Capitolul XXII. Câteva privelişti vechi şi noi personaje

Steerforth şi cu mine am stat mai bine de două săptămâni în părţile acelea. Eram împreună, fireşte, mai tot timpul; se întâmpla însă câteodată să ne despărţim pentru câteva ceasuri. În vreme ce el era îndrăgostit de mare, eu, unul, nu prea eram; şi, de cele mai multe ori, când dânsul ieşea cu barca împreună cu mister Peggotty – ceea ce era una dintre distracţiile lui favorite – preferam să rămân pe uscat. Faptul că locuiam la Peggotty, în odăiţa aceea, îmi impunea îndatoriri de care dânsul era liber: ştiind cât se obosea Peggotty îngrijindu-l toată ziua pe mister Barkis, seara mă simţeam dator să mă întorc mai devreme acasă; în schimb, Steerforth, care locuia la han, îşi petrecea serile după plac. Astfel, de pildă, am auzit că în vreme ce eu dormeam el îşi cinstea prietenii pescari la „Băiatul de viaţă”, localul preferat al lui mister Peggotty, şi că petrecea nopţi întregi sub clar de lună, pe mare, în costum de pescar, şi nu se întorcea acasă decât o dată cu mareea de dimineaţă. Ştiam însă de pe atunci că puteam desluşi numele săpate pe lespede atunci când munca aspră şi vremea rea, precum şi orice alt lucru palpitant care avea farmecul noutăţii îl atrăgea şi îi făcea plăcere; de aceea purtarea lui nu m-a mirat câtuşi de puţin.

Altă pricină datorită căreia uneori nu eram împreună era faptul că, fireşte, mă duceam deseori la Blunderstone, spre a revedea locurile dragi ale copilăriei; fireşte că, după ce m-a însoţit o dată, Steerforth, n-a mai simţit nevoia să repete călătoria. Astfel, după câte îmi amintesc, s-a întâmplat de vreo trei sau patru ori ca, după gustarea de dimineaţă să apucăm drumuri diferite şi să nu ne vedem decât târziu seara, la cină. Afară de faptul că ştiam că, bucurându-se de multe simpatii, putea găsi douăzeci de feluri de a se distra acolo unde se prea poate ca altul în locul lui să nu fi găsit niciunul, n-aveam idee ce făcea în acest răstimp.

Cât despre mine, în cursul acestor singuratice pelerinaje, căutam să-mi întipăresc în memorie fiecare iard al vechiului drum şi nu mă mai săturam vizitând locurile dragi ale copilăriei. Le vizitam cum de atâtea ori făcusem în gând, şi zăboveam acum în preajma lor ca în anii copilăriei, când mă aflam departe, şi gândurile mele zăboveau în preajma acestor locuri. Petreceam ceasuri întregi lângă mormântul de sub copac, unde odihneau părinţii mei amândoi – mormântul la care privisem cu un ciudat simţământ de milă pe vremea când nu era decât al tatii şi lângă care stătusem atâta de deznădăjduit când a fost deschis spre a primi trupul neînsufleţit al frumoasei mele mame şi pe acela al pruncului ei – mormântul care, datorită râvnei neclintite a bunei Peggotty, fusese totdeauna bine îngrijit, ajungând ca o grădină. Se afla într-un colţ retras al cimitirului, nu departe de potecă, aşa că puteam desluşi numele săpate pe lespede atunci când – tulburat de orologiul care, bătând ceasurile, parcă-mi amintea un glas ce amuţise – mă plimbam în sus şi-n jos de-a lungul ei. În acele clipe mă gândeam mereu ce voi ajunge în viaţă şi la faptele de seamă ce aveam de gând să săvârşesc. Paşii mei se îmbinau cu ritmul acestor meditaţii şi erau atât de statornici, încât ai fi zis că mă întorsesem acasă, pentru a-mi ţese visurile alături de o mamă aflată între vii.

Casa părintească cunoscuse mari schimbări. Cuiburile de ciori, părăsite de atâta vreme, se risipiseră; iar copacii tunşi pe laturi şi retezaţi la vârf erau de nerecunoscut. Grădina căzuse în paragină, şi jumătate din ferestrele casei erau astupate. Nu locuia acolo decât un biet nebun, împreună cu cei care-l îngrijeau. Toată ziulica stătea la fereastra odăiţei mele şi privea spre cimitir; şi m-am întrebat dacă gândurile sale rătăcite nu se întâlneau cumva cu visurile care-mi frământaseră mintea în acele dimineţi trandafirii, când, în cămaşă de noapte, de la aceeaşi ferestruică, mă uitam afară şi vedeam oile cum păşteau liniştite în lumina răsăritului.

Vecinii noştri de altădată, mister şi missis Grayper, emigraseră în America de Sud, şi ploaia pătrundea prin acoperişul casei lor părăsite şi umpluse de igrasie zidurile exterioare. Mister Chillip se recăsătorise cu o femeie înaltă, ciolănoasă, îngâmfată, şi aveau un copilaş slăbănog, cu un cap mare şi greu, pe care abia şi-l putea ţine, şi cu nişte ochi stinşi, care întrebau parcă întotdeauna de ce fusese adus pe lume.

Cu un ciudat amestec de plăcere şi amărăciune zăboveam în preajma locurilor natale, până ce soarele purpuriu de iarnă îmi amintea că era timpul s-o pornesc îndărăt. Dar după ce le părăseam, şi mai ales seara, când, alături de Steerforth, stăteam liniştit la cină, lângă căminul în care duduia focul, eram fericit că le revăzusem. La fel – deşi într-o mai mică măsură – mă simţeam noaptea când mă întorceam în odăiţa mea curată; şi când, răsfoind cartea despre crocodili (care se afla acolo, pe o măsuţă), mă gândeam cu recunoştinţă în suflet la soarta binecuvântată, mulţumită căreia aveam prieteni ca Steerforth şi ca Peggotty şi, ca să împlinească pierderea ce încercasem, o fiinţă atât de mărinimoasă şi de bună cum era mătuşa.

Când mă înapoiam din aceste lungi plimbări, pentru a ajunge mai repede la Yarmouth, luam bacul. Acesta mă lăsa pe dunele ce despărţeau oraşul de mare, peste care, tăind, scurtam o bună bucată de drum pe şosea. Casa lui mister Peggotty se afla la mai puţin de o sută de iarzi de calea mea, şi de aceea întotdeauna intram să-i văd. Eram aproape sigur că-l voi afla acolo pe Steerforth, care mă aştepta să pornim împreună, prin ceaţa şi frigul ce se înteţeau, spre luminile orăşelului.

Într-o după-amiază mohorâtă, când am întârziat mai mult ca de obicei – îmi luasem rămas bun de la Blunderstone, fiindcă sorocul plecării se apropiase – l-am găsit pe Steerforth în căsuţa lui mister Peggotty, stând singur în faţa căminului şi meditând.

Atât era de adâncit, încât nici n-a băgat de seamă când m-am apropiat. Asta s-ar fi putut întâmpla chiar de n-ar fi fost atât de absorbit, căci nisipul de afară înăbuşea zgomotul paşilor; dar nici când am intrat nu s-a trezit din visare. Stăteam lângă dânsul şi îl priveam; iar el, neclintit şi încruntat, sta dus pe gânduri.

Când i-am pus mâna pe umăr, a tresărit atât de tare, încât m-am speriat şi eu.

— Dai buzna peste mine ca o nălucă a remuşcării! mi-a zis, aproape supărat.

— Într-un fel trebuia să-ţi dau de veste c-am sosit, i-am răspuns. Te-am făcut să cazi din nori?

— Nu, mi-a răspuns el. Nu.

— Atunci, de unde? l-am întrebat, aşezându-mă lângă el.

— Mă uitam la chipurile plăsmuite de flăcări.

— Şi acum le strici, ca să nu le văd eu, i-am zis când am băgat de seamă că aţâţă focul cu un lemn aprins, stârnind o sumedenie de scântei roşii, care, pârâind, s-au ridicat pe horn şi au izbucnit afară în văzduh.

— Tot nu le-ai fi văzut. Urăsc ceasul acesta corcit, când nu-i nici zi, nici noapte. Ai întârziat! Unde ai fost?

— Să-mi iau rămas bun de la locurile pe unde m-am plimbat de obicei.

— Şi eu am stat aici, mi-a zis Steerforth, privind jur împrejur prin odaie, gândindu-mă că – judecând după pustietatea ce domneşte aici – ai putea crede că oamenii pe care i-am aflat atât de fericiţi în noaptea venirii noastre s-au risipit sau au murit sau că asupra lor s-a abătut nu ştiu ce nenorocire. David, bine ar fi fost dacă, în ultimii douăzeci de ani, prin voia Domnului, aş fi avut un tată luminat care să-mi fi călăuzit paşii!

— Dar ce s-a întâmplat, dragul meu Steerforth?

— Regret din tot sufletul că n-am fost mai bine strunit! Aş dori din tot sufletul să fiu în stare să mă strunesc mai bine.

Atitudinea lui vădea o stare de depresiune violentă, care mă uluia. Nici nu-mi venea a crede, într-atât era de schimbat.

— Mai bine aş fi fost în pielea bietului Peggotty sau a necioplitului ăluia de nepot al lui, a urmat el, ridicându-se şi rezemându-se posomorât de marginea căminului, decât să fiu cel ce sunt, şi de douăzeci de ori mai bogat şi de douăzeci de ori mai deştept decât ei, şi să mă canonesc cum m-am canonit în ultima jumătate de ceas în afurisitul ăsta de barcaz!

Eram atât de buimăcit de această schimbare, încât în primul moment n-am putut face altceva decât să-l privesc în tăcere cum, cu capul sprijinit în palmă, stătea şi privea melancolic la foc. În cele din urmă l-am rugat foarte stăruitor să-mi spună ce-l tulburase atât de mult, şi dacă nu crede c-aş putea să-l ajut cu vreun sfat, să-mi îngăduie măcar să împărtăşesc mâhnirea lui. Mai înainte ca să-mi fi isprăvit vorba, a început să râdă, mai întâi acru, dar curând şi-a redobândit voioşia.

— Lasă, nu-i nimic, Daisy, nu-i nimic! mi-a zis. La Londra, la han, ţi-am spus că uneori nu mă pot suferi. Adineauri, m-am speriat de mine însumi ca de un vis urât – am avut, cred, un coşmar. Câteodată, în clipele de plictis, ne revin în minte basmele copilăriei, şi nu ne dăm seama că-s basme. Pare-mi-se că m-am confundat cu băiatul din poveste căruia „nu-i păsa de nimic”, dar pe care l-au mâncat leii13, ceea ce, cred eu, nu este altceva decât un mod de a spune că s-a dus de râpă. M-a pălit, cum zic babele, o spaimă cumplită, din cap până-n picioare. M-am speriat de mine însumi.

— Nu cred să existe nimic altceva care să te înspăimânte, i-am zis.

— Poate că nu, cu toate c-ar fi destule care m-ar putea înspăimânta, mi-a răspuns. Bine! A trecut! N-o să mă mai apuce, David, dar îţi repet, dragul meu, c-ar fi fost mai bine pentru mine (şi pentru mulţi alţii) dac-aş fi avut un tată sever şi luminat!

Faţa lui era totdeauna expresivă, dar niciodată nu mi-a fost dat s-o văd mai sumbră şi mai serioasă decât în clipa când, cu privirea aţintită asupra focului, a rostit aceste cuvinte.

— Să nu mai vorbim de asta! a urmat el, făcând un gest de parc-ar fi aruncat ceva. Cum spune Macbeth: „S-a dus… Mă simt iar om!”14

Şi acum să mergem la masă. Dacă nu cumva (ca Macbeth) am stricat şi eu ospăţul cu cea mai minunată nebunie, Daisy!

— Dar unde or fi ai casei, mă întreb?

— Dumnezeu ştie! După ce te-am aşteptat la bac, am venit aici şi n-am găsit pe nimeni. Asta m-a pus pe gânduri, şi aşa m-ai găsit când ai intrat.

Sosind în clipa ceea cu un coş în mână, missis Gummidge ne-a lămurit cum de rămăsese casa pustie. Plecase în grabă să târguiască lucruri de care avea nevoie, căci mister Peggotty era aşteptat să se întoarcă o dată cu fluxul, şi lăsase uşa deschisă ca să poată intra Ham şi micuţa Em'ly dacă s-ar fi înapoiat în lipsa ei. După ce a făcut-o să râdă pe missis Gummidge salutând-o şi îmbrăţişând-o glumeţ, Steerforth m-a luat de braţ şi am plecat repede.

Înveselind-o pe missis Gummidge, îşi regăsise şi el buna dispoziţie, căci, fiind din nou în apele lui, a fost vorbăreţ ca de obicei şi pe drum a sporovăit cu însufleţire.

— Mâine, va să zică, se termină cu viaţa asta aventuroasă, nu-i aşa? m-a întrebat el voios.

— Aşa ne-am înţeles, i-am răspuns. Precum ştii, am şi luat biletele la diligenţă.

— Vai, atunci nu mai e nimic de făcut! a zis Steerforth. Uitasem aproape că pe lume mai există şi altceva de făcut decât să te laşi legănat de valuri. Eu, unul, aş dori să nu mai existe.

— Atâta vreme cât treaba asta îşi va păstra farmecul noutăţii, i-am spus, râzând.

— Foarte posibil, în ciuda faptului că observaţia asta, care vine de la o persoană amabilă şi nevinovată ca tânărul meu prieten, are un tâlc sarcastic. Aşa-i, David, nu mă feresc să spun că sunt o fiinţă capricioasă. Ştiu că sunt; dar ştiu şi să bat fierul cât e cald. Cred c-aş putea trece cu bine un examen de pilot în apele acestea.

— Mister Peggotty spune că eşti nemaipomenit.

— Un fenomen nautic, nu-i aşa? mi-a ripostat Steerforth, râzând.

— Aşa te socoteşte, şi ştii bine că are dreptate; sunt cunoscute şi râvna cu care urmăreşti tot ceea ce-ţi pui în gând să faci, şi uşurinţa cu care izbuteşti. Dar ceea ce mă uimeşte cel mai mult la tine, Steerforth, e faptul că te mulţumeşti a-ţi irosi forţele fără nici o noimă.

— Mă mulţumesc? mi-a întors el vorba. Daisy dragă, afară de naivitatea ta, nimic nu mă mulţumeşte. Cât despre lipsa mea de noimă, n-am învăţat niciodată arta de a mă lega de bunăvoie la vreuna din roţile pe care le tot învârtesc Ixionii15 zilelor noastre. Am pierdut momentul potrivit pentru că nu mi-am ales meşterul care trebuia, şi acum nu-mi mai pasă… Ştii că mi-am cumpărata o ambarcaţie aici?

— Eşti un om extraordinar, Steerforth! am exclamat, oprindu-mă, căci auzeam pentru prima oară această noutate. Ţi-ai cumpărat aici o ambarcaţie, deşi s-ar putea să nu mai calci niciodată pe meleagurile acestea?

— Asta nu ştiu, mi-a răspuns. Îmi plac aceste locuri. Oricum, a urmat apoi, grăbind pasul, era de vânzare o ambarcaţie, un clipper16, cum îi zice mister Peggotty, şi am cumpărat-o, şi i-am lăsat-o în folosinţă în lipsa mea.

— Acum te-nţeleg, Steerforth, i-am spus încântat. Ai cumpărat-o, chipurile, pentru tine, dar de fapt ai vrut să-l ajuţi pe mister Peggotty. Trebuia de la început să-mi dau seama de asta. Dragul şi bunul meu Steerforth, cum să-ţi spun ce gândesc despre mărinimia ta?

— Taci! m-a oprit el, roşindu-se deodată. Bine-i a vorbi, dar mai bine a tăcea.

— Nu ţi-am spus eu? Nu ţi-am spus că nu poţi rămâne nepăsător la nici o bucurie, la nici un necaz, la nici o emoţie a acestor suflete curate?

— Da, da, mi-ai spus toate astea. Dar să nu mai vorbim de asta. Ajunge!

De teamă să nu-l supăr stăruind asupra acestui subiect, de care nici nu voia să audă, mi-am depănat mai departe, în tăcere, gândurile, în timp ce ne urmam drumul cu paşi grăbiţi.

— Clipper-ul trebuie armat din nou, a zis Steerforth. O să-l las pe Littimer aici, să vadă de treaba asta, ca să ştiu că-i făcută cum se cuvine. Nu ţi-am spus c-a venit Littimer?

— Nu!

— A sosit azi-dimineaţă, cu o scrisoare din partea mamei.

Privirile ni s-au întâlnit; am băgat de seamă că era palid, iar buzele-i erau livide, deşi se uita foarte hotărât la mine. M-am temut să nu se fi ivit vreo ceartă între el şi maică-sa, care să-l fi adus în starea în care-l găsisem în faţa căminului. I-am vorbit pe ocolite de acest lucru.

— O, nu! a zis el, clătinând din cap şi râzând. Da' de unde! Şi cum îţi spuneam, a venit şi omul meu!

— Neschimbat?

— Neschimbat. Liniştit şi rece ca Polul Nord. O să aibă grijă să i se dea un alt nume ambarcaţiei. Acum îi zice „Pescăruşul”. Ce-i pasă lui mister Peggotty de pescăruşi? O să-i schimb numele.

— Ce nume ai să-i dai.

— Micuţa Em'ly.”

Continua să se uite fix la mine, ceea ce m-a făcut să cred că nu vrea să fie lăudat pentru această delicată atenţie. N-am putut ascunde cât eram de încântat, căci mi se citea bucuria pe faţă, dar am fost zgârcit la vorbă, şi atunci a părut uşurat şi a început să zâmbească.

— Ia te uită! mi-a zis el privind înainte. Micuţa Em'ly în carne şi oase! Cu flăcăul după ea! Pe cinstea mea, e un cavaler autentic! N-o slăbeşte nici o clipă!

Pe atunci Ham lucra la şantierul naval, căci, urmându-şi înclinarea firească pentru această meserie, ajunsese un meşter marangoz foarte priceput. Purta haina de lucru şi arăta cam din topor, dar bărbat voinic cum era, nici că se putea un apărător mai potrivit pentru delicata şi înfloritoarea făptură alături de care păşea. Puteai citi pe faţa lui că era sincer şi cinstit şi că se mândrea cu dânsa şi cu dragostea ce i-o purta, ceea ce în ochii mei îl făcea să pară foarte frumos. Şi privindu-i cum veneau spre noi, am găsit că erau şi în această privinţă o pereche potrivită.

Când ne-am oprit să stăm de vorbă, Em'ly şi-a tras timid mâna de sub braţul lui şi s-a roşit când ne-a întins-o mie şi lui Steerforth. La plecare, după ce am schimbat câteva cuvinte, nu l-a mai luat de braţ, ci a mers singură, părând timidă şi stânjenită. Urmărindu-i cum se depărtau sub razele lunii noi, am găsit că purtarea ei era plină de gingăşie şi mi s-a părut că şi Steerforth împărtăşea această părere.

Deodată, fără veste, a trecut pe lângă noi o tinerică, pe; care n-o văzusem apropiindu-se – nu încăpea nici o îndoială că se ţinea după ei – şi, în treacăt, zărindu-i faţa, mi s-a părut cunoscută. Era subţirel îmbrăcată, avea căutătura îndrăzneaţă, dar vlăguită şi amărâtă; ai fi zis că-şi lăsase toate grijile în seama vântului şi că n-avea decât un singur, gând: acela de a-i urmări. Şi când umbrele lor s-au pierdut pe ţărmul neted, depărtat, care singur ne mai despărţea de mare şi de nori, silueta ei s-a făcut şi ea nevăzută, fără să-i fi ajuns.

— E urmărită de o umbră neagră, mi-a zis Steerforth, care se oprise-n loc. Asta ce-o mai fi?

A rostit aceste cuvinte în şoaptă, cu un glas care mi-a părut ciudat

— Vrea să le ceară de pomană, cred, i-am răspuns.

— E drept, cerşitul nu-i lucru neobişnuit. Este straniu, însă, ca o cerşetoare să umble noaptea în halul ăsta.

— De ce?

— Pentru că tocmai când ne-am încrucişat cu ea mă gândeam la o asemenea arătare, mi-a răspuns după o scurtă pauză. Nu pot înţelege de unde dracu a ieşit!

— Din umbra zidului ăstuia, i-am zis în clipa următoare, ajungând într-un loc unde drumul mergea de-a lungul unui zid.

— S-a dus! mi-a răspuns Steerforth, privind înapoi. Duce-s-ar pe pustii tot răul cu ea o dată! Acuma hai să mergem la masă!

Dar din nou s-a uitat peste umăr, departe, spre orizont, unde luceau apele mării; s-a mai uitat o dată. Pe drum şi-a mai exprimat de câteva ori tulburarea prin crâmpeie de fraze şi exclamaţii; şi n-a dat uitării această întâmplare decât după ce, luminaţi de focul din cămin şi de flacăra lumânărilor, ne-am aşezat veseli la masă.

Littimer se afla şi el acolo, şi prezenţa lui a avut asupră-mi înrâurirea obişnuită. Când l-am întrebat de missis Steerforth şi miss Dartle, mi-a răspuns respectuos (şi, fireşte, respectabil) că o duceau destul de bine cu sănătatea şi mi-a mulţumit, transmiţându-mi salutări din partea lor. Atât şi nimic mai mult; totuşi, mi s-a părut că-mi zice cât se poate de limpede: „Sunteţi foarte tânăr sir, nemaipomenit de tânăr”.

Aproape sfârşisem cina, când Littimer ieşind din colţul de unde ne supraveghease, sau, mai degrabă, căci mie aşa mi s-a părut, mă supraveghease pe mine, a făcut un pas sau doi spre masă, şi i-a spus stăpânului său:

— Vă cer iertare, sir, dar trebuie să vă anunţ că miss Mowcher e aici.

— Cine? a exclamat Steerforth mirat.

— Miss Mowcher, sir.

— Ce naiba caută aici?

— Pare-se că-i născută prin partea locului, sir. Mi-a spus că în fiecare an vine aici în interes profesional. Am întâlnit-o pe stradă azi după-amiază şi m-a întrebat, sir, dacă n-ar putea avea cinstea să vă servească după cină.

— O cunoşti pe uriaşa asta, Daisy?

Am fost nevoit să recunosc – şi m-am simţit foarte ruşinat să mărturisesc această lipsă de faţă cu Littimer – că n-o cunoşteam pe miss Mowcher.

— Atunci, trebuie neapărat să faci cunoştinţă cu ea. Căci e una dintre cele şapte minuni ale lumii, mi-a zis Steerforth. Când vine miss Mowcher, pofteşte-o aici.

Eram curios şi nerăbdător s-o cunosc, mai ales pentru că atunci când am încercat să-l descos în privinţa ei, Steerforth a pufnit în râs şi a refuzat categoric să-mi dea vreo lămurire. Am rămas deci într-o aşteptare încordată, până ce, la vreo jumătate de ceas după ce s-a strâns masa, când stăteam cu sticla de vin în faţa căminului, uşa s-a deschis brusc, şi Littimer, cu obişnuita lui seninătate, pe care nimic n-o putea tulbura, a anunţat:

— Miss Mowcher!

M-am uitat spre uşă, dar n-am văzut nimic. Mă mai zgâiam la uşă, găsind că miss Mowcher se lăsa cam mult aşteptată, când, spre nemărginita mea mirare, am văzut apropiindu-se cu mers legănat, dând ocol sofalei ce sta între mine şi uşă, o pitică buhăită, în vârstă de 40 sau 45 de ani, cu capul şi faţa foarte mari, cu ochii cenuşii, şireţi, şi cu braţe atât de scurte, încât, în vreme ce se holba la Steerforth, pentru a-şi duce degetul la nasul cârn, era nevoită să plece capul, spre a întâlni degetul la jumătatea drumului. Avea o bărbie dublă, de atare proporţii, încât acoperea panglica bonetei cu fundă cu tot. Gât n-avea; talie n-avea; n-avea nici picioare vrednice de acest nume; căci deşi până unde s-ar fi cuvenit să fie talia, de ar fi avut talie, avea o conformaţie normală şi deşi, ca toate făpturile omeneşti, trunchiul se termina cu două picioare, era atât de scundă, încât atunci când s-a oprit în dreptul unui scaun obişnuit şi şi-a pus geanta pe el, ai fi zis că stă în faţa unei mese. Femeia asta, cam original şi îndrăzneţ îmbrăcată, după ce, biruind greutăţile amintite, şi-a dus degetul arătător la nas, a aplecat capul puţin într-o parte şi, închizând unul din ochii ei pătrunzători cu celălalt l-a privit lung pe Steerforth cu un aer isteţ şi a dat drumul unei adevărate cascade de vorbe:

— Aşa! Odorule! a început ea glumeţ, clătinând capul către dânsul. Va să zică, aici eşti! Vai, nu ţi-ar fi ruşine, ştrengarule, ce cauţi departe de casă? Fără îndoială, pui la cale niscai năzbâtii! Eşti o puşlama, Steerforth, zău că eşti, cum sunt şi eu, de altfel, nu-i aşa? Ha, hai ha! Ai fi putut pune rămăşag o sută de lire contra cinci că n-ai să dai peste mine aici. Dar, bată-mă să mă bată, eu îs pretutindeni. Şi ici, şi colo, şi dracu mai ştie unde, ca moneda scamatorului în batistele doamnelor. Şi pentru că veni vorba de batiste – şi de doamne – mare mângâiere îi mai aduci maică-ti, dragă băiete, dar mai bine nu spun în ce fel.

În acest punct al cuvântării sale, miss Mowcher şi-a dezlegat boneta, aruncând pe spate cele două panglici şi s-a aşezat, gâfâind, pe un scăunel, în faţa căminului, folosind masa, care-i venea deasupra capului, ca un fel de chioşc de mapon.

— Vai de steaua mea! a urmat ea, bătându-se cu mâna pe genunchi şi privindu-mă cu înţeles. Tare m-am mai îngrăşat, asta-i buba, Steerforth. Cum urc câteva scări, abia îmi trag sufletul, parcă aş scoate o găleată cu apă la fiecare răsuflare. Ia spune, de m-ai zări la fereastră sus la etaj, ai zice că-s femeie frumoasă, nu-i aşa?

— Asta aş găsi oriunde v-aş vedea, i-a răspuns Steerforth.

— Fugi de-aici, mincinosule! s-a răstit la el mărunţica, ameninţându-l cu batista cu care-şi ştersese faţa. Nu te obrăznici! Pe cuvântul meu de cinste, săptămâna trecută am fost la lady Mithers – ce straşnică femeie! ce bine se ţine! – şi Mithers a intrat şi el în odaia unde aşteptam – ce straşnic bărbat! ce bine se ţine! şi ce bine se ţine peruca lui, deşi are vreo zece ani! – şi s-a apucat să-mi facă aşa o curte, încât am crezut c-am să fiu nevoită să trag clopoţelul. Ha, ha, ha! Drăguţă secătură, dar cam lipsit de principii.

— Ce-aţi făcut la lady Mithers? a întrebat Steerforth.

— Asta ar însemna să trăncănesc, puiule, i-a întors ea, ducând din nou degetul la nas, strâmbându-se şi clipind ca un drăcuşor deştept foc. Nu-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe oala! Ai vrea să afli de i-am cănit părul sau de i-am făcut ceva ca să nu-i mai cadă, dacă i-am dat cu suliman pe faţă sau de i-am îndreptat sprâncenele, nu-i aşa? Afli tu, iubitule… când ţi-oi spune! Ştii cum îl chema pe bunicul?

— Nu, nu ştiu, i-a răspuns Steerforth.

— Îi zicea Walker17 puiule, şi cobora dintr-un lung şir! de Walkeri, de la care am moştenit toate moşiile de la Hookey18.

Niciodată n-am văzut pe cineva făcând cu ochiul ca miss Mowcher, nici pe cineva care să aibă o mai mare stăpânire de sine decât dânsa. Avea, de asemenea, când asculta ceea ce i se spunea, sau când aştepta să i se dea un răspuns, un fel deosebit de a sta cu capul plecat într-o parte şi de a privi pieziş cu un singur ochi ca o coţofană. Eram atât de uluit, încât stăteam şi mă holbam la ea, uitând cu desăvârşire cerinţele bunei-cuviinţe.

Între timp trăsese un scaun lângă ea şi se apucase să scoată din geantă (braţul ei fiind scurt intrase în geantă până la umăr) fel de fel de sticluţe, bureţi, piepteni, perii, bucăţele de flanelă, mici fiare de ondulat şi alte unelte, pe care le arunca grămadă pe scaun. Brusc, s-a întrerupt şi, spre marea mea tulburare, l-a întrebat pe Steerforth:

— Cine-i prietenul?

— Mister Copperfield îl cheamă, i-a zis Steerforth, şi doreşte să vă cunoască.

— Bine, atunci să facem cunoştinţă! Mi s-a părut mie că doreşte acest lucru! a răspuns râzând miss Mowcher şi, cu geanta în mână, s-a apropiat de mine legănându-se. Are faţa ca piersica! a adăugat apoi, ridicându-se în vârful picioarelor, ca să mă ciupească de obraz. Cât se poate de ispititor. Mor după piersici. Îmi face plăcere să vă cunosc, mister Copperfield.

I-am răspuns că eram foarte încântat de a avea cinstea s-o cunosc şi că plăcerea era reciprocă.

— Vai, Doamne, ce binecrescuţi mai suntem! a exclamat, miss Mowcher, făcând o încercare deşartă de a-şi acoperi faţa lătăreaţă cu mânuţa-i de copil. Ce de mofturi şi ce de spanac pe lume, nu-i aşa?

Ne-a spus toate acestea pe un ton confidenţial, şi luându-şi mânuţa de pe faţă, din nou a cufundat-o, cu braţ cu tot, în geantă.

— Ce vreţi să spuneţi cu asta, miss Mowcher? a întrebat-o Steerforth.

— Ha, ha, ha! Ce mai şleahtă de şarlatani caraghioşi suntem, nu-i aşa, puiule? a răspuns mărunţica, scotocind prin geantă, cu capul într-o parte. Şi, privind pieziş, a scos un pacheţel şi a zis: Ia uitaţi-vă! Firimituri din unghiile prinţului rus! Prinţul de Alfabet-Anapoda, aşa-i zic eu, pentru că numele lui cuprinde talmeş-balmeş toate literele alfabetului.

— Prinţul rus e clientul dumitale? a întrebat Steerforth.

— Cred şi eu, îngeraşule! i-a răspuns miss Mowcher. Îi fac unghiile. De două ori pe săptămână! Şi la mâini, şi la picioare.

— Plăteşte bine, sper?

— Vorbeşte fornăit, dar de plătit plăteşte cu vârf şi-ndesat! Nu-i zgârcit, ca de-alde voi. Îndată ţi-ai da seama dac-ai vedea ce mustăţi mai are. Roşcovane din născare, negre prin meşteşug.

— Prin meşteşugul dumitale, fireşte, a observat Steerforth.

Miss Mowcher a încuviinţat din cap.

— A fost nevoit să mă cheme. N-a avut încotro. Căneala lui nu ţine aici; în Rusia ţinea foarte bine, dar aici nu-i bună de nimic. De când eşti n-ai văzut prinţ roşcovan ca ăsta. Ruginiu ca fierul vechi!

— De aia ziceaţi adineauri că-i un şarlatan? a întrebat Steerforth.

— Vai, c-afurisit mai eşti! i-a întors miss Mowcher, clătinând vehement din cap. Am zis că suntem cu toţii o şleahtă de şarlatani, şi drept mărturie v-am arătat firimiturile din unghiile prinţului. În multe familii distinse, firimiturile astea preţuiesc mai mult decât toate însuşirile mele la un loc. Le port cu mine pretutindeni. Sunt cea mai bună recomandaţie. Dacă miss Mowcher face unghiile prinţului, înseamnă că trebuie să fie femeie de ispravă. Le dăruiesc tinerelor cucoane. Şi acestea le pun, pare-se, în albume. Ha, ha, ha, ha! Pe viaţa mea „întregul sistem social” (cum spun bărbaţii care ţin cuvântări în Parlament) e un sistem bazat pe unghii princiare! a încheiat femeia în miniatură, încercând să încrucişeze braţele şi dând din cap.

Steerforth a râs din toată inima, şi eu la fel, iar miss Mowcher a continuat a da din cap, ţinându-l plecat într-o parte şi privind în sus cu un ochi, în timp ce ne făcea semn cu celălalt.

— Da, da, a zis bătându-se pe genunchii ei micuţi, nu mai e de trăit! Hai, Steerforth, să lăsăm totul baltă şi să ne apucăm de explorarea regiunilor polare.

Apoi şi-a luat două-trei dintre uneltele ei minuscule şi o sticluţă şi (spre mirarea mea) a întrebat dacă masa e rezistentă. Steerforth răspunzându-i afirmativ, a tras un scaun, mi-a cerut să-i dau mâna, ca s-o ajut, şi, sprintenă, s-a suit pe masă ca pe un podium.

— Dacă vreunul dintre voi mi-a văzut gleznele, ne-a zis ea după ce a ajuns cu bine sus pe masă, să-mi spună, că îndată mă duc acasă şi-mi iau viaţa.

— Eu n-am văzut nimic, a încredinţat-o Steerforth.

— Nici eu n-am văzut nimic, am zis.

— Bine! a exclamat miss Mowcher. Atunci consimt să rămân în viaţă. Şi acum, pui-pui-pui, vin' la missis Bond19 să te taie!

Asta însemna că-l poftea pe Steerforth să se dea pe mâna ei; şi dânsul s-a aşezat cu spatele la masă şi cu faţa surâzătoare către mine şi a lăsat-o să-i cerceteze capul, desigur numai aşa, pentru ca să facem haz. Era într-adevăr un spectacol bizar s-o vezi pe miss Mowcher înclinată asupra lui şi scrutându-i părul castaniu, bogat, cu o lupă mare, pe care o scosese din buzunar.

— Eşti băiat frumos! a proclamat miss Mowcher după o scurtă cercetare. Dar fără ajutorul meu, în mai puţin de un an te-ai trezi cu o chelie de călugăr în creştetul capului. Ai răbdare un minut, tinere, îţi fac o frecţie care zece ani o să te apere de căderea părului.

Şi rostind aceste cuvinte, a turnat ceva din sticluţă pe o bucată de flanelă, apoi a picurat şi pe una dintre periuţe câteva picături din acel preparat miraculos şi a început să-l frece şi să-l perie pe Steerforth cu amândouă deodată în creştetul capului, cu o râvnă cum nu-mi mai fusese dat să văd până atunci, dar fără a conteni să vorbească nici o clipă.

— Mai am eu un client, pe Charley Pyegrave, fiul ducelui. Îl cunoşti pe Charley? l-a întrebat pe Steerforth, aplecându-se ca să-l privească în faţă.

— Din vedere, i-a răspuns Steerforth.

— Straşnic bărbat! Ce favoriţi mai are! Cât despre picioarele lui Charley, dacă ar fi egale (ceea ce nu-s), nu l-ar întrece nimeni. Ai să mă crezi când o să-ţi spun c-a încercat să se lipsească de serviciile mele, cu toate că serveşte în regimentul de gardă?

— Nebunie curată! i-a zis Steerforth.

— Cam aşa ceva. Fapt e că, nebun sau întreg la minte, a încercat, i-a răspuns miss Mowcher. Şi ce s-a apucat să facă? Să vezi şi să nu crezi! A intrat într-o parfumerie şi a cerut o sticlă de esenţă de Madagascar.

— A făcut Charley una ca asta? s-a minunat Steerforth.

— Charley a făcut-o. Dar n-aveau esenţă de Madagascar.

— Asta ce mai este? Ceva de băut? a întrebat Steerforth.

— De băut? a exclamat miss Mowcher, oprindu-se ca să-l dea peste obraz. Nu, ceva cu care să-şi îngrijească mustaţa, ştii tu. Era în prăvălie o femeie – o femeie mai în vârstă, o adevărată zgripţuroaică – care de când era n-auzise de produsul ăsta. „Vă rog să mă iertaţi, sir, i-a zis zgripţuroaica lui Charley, vreţi… vreţi cumva un RUJ?” „Ruj? a întrebat-o Charley pe zgripţuroaică. Ce, Doamne iartă-mă, credeţi c-aş putea face eu cu ruj?” „N-am vrut să vă supăr sir, s-a scuzat zgripţuroaica. Articolul ăsta mi se cere sub atâtea denumiri, încât am crezut că de el e vorba!” Iată, băieţaş, încă o pildă de caraghioasă şarlatanie de care-ţi vorbeam, a urmat miss Mowcher, frecându-l de zor pe creştet. Mi se întâmplă şi mie să fac câte o bucată de felul ăsta – şi una mai boacănă – vreo şmecherie, băiete, ca să vorbim pe şleau!

— Ce fel de şmecherie? Ca aia cu rujul?

— Judecă şi tu singur, scumpule, i-a răspuns vicleana Mowcher, ducându-şi degetul la nas, şi în orice meserie dacă vei lucra păstrându-ţi secretele de fabricaţie, vei obţine rezultatul dorit. Recunosc că şi eu recurg la puţină şmecherie. O anumită văduvă îi zice alifie de buze. Alta îi zice mănuşi. Alta îi zice broderie. Alta, evantai. Şi eu fiecăreia îi zic cum îi place. Le fac rost de toate cele, dar între noi păstrăm secretul şi se prefac atât de bine, încât mai degrabă s-ar sulemeni într-un salon plin de lume decât în faţa mea. Şi uneori, când le servesc, mă întreabă chiar pe mine – cu ruj pe faţă – chiar cu un strat atât de gros, încât nu încape îndoială că n-o fac din greşeală: „Cum arăt, Mowcher? Sunt palidă?” Ha, ha, ha, ha! Spune-mi, tinere, ăsta nu-i un caraghioslâc?

De când eram nu văzusem ceva asemănător: Mowcher, pe masă, râdea cu poftă de acest caraghioslâc, frecându-l de zor pe Steerforth şi făcându-mi cu ochiul peste capul lui.

— Vai! a urmat ea. Nu prea am căutare pe aici. Din pricina asta o s-o iau din loc. De când am venit, n-am văzut nici o singură femeie frumoasă, Jemmy20.

— Nu?

— Nici umbra unei femei frumoase, a întărit miss Mowcher.

— Am putea noi să-i arătăm una în carne şi oase, ce zici? a spus Steerforth, uitându-se la mine. Ce zici, Daisy?

— Am putea, am încuviinţat eu.

— Ai? a strigat mărunţica privindu-mă drept în ochi. După care s-a întors întrebător către Steerforth: Hm?

Prima exclamaţie sunase ca o întrebare adresată amândurora, a doua părea însă destinată numai lui Steerforth. Neprimind răspuns nici la una, nici la alta, şi-a văzut mai departe de frecţie, cu capul plecat într-o parte şi cătând în sus cu un ochi, ca şi cum ar fi aşteptat ca răspunsul să-i vină din văzduh, încredinţată că se va ivi fără întârziere.

— Cumva o soră a dumitale, mister Copperfield? m-a interpelat dânsa după o scurtă pauză, fără a-şi schimba poziţia. Ai? Ai?

— Nu, i-a zis Steerforth, înainte să fi apucat să-i răspundă. Dimpotrivă, mister Copperfield a avut, dacă nu mă înşel, o mare admiraţie pentru ea.

— Cum? Şi n-o mai are? a sărit miss Mowcher. E cumva nestatornic? O, ce ruşine! Oare a sorbit din fiecare floare, sărind de la una la alta, până ce Polly de el s-a îndrăgostit? 21 Oare o cheamă Polly?

Mi-a pus această întrebare cu o iuţeală de elf şi cu o privire atât de scrutătoare, încât am fost tulburat o clipă.

— Nu, miss Mowcher, i-am răspuns. O cheamă Emily.

— Ai? a strigat dânsa exact ca prima dată. Hm! Ce moară stricată mai sunt! Mister Copperfield, nu găseşti că-s cam zănatică?

Tonul şi privirea ei insinuau, în legătură cu subiectul, un lucru cam neplăcut pentru mine. De aceea i-am spus mai serios decât vorbiserăm până atunci:

— Pe cât e de frumoasă, pe atâta-i de cuminte. E logodită şi o să se mărite cu un bărbat bun, vrednic şi potrivit cu ea. Preţuiesc bunul ei simţ tot atâta cât îi admir frumuseţea.

— Bine zis! a exclamat Steerforth. Auzi, auzi! Şi acuma, Daisy, o să potolesc curiozitatea acestei mici Fatima22, spunându-i totul. Aflaţi, miss Mowcher, că fata lucrează ca ucenică, sau ca mai ştiu eu ce, la „Omer şi Joram”, negustori de mode şi mărunţişuri din acest oraş. Aţi auzit? „Omer şi Joram”. Cum v-a spus prietenul meu, e logodită cu un văr al ei; numele lui de botez e Ham; numele de familie: Peggotty; ocupaţia: marangoz; domiciliat şi el în acest oraş. Locuieşte la o rudă; numele de botez: necunoscut; numele de familie: Peggotty; ocupaţia: pescar; domiciliat şi el în acest oraş. E cea mai frumoasă şi mai atrăgătoare zână din lume. Ca şi prietenul meu, şi eu o admir din toată inima. De nu mi-ar fi teamă să nu creadă că-l vorbesc de rău pe logodnicul ei – ceea ce ştiu că l-ar supăra pe prietenul meu – aş zice că mie, unul, mi se pare că face o prostie; cred că ar putea să se mărite mai bine; şi jur că e născută să fie o lady!

Ţinând capul plecat într-o parte şi privind în sus, miss Mowcher a ascultat aceste cuvinte, rostite încet, dar limpede, ca şi cum ar fi aşteptat anume acest răspuns. Când Steerforth a sfârşit, dânsa şi-a recăpătat pe loc voioşia şi a reînceput a sporovăi cu o uimitoare volubilitate.

— Vai! Şi asta-i tot ce-mi puteţi spune despre ea, nu-i aşa? a exclamat miss Mowcher, retezându-i favoriţii lui Steerforth cu o forfecuţă strălucitoare, pe care o mânuia cu repeziciune în toate direcţiile. Foarte bine, foarte bine! E o poveste destul de lungă. Ar trebui să se-ncheie cu cuvintele: „Şi vieţuiră de-a pururi în fericire, cu dragoste nesfârşită unul către altul”, nu-i aşa? Ah! Cum vine jocul cu gajuri? Iubesc o fată care se cheamă cu litera E pentru că-i ca o efigie; urăsc o fată care se cheamă cu E fiindcă-i logodită cu un egoist; am căutat, să-i stârnesc un elan şi s-o îndemn să se elibereze. Nu-i aşa că o cheamă Emily şi locuieşte pe ţărmul de est? Ha, ha, ha! Spuneţi-mi, mister Copperfield, nu găsiţi că-s cam zănatică?

Mi-a aruncat o privire şireată şi, fără a aştepta răspuns, a urmat, pe nerăsuflate:

— Gata! Dacă vreodată un derbedeu a fost tuns şi dichisit fără greş, acela eşti tu, Steerforth. Şi dac-am ajuns să cunosc o scăfârlie, apoi aceea e a ta. Auzi ce-ţi spun, scumpule? O cunosc ca nimeni altul! a adăugat, privindu-l în faţă. Acum poţi să te cari, Jemmy (cum spunem noi la curte), şi dacă mister Copperfield vrea să-ţi ia locul, îl dichisesc şi pe el.

— Ce zici, Daisy? m-a întrebat Steerforth râzând şi ridicându-se de pe scaun. Vrei să te facă frumos?

— Mulţumesc, miss Mowcher, nu astă-seară.

— Lăsaţi mofturile! mi-a zis mititica, aruncându-mi o privire expertă. Să vă alungesc puţin sprâncenele?

— Mulţumesc, i-am răspuns. Altă dată.

— Ar trebui să vi le trag cu vreun sfert de ţol mai spre tâmple, a stăruit miss Mowcher. În două săptămâni s-a făcut treaba.

— Nu, nu acum, mulţumesc.

— Să vă potrivesc moţul! a stăruit ea. Nu? Atunci să vă desenez o pereche de favoriţi. Hai?

Am roşit fără să vreau când am refuzat din nou, căci de astă dată mă atinsese în punctul vulnerabil. Dar văzând că deocamdată nu voiam cu nici un preţ să mă las înfrumuseţat prin meşteşugul ei şi că rezistam atracţiilor sticluţei pe care o ridicase în dreptul ochilor, pentru a-şi spori puterea de persuasiune, miss Mowcher mi-a zis că o să mai stăm de vorbă în curând şi mi-a cerut să-i dau mâna, ca să coboare de la înălţimea la care se afla. Cu ajutorul meu a sărit sprintenă jos şi a dat să-şi lege bărbia dublă în bonetă.

— Cât vă datorez! a întrebat Steerforth.

— Cinci şilingi, i-a răspuns miss Mowcher. E aproape de pomană, puişor. Nu găsiţi că-s cam zănatică, mister Copperfield?

I-am răspuns foarte politicos:

— Câtuşi de puţin!

Dar în gândul meu, când am văzut-o cum a azvârlit în sus, ca un prestidigitator, cele două monede de câte o jumătate de coroană, cum le-a prins şi le-a vârât în buzunar şi s-a lovit cu palma peste buzunar, mi-am zis că era zănatică de-a binelea.

— Asta-i puşculiţa! a zis miss Mowcher apropiindu-se iar de scaun şi punând la loc în geantă colecţia de felurite mărunţişuri pe care o scosese. Mi-am luat toate drăcoveniile? Aşa se pare! Nu mi-ar sta bine să fac ca lunganul de Ned Beadwood, care, când l-au dus la biserică „ca să-l cunune cu cineva”, cum povesteşte el, s-a trezit că-şi uitase mireasa acasă. Ha, ha, ha! Un derbedeu Ned ăsta, dar nostim. Acuma ştiu c-am să vă rup inima, dar n-am încotro, trebuie să vă părăsesc. Adunaţi-vă puterile şi căutaţi să supravieţuiţi acestei încercări! La revedere, mister Copperfield! Păzeşte-te, potlogarule de Norfolk23! Destul am trăncănit! Dar vina e a voastră, păcătoşilor! Vă iert, totuşi! Bob swore24! Cum zice englezul în loc de „bună seara”, când, după prima lecţie de franceză, găseşte că seamănă cu engleza. Bob swore, puişorilor!

Cu geanta-i zornăitoare de braţ, a pornit bălăbănindu-se spre uşă, unde s-a oprit să ne întrebe dacă n-am vrea să ne lase o şuviţă de păr. „Găsiţi că-s cam zănatică”, a adăugat drept comentariu la această ofertă şi, ducându-şi degetul la nas, a ieşit.

Steerforth râdea atât de tare, încât nu m-am putut opri să râd şi eu; nu cred însă c-aş fi făcut-o de nu m-aş fi molipsit de la el. După ce ne-am săturat de râs, ceea ce s-a întâmplat după câtva timp, mi-a zis că miss Mowcher avea nenumărate cunoştinţe şi că se pricepea să facă fel de fel de servicii la tot soiul de oameni. Unii îşi băteau joc de ea ca de o nebună; dar avea un spirit de observaţie ascuţit şi pătrunzător ca nimeni altul, şi pe cât îi erau braţele de scurte, pe atât îi era mintea de lungă. Mi-a zis că spunea adevărul când afirma că este pretutindeni, când ici, când colo; fiindcă mereu se ducea în provincie, recrutându-şi de peste tot clienţii şi cunoscând pe toată lumea. L-am întrebat ce fel de om era: dacă nu cumva era periculoasă şi dacă avea judecată sănătoasă; dar, după vreo două-trei încercări, văzând că nici nu lua în seamă aceste întrebări, n-am mai stăruit. În schimb, mi-a povestit multe despre dibăcia ei şi despre veniturile ei; şi mi-a atras atenţia, pentru eventualitatea că aş avea nevoie vreodată, că pune straşnic ventuze.

În seara aceea am vorbit mai tot timpul despre miss Mowcher, iar la despărţire, când coboram scările, Steerforth mi-a strigat: „Bob swore!”

Când am ajuns în dreptul locuinţei lui mister Barkis, am fost mirat văzându-l pe Ham, care se plimba în sus şi în jos în faţa casei, şi încă şi mai mirat aflând că micuţa Em'ly era înăuntru. L-am întrebat, fireşte, de ce n-a intrat şi el, în loc să măsoare singur uliţa în lung şi în lat.

— Vedeţi, mas'r Davy, mi-a zis el şovăind, Em'ly stă de vorbă înăuntru cu cineva.

— Cu atât mai mult cred că trebuia să intri şi tu, Ham, i-am spus zâmbind.

— Da, mas'r Davy, aşa s-ar fi cuvenit, mi-a răspuns el, dar vedeţi, a urmat el în şoaptă, e o femeie tânără, sir, e o tânără pe care Em'ly a cunoscut-o mai demult şi cu care acum n-ar trebui să mai vorbească.

Când am auzit aceste cuvinte, parcă a picat o rază de lumină asupra umbrei pe care o văzusem urmărindu-i cu câteva ceasuri mai înainte.

— E o biată femeie, mas'r Davy, a urmat Ham, pe care tot oraşul o dispreţuieşte. De la mic la mare. Nici de strigoiul din cimitir nu se fereşte lumea cu atâta scârbă.

— Nu cumva e femeia pe care am zărit-o astă-seară pe plajă după ce v-am întâlnit?

— Se ţinea după noi? m-a întrebat Ham. Se prea poate, mas'r Davy. Nu c-aş fi băgat de seamă că se ţinea după noi, sir, dar corând dup-aceea s-a strecorat până sub ferestruica lui Em'ly, şi când a văzut că s-a aprins lomina, a chemat-o în şoaptă: „Em'ly, Em'ly, pentru nomele lui Dumnezeu, fie-ţi milă. Cândva am fost şi eu ca tine!” Zguduitoare vorbe, mas'r Davy!

— Aşa-i, Ham. Şi ce-a făcut Em'ly?

— Em'ly a zis: „Martha, tu eşti? Vai, Martha, e oare cu putinţă să fii tu?!” Fiindcă ştiţi, mas'r Davy, au lucrat multă vreme împreună la mister Omer.

— Îmi amintesc acum! am exclamat, aducându-mi aminte de una din cele două fete pe care le văzusem când venisem pentru prima oară acolo. Îmi amintesc chiar foarte bine de ea!

— Martha Endell! mi-a zis Ham. E cu doi sau trei ani mai mare decât Em'ly, dar au mers împreună la şcoală.

— Nu i-am auzit niciodată numele, i-am spus. Dar iartă-mă, nu voiam să te întrerup.

— Apoi, mas'r Davy, cuvintele astea spun totul: „Em'ly, Em'ly, pentru nomele lui Dumnezeu fie-ţi milă. Cândva am fost şi eu ca tine.” Voia să stea de vorbă cu Em'ly. Dar acolo Em'ly nu putea sta de vorbă cu ea, fiindcă unchiul, care o iubeşte atât de mult, era acasă şi n-ar fi… nu, mas'r Davy, a urmat Ham foarte grav, căci aşa com îl ştiţi, bun la suflet şi milos, nici pentru toate comorile ce zac scufundate pe fundul mărilor n-ar fi răbdat să le vadă alături.

Am simţit cât era de adevărat acest lucru. Pe loc am înţeles la fel de limpede ca şi Ham că aşa stăteau lucrurile.

— Em'ly a scris atunci ceva cu creionul pe o hârtiuţă, pe care i-a dat-o pe fereastră, s-o ducă aici, a continuat Ham. „Arată-i asta mătuşii mele, missis Barkis, i-a zis, şi de dragul meu o să te lase s-aştepţi la ea, lângă foc, pân-o pleca unchiul şi oi putea veni şi eu.” Apoi mi-a povestit ce v-am spus, mas'r Davy, şi mi-a cerut s-o petrec aici. Ce puteam face? Nici n-ar trebui să vorbească cu una ca asta, dar nu-s în stare să-i stau împotrivă când îi şiroiesc lacrimile pe faţă.

Şi-a vârât mâna în buzunarul de la piept al surtucului mototolit şi a scos cu mare grijă o punguliţă frumoasă.

— Şi chiar dac-aş fi putut să nu-i fac pe voie, când am văzut cum îi şiroiau lacrimile pe obraz, mas'r Davy, a adăugat Ham, cumpănind cu drag punga în palma-i aspră, oare m-aş fi putut împotrivi când mi-a dat-o să i-o duc şi când am pricepot de ce o lua cu ea? O nimica toată, a zis Ham, privind-o dus pe gânduri. Cu aşa puţini bani în ea! Biata mea Em'ly!

După ce a pus-o la loc, i-am strâns călduros mâna – căci asta-mi venea mai la îndemână decât să-i spun ceva – şi tăcuţi ne-am plimbat în sus şi în jos vreun minut sau două. Apoi uşa s-a deschis, şi Peggotty a ieşit în prag, făcându-i lui Ham semn să intre. Aş fi vrut să rămân afară, dar Peggotty a venit după mine, stăruind să intru şi au. Şi atunci aş fi dorit să ocolesc odaia unde se aflau cu toţii dar erau adunaţi în bucătărioara curată, pardosită cu ţiglă, de care am mai pomenit nu o dată. Uşa dădea însă în bucătărie, aşa că m-am trezit în mijlocul lor, înainte de a fi avut răgaz să mă gândesc încotro s-o apuc.

Fata – cea pe care o văzusem pe plajă – se afla lângă cămin. Şedea pe podea, cu fruntea pe un braţ care se sprijinea pe un scaun. Am dedus, după poziţia ei, că Em'ly tocmai se ridicase de pe scaun şi că, poate, ţinuse în poale capul acelei făpturi disperate. Chipul fetei nu l-am putut vedea, căci părul, despletit şi răvăşit, răscolit parcă de mâna ei, îi acoperea faţa; dar mi-am putut da seama că era tânără şi frumoasă. Peggotty se vedea bine că plânsese. Micuţa Em'ly, la fel. Când am intrat, nimeni n-a scos o vorbă; şi în tăcerea aceea, pendula nemţească de pe poliţă bătea parcă de două ori mai tare ca de obicei.

Em'ly a vorbit cea dintâi:

— Martha vrea să plece la Londra, i-a spus ea lui Ham.

— De ce la Londra? a întrebat Ham.

Stătea între ele două şi se uita la tânăra prăvălită pe podea cu o privire în care erau amestecate compătimirea şi gelozia stârnită de prietenia ce i-o arăta aceea pe care el iubea atât de mult, cu o privire ce-a rămas bine întipărită în mintea mea. Vorbeau amândoi ca şi cum fata ar fi fost bolnavă, vorbeau cu glas scăzut, dar ce spuneau se auzea desluşit, deşi abia şopteau.

— Mai bine acolo decât aici, a intervenit energic o a treia voce – vocea Marthei, care nici nu se clintise. Acolo nu mă cunoaşte nimeni. Aici mă ştie toată lumea.

— Ce-o să facă acolo? a întrebat Ham.

Fata şi-a înălţat capul şi, cu o privire întunecată, s-a uitat o clipă la Ham: apoi şi-a rezemat din nou fruntea şi şi-a petrecut braţul drept în jurul gâtului, crispându-se ca o femeie cuprinsă de friguri sau săgetată de durere după ce a fost lovită de un glonte.

— O să încerce să ducă o viaţă cinstită, a zis micuţa Em'ly. Nu ştii ce ne-a spus. Nu-i aşa, mătuşă, dânsul… ei… nu ştiu?.

Peggotty a dat din cap cu milă.

— Am să încerc, dacă o să mă ajutaţi să plec, a spus Martha. E cu neputinţă s-o duc mai rău decât am dus-o aici. S-ar putea însă s-o duc mai bine. Vai, a adăugat apoi, zguduită de un fior, scoateţi-mă de pe uliţele astea, unde toată lumea mă cunoaşte de când eram copil!

Em'ly a întins mâna către Ham şi l-am văzut cum i-a dat o pungă mică de pânză. Crezând că era a ei, a luat-o şi a făcut unul sau doi paşi înainte; dându-şi apoi seama de greşeală, s-a întors către dânsul, care între timp se trăsese lângă mine, şi i-a arătat-o.

— E a ta, Em'ly, l-am auzit spunând. Tot ce am pe lume al tău e, draga mea. N-am altă bucurie în viaţă decât pe tine.

Ochii micuţei Em'ly s-au umplut din nou de lacrimi, dar s-a întors şi s-a apropiat de Martha. Ce i-a dat, nu ştiu. Am văzut-o doar că s-a aplecat lângă ea şi că i-a pus nişte bani în sân. A întrebat-o apoi în şoaptă dacă erau de ajuns.

— Mai mult decât de ajuns, i-a răspuns Martha, luându-i mâna şi sărutându-i-o.

Apoi s-a ridicat, şi-a strâns broboada pe umeri, şi-a acoperit faţa cu ea, plângând în hohote, s-a îndreptat încet spre uşă. Înainte de a ieşi, s-a oprit o clipă, ca şi cum ar fi vrut să mai spună ceva sau să se întoarcă; dar n-a rostit nici un singur cuvânt. Şi cu acelaşi geamăt surd, lugubru, deznădăjduit, a plecat învăluită în broboadă.

Când uşa s-a închis în urma ei, micuţa Em'ly ne-a privit iute pe toţi trei, şi ascunzându-şi faţa în palme, a izbucnit în plâns.

— Lasă, Em'ly! i-a zis Ham, bătând-o uşor pe umăr. Lasă, draga mea! Lasă, nu mai plânge aşa, frumoaso!

— Vai, Ham! Nu-s atât de bună cât ar trebui să fiu! a izbucnit ea, plângând amarnic. Ştiu că uneori nu sunt atât de recunoscătoare cât s-ar cuveni!

— Ba da! Ba da! Sigur că eşti, a zis Ham.

— Nu! Nu! Nu! a strigat micuţa Em'ly, sughiţând şi clătinând din cap. Nu-s atât de bună cât ar trebui să fiu! Nici pe departe! Nici pe departe!

Şi plângea de parc-ar fi stat să-i plesnească inima.

— Prea îţi pun dragostea la încercare. O ştiu! a suspinat ea. Sunt adesea urâcioasă cu tine şi nestatornică, deşi ar trebui să mă port cu totul altfel. Tu niciodată nu eşti rău cu mine. Nu-nţeleg de ce mă port aşa cu tine, când n-ar trebui să mă gândesc la nimic altceva decât să-ţi arăt recunoştinţă şi să te fac fericit!

— Întotdeauna mă faci, draga mea! a sărit Ham. Când te văd, îs fericit. Toată ziua-s fericit, cu gândul la tine.

— Vai, asta nu-i de ajuns! s-a jelit Em'ly. Asta-i pentru că tu eşti bun; nu pentru că aş fi eu. Vai, dragul meu, ar fi fost mai bine pentru tine de te-ai fi îndrăgostit de o alta… de o fată mai statornică şi mai vrednică decât mine, care să fie pe de-a-ntregul a ta şi niciodată să nu se arate trufaşă şi schimbăcioasă ca mine!

— Biata-i inimioară duioasă! a şoptit Ham. A tulburat-o Martha peste măsură.

— Te rog, mătuşico, a îngăimat Em'ly, vin-aici şi lasă-mă să pun capul în poala ta. O, sunt atât de nefericită în seara asta, mătuşico! O, nu-s atât de bună cât ar trebui să fiu! Nu-s, ştiu eu!

Peggotty s-a grăbit să se aşeze pe scaunul de lângă cămin. Cuprinzând-o cu braţele în jurul gâtului, Em'ly a îngenuncheat lângă dânsa şi a privit-o foarte serios drept în ochi.

— O, te rog, mătuşico, ajută-mă! Ham, dragul meu, încearcă de mă ajută! Mister David, în amintirea vremurilor de odinioară, încearcă, rogu-te, de mă ajută! Aş vrea să fiu mai bună decât sunt! Aş vrea să fiu de o sută de ori mai recunoscătoare! Aş vrea să-mi dau mai bine seama ce binecuvântare e să ai un bărbat bun şi vrednic şi să duci o viaţă paşnică. Vai de mine! Vai de mine! Vai, inima mea, inima mea!

Apoi şi-a ascuns faţa la pieptul iubitei mele dădace şi, punând capăt acestor tânguiri, a căror jale şi durere erau pe jumătate de femeie în toată firea, pe jumătate de copil, aşa cum, de altfel, îi era întreaga purtare (care se potrivea, cred, cu frumuseţea ei mai bine decât orice altă purtare), plânse în tăcere mai departe, în vreme ce Peggotty îi mângâia uşor părul, ca unui prunc.

Treptat s-a potolit, şi noi am încercat s-o mângâiem; ba i-am dat curaj, ba am glumit cu ea, până ce a început să-şi înalţe capul şi să ne vorbească. Am continuat aşa până ce am făcut-o să zâmbească, apoi să râdă şi apoi să se ridice şi să şadă pe scaun, cam ruşinată; între timp, Peggotty i-a potrivit buclele, i-a şters ochii şi i-a netezit rochia, pentru ca nu cumva unchiul să se întrebe, când s-o întoarce acasă, de ce plânsese fetiţa lui iubită.

În noaptea aceea am văzut-o făcând ceea ce până atunci niciodată nu o văzusem făcând. Am văzut-o sărutându-l pe obraz, cu gingaşă nevinovăţie, pe logodnicul ei şi cuibărindu-se la pieptul lui vânjos, care-i era cel mai bun sprijin. Iar când au plecat împreună, sub razele lunii care asfinţea, i-am urmărit cu privirea şi – amintindu-mi de plecarea Marthei – am văzut că Em'ly îl ţinea cu amândouă mâinile de braţ şi că mergea strâns lipită de el.