Capitolul XLIII.O nouă privire retrospectivă

Fie-mi îngăduit din nou să mă opresc asupra unei perioade memorabile din viaţa mea. Fie-mi îngăduit să stau deoparte, ca să privesc cum defilează prin faţa mea însoţind propria-mi umbră, fantomele acelor zile, într-un sumbru cortegiu.

Săptămâni, luni, anotimpuri se perindă în amintire. Abia de par mai lungi decât o zi de vară sau o noapte de iarnă. Aci, izlazul pe care mă plimb cu Dora, ca un câmp de aur strălucitor, e numai floare; aci, nevăzute, insuliţele şi tufele de iarbă-neagră zac sub covorul de zăpadă. Şi în spaţiul unei clipe, fluviul de-a lungul căruia ne plimbam duminica ba sclipeşte sub razele soarelui de vară, ba se învolburează, biciuit de vântul de iarnă, ba poartă devale sloiuri de gheaţă. Mai iute decât orice fluviu din lume, străluceşte, se întunecă şi îşi rostogoleşte mil departe undele.

În casa celor două micuţe doamne, care seamănă a păsărele, nu se schimbă nici atâtica. Pendula ticăie deasupra căminului, barometrul atârnă în hol. Nici pendula, nici barometrul nu merg bine; dar le arătăm o încredere plină de evlavie.

După lege, mă număr şi eu în rândul oamenilor. Am 21 de ani, o vârstă respectabilă. Dar asta-i o respectabilitate care vine de la sine. Fie-mi îngăduit să recapitulez ce am realizat.

Am îmblânzit fioroasa taină a stenografiei. Cu ajutorul ei realizez un venit frumos. Datorită perfecţiunii atinse în tot ce priveşte această artă, mă bucur de o excelentă reputaţie şi, împreună cu alţi unsprezece, stenografiez dezbaterile parlamentare pentru un ziar de dimineaţă. Noaste de noapte consemnez profeţii care nu se împlinesc niciodată, profesiuni de credinţă care nu vor fi respectate niciodată, explicaţii menite numai să înşele. Trăiesc într-un vârtej de vorbe. Britannia11, nefericita fecioară, îmi apare mereu înaintea ochilor, ca o găină jumulită şi dichisită: împunsă din toate părţile de peniţele birocraţiei, legată de mâini şi de picioare cu şnur roşu12. Cunosc destul de bine culisele ca să-mi dau seama cât preţuieşte viaţa politică. Sunt, în această privinţă, un păgân, şi niciodată nu voi putea fi convertit.

Scumpul şi vechiul meu prieten Traddles şi-a încercat şi el puterile în acelaşi domeniu, dar nu i-a mers. Eşecul nu l-a tulburat defel şi-mi aminteşte că totdeauna şi-a dat seama că este cam încet din fire. Colaborează din când în când la acelaşi ziar, strângând material documentar asupra unor teme aride, despre care alţii, cu o imaginaţie mai bogată, urmează să scrie, înfrumuseţându-l. A fost admis în barou, şi cu o admirabilă sârguinţă şi jertfire de sine a adunat cele o sută de lire necesare pentru a fi primit să lucreze în biroul unui notar. În cinstea acestui eveniment s-au golit multe sticle de Porto ameţitor; şi, ţinând seama de totalul înscris pe nota de plată, cred că asociaţia „Inner Temple” a cam profitat pe socoteala lui.

M-am mai afirmat şi în altă direcţie. Timid şi tremurând, m-am apucat de scris. Am scris pe ascuns o bagatelă oarecare şi am trimis-o unei reviste, care a publicat-o. De atunci am prins curaj şi am scris multe fleacuri. Acum mi se plăteşte regulat pentru ele. În general, câştig bine; când îmi socotesc venitul pe degetele mâinii stângi, trec pe, degetul al treilea, iar pe al patrulea îl îndoiesc la jumătate.13

Ne-am mutat din Buckingham Street într-o casă drăguţă, foarte aproape de aceea pe care o ochisem la început, când am fost cuprins de entuziasm. Mătuşa (care şi-a vândut pe un preţ bun căsuţa din Dover) n-are de gând să rămână aici, ci are intenţia să se mute într-o căsuţă şi mai mică, situată în vecinătate. Ce prevesteşte asta? Că urmează să mă căsătoresc. Da!

Da! Mă însor cu Dora! Miss Lavinia şi miss Clarissa şi-au dat consimţământul; şi au început să se agite. Şi să fâlfâie de colo-colo, cum numai canarii pot să fâlfâie. Miss Lavinia, care şi-a luat singură sarcina de a supraveghea garderoba iubitei mele, îşi petrece vremea decupând nişte bucăţi de carton cafeniu pentru corsaje şi certându-se cu un tânăr foarte respectabil, înarmat cu un sul lung şi cu un iard la subsuoară. O croitoreasă, având întotdeauna un ac cu aţă înfipt în bluză, mănâncă şi doarme în casă; şi cred că mănâncă, bea şi doarme fără a scoate degetarul din deget. Mi-au transformat odorul în manechin. Mereu o cheamă să vină să încerce ceva. Seara nu putem sta liniştiţi împreună nici cinci minute fără ca vreo femeie indiscretă să bată la uşă şi să spună: „O, vă rog, miss Dora, vreţi să poftiţi puţin sus?”

Miss Clarisa şi mătuşa cutreieră Londra în lung şi în lat în căutare de mobile pe care Dora şi cu mine să mergem să le vedem. Ar face mult mai bine să le cumpere pe loc, renunţând la această ceremonie a inspecţiei; căci când mergem să vedem o galerie pentru maşina de gătit sau o frigare, Dora zăreşte un coteţ chinezesc cu clopoţei în vârf pentru Jip, căruia îi dă preferinţă. Şi după ce l-am cumpărat, trece timp, nu glumă, până ce izbutim să-l obişnuim pe Jip cu noua lui locuinţă; şi de câte ori intră sau iese, face să sune clopoţeii şi îl cuprinde o spaimă cumplită.

Peggotty a venit să dea o mână de ajutor şi s-a pus pe treabă imediat. Pare-se că rolul ei e să cureţe la nesfârşit fiece obiect. Freacă orice lucru susceptibil să fie frecat şi nu conteneşte până nu ajunge să lucească aşa cum îi luceşte fruntea, pe care o lustruieşte neîncetat. Şi cam pe vremea aceea am început să-l văd pe fratele ei cel singuratic cum rătăceşte noaptea pe uliţele cufundate în întuneric şi cum cercetează feţele trecătorilor. Niciodată nu-l opresc la aceste ore târzii. Doar ştiu prea bine, când mă încrucişez cu silueta lui gravă, ce caută şi de ce se teme.

De ce are oare Traddles un aer atât de solemn în după-amiaza asta, când vine să mă ia de la „Doctors' Commons”, pe unde nu mai dau decât de formă, când, din întâmplare, am timp? Împlinirea visurilor adolescenţei este aproape. Mă duc să scot autorizaţia de căsătorie.

E doar un petic de hârtie, şi totuşi ce semnificaţie are! Şi Traddles priveşte autorizaţia, aflată pe biroul meu, cu admiraţie şi teamă. Iată numele noastre – David Copperfield şi Dora Spenlow – unite în legământul de mult visat; şi de colea din colţ, acea instituţie paternă, Biroul timbrului, care se interesează cu atâta bunăvoinţă de diferitele peripeţii ale vieţii omeneşti, încuviinţează întovărăşirea noastră; şi de colo, arhiepiscopul de Canterbury ne dă o binecuvântare tipărită, la un preţ cât se poate de modest.

Cu toate acestea, plutesc într-un vis, într-un vis de fericire confuz, febril. Nu-mi vine să cred că-i adevărat; şi, totuşi, pe stradă mi se pare că toţi cei pe care-i întâlnesc ştiu că poimâine mă însor.

Când mă duc să depun jurământul, vicarul mă recunoaşte şi se arată atât de săritor, încât ai fi zis că exista vreo legătură masonică între noi. De prezenţa lui Traddles nici n-ar fi fost nevoie, dar mă asistă ca simplu secundant.

— Sper că rândul viitor vei veni aici în acelaşi scop, dar pentru tine, îi spun lui Traddles. Şi sper că se va întâmpla cât mai curând.

— Îţi mulţumesc pentru bunele tale urări, dragă Copperfield. Sper şi eu că aşa va fi. Este o mângâiere să ştiu că-i dispusă să mă aştepte oricât şi că într-adevăr e cea mai drăguţă fată…

— La ce oră te duci s-o întâmpini în staţia diligenţei?

— La şapte, îmi răspunde Traddles, uitându-se la vechiul lui ceas de argint, ceasul din care pe vremuri, la şcoală, scosese o rotiţă ca să facă o moară de apă. Cam la aceaşi oră trebuie să sosească şi miss Wickfield, nu-i aşa?

— Ceva mai târziu. La opt şi jumătate.

— Când mă gândesc că povestea asta se sfârşeşte cu bine, te rog să mă crezi, dragă băiete, că mă simt la fel, de fericit de parcă m-aş căsători chiar eu. Şi trebuie să-ţi aduc cele mai călduroase mulţumiri pentru marea prietenie pe care mi-ai arătat-o poftind-o pe Sophy să ia parte la acest eveniment îmbucurător şi să fie domnişoară de onoare, alături de miss Wickfield. Sunt foarte mişcat de această atenţie.

Îl aud şi apoi îi strâng mâna; vorbim, şi umblăm, şi luăm masa împreună, şi aşa mai departe; dar nu-mi vine să cred. Mi se pare ireal.

Potrivit programului, Sophy soseşte la locuinţa mătuşilor Dorei. Are o faţă cât se poate de plăcută – nu tocmai frumoasă, dar foarte atrăgătoare – şi este una dintre făpturile cele mai sincere, mai comunicative, mai spontane şi mai simpatice din câte am întâlnit vreodată. Foarte mândru, Traddles ne-o prezintă; şi după ce îl trag într-un colţ şi-l felicit pentru alegerea lui, timp de zece minute, pe ceas, îşi freacă mâinile, şi fiecare fir de păr îi stă ţeapăn, drept în sus.

Am adus-o pe Agnes de la staţia diligenţei de Canterbury, şi chipul ei frumos şi optimist se află pentru a doua oară în mijlocul nostru. Agnes are o deosebită simpatie pentru Traddles, şi face să-i vezi împreună şi să urmăreşti ifosele lui Traddles când i-o prezintă pe cea mai drăguţă fată din lume.

Şi totuşi nu-mi vine să cred. Petrecem o seară minunată şi suntem în culmea fericirii, dar tot nu-mi vine să cred. Nu sunt în stare să-mi dau clar seama de fericirea mea pe măsură ce se înfăptuieşte. Mă simt neliniştit şi cu mintea înceţoşată, ca şi cum m-aş fi trezit în zori acum vreo săptămână sau două şi nu m-aş mai fi culcat de atunci. Nu ştiu când a fost ziua de ieri. Mi se pare că de luni de zile port autorizaţia de căsătorie în buzunar.

Nici a doua zi, când mergem cu toţii să vizităm casa – casa noastră, a Dorei şi a mea – nu sunt capabil să mă consider că aş fi stăpânul ei. Mi se pare că mă aflu acolo din îngăduinţa cuiva. Mă aştept ca dintr-o clipă într-alta stăpânul adevărat să sosească şi să-mi spună că-i bucuros să mă vadă. E o căsuţă foarte frumoasă, şi totul în ea e nou şi strălucitor; florile de pe covor arată ca şi cum ar fi fost proaspăt culese, iar frunzele verzi de pe tapet, ca şi cum chiar atunci s-ar fi deschis, şi perdelele curate de muselină albă, şi mobila rumenă, trandafirie, şi pălăria de pai, cu panglică albastră, a Dorei, atârnată în cuier – îmi amintesc nici că se poate mai bine cât mi-a plăcut Dora cu o pălărie asemănătoare, când am văzut-o întâia oară – şi cutia ghitarei la locul ei, într-un colţ; şi toată lumea împiedicându-se de pagoda lui Jip, care-i mult prea mare pentru apartamentul nostru.

Încă o seară încântătoare, la fel de ireală ca şi celelalte, şi înainte de plecare mă furişez în odaia binecunoscută. Dar Dora nu-i acolo. Presupun că poate n-a terminat de probat. Miss Lavinia vâră capul pe uşă şi-mi spune, cu un aer misterios, că nu va mai întârzia mult. Şi totuşi zăboveşte, nu glumă; dar în cele din urmă aud un foşnet lângă uşă şi apoi un ciocănit.

Spun: „Intră!”, dar din nou aud o bătaie la uşă.

Mă duc să deschid, întrebându-mă cine o fi, şi dau de doi ochi strălucitori şi de o faţă îmbujorată; sunt ochii Dorei, e chipul ei, miss Lavinia a îmbrăcat-o cu rochia şi capişonul pe care le va purta mâine, ca s-o văd. Îmi strâng la piept nevestica, şi miss Lavinia dă un ţipăt, alarmată că am să-i boţesc capişonul iar Dora, văzându-mă atât de fericit, râde şi plânge în acelaşi timp; şi totuşi nu-mi vine să cred.

— Nu găseşti că-i drăguţ, Doady? întreabă Dora.

Drăguţ? Cred şi eu că da!

— Şi eşti convins că mă iubeşti foarte mult?

Această întrebare implică asemenea primejdii pentru capişon, încât miss Lavinia din nou ţipă speriată şi mă roagă să pricep că n-am voie decât să mă uit la Dora, dar sub nici un cuvânt să mă ating de ea. Şi astfel, Dora, fermecătoare în fâstâceala ei, stă un minut sau două s-o admir, după care îşi scoate capişonul – cât de firească îmi pare fără el! – şi, ţinându-l în mână, fuge; peste puţin se întoarce de sus, dansând zglobie, în rochia ei de toate zilele şi îl întreabă pe Jip dacă mi-am luat o nevestică frumoasă şi dacă o s-o ierte că se căsătoreşte; apoi se lasă în genunchi, şi pentru ultima oară în viaţa ei de fetişcană încearcă să-l facă să stea în două labe pe cartea de bucate.

Mai sceptic ca oricând, mă duc să mă culc la o gazdă din apropiere; şi dimineaţa mă scol foarte devreme, ca să mă reped Ia Highgate, s-o iau pe mătuşa.

Aşa dichisită n-am văzut-o pe mătuşa niciodată. Poartă o rochie de mătase de culoarea levănţicăi şi o bonetă albă şi impresionantă. Janet i-a ajutat să se gătească şi a aşteptat să mă vadă, Peggotty e gătită să meargă la biserică, vrând să asiste la slujbă de la galerie. Mister Dick, care îmi va duce odorul la altar, şi-a ondulat părul. Costumul lui Traddles – pe care l-am luat de la barieră, unde ne dădusem întâlnire – constituie un amestec orbitor de crem şi de albastru-deschis şi atât el, cât şi mister Dick par înmănuşaţi din cap până în picioare.

Nu încape îndoială că văd toate astea, deoarece ştiu că aşa sunt, dar mă simt buimăcit, şi, de fapt, parcă nu văd nimic. Şi nici nu cred absolut nimic. Şi totuşi, în timp ce străbatem oraşul cu trăsura deschisă, această nuntă ca din basme e destul de reală ca să-mi umple inima de un fel de milă pentru nefericiţii care nu vor lua parte la ea şi stau şi mătură prăvăliile sau se duc la treburile lor cotidiene.

Tot drumul, mătuşa îmi ţine mâna într-a ei. Când oprim, la câţiva paşi de biserică, pentru ca Peggotty, care a stat pe capră, să poată coborî, mătuşa îmi strânge mâna şi mă sărută.

— Domnul să te binecuvânteze, Trot! Copilul meu să fi fost, şi tot nu te-aş fi îndrăgit mai mult. De dimineaţă mă tot gândesc la biata şi scumpa fetiţă…

— Şi eu. Şi la tot ce-ţi datorez, dragă mătuşico.

— Taci, copile! zise mătuşa.

Şi, cu o deosebită căldură, îi dă mâna lui Traddles, şi apoi acesta îi întinde mâna lui mister Dick, care, la rândul lui, mi-o întinde pe a sa, după care dau mâna cu Traddles, şi apoi ajungem la uşa bisericii.

În biserică domneşte, desigur, linişte; dar efectul sedativ ce-l are asupra mea nu se deosebeşte întru nimic de acela ce l-ar putea avea un război mecanic de ţesut în funcţiune. Nu mă mai poate linişti nimic.

Tot restul îmi pare un vis mai mult sau mai puţin incoerent.

Un vis în care se face că a venit şi Dora, împreună cu alaiul ei; că îngrijitoarea, ca un adevărat sergent-major, ne aliniază în faţa grilajului, altarului; şi că eu mă întreb, chiar în clipa aceea, de ce oare îngrijitoarele se recrutează întotdeauna dintre femeile cele mai ursuze şi dacă nu cumva temerea prea cuvioasă că s-ar putea lăţi vreo catastrofală molimă de bună dispoziţie determină aşezarea acestor vase cu oţet pe drumul care duce spre ceruri.

Se face că a intrat acum şi preotul, însoţit de paracliser; că s-au strecurat înăuntru câţiva mateloţi şi un număr de cetăţeni, şi că în spatele meu s-a proptit un bătrân marinar, care răspândeşte un puternic miros de rom în biserică; o voce groasă rosteşte începutul slujbei, iar noi toţi ascultăm cu luare-aminte.

Se face că miss Lavinia, care îndeplineşte rolul de domnişoară de onoare supleantă, izbucneşte cea dintâi în plâns, aducând, prin suspinele ei, omagiu memoriei lui Pidger (aşa presupun); că miss Clarissa îi dă sticluţa cu săruri; că Agnes o susţine pe Dora; că în timp ce lacrimile îi şiroiesc pe obraji, mătuşa se sileşte să pară un model de stăpânire de sine; că micuţa Dora tremură toată şi dă răspunsurile cuvenite cu glas scăzut, imperceptibil.

Se face că îngenunchem împreună, cot la cot; că Dora tremură din ce în ce mai puţin, dar continuă s-o ţină de mână pe Agnes tot timpul; că slujba se desfăşoară liniştit şi solemn; că, o dată încheiată, ne uităm unii la alţii cu zâmbetul pe buze şi lacrimi în ochi, schimbăcioşi ca april; că în sacristie tânăra mea nevastă izbucneşte într-un plâns cu hohote după bietul ei papa, după scumpul ei papa.

Se face că-şi revine curând şi că pe rând semnăm cu toţii registrul parohial. Se face că mă duc sus la galerie după Peggotty, ca să semneze şi ea; că Peggotty mă strânge în braţe şi-mi spune că a fost de faţă când s-a cununat biata mama; că totul s-a sfârşit şi că plecăm.

Se face că, foarte mândru şi foarte îndrăgostit, străbat naosul cu drăgălaşa mea soţie la braţ, şi ca prin ceaţă văd oameni, amvoane, statui, strane, cristelniţe, orge şi vitralii, care-mi evocă vagi amintiri din anii îndepărtaţi ai copilăriei, despre biserica de pe meleagurile natale.

Se face că-i aud şoptind în urma noastră ce pereche tânără suntem şi ce frumoasă-i mireasa. Se face că în trăsură, în drum spre casă, suntem cu toţii foarte veseli şi vorbăreţi. Se face că Sophy ne povesteşte că atunci când i s-a cerut lui Traddles autorizaţia de căsătorie (pe care eu i-o încredinţasem), aproape că a leşinat de frică, fiind sigură că a pierdut-o sau că i s-a furat din buzunar. Se face că Agnes râde veselă, iar că Dora e atât de îndrăgostită de Agnes, că nu vrea să se mai despartă de ea şi tot timpul o ţine de mână.

Se face că văd o masă încărcată cu fel de fel de bucate, frumos prezentate şi gustoase, şi cu tot felul de băuturi, din care mă servesc, dar ca în vis, fără a le simţi gustul, căci mă hrănesc, ca să zic aşa, numai din dragoste şi căsătorie, şi nu mai cred în mâncare mai mult decât în orice altceva.

Se face că, în aceeaşi stare de zăpăceală, ţin o cuvântare, fără a şti ce vreau să spun, având însă convingerea fermă că n-am ţinut nici o cuvântare. Se face că ne-am simţit foarte bine şi foarte fericiţi (în vis, bineînţeles); şi se face că Jip a mâncat o bucată de tortă şi i s-a aplecat.

Se face că au sosit, perechea de cai şi trăsura ce-am tocmit şi că Dora se duce să se schimbe. Se face că mătuşa şi miss Clarissa rămân cu noi; că ne plimbăm prin grădină, şi că mătuşa, care la masă a ţinut un adevărat discurs în cinstea mătuşilor Dorei, e mulţumită şi chiar mândră de isprava ei.

Se face că Dora e gata şi că miss Lavinia forfoteşte în jurul ei, neîmpăcându-se cu gândul că va pierde jucărioara care i-a oferit o atât de plăcută bătaie de cap. Se face că Dora îşi aduce aminte, uluită, că a uitat fel de fel de mărunţişuri; şi că toată lumea aleargă în toate părţile ca să i le aducă.

Se face că, în clipa când, în cele din urmă, începe să-şi ia rămas bun, se strâng cu toţii în jurul ei, şi cu panglicuţele, şi culorile lor vii arată ca un strat de flori. Se face că iubita mea e aproape acoperită de flori, şi apoi scapă din mijlocul lor, şi vine râzând şi plângând totodată, să se arunce în braţele mele geloase.

Se face că vreau să-l iau în braţe pe Jip (care urmează să vină cu noi), dar Dora spune că ea trebuie să-l ducă, altminteri Jip ar putea să creadă că, de când s-a măritat, dânsa nu-l mai iubeşte, şi asta i-ar zdrobi inima. Se face că pornim la braţ şi că Dora se opreşte, se uită înapoi şi spune: „Dacă am fost vreodată rea sau nerecunoscătoare cu cineva, vă rog să mă iertaţi!”, şi izbucneşte în lacrimi.

Se face că îşi flutură mânuţa şi că o pornim din nou. Se face că Dora din nou se opreşte şi se uită înapoi şi aleargă la Agnes, şi o sărută şi-şi ia rămas bun de la ea cu mai multă căldură decât de la toţi ceilalţi.

Trăsura se urneşte din loc şi mă trezesc din vis. Cel puţin aşa cred. Lângă mine stă scumpa, scumpa mea nevestică, pe care o iubesc atât de mult!

— Eşti fericit acum, prostuţule, mă întreabă Dora, şi eşti sigur că nu te căieşti?

Am stat deoparte, să văd cum defilează prin faţa mea fantomele acelor zile. Acuma s-au mistuit şi purced cu povestirea.