Capitolul XLV.Mister Dick împlineşte prevestirea mătuşii

Trecuse oarecare vreme de când încetasem să lucrez cu doctorul Strong. Locuind în apropiere, îl vedeam des; şi în două sau trei rânduri am fost cu toţii invitaţii lui la masă sau la ceai. Cătana-Bătrână era permanent cartiruită sub acoperişul doctorului. Nu se schimbase deloc, şi aceiaşi fluturi fără moarte îi fâlfâiau deasupra bonetei.

Ca şi anumite alte mame pe care le-am cunoscut de-a lungul vieţii, missis Markleham era mult mai petrecăreaţă decât fiica ei. Avea nevoie de tot felul de distracţii şi, ca un încercat ostaş ce era, deşi nu asculta decât propriile ei înclinări, pretindea că s-ar jertfi de dragul copilului ei. De aceea, dorinţa doctorului ca Annie să se distreze era deosebit de binevenită pentru această mamă exemplară, care s-a grăbit să aplaude fără nici o rezervă înţelepciunea lui.

Nu încape îndoială că dacă a răscolit rana doctorului, a făcut-o fără să-şi dea seama. Căci mânată, cred, numai de egoism şi de o frivolitate înveterate, care nu rareori se întâlnesc la oamenii mai în vârstă, lăudând foarte entuziastă dorinţa lui de a uşura viaţa Anniei, a întărit temerile lui că ar constitui un obstacol în calea fericirii tinerei sale soţii şi că nu ar exista nici o afinitate între ei.

— Dragul meu, i-a spus doctorului într-o zi, când eram de faţă, îţi dai, fără îndoială, seama că ar fi cam neomenos ca Annie să stea, tot timpul închisă aici.

Doctorul a dat din cap cu bunăvoinţă.

— Când o să fie şi ea de vârsta maică-sii, a urmat missis Markleham, agitând evantaiul, o să fie altceva. Pe MINE mă poţi închide şi într-o temniţă, şi dacă voi găsi acolo societate plăcută şi un pachet de cărţi, nici n-o să mă gândesc să ies. Dar, ştii, eu nu sunt Annie, şi Annie nu-i maică-sa.

— Desigur, desigur, a încuviinţat doctorul.

— Eşti cel mai bun om din lume… nu, iartă-mă, te rog (căci doctorul făcuse un gest dezaprobator), trebuie să-ţi spun şi în faţă aşa cum spun întotdeauna şi în lipsa dumitale, că eşti cel mai bun om din lume; dar, fireşte, n-ai – nu-i aşa că n-ai? – aceleaşi gusturi şi aceleaşi preocupări cu Annie?

— Nu, a spus doctorul mâhnit.

— Nu, fireşte că nu! a urmat Cătana-Bătrână. Să luăm, de pildă, dicţionarul. Ce operă folositoare e un dicţionar! Ce necesară! Înţelesul cuvintelor! Fără doctorul Johnson17 şi alţii ca el, am fi fost azi în situaţia de a spune pat în loc de maşină de gofrat. Dar nu putem cere ca pe Annie să o intereseze un dicţionar – mai ales în pregătire – nu-i aşa?

Doctorul a clătinat din cap.

— Şi tocmai de aceea preţuiesc atât de mult grija pe care i-o porţi, a continuat missis Markleham, bătându-l pe umăr cu evantaiul închis. Asta dovedeşte că, spre deosebire de mulţi alţi oameni în vârstă, nu crezi că pe umeri tineri se pot găsi capete de bătrâni. Ai studiat caracterul fetei mele şi l-ai înţeles. Asta-i ce-mi place la dumneata!

Mi s-a părut că până şi chipul calm şi răbdător al doctorului Strong a trădat o oarecare neplăcere când l-a copleşit cu aceste complimente.

— De aceea, dragă doctore, a urmat Cătana-Bătrână, bătându-l afectuos pe umăr, poţi conta pe mine în orice moment. Sunt gata să mă duc cu Annie la Operă, la concerte, la expoziţii, oriunde; şi niciodată n-ai să mă vezi obosită. Datoria, dragă doctore, mai presus de orice pe lume!

Şi se ţinea de cuvânt. Era dintre oamenii care nu se mai satură de distracţii, şi niciodată n-a şovăit nici o clipă în stăruinţa şi devotamentul ei. Rareori se întâmpla să citească gazeta (în fiecare zi se aşeza în fotoliul cel mai moale din toată casa, şi timp de două ceasuri citea gazeta cu ajutorul lornionului) fără să găsească vreun spectacol pe care era sigură că Annie ar vrea să-l vadă. Zadarnic protesta Annie că era sătulă de atâtea spectacole. Maică-sa o repezea de fiece dată:

— Ascultă, Annie dragă, nu mă îndoiesc nici un moment că eşti o femeie cu judecată; dar trebuie să-ţi spun, draga mea, că nu ştii să apreciezi cum se cuvine bunătatea doctorului Strong.

De cele mai multe ori îi vorbea, astfel în prezenţa doctorului, şi mi se pare că pentru Annie acesta era un motiv ca să-şi retragă obiecţiile, atunci când avea vreuna. Dar în general se lăsa în voia maică-sii şi se ducea oriunde voia Cătana-Bătrână.

Acuma numai rareori se întâmpla să le însoţească mister Maldon. Se întâmpla uneori ca mătuşa şi Dora să fie poftite să meargă cu ele şi să primească. Alteori n-o invitau decât pe Dora. A fost o vreme când nu mi-ar fi plăcut să se ducă împreună, dar discuţia purtată în noaptea aceea în biroul doctorului risipise neîncrederea mea. Eram convins că doctorul avea dreptate şi nu mai nutream nici o bănuială.

Uneori, când se întâmpla să fie singură cu mine, mătuşa îşi freca nasul şi-mi spunea că nu pricepe ce se petrece cu ei, şi adăuga c-ar dori să-i ştie mai fericiţi; nu era deloc de părere că marţiala noastră prietenă (aşa-i zicea Cătanei-Bătrâne) ar contribui câtuşi de puţin la ameliorarea situaţiei. Mătuşa era de părere că „marţiala noastră prietenă dacă şi-ar tăia fluturii de la bonetă şi i-ar dărui unor coşari de 1 Mai ar fi un semn c-a început să-i vină mintea la cap”.

Mătuşa avea însă o încredere neclintită în mister Dick. Omul ăsta, spunea ea, cu siguranţă că are o idee în cap; şi dacă ar izbuti s-o prindă o dată într-un colţ, căci pentru el asta era cea mai mare greutate, s-ar afirma în chip cu totul remarcabil.

Fără a avea habar de această prevestire, mister Dick se situa mai departe pe aceeaşi poziţie în raport cu doctorul şi cu missis Strong. Nu părea să facă nici un progres, nici să dea înapoi. Ai fi zis că îşi fixase temeliile pe terenul iniţial, ca o clădire; şi trebuie să mărturisesc că nu credeam că se va urni vreodată, aşa după cum n-aş fi crezut vreodată că o clădire s-ar putea urni din loc.

Dar într-o seară, la vreo câteva luni după ce mă căsătorisem, m-am trezit că mister Dick îşi vâră capul pe uşa salonului, unde şedeam singur şi scriam (Dora, împreună cu mătuşa, se dusese să ia ceaiul cu cele două păsărele), şi că, tuşind cu tâlc, îmi spuse:

— Teamă mi-e, Trotwood, că te-aş stingheri dacă te-aş ruga să stai puţin de vorbă cu mine.

— Câtuşi de puţin, mister Dick, i-am spus. Poftim intraţi!

— Trotwood, mi-a spus mister Dick, ducându-şi degetul la nas, după ce ne-am strâns mâna. Înainte de a mă aşeza, aş vrea să-ţi comunic ceva. O cunoşti pe mătuşa ta?

— Întrucâtva, i-am răspuns.

— E cea mai extraordinară femeie din lume, sir!

După ce mi-a dat această veste, care a izbucnit din el ca din puşcă, mister Dick, mai serios ca de obicei, a luat loc şi s-a uitat la mine.

— Acum, băiete, mi-a zis mister Dick, am să-ţi pun o întrebare.

— Şi mai multe, dacă doriţi, i-am spus.

— Ce sunt eu pentru dumneata? m-a întrebat mister Dick, încrucişând braţele.

— Un vechi şi scump prieten, i-am spus.

— Mulţumesc, Trotwood! mi-a răspuns mister Dick radios şi întinzându-mi foarte vesel mâna. Dar ceea ce voiam eu, băiete, a urmat, reluându-şi aerul grav, era să-mi spui ce crezi despre mine în privinţa asta, şi şi-a dus mâna la frunte.

Nu ştiam ce să-i răspund, dar mi-a venit într-ajutor rostind un singur cuvânt:

— Slab! mi-a zis mister Dick.

— Cam aşa, i-am răspuns şovăitor.

— Întocmai! a strigat mister Dick, care părea foarte încântat de răspunsul meu. Vezi, Trotwood, când au luat ceva din zăpăceala ce domnea în capul ştii cui şi au trecut-o ştii unde, s-a întâmplat că…

Mister Dick şi-a rotit cu mare repeziciune, de mai multe ori, mâinile una în jurul celeilalte, până s-au ciocnit, şi apoi iar le-a rotit, ca să sugereze zăpăceala.

— Cam aşa ceva mi-au făcut. Ei?

Am încuviinţat dând din cap, şi dânsul a făcut la fel.

— Pe scurt, băiete, mi-a şoptit mister Dick, sunt cam sărac cu duhul.

Aş fi vrut să aduc unele amendamente acestei concluzii, dar m-a oprit.

— Da, asta sunt! Dânsa zice că nu. Nici nu vrea să audă de aşa ceva; dar ştiu că sunt. Dacă nu mi-ar fi sărit în ajutor ca o adevărată prietenă, de mult aş fi fost zăvorât şi de mulţi ani de zile aş fi dus o viaţă îngrozitoare. Dar o să am eu grijă de ea! Nu cheltuiesc nici o para din banii câştigaţi cu copierea actelor. Îi strâng într-o casetă. Mi-am făcut şi testamentul. Ei îi las totul. O să aibă avere… onoruri!

Mister Dick şi-a scos batista şi şi-a şters ochii. După aceea a împăturit-o cu mare băgare de seamă, a presat-o între palme, a pus-o la loc, în buzunar, ca şi cum o dată cu batista ar fi băgat-o în buzunar şi pe mătuşa.

— Ascultă, Trotwood, eşti cărturar, mi-a zis mister Dick. Eşti un cărturar foarte iscusit. Ştii ce om învăţat, ce mare om e doctorul. Ştii ce frumos m-a primit întotdeauna. Nu e mândru, cu toată înţelepciunea lui. E modest, modest şi smerit până şi faţă de bietul Dick, care-i sărac cu duhul şi nu ştie nimic. I-am scris numele pe o bucată de hârtie şi l-am trimis pe sfoară în sus până la zmeu, când plutea în văzduh, printre ciocârlii. Şi zmeul s-a bucurat să-l primească, sir, şi, mulţumită lui, cerul s-a luminat şi mai tare!

I-am făcut o mare plăcere spunându-i din toată inima că doctorul era vrednic de cel mai adânc respect şi de cea mai mare stimă.

— Şi frumoasa lui soţie e o stea, a zis mister Dick. O stea strălucitoare! Am văzut-o strălucind, sir! Însă, a continuat mister Dick apropiindu-şi scaunul de-al meu, punând mâna pe genunchiul meu, sunt nori, sir… nori.

Îngrijorării ce i se citea pe faţă i-am răspuns afectând şi eu un aer îngrijorat şi dând din cap.

— Dar ce fel de nori? a urmat mister Dick.

S-a uitat atât de fix în ochii mei, străduindu-se să înţeleagă, încât mi-am dat silinţa să-i răspund desluşit şi încet, ca şi cum aş fi dat o lămurire unui copil:

— Există între ei o neînţelegere nenorocită, i-am zis. Un motiv blestemat care-i desparte. Nu ştiu ce e. O fi poate în legătură cu deosebirea de vârstă. Sau poate că îşi are izvorul în te miri ce.

Când am încheiat, mister Dick, care, după fiecare din aceste propoziţii, încuviinţase din cap îngândurat, a rămas nemişcat, reflectând şi chibzuind, cu ochii aţintiţi asupră-mi şi cu mâna pe genunchiul meu.

— Nu cumva doctorul e supărat pe ea, Trotwood? m-a întrebat după câtva timp.

— Nu. O adoră.

— Atunci, am descoperit eu pricina, băiete! a exclamat mister Dick.

Bucuria subită cu care m-a bătut cu palma peste genunchi şi cu care s-a lăsat pe speteaza scaunului, cu sprâncenele ridicate la maximum, m-a făcut să-l socotesc mai scrântit ca de obicei. Dar brusc a redevenit serios şi, aplecându-se iar înainte, a scos foarte ceremonios batista, ca şi cum într-adevăr ar fi reprezentat o imagine a mătuşii, şi mi-a zis:

— Cea mai extraordinară femeie din lume, Trotwood? De ce oare n-a făcut dânsa nimic ca să dreagă lucrurile?

— E o chestiune prea spinoasă şi prea delicată ca să se poată amesteca cineva, i-am răspuns.

— Eşti un cărturar iscusit, mi-a întors mister Dick, atingându-mă, cu degetul. De ce oare n-a făcut nici el nimic?

— Pentru acelaşi motiv.

— Atunci, am descoperit eu pricina, băiete! a repetat mister Dick.

Şi, mai încântat ca înainte, s-a ridicat în picioare în faţa mea, a dat din cap şi s-a bătut cu pumnii în piept, de am crezut că o să-şi piardă răsuflarea.

— Un biet nenorocit, cu o scrânteală la cap, a urmat mister Dick, un nerod, un sărac cu duhul (persoanele prezente… cunoşti expresia), şi din nou s-a bătut cu pumnul în piept, ar putea să facă ceea ce n-au fost în stare să facă atâţia oameni, înţelepţi. O să-i împac, băiete! O să încerc. Pe mine n-au să se supere. Pe mine n-au să mă respingă. Şi dacă o ieşi prost, mie îmi vor trece cu vederea. Nu-s decât mister Dick. Şi cine se sinchiseşte de ce spune mister Dick? Dick nu contează! Pff!

Şi a suflat uşor, cu dispreţ, parcă spre a se sufla pe sine de pe faţa pământului.

În clipa aceea am auzit trăsura cu care se întorceau acasă mătuşa şi Dora oprind la poarta grădinii, dar din fericire izbutise să-mi destăinuiască esenţa secretului său.

— Nici o vorbă, băiete! mi-a şoptit el. Lasă să cadă ocara asupra lui Dick… Dick cel sărac cu duhul… Dick cel nebun. De câtva timp mi se părea c-am să găsesc dezlegarea, şi acuma chiar am găsit-o. După cele ce mi-ai spus, sunt sigur c-am găsit-o! Straşnic!

Mister Dick n-a mai suflat nici un cuvânt despre treaba asta; şi în jumătatea de ceas care a urmat, s-a transformat (spre marea uimire a mătuşii) într-un adevărat aparat de semnalizare de la distanţă, ca să mă implore să păstrez cel mai strict secret.

Spre mirarea mea, vreme de două sau trei săptămâni n-am mai auzit nimic în această privinţă, deşi mă interesa să cunosc rezultatul străduinţelor sale; căci concluzia lui reflecta o ciudată licărire de bun-simţ, fără a mai vorbi de bunătate, fiindcă de bunătate dădea mereu dovada. În cele din urmă, ţinând seama de nestatornicia şi confuzia ce domnea în mintea lui, am început să cred că uitase sau renunţase la planurile sale.

Într-o după-amiază senină, Dora neavând chef să iasă, m-am dus împreună cu mătuşa la căsuţa doctorului. Era toamnă şi nu aveau loc dezbateri parlamentare, care să otrăvească atmosfera curată a amurgului; şi-mi amintesc că frunzele pe care le călcam în picioare miroseau întocmai ca grădina noastră din Blunderstone şi că vechile mâhniri se risipeau purtate parcă pe aripile vântului care suspina.

Când am ajuns la căsuţa doctorului, începuse să se însereze. Missis Strong tocmai ieşea din grădină, unde mister Dick, cu briceagul în mână, îi ajuta grădinarului să ascută nişte pari. Doctorul avea pe cineva în biroul lui; dar missis Strong ne-a spus că nu va mai zăbovi mult şi ne-a rugat să-l aşteptăm. Am urmat-o în salon şi ne-am aşezat lângă fereastra care se întuneca. Fiind vechi prieten şi buni vecini, vizitele noastre se desfăşurau fără nici un fel de ceremonie.

Nu trecuseră decât câteva minute de când ne aşezasem, când iată că missis Markleham, căreia îi plăcea să se agite, a dat buzna în salon, cu ziarul în mână şi gâfâind:

— Vai, pentru numele lui Dumnezeu, Annie, a exclamat, de ce nu mi-ai spus că era cineva în birou?!

— Dragă mamă, i-a răspuns Annie foarte liniştită, de unde să ghicesc eu că matale ai vrea să ştii?

— Cum să nu vreau să ştiu? i-a întors missis Markleham, prăbuşindu-se pe sofa. De când sunt n-am tras o asemenea spaimă!

— Ai fost în birou, mamă? a întrebat-o Annie.

— Am fost în birou, draga mea! i-a răspuns missis Markleham înţepată. Am fost! Şi am dat peste bietul doctor… puteţi să vă închipuiţi, miss Trotwood, şi dumneata, David, cum m-am simţit… care tocmai îşi dicta testamentul.

Fiica ei, care privea pe fereastră, s-a întors repede.

— Tocmai asta făcea, dragă Annie, a repetat missis Markleham, întinzându-şi ziarul în poală ca o faţă de masă şi ciocănindu-l cu degetele. Îşi dicta testamentul. Ce dragoste şi ce spirit de prevedere! Trebuie neapărat să vă spun cum s-au petrecut lucrurile! Trebuie să vă spun, ca să nu-l nedreptăţesc, dragul de el, că, zău, e un om tare cumsecade! Poate ştiţi şi dumneavoastră miss Trotwood, că în casa asta nu se aprinde o lumânare până nu-ţi ies ochii din cap chiorându-te să citeşti gazeta. Şi că în toată casa nu se găseşte un fotoliu în care să poţi citi în tihnă gazeta, ca în birou. Asta m-a făcut să mă duc în birou, unde am văzut lumina aprinsă. Am deschis uşa. Împreună cu doctorul se aflau doi liber-profesionişti, se vedea cât de colo că erau oameni de lege, şi toţi trei stăteau în jurul mesei. Doctorul, drăguţul de el, ţinea un condei în mână. „Atunci asta exprimă limpede, a zis doctorul – ia aminte, Annie dragă, la aceste cuvinte – atunci asta exprimă foarte limpede încrederea ce o am în missis Strong şi îi asigură întreaga succesiune, fără nici o rezervă?” Unul dintre domnii ăia a întărit: „Întreaga succesiune, fără nici o rezervă”. Când am auzit una că asta, cu emoţia firească a unei mame, am exclamat: „Vai, Doamne, vă rog să mă iertaţi!” M-am împiedicat de prag şi am fugit pe coridorul îngust ce ducea la cămară.

Missis Strong a deschis uşa şi a ieşit pe verandă, unde a rămas în picioare, rezemată de un stâlp.

— Spuneţi şi dumneavoastră, miss Trotwood, spune şi dumneata, David, a zis missis Markleham urmărind-o maşinal cu privirea pe fiica ei, nu-ţi creşte inima când vezi un om la vârsta doctorului Strong, capabil să facă un asemenea lucru? Se vede acuma câtă dreptate am avut. Când doctorul Strong a venit să-mi facă o vizită foarte măgulitoare şi mi-a cerut mâna fiicei, i-am zis lui Annie: „Draga mea, nu încape nici o îndoială pentru mine că, pentru a-ţi asigura viitorul, doctorul Strong o să facă mai mult chiar decât a făgăduit.”

În clipa aceea a sunat clopoţelul şi am auzit paşii celor doi străini care plecau.

— E gata, desigur, a spus Cătana-Bătrână după ce a tras cu urechea. Drăguţul de el, şi-a pus semnătura şi pecetea, a perfectat documentul şi s-a liniştit. Să fie într-un ceas bun! Ce om înţelept! Annie dragă, mă duc în birou să-mi citesc gazeta, căci nu-mi găsesc liniştea până ce nu aflu toate noutăţile. Miss Trotwood, David, poftiţi să-l vedeţi pe doctor.

Când am pornit în urma ei spre birou, am băgat de seamă că mister Dick se afla şi el în partea întunecată a odăii şi că tocmai îşi închidea briceagul; şi îmi amintesc că mătuşa şi-a frecat furioasă nasul, ca să-şi exteriorizeze într-un fel antipatia ce o nutrea faţă de marţiala noastră prietenă; dar cine a intrat mai întâi în birou, sau cum a ajuns missis Markleham de s-a aşezat într-o clipită în fotoliul ei, sau cum s-a întâmplat de-am rămas în prag cu mătuşa (afară doar dacă dânsa, care avea privirea mai ageră, nu m-o fi oprit), chiar dacă am ştiut vreodată, am uitat cu desăvârşire. Ceea ce ştiu e că, înainte ca el să ne fi zărit, l-am văzut pe doctor cum şedea la masă, printre volumele mari in-folio pe care le îndrăgea, cu capul sprijinit în mâini. Că în aceeaşi clipă am văzut-o pe missis Strong strecurându-se în odaie, tremurând toată. Că mister Dick o ducea de braţ. Că mister Dick şi-a pus cealaltă mână pe umărul doctorului, care s-a uitat la el cu o privire rătăcită. Că, în timp ce doctorul îşi întorcea capul, soţia sa a căzut în genunchi, la picioarele lui, implorându-l cu mâinile ridicate şi îndreptându-şi asupra lui privirea aceea de neuitat, care mi-a rămas gravată în minte pe vecie. Că missis Markleham, văzând această scenă, a lăsat să-i cadă ziarul şi s-a uitat fix la ei, cu un cap care ai fi zis că era o mască menită să împodobească prora unei corăbii ce urma să fie botezată „Uimirea”.

Blândeţea doctorului, precum şi mirarea lui, demnitatea pe care şi-a păstrat-o soţia sa în ruga ei fierbinte, participarea binevoitoare a lui mister Dick şi seriozitatea cu care mătuşa a exclamat: „Să mai spună cineva că omul acesta e nebun!” (exprimându-şi satisfacţia că-l salvase de la pacostea ce-l ameninţase), toate astea nu-mi apar ca o amintire, ci parcă le văd şi le aud în timp ce scriu.

— Doctore! a zis mister Dick. E ceva care nu merge. Ce anume? Ia te uită aici!

— Annie! a strigat doctorul. Nu sta la picioarele mele, iubito!

— Ba da! i-a răspuns dânsa. Şi vă rog, vă implor din tot sufletul să nu părăsească nimeni odaia. O, tu, care-mi eşti soţ şi părinte, rupe această prelungă tăcere. Trebuia să-mi destăinuieşti ce anume s-a strecurat între noi.

Missis Markleham, care între timp îşi recăpătase graiul, vibrând de indignare maternă şi rănită în orgoliul ei de familie, şi-a mustrat fiica:

— Dacă nu vrei să mă scoţi din sărite, Annie, ridică-te imediat, Annie, şi nu ne face de râs neamul, umilindu-te în halul ăsta!

— Degeaba-mi vorbeşti, mamă, i-a răspuns Annie, căci eu către soţul meu mi-am îndreptat ruga, şi dumneata n-ai nici un cuvânt aici!

— Nici un cuvânt! a exclamat missis Markleham. Eu, nici un cuvânt! Fata asta şi-a pierdut minţile! Daţi-mi, vă rog, un pahar cu apă!

Eram prea absorbit de scena dintre doctor şi, soţia lui ca să dau vreo urmare acestei cereri, care, de altfel, n-a impresionat pe nimeni, aşa că missis Markleham a continuat să gâfâie, să caşte ochii şi să-şi facă vânt cu evantaiul.

— Annie! a zis doctorul, apucând-o afectuos de mâini. Draga mea! Dacă de-a lungul anilor în căsnicia noastră au intervenit unele schimbări inevitabile, nu e vina ta. Vina toată o port eu şi numai eu. Dar dragostea, admiraţia şi respectul meu sunt neschimbate. Vreau să fii fericită. Te iubesc şi te stimez cu adevărat. Ridică-te, Annie, te rog!

Dar nu s-a ridicat. După ce l-a privit un răstimp s-a aplecat şi mai mult, şi, după ce i-a cuprins genunchiul cu braţul, şi-a lăsat capul pe el şi a spus:

— Dacă printre cei de faţă am vreun prieten care poate să spună un cuvânt în apărarea mea sau a soţului meu în această privinţă; dacă am aici vreun prieten care poate să dea glas bănuielilor care câteodată şi-au făcui loc şi în inima mea; dacă am aici vreun prieten care-l cinsteşte pe soţul meu sau care cât de cât a ţinut la mine vreodată, şi dacă ştie ceva, orice ar fi, care ar putea să mijlocească între noi, îl conjur să vorbească!

A urmat o tăcere adâncă. După câteva clipe de şovăire penibilă, am rupt tăcerea:

— Missis Strong, am început, cunosc o împrejurare pe care doctorul Strong m-a rugat stăruitor să n-o divulg şi pe care până în seara asta n-am divulgat-o nimănui. Dar cred că a venit momentul când să n-o divulg ar fi să înţeleg greşit discreţia care mi-a fost impusă, cu atât mai mult cu cât rugămintea dumitale mă dezleagă de făgăduiala dată.

Dânsa şi-a întors faţa spre mine o clipă şi mi-am dat seama că aveam dreptate. N-aş fi putut rezista privirii ei atât de rugătoare, chiar dacă asigurarea pe care mi-ar fi dat-o ar fi fost mai puţin convingătoare.

— Pacea căminului nostru, mi-a zis, stă poate în mâinile dumitale. Am toată încrederea că nu vei lăsa nimic deoparte. Ştiu dinainte că nimic din ceea ce dumneata sau alţii ar putea spune nu va umbri nobleţea sufletească a soţului meu. Să nu cauţi să mă cruţi, chiar dacă ţi s-ar părea că ar fi ceva care m-ar putea afecta. După aceea, voi spune şi eu tot ce am spus în faţa lui şi în faţa lui Dumnezeu.

În urma acestei rugăminţi stăruitoare, n-am mai cerut voie doctorului şi, fără a trunchea adevărul, ci doar îndulcind puţin grosolănia lui Uriah Heep, am povestit cu simplitate scena ce s-a desfăşurat în noaptea aceea de pomină în încăperea în care ne aflam acum. Cum a holbat ochii missis Markleham în tot timpul naraţiunii şi cum, în mai multe rânduri, mi-a întrerupt expunerea cu exclamaţii zgomotoase, stridente, nu sunt în stare să descriu.

Când am sfârşit, Annie a rămas câteva clipe tăcută, cu capul plecat, cum am amintit mai înainte. După aceea, a luat mâna doctorului (care şedea în aceeaşi poziţie în care se afla când am intrat), a dus-o la inimă şi a sărutat-o. Mister Dick i-a ajutat binişor să se ridice; şi stând în picioare, sprijinindu-se de braţul lui, dânsa a început să vorbească, cu ochii aţintiţi asupra soţului ei, de la care nu şi-a întors privirea nici o singură dată.

— Am să vă mărturisesc tot, a început ea cu glas scăzut, pe un ton blând şi supus, absolut tot ce s-a petrecut în sufletul meu de când m-am căsătorit. Acum, după ce am aflat ce am aflat, n-aş mai putea trăi dac-aş ascunde ceva.

— Nu, Annie, i-a spus blajin doctorul, niciodată nu m-am îndoit de tine, copila mea. Nu-i nevoie. Zău, nu-i nevoie, draga mea.

— Ba e neapărată nevoie, i-a răspuns ea pe acelaşi ton ca mai înainte, ba e neapărată nevoie să-mi deschid inima în faţa acestui model de mărinimie şi credinţă, pe care, martor mi-e cerul, l-am iubit şi l-am venerat tot mai mult, an de an, zi cu zi.

— Într-adevăr, s-a amestecat în vorbă missis Markleham, dacă credeţi că am şi eu oarecare discernământ…

— Aşa ceva n-ai avut tu niciodată, intriganto! a comentat în şoaptă mătuşa, indignată.)

—… atunci fie-mi îngăduit să spun că n-are nici un rost să intri în asemenea amănunte.

— În această privinţă, mamă, nu poate să hotărască nimeni altul decât soţul meu, i-a răspuns Annie, fără a-şi desprinde privirea de la dânsul, şi el mă va asculta. Dacă voi spune cumva unele lucruri care or să te facă să suferi, te rog, mamă, să mă ierţi. Am suferit şi eu de multe ori, şi vreme îndelungată.

— Nemaiauzit! a bolborosit missis Markleham.

— Încă de când eram foarte mică, a zis Annie. De când eram copil, primele mele cunoştinţe de tot felul au fost indisolubil legate de un prieten şi un dascăl plin de răbdare – prietenul răposatului taică-meu – care totdeauna mi-a fost foarte drag. Nu-mi pot… aminti, de nici un lucru din câte ştiu fără a-mi aduce aminte de dânsul. Mi-a îmbogăţit mintea cu cele dintâi comori, cărora le-a dat pecetea personalităţii lui. Cred că toate aceste cunoştinţe, dacă le-aş fi primit din alte mâini, nu mi-ar fi fost atât de preţioase şi folositoare.

— Pe maică-sa o uită cu desăvârşire! a izbucnit missis Markleham.

— Nu, mamă, a spus Annie, arăt numai ce a însemnat el pentru mine. Trebuie să fac acest lucru. După ce am mai crescut, a continuat să ocupe acelaşi loc în viaţa mea. Eram mândră de interesul ce mi-l purta; mă lega de el un sentiment de profundă recunoştinţă. Îmi vine greu să spun cum îl socoteam, ca pe un părinte, ca pe un îndrumător, ca pe unul de a cărui laudă mă bucuram mai presus de orice, sau ca pe unul în care aş fi avut încredere deplină chiar de m-aş fi îndoit de omenirea întreagă. Ştii bine, mamă, cât de tânără şi lipsită de experienţă eram atunci când, pe neaşteptate, mi l-ai prezentat ca pe un pretendent.

— Episodul ăsta l-am povestit eu de vreo cincizeci de ori celor aici de faţă! a intervenit missis Markleham.

— Atunci ţine-ţi limba, pentru numele lui Dumnezeu, şi nu-l mai repeta! a mormăit mătuşa.)

— Schimbarea era atât de mare, la început pierderea mi s-a părut atât de grea, a urmat Annie pe acelaşi ton şi cu privirea aţintită asupra lui, încât am fost tulburată şi abătută. Nu eram decât o fetiţă; şi când s-a petrecut această schimbare fundamentală în poziţia acestui om, pe care atâta vreme îl luasem drept pildă, cred că am fost tare mâhnită. Dar nimic nu-i mai putea reda locul dinainte; şi am fost mândră că mă socotea vrednică de el, şi aşa ne-am căsătorit.

— La Saint Alphage, din Canterbury, a precizat missis Markleham.

— Dracu s-o ia! a zis mătuşa. Defel nu vrea să tacă!)

— Niciodată nu m-am gândit la avantajele lumeşti pe care mi le-ar putea aduce soţul meu, a urmat Annie, roşind la faţă. Asemenea gânduri meschine nu şi-au aflat nicicând vreun loc în inima-mi tânără. Te rog, mamă, să mă ierţi dacă am să spun că dumneata ai fost cea dintâi care mi-ai atras atenţia că s-ar putea găsi unii oameni care să ne înjosească, şi pe mine, şi pe el, cu asemenea ticăloase bănuieli.

— Eu! a strigat missis Markleham.

— Desigur că tu, a comentat mătuşa, şi de vina asta nu scapi fluturând evantaiul, marţiala mea prietenă!)

— A fost întâia oară că m-am simţit nefericită în noua mea existenţă, a spus mai departe Annie. A fost cauza primară a tuturor clipelor nefericite pe care le-am trăit după aceea. În ultima vreme acestea s-au înmulţit în aşa măsură, că nu le mai pot număra, dar nu din pricina pe care o presupui – o, scumpul meu soţ mărinimos – căci în sufletul meu nu dăinuieşte nici un gând, nici o amintire, nici o nădejde care să nu fie indisolubil legată de tine.

Şi-a ridicat privirea, şi-a împreunat mâinile şi mi s-a părut frumoasă şi sinceră ca un duh. Şi începând din acest moment doctorul s-a uitat ţintă la ea, aşa cum şi dânsa se uita ţintă la el.

— Mama n-are nici o vină, a urmat Annie, sunt sigură că niciodată nu ţi-a cerut cu gând rău ceva pentru sine, dar când am văzut câte cereri nesăbuite îţi erau prezentate în numele meu; când am văzut cum erai speculat în numele meu; când am văzut cât de darnic şi generos erai şi că mister Wickfield, care era atât de preocupat de bunul mers al treburilor tale, se arăta nemulţumit, prima intuiţie că asupra mea ar putea să plutească josnica bănuială că mi-aş vinde dragostea şi că tu ai cumpăra-o m-a izbit ca un ultragiu şi ca o nemeritată ruşine, pe care te sileam să le înduri alături de mine. Nu vă pot spune ce însemna – şi mama nici nu-şi poate închipui – să fii tot timpul obsedată de gândul acesta îngrozitor, deşi ştiam prea bine în adâncul inimii că în faţa altarului, în ziua cununiei, fusese încoronată dragostea şi mândria vieţii mele!

— Asta-i recunoştinţa cu care te alegi când porţi de grijă familiei! s-a căinat missis Markleham, cu ochii plini de lacrimi. Mai bine ar fi fost să fiu rece şi nepăsătoare ca un turc.

— Îmi pare rău şi mie, şi să fi rămas în ţara de baştină! a bombănit mătuşa.)

— Tocmai în vremea aceea mama s-a arătat mai grijulie de soarta vărului meu Maldon. Ţineam mult la el, a urmat dânsa cu glas scăzut, dar fără şovăire. Ne-am îndrăgit cândva, în copilărie. Dacă nu s-ar fi întâmplat ca împrejurările să se schimbe, aş fi ajuns, poate, să-mi închipui că-l iubeam cu adevărat, şi m-aş fi măritat cu el, şi aş fi fost tare nefericită. Căci într-o căsnicie nici că se poate mai mare pacoste decât deosebirea de gusturi şi păreri.

În timp ce ascultam cu cea mai mare luare-aminte cele ce au urmat, am meditat asupra acestor cuvinte, ca şi cum ar fi prezentat un deosebit interes sau ar fi avut nu ştiu ce valoare practică pe care n-o puteam desluşi. „Căci într-o căsnicie nici că se poate mai mare pacoste decât deosebirea de gusturi şi păreri…”, „nici că se poate mai mare pacoste decât deosebirea de gusturi şi păreri…”

— Nu aveam nimic comun, a urmat Annie. De mult mi-am dat seama de lucrul acesta. Dacă n-aş avea motive mai temeinice de a fi recunoscătoare soţului meu, ar trebui să-i port recunoştinţă pentru că m-a ferit de consecinţele primului impuls greşit al inimii mele neştiutoare.

Stătea nemişcată în faţa doctorului şi vorbea cu o seriozitate emoţionantă. Şi totuşi vocea îi era la fel de calmă ca şi până atunci.

— În timp ce dânsul aştepta să profite de generozitatea ta, care, dragul meu, s-a manifestat cu atâta mărinimie, iar eu mă perpeleam în ipostaza de femeie interesată în care mă aflam pusă, eram de părere că i-ar fi stat mai bine să se descurce singur. Eram de părere că, de aş fi fost în locul lui, aş fi încercat să fac acest lucru cu preţul oricăror sacrificii. Dar n-am avut o părere proastă despre el până în seara când a plecat spre India. În seara aceea mi-am dat seama că-i un om făţarnic şi nerecunoscător. Am desluşit atunci un tâlc nou în privirea scrutătoare cu care mă urmărea mister Wickfield. Mi-am dat seama pentru întâia oară de sinistra bănuială ce plana asupra vieţii mele.

— Bănuială, Annie? a exclamat doctorul. Nu, nu, nu!

— Ştiu, iubitul meu soţ, că în mintea ta nu s-a strecurat niciodată vreo bănuială! Şi în seara aceea, când am venit la tine să-mi descarc sufletul de durerea şi ruşinea ce-l apăsau, cu gândul că trebuie să-ţi spun că, sub propriul tău acoperiş, o rudă de a mea, căreia, de dragul meu, îi făcuseşi numai bine, cutezase să-mi spună cuvinte pe care nu s-ar fi cuvenit să le rostească nici de aş fi fost o ticăloasă şi o interesată, cum mă socotea el… În seara aceea, mintea s-a răzvrătit şi a respins ruşinea de care m-ar fi acoperit măcar şi relatarea acelor cuvinte. Ele mi-au pierit de pe buze, şi din ceasul acela nu le-am mai rostit niciodată.

Mormăind ceva, missis Markleham s-a lăsat pe speteaza fotoliului şi s-a ascuns îndărătul evantaiului, de parcă ar fi avut de gând să nu se mai arate niciodată.

— Din seara aceea n-am mai schimbat nici o vorbă cu el decât în prezenţa ta; şi atunci numai ca să evit această explicaţie. Au trecut ani de când a aflat din gura mea cum e privit în casa asta. Demersurile ce le-ai făcut, fără ştirea mea, pentru avansarea lui, şi pe care apoi, ca să-mi prilejuieşti o surpriză şi o plăcere, mi le-ai destăinuit, n-au făcut, crede-mă, decât să-mi pară şi mai apăsătoare nefericirea şi taina mea.

Deşi doctorul s-a străduit din răsputeri s-o oprească, dânsa s-a lăsat binişor la picioarele lui şi, ridicând către el ochii plini de lacrimi, a spus:

— Nu-mi vorbi, nu încă! Lasă-mă să-ţi mai spun ceva! Nu ştiu dacă am greşit sau nu, dar dacă ar fi să reîncep, aş face, cred, la fel. Niciodată nu vei putea înţelege ce a însemnat pentru, mine să-ţi fiu credincioasă cu vechile noastre amintiri, să ştiu că s-ar putea găsi oameni atât de răi încât să presupună că mi-am vândut sinceritatea şi să trăiesc în împrejurări care în aparenţă întăreau această presupunere. Eram foarte tânără şi n-aveam cu cine mă sfătui. Între maică-mea şi mine a dăinuit întotdeauna un adânc dezacord în tot ce te privea. Dacă m-am închis în mine şi am ascuns insulta ce mi-a fost adusă, am făcut-o numai din respect pentru tine şi pentru că ţineam atât de mult să mă stimezi.

— Annie, sufleţelul meu neprihănit, scumpa mea fetiţă! a exclamat doctorul.

— Încă puţin! Doar câteva cuvinte! Mă gândeam c-ar fi fost atâtea altele cu care te-ai fi putut însura şi care nu ţi-ar fi adus atâtea belele şi supărări pe cap şi care ţi-ar fi făcut un cămin mai vrednic. Îmi ziceam că mai bine ar fi fost să fi rămas eleva ta, aş putea zice aproape copila ta. Mă gândeam că nu sunt la înălţimea culturii şi înţelepciunii tale. Dacă toate acestea m-au împins să mă închid în mine (cum de fapt m-am închis), cu toate că ar fi trebuit să ţi le destăinuiesc pe toate, am făcut-o pentru că te respectam atât de mult şi pentru că nutream nădejdea că va veni o zi când îmi vei putea acorda stima ta.

— Ziua aceea, Annie, a început de mult, şi, draga mea, nu poate să-i urmeze decât o noapte, una, singură şi lungă, i-a zis doctorul.

— Încă un cuvânt! mai târziu mi-am pus în gând – mi-am pus serios în gând şi am luat hotărârea – să port întreagă povara netrebniciei omului cu care te-ai purtat cu atâta mărinimie. Şi acum vreau să-ţi mai spun, prietene scump, care te-ai dovedit a fi cel mai bun dintre toţi prietenii, un singur cuvânt! Am desluşit astă-seară pricina schimbării pe care cu atâta durere şi mâhnire am observat-o la tine în ultimul timp şi pe care uneori am pus-o în legătură cu vechile mele temeri, iar alteori, pe seama unor vagi presupuneri mai apropiate de adevăr; şi întâmplător tot astă-seară am cunoscut întreaga măsură a încrederii ce-ai avut-o în mine, în ciuda greşelii mele. Oricâtă dragoste şi devotament ţi-aş da în schimb, nu pot nădăjdui că vor fi vreodată în stare să mă facă vrednică de nepreţuita ta încredere; dar cele ce am aflat acum mă îndrituiesc să ridic ochii spre chipul tău drag, venerat ca al unui părinte, iubit ca al unui soţ, cinstit din anii copilăriei ca al unui prieten, şi să declar solemn că nici în gândurile mele cele mai fugare nu ţi-am greşit niciodată şi n-am şovăit nici o clipă în dragostea şi credinţa ce-ţi datorez!

Şi-a înlănţuit braţele în jurul gâtului lui, iar el, înclinându-şi capul către ea, părul lui alb s-a amestecat cu cosiţele-i castanii întunecate.

— O, strânge-mă la pieptul tău, scumpul meu soţ! Niciodată să nu mă alungi din inima ta! Nu te gândi şi nu spune că ar fi vreo deosebire sau vreo nepotrivire între noi, căci în afară de nenumăratele mele slăbiciuni, nu există niciuna. An de an am înţeles mai bine acest lucru şi te-am preţuit tot mai mult! O, strânge-mă la pieptul tău, scumpul meu soţ, căci dragostea mea e clădită pe stâncă şi nu se va clătina niciodată!

În adânca tăcere care a urmat, mătuşa s-a apropiat cu pas solemn de mister Dick, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat zgomotos. Şi bine a făcut, pentru bunul lui nume, căci l-am văzut că se pregătea să stea într-un picior, ca să-şi arate bucuria.

— Eşti un om cu totul remarcabil, Dick, i-a zis mătuşa, foarte încântată, şi să nu încerci să mă contrazici, că ştiu eu mai bine ca tine!

După aceea, mătuşa l-a tras de mânecă, mi-a făcut un semn şi am ieşit toţi trei pe furiş.

— În orice caz, asta a însemnat o lovitură pentru marţiala noastră prietenă, a declarat mătuşa în drum spre casă. Şi asta ar fi de ajuns să mă facă să dorm bine, chiar de n-aş avea nici un alt motiv de bucurie.

— Mi s-a părut că era cu desăvârşire zdrobită, şi-a dat cu părerea mister Dick, compătimitor.

— Ce tot spui? Ai văzut vreodată un crocodil zdrobit? l-a întrebat mătuşa.

— Nu, cred că niciodată n-am văzut un crocodil, i-a răspuns mister Dick cu glas domol.

— Nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat de nu şi-ar fi vârât coada crocodilul ăsta bătrân, a spus apăsat mătuşa. Ar fi foarte mult de dorit ca anumite mame să-şi lase în pace fetele după ce le-au măritat şi să nu le mai omoare cu dragostea. Îşi închipuie că pentru că au adus pe lume o nenorocită de fată – ca şi cum, Doamne iartă-mă, fata ar fi vrut sau ar fi cerut să vină pe lume! – ar avea dreptul, nelimitat s-o sâcâie până la moarte. La ce te gândeşti, Trot?

Mă gândeam la tot ce-mi fusese dat să aud. Îmi stăruiau în minte crâmpeie de frază. „Într-o căsnicie nici că se poate mai mare pacoste decât deosebirea de gusturi şi păreri.” „Primul impuls al unei inimi neştiutoare.” „Dragostea mea e clădită pe stâncă.” Dar ajunsesem, acasă; şi pe jos zăceau frunze călcate în picioare, iar vântul de toamnă şuiera.