în felul ei copilăros de altădată, mă iubea fierbinte şi se desfăta cu vechile ei jocuri.

Când dezbaterile parlamentare erau grele – mă refer la lungimea lor, căci în ce priveşte calitatea erau aproape întotdeauna la fel – şi mă întorceam târziu acasă, când îmi auzea paşii, Dora niciodată nu rămânea în pat, ci cobora să mă întâmpine. Când după-amiezile şi serile nu-mi erau prinse de profesia în care cu atâta trudă izbutisem să mă calific şi stăteam acasă şi scriam, Dora şedea liniştită lângă mine, până oricât de târziu, şi era atât de tăcută, încât credeam adesea că a adormit. Dar mai totdeauna când îmi ridicam privirea, vedeam ochii ei albaştri aţintiţi asupra mea, cu acea calmă luare-aminte de care am mai pomenit.

— O, ce obosit e băieţaşul! mi-a zis Dora într-o seară, când i-am întâlnit privirea, în timp ce încuiam biroul.

— Ce obosită-i fetiţa! i-am răspuns. Asta-i mai adevărat. Altă dată, iubito, să faci bine să te duci la culcare. E mult prea târziu pentru tine.

— Nu, nu mă trimite la culcare! m-a rugat Dora, venind lângă mine. Te rog, să nu faci una ca asta!

— Dora!

Spre consternarea mea, băgasem de seamă că plângea la pieptul meu.

— Nu te simţi bine, iubito? Eşti supărată?

— Nu, mă simt foarte bine şi sunt foarte fericită! Dar făgăduieşte-mi c-ai să mă laşi să stau şi să mă uit la tine cum scrii.

— Ei, ce mai privelişte pentru nişte ochi atât de strălucitori, şi încă la miezul nopţii!

— Sunt chiar atât de strălucitori? mi-a replicat Dora râzând. Sunt foarte bucuroasă că-s strălucitori.

— Eşti o mică vanitoasă! i-am zis.

Dar nu era vanitate, ci numai bucurie nevinovată de a fi admirată de mine. O ştiam prea bine, chiar înainte să mi-o fi spus.

— Dacă-i găseşti frumoşi, spune-mi că-mi dai voie întotdeauna să stau şi să mă uit la tine cum scrii, mi-a zis Dora. Găseşti într-adevăr că-s frumoşi?

— Foarte frumoşi!

— Atunci să mă laşi să stau mereu şi să mă uit la tine cum scrii.

— Mi-e teamă că asta n-o să-i facă mai strălucitori, Dora.

— Ba da! Pentru că asta, deşteptule, o să te facă să nu mă uiţi când ţi-e plină mintea de tăcute năluciri. N-o să te superi dacă o să-ţi spun o prostie, o prostie foarte mare? Mai mare ca de obicei? m-a întrebat Dora, privindu-mă drept în ochi.

— Ce năzdrăvănie o mai fi şi aia?

— Te rog să-mi dai voie să-ţi ţin condeiele, mi-a zis Dora. Vreau să am şi eu ceva de făcut în ceasurile lungi când eşti atât de harnic. Îmi dai voie să-ţi ţin condeiele?

Când mi-aduc aminte cât s-a bucurat când i-am spus: „Da”, îmi dau lacrimile. În seara următoare, când m-am aşezat la masa de scris – şi întotdeauna după aceea – a stat la locul ei obişnuit, cu un vraf de condeie de rezervă lângă ea. Bucuria ce i se citea pe obraz pentru că lua parte şi ea la munca mea, încântarea pe care o resimţea când îi ceream un condei – şi adesea mă prefăceam c-aş avea nevoie de un alt condei – m-au făcut să descopăr o nouă metodă de a-i face plăcere soţiei şi copiliţei mele. Uneori îi spuneam înadins c-aş vrea să-mi copieze o pagină sau două de manuscris. Atunci Dora era în culmea fericirii. Preparativele ce le făcea în vederea îndeplinirii acestei importante misiuni, şorţuleţele pe care şi le punea, cârpele ce le aducea de la bucătărie ca să nu facă vreo pată de cerneală, nenumăratele pauze pe care le făcea ca să-i râdă lui Jip, de parcă dânsul ar fi priceput totul, convingerea că lucrul ei n-ar fi fost desăvârşit dacă nu şi-ar fi pus semnătura la sfârşit, felul şcolăresc în care-mi aducea paginile copiate, şi cum apoi, când o lăudam, mă îmbrăţişa, oricât de banale puteau să pară altora, sunt pentru mine amintiri emoţionante.

Curând după aceea a luat în păstrare cheile, şi umbla forfota prin toată casa, făcând să zăngăne legătura pe care o purta într-o punguliţă legată de talia ei subţirică. Rareori mi-a fost dat să găsesc încuiate dulapurile şi uşile respective şi să constat că ar servi la altceva decât ca jucărie pentru Jip, dar Dora era mulţumită, şi asta-mi făcea plăcere. Era pe deplin convinsă că această aşa-zisă măsură gospodărească dădea excelente rezultate, şi era atât de veselă, ca şi cum am fi ţinut, pentru a ne amuza, o casă, de păpuşi.

Şi aşa ne-am trăit viaţa mai departe. Cu mătuşa, Dora era aproape tot atât de drăgăstoasă ca şi cu mine, şi adesea îi povestea de vremea când se temuse că va fi fiind „o babă urâcioasă”. Niciodată n-am văzut-o pe mătuşa străduindu-se să fie mai bună, mai îngăduitoare. Îi făcea curte lui Jip, deşi acesta nu se lăsa înduplecat niciodată, asculta zile de-a rândul cum Dora îi cânta din ghitară, deşi cred că nu prea gusta muzica; nu sufla niciodată nici un singur cuvânt la adresa Netrebnicelor, cu toate că îi va fi venit greu să reziste ispitei; făcea drumuri foarte lungi, pe jos, ca să-i facă o surpriză Dorei, cumpărându-i nu ştiu ce fleac despre care aflase că şi-l doreşte; şi ori de câte ori venea prin grădină, dacă se întâmpla să n-o găsească pe Dora în odaie, striga, de la piciorul scării, cu un glas care răsuna vesel prin toată casa:

— Unde-i Little Blossom?