Capitolul XXIII.Constat că Mister Dick avea dreptate şi-mi aleg o profesie
Când m-am trezit a doua zi dimineaţă, m-am gândit foarte mult la micuţa Em'ly şi la tulburarea ei după plecarea Marthei. Mi s-a părut că întrucât aflasem de aceste simţăminte şi slăbiciuni neştiute sub semnul unei încrederi sacre, nu-mi era îngăduit să le dezvălui nici măcar lui, Steerforth. Nutream sentimentele cele mai delicate pentru gingaşa făptură care-mi fusese tovarăşă de joacă şi pe care am fost totdeauna convins, şi aşa voi rămâne până la sfârşitul zilelor mele, c-o iubisem cu adevărat. A repeta altora, şi chiar lui Steerforth, ceea ce auzisem din întâmplare, când dânsa, într-o pornire nestăvilită, îşi deschisese inima în faţa mea, mi se părea o faptă urâtă, nevrednică de mine, nevrednică de aureola copilăriei noastre neprihănite, care în ochii mei totdeauna plana în jurul chipului ei. De aceea am decis să zăvoresc această taină în inima mea; şi acolo ea a dat imaginii ei o nouă strălucire.
În timp ce luam gustarea, am primit o scrisoare din partea mătuşii. Îmi vorbea în ea de probleme asupra cărora socoteam că Steerforth ar putea să mă sfătuiască mai bine ca oricine şi ştiam că voi fi încântat să-i cer părerea, astfel că m-am hotărât să le discut în cursul călătoriei spre casă. Deocamdată eram destul de ocupat, căci trebuia să ne luăm rămas bun de la toţi prietenii noştri. Printre cei cărora le părea, rău că plecăm, mister Barkis ţinea un loc de frunte; cred chiar c-ar fi fost în stare să mai deschidă o dată lădiţa şi să jertfească încă o guinee ca să ne reţină încă patruzeci şi opt de ore la Yarmouth. Peggotty şi întreaga ei familie erau tare amărâţi. Toţi componenţii firmei „Omer şi Joram” au venit să ne ureze drum bun; iar în jurul lui Steerforth s-au îmbulzit atâţia marinari ca să-i care valizele la diligenţă, încât chiar dacă am fi avut bagaje cât un regiment, n-am fi dus lipsă de hamali. Într-un cuvânt, am plecat înconjuraţi de părerea de rău şi de admiraţia tuturor şi am lăsat în urmă o sumedenie de oameni foarte mâhniţi.
— Rămâi multă vreme aici, Littimer? l-am întrebat în ultimul moment, când aştepta să pornească diligenţa.
— Nu, sir. Nu cred că voi rămâne prea multă vreme, sir.
— Deocamdată încă nu putem şti cât, a zis Steerforth, în treacăt. Ştie ce are de făcut şi o să-şi facă el datoria.
— Despre asta nici nu mă îndoiesc, am întărit eu.
Littimer şi-a dus mâna la pălărie, spre a-mi mulţumi pentru această apreciere, şi asta m-a făcut să mă simt ca un băieţaş de 8 ani. A repetat apoi acest gest ca să ne ureze drum bun; şi a rămas acolo pe trotuar, la fel de respectabil şi de misterios ca o piramidă egipteană.
Câtva timp n-am schimbat nici un cuvânt, Steerforth fiind neobişnuit de tăcut, iar eu întrebându-mă când voi mai revedea aceste vechi privelişti şi ce se va mai întâmpla între timp cu mine sau cu ele. În cele din urmă Steerforth s-a înseninat şi a devenit deodată vorbăreţ, căci avea darul de a trece într-o clipită de la o stare de spirit la alta, şi apucându-mă de braţ, mi-a zis:
— Zi şi tu ceva, David. Ce-i cu scrisoarea de care mi-ai vorbit la masă?
— O! i-am răspuns, scoţând-o din buzunar. E de la mătuşa.
— Şi ce lucruri de seamă îţi scrie?
— Îmi aminteşte c-am făcut această călătorie ca să văd lumea şi să mai chibzuiesc puţin.
— Ceea ce, fireşte, ai şi făcut, nu?
— N-aş putea zice c-am făcut acest lucru. La drept vorbind, cred c-am uitat de treaba asta.
— Bine! Ca să-ţi îndrepţi greşeala, mi-a zis Steerforth, n-ai decât s-o faci acum. Priveşte la dreapta, şi o să vezi un şes întins, cu numeroase mlaştini; aruncă-ţi privirea la stânga, şi o să găseşti aceeaşi privelişte. Uită-te înainte, şi o să constaţi acelaşi lucru; uită-te înapoi, şi tot aia vei afla.
Am râs şi i-am răspuns că atât cât puteam cuprinde cu ochii, nu întrezăream nici o profesie potrivită; ceea ce se datora pesemne faptului că jur împrejur locul era şes.
— Şi ce spune mătuşa în privinţa asta? m-a întrebat Steerforth, aruncând o ochire asupra scrisorii pe care o ţineam în mână. Face vreo sugestie?
— Da, face, i-am răspuns. Mă întreabă dacă aş vrea să | devin proctor. Ce părere ai?
— De, ştiu eu? Poţi să alegi această profesie tot atât de bine ca oricare alta.
Nu m-am putut opri să râd din nou, văzând că punea în aceeaşi oală toate meseriile şi profesiile, fără nici o deosebire; şi i-am spus părerea mea.
— Dar spune-mi Steerforth, ce e un proctor?
— Un fel de avocat specializat în cauzele de drept bisericesc, m-a lămurit Steerforth. Îndeplineşte în faţa unor instanţe răsuflate, care-şi au sediul la „Doctors' Commons”25, străvechea fundătură de lângă St. Paul's Churchyard, rolul ce revine solicitor26-ilor în faţa instanţelor civile. E o tagmă care în mod firesc ar fi trebuit să piară în urmă cu vreo două sute de ani. Ca să înţelegi mai bine ce e un proctor, cred că cel mai nimerit ar fi să-ţi descriu „Doctors' Commons”. E un lăcaş retras, unde se aplică aşa-numitul drept canonic şi unde se născocesc tot felul de chiţibuşuri cu ajutorul unor stârpituri de legi întărite cândva de Parlament şi ieşite din uz, despre care trei sferturi din oamenii ce trăiesc în ziua de azi habar n-au, iar celălalt sfert crede că ar fi fost descoperite în stare de fosile în perioada Edwardsilor27. E un tribunal care deţine un străvechi monopol asupra proceselor cu privire la testamente, la căsătorii şi la litigiile ivite între nave şi corăbii.
— Fugi de-aici, Steerforth! am exclamat eu. Doar nu vrei să spui că litigiile maritime ar avea ceva comun cu cele ecleziastice?
— Nu, nicidecum, dragul meu, vreau să spun doar că aceste litigii sunt dezbătute şi judecate la „Doctors' Commons” de unii şi aceiaşi oameni. Ar trebui să te duci acolo într-o zi şi să-i auzi cum folosesc anapoda mai bine de jumătate din termenii de specialitate din dicţionarul lui Young în legătură cu abordajul corăbiei „Sarah Jane” de către „Nancy” sau în legătură cu faptul că mister Peggotty şi pescarii din Yarmouth au ieşit în larg pe vreme de furtună, ca să ducă o ancoră şi un cablu vasului „Nelson”, aflat în drum spre India, care se găsea în primejdie; iar în altă zi să te duci să-i prinzi discutând cu aprindere probele pentru sau contra unui pastor învinuit de purtări necuviincioase; şi o să constaţi că cel care judecase pricina de drept maritim îndeplineşte rolul de avocat în procesul pastorului, sau invers. Sunt ca actorii: aici e judecător, şi aci nu mai e; când e una, când e alta, şi apoi schimbă, şi iar schimbă rolurile; totdeauna însă e un spectacol de amatori plăcut şi bănos, prezentat în faţa unui public deosebit de ales.
— Dar avocaţii şi proctor-ii nu-s unul şi acelaşi lucru? l-am întrebat eu cam nedumerit.
— Nu mi-a răspuns Steerforth, avocaţii sunt laici, care au obţinut o diplomă de doctor în drept de la o universitate, de altfel aşa se face că sunt în măsură să ştiu câte ceva despre treaba asta.. Proctor-ii dau de lucru avocaţilor. Primesc şi unii şi alţii onoruri grase şi, în genere, trăiesc foarte bine. În concluzie, te sfătuiesc, David, să intri la „Doctors' Commons”. Pot să-ţi mai spun, dacă te interesează cumva, că se fudulesc foarte cu rangul, lor.
Ţinând seama de obiceiul lui Steerforth de a zeflemisi asemenea lucruri şi având în vedere atmosfera gravă şi tradiţiile venerabile evocate de acea „bătrână clădire de lângă St. Paul's Churchyard”, m-am simţit atras de sugestia mătuşii, sugestie în privinţa căreia mă lăsa să hotărăsc singur, fără a-mi ascunde că ideea îi venise cu prilejul unei recente vizite făcute proctor-ului ei la „Doctors' Commons”, în legătură cu redactarea unui testament în favoarea mea.
— În orice caz gestul mătuşii e vrednic de laudă, şi-a dat cu părerea Steerforth când i-am relatat acest amănunt, şi merită să fie încurajat din plin. Daisy, te sfătuiesc să intri la „Doctors' Commons”.
Am luat hotărârea fermă să fac acest lucru. I-am spus apoi lui Steerforth că (după cum îmi scrisese) mătuşa mă aştepta la Londra şi că luase pentru o săptămână un apartament într-un imobil din Lincoln's Inn Fields28, care avea o scară de piatră şi o ieşire de incendiu pe acoperiş, mătuşa mea fiind convinsă că la Londra orice casă era în primejdie să ia foc în fiecare noapte.
Călătoria a decurs cât se poate de plăcut şi am mai vorbit de câteva ori despre „Doctors' Commons”, anticipând viitorul îndepărtat când voi ajunge să fiu proctor acolo, pe care Steerforth l-a zugrăvit cu fantezie şi umor într-o serie de scene care ne-au înveselit pe amândoi. Când am ajuns la destinaţie, Steerforth s-a dus acasă, făgăduindu-mi că va veni să mă vadă peste vreo două zile, iar eu am luat trăsura până la Lincoln's Inn Fields, unde am găsit-o pe mătuşa care mă aştepta cu cina.
Nici dacă, între timp, aş fi făcut o călătorie în jurul lumii, tot nu ne-am fi putut bucura mai mult revăzându-ne. Când m-a îmbrăţişat, mătuşa a început să plângă de-a binelea şi mi-a zis, glumind, că dacă biata mama ar fi trăit, fără îndoială c-ar fi vărsat un potop de lacrimi, prostuţa de ea.
— Aşadar, l-ai lăsat acasă pe mister Dick, mătuşico, i-am zis eu. Îmi pare rău. Ah, Janet, ce mai faci?
În timp ce Janet îmi făcea o reverenţă, întrebându-mă de sănătate, am băgat de seamă ca obrazul mătuşii se lungeşte.
— Îmi pare şi mie rău, mi-a zis mătuşa, frecându-şi nasul. De când sunt aici, n-am pace, Trot.
Până s-apuc a o întreba de ce, m-a lămurit:
— Sunt convinsă, mi-a zis, punând cu tristeţe, dar şi cu hotărâre mâna pe masă, că Dick nu-i în stare să îndepărteze măgarii. N-are tăria de caracter necesară. Ar fi trebuit s-o las pe Janet acasă, în locul lui; aşa poate aş fi fost liniştită. Dacă vreodată un măgar a izbutit să-mi calce pajiştea, a adăugat mătuşa foarte apăsat, asta s-a întâmplat azi după-amiază la patru. M-a trecut un fior rece, şi ştiu c-a fost un măgar!
Am încercat s-o liniştesc, dar a refuzat orice consolare.
— A fost un măgar, stărui mătuşa, şi anume acela cu coada retezată, pe care a venit călare sora lui Murdering (aşa-i zicea întotdeauna mătuşa lui Jane Murdstone). Nu se află la Dover măgar mai obraznic şi mai nesuferit decât acela! a încheiat mătuşa, izbind cu pumnul în masă.
Janet s-a încumetat să lase să se înţeleagă că mătuşa se necăjeşte degeaba, căci măgarul cu pricina, fiind închiriat pentru a căra nisip şi pietriş, nu avea când să mai încalce proprietăţile altora. Dară mătuşa nici n-a vrut să audă.
Cina a fost bună şi ni s-a servit caldă, deşi odăile mătuşii erau sus, tocmai la ultimul cat – nu ştiu dacă le alesese anume ca pentru banii ei să aibă de urcat cât mai multe trepte de piatră, sau ca să fie mai aproape de ieşirea de incendiu – şi această cină a fost alcătuită dintr-o găină friptă, un biftec şi legume foarte gustoase, din care m-am servit de două ori. Mătuşa, având însă idei preconcepute în privinţa alimentelor londoneze, a mâncat foarte puţin.
— Cred că pasărea asta prăpădită s-a născut şi a crescut într-o pivniţă şi n-a ieşit să răsufle decât într-o staţie de trăsuri, a declarat mătuşa. Cât despre biftecul ăsta, sper că o fi de vacă, deşi nu prea cred. După părerea mea, aici nu-i nimic veritabil în afară doar de gunoi.
— Nu crezi că s-ar putea ca găina să fi fost adusă de la ţară? am cutezat s-o întreb.
— Nici gând! mi-a răspuns ea. Negustorilor din Londra nu le face plăcere să vândă o marfă care să fie ceea ce spun că ar fi.
N-am îndrăznit s-o contrazic, dar am mâncat cu poftă, ceea ce a bucurat-o grozav. După ce a strâns masa, Janet a ajutat-o să se pieptene, să-şi pună scufia de noapte, care avea o croială mai elegantă ca de obicei („pentru caz de incendiu”, a explicat mătuşa), şi să-şi strângă fusta în jurul genunchilor, ca să se încălzească, acestea fiind obişnuitele ei pregătiri înainte de a se duce la culcare. După aceea i-am preparat, potrivit unor rânduieli de la care nu era îngăduită nici cea mai mică abatere, un pahar de punch de vin alb amestecat cu apă şi o bucată de pâine prăjită, tăiată în feliuţe lungi şi subţiri. Când toate aceste preparative au luat sfârşit, am rămas singuri, şi mătuşa, care şedea în faţa mea, şi-a sorbit încet vinul amestecat cu apă, muind pe rând fiecare feliuţă de pâine prăjită înainte de a o mânca şi uitându-se cu duioşie la mine pe sub marginile scufiei.
— Ei, Trot, a început ea, îţi surâde ideea de a te face proctor? Sau încă n-ai avut vreme să te gândeşti la asta?
— Ba m-am gândit, dragă mătuşă, şi am şi vorbit cu Steerforth despre asta. Îmi surâde. Îmi surâde chiar foarte mult.
— Nu mai spune? Asta mă bucură!
— Am însă o singură rezervă, mătuşică.
— Spune despre ce-i vorba, Trot.
— Aş vrea să întreb, mătuşică, pentru că, după câte înţeleg, accesul la această profesie este îngrădit, dacă admiterea mea în rândurile ei n-ar cere prea multe cheltuieli.
— Admiterea ta n-o să coste mai mult de o mie de lire, mi-a răspuns mătuşa.
— Ascultă, mătuşico dragă, i-am zis, trăgându-mi scaunul mai aproape, nu mă pot împăca defel cu gândul acesta. E o sumă foarte mare. Ai cheltuit o mulţime cu învăţătura mea şi ai fost în toate privinţele cât se poate de mărinimoasă cu mine. Ai fost mărinimia întrupată. Există, desigur, şi alte profesii în care mi-aş putea începe activitatea fără nici o cheltuială şi în care aş putea nădăjdui să răzbesc prin muncă şi stăruinţă. Crezi că n-ar fi mai nimerit să alegem această cale? Eşti încredinţată că poţi cheltui atâta de mult bănet şi că face să-i cheltuieşti astfel? Eu doar atât îţi cer dumitale, care-mi eşti ca o a doua mamă, să chibzuieşti. Eşti încredinţată de aceste lucruri?
Mătuşa, care tot timpul mă privise drept în ochi, sfârşi de mestecat bucata de pâine prăjită ce o avea în gură; apoi a pus paharul pe consola căminului şi, împreunându-şi mâinile pe fusta sumeasă în jurul genunchilor, mi-a răspuns:
— Trot, copilul meu, n-am decât un singur ţel în viaţă, şi anume acela de a te ajuta să devii un om bun, cu judecata sănătoasă şi fericit. Asta urmăresc, şi acelaşi lucru îl urmăreşte şi Dick. Aş dori ca anumite persoane, pe care le cunosc, să audă părerile lui Dick în această privinţă, înţelepciunea lui e minunată. Dar nimeni în afară de mine nu cunoaşte puterea minţii acestui om!
S-a oprit o clipă şi, luându-mi mâna într-a ei, a urmat:
— N-are nici un rost să evocăm trecutul, Trot, decât atunci când poate avea vreo înrâurire asupra prezentului. S-ar fi cuvenit, poate, să fi legat o prietenie mai strânsă cu sărmanul tău tată. Ar fi trebuit, poate, să mă fi apropiat mai mult de biata maică-ta, care nu era decât un copil, chiar după ce soru-ta, Betsey Trotwood, m-a dezamăgit. În ziua când ai venit la mine, un mic fugar istovit şi murdar, cred că m-am gândit la toate acestea. De atunci şi până în ziua de azi mi-ai făcut întotdeauna cinste, dragă Trot, şi ai fost pentru mine un izvor de bucurii şi de mândrie. Nu există nimeni altul care să aibă vreun drept asupra averii mele… (aici, spre mirarea mea, a şovăit şi a părut cam încurcată) nu există nimeni altul care să aibă vreun drept asupra averii mele, în afară de tine… căci tu eşti fiul meu adoptiv. Nu-ţi cer decât ca la bătrâneţe să-mi arăţi o dragoste filială şi să fii îngăduitor cu toanele şi cu ciudăţeniile mele; în felul acesta vei dărui unei bătrâne, a cărei tinereţe n-a fost nici atât de fericită, nici atât de plăcută, mult mai mult decât tot ceea ce dânsa va putea face vreodată pentru tine.
Era întâia oară când o auzeam pe mătuşa pomenind de trecutul ei. Şi o făcea cu atâta mărinimie şi seninătate, încât, de-ar mai fi fost cu putinţă, aş fi sporit şi mai mult dragostea şi respectul ce i le purtam.
— Acuma ne-am înţeles şi ne-am învoit întru totul, mi-a zis mătuşa, aşa că nu mai e nevoie să vorbim despre asta. Sărută-mă, şi mâine dimineaţă, după micul dejun, vom merge împreună la „Doctors' Commons”.
Am mai stat mult de vorbă înainte de a ne duce la culcare. Am dormit într-o odaie alături de aceea a mătuşii, şi peste noapte m-a trezit de câteva ori, bătându-mi la uşă, tulburată de zgomotul depărtat al vreunei trăsuri sau al căruţelor care se duceau la piaţă şi întrebându-mă dacă nu auzisem „tulumbele”. Spre dimineaţă a avut şi ea un somn mai liniştit şi m-a lăsat şi pe mine să dorm.
Pe la prânz am pornit spre biroul firmei Spenlow & Jorkins”, la „Doctors' Commons”. Mătuşa care avea despre Londra o asemenea părere încât în fiecare om de pe stradă vedea un hoţ de buzunare, mi-a dat să-i ţin geanta, în care se aflau zece guinee şi câteva monede de argint.
Ne-am oprit puţin la prăvălia cu jucării de pe Fleet Street, ca să vedem cum uriaşii de la biserica St. Dunstan băteau clopotele – ne potrivisem plecarea ca să fim acolo la 12 – şi apoi am luat-o pe Ludgate Hill şi apoi pe St. Paul's Churchyard. Ajunsesem aproape de St. Paul's Churchyard, când deodată am văzut-o pe mătuşa iuţind foarte tare pasul şi privind în jur cu o căutătură speriată, în acelaşi timp am băgat de seamă că un bărbat prost îmbrăcat, cu o mutră respingătoare, care se oprise şi se uitase la noi când am trecut, se ţinea după noi şi se apropiase atât de mult, încât ai fi zis că vrea s-o atingă pe mătuşa.
— Trot! Scumpul meu Trot! mi-a şoptit dânsa înfricoşată, strângându-mă de braţ. Nu ştiu ce să fac.
— Nu-ţi fie frică, i-am zis. N-ai nici un motiv să te sperii. Intră într-o prăvălie şi mă descotorosesc eu îndată de individul ăsta.
— Nu, nu băiete! Pentru nimic în lume să nu vorbeşti cu el. Te rog! Îţi poruncesc!
— Doamne-Dumnezeule, mătuşico! i-am zis. Nu-i decât un cerşetor obraznic.
— Nu ştii ce e! Nu ştii cine e! Nu ştii ce spui!
Ca să vorbim, ne oprisem în dreptul unei porţi, şi dânsul se oprise şi el.
— Nu te uita la el! mi-a ordonat mătuşa, când, indignat, am întors capul spre el. Adu-mi o trăsură şi aşteaptă-mă în St. Paul's Churchyard.
— Să te aştept?
— Da. Trebuie să mă laşi singură. Trebuie să mă duc să stau de vorbă cu el.
— Cu el, mătuşico? Cu omul ăsta?
— Sunt în toate minţile şi te asigur că n-am încotro. Fă-mi rost de o trăsură!
Deşi foarte nedumerit, mi-am dat seama că n-aveam nici un drept să nu mă supun unei comenzi atât de peremptorii. Am dat fuga şi am oprit o birjă care tocmai trecea goală. Nici nu apucasem să cobor de pe scară, că mătuşa s-a şi aruncat în trăsură, şi după dânsa, omul acela. Mi-a făcut semn cu mâna să plec, şi era atât de încruntată, încât uluit cum mă aflam, m-am depărtat îndată.
Am mai auzit-o spunând vizitiului:
— Mână unde pofteşti! Mână înainte!
Şi trăsura a trecut prin faţa mea, urcând la deal.
Mi-au venit în minte spusele lui mister Dick, pe care le luasem drept o halucinaţie. Nu încăpea îndoială că acesta era omul de care-mi pomenise în termeni atât de misterioşi, cu toate că nu înţelegeam defel ce putere avea asupra mătuşii. După ce am tremurat de frig vreo jumătate de ceas în St. Paul's Churchyard, am zărit trăsura care se întorcea. Birjarul a oprit în dreptul meu şi am văzut că mătuşa era singură pe banchetă.
Încă nu-şi revenise de ajuns din emoţia prin care trecuse, aşa că nu se simţea în stare să facă vizita proiectată. M-a rugat să mă sui în trăsură şi să-i spun birjarului să ne plimbe în sus şi în jos câtva timp. Mi-a mai spus doar atât:
— Scumpul meu, niciodată să nu mă întrebi ce s-a întâmplat şi nici să nu-mi pomeneşti de asta.
Apoi, în cele din urmă, s-a liniştit şi mi-a spus că se simte bine şi că putem coborî. Când mi-a dat geanta, ca să-i plătesc birjarului, am băgat de seamă că nu mai avea nici o guinee şi că-i rămăseseră doar monedele de argint.
La „Doctors' Commons” se intra printr-o portiţă scundă, boltită. După ce am făcut câţiva paşi pe ulicioară, dincolo de portiţă, am băgat de seamă că larma Cityului se pierde treptat, ca prin minune, în depărtare. Am străbătut câteva curţi mohorâte şi alei înguste şi am ajuns la birourile firmei „Spenlow & Jorkins”, unde lumina pătrundea prin oberlihturi; în vestibulul acestui templu, în care pelerinii intrau fără a îndeplini ceremonia de a bate la uşă, trei-patru secretari copiau nişte acte. Unul dintre ei, mărunţel şi uscăţiv, care şedea singur la o masă şi purta o perucă ţeapănă, castanie, făcută parcă din turtă dulce, s-a ridicat s-o întâmpine pe mătuşa şi ne-a poftit în biroul lui mister Spenlow.
— Mister Spenlow e la tribunal, ma'am, a grăit omul cel uscăţiv; e zi de judecată la „Arches Court”29; dar tribunalul se află la doi paşi şi trimit imediat să-l cheme.
Lăsându-ne singuri până la venirea lui mister Spenlow, am profitat să arunc o privire în jur. Mobila era veche şi prăfuită; postavul verde de pe birou era decolorat, veşted şi ros ca un bătrân cerşetor. Pe birou zăceau nenumărate documente făcute sul, dintre care unele purtau inscripţia „Alegaţii”, iar unele, spre uimirea mea, inscripţia: „Acţiuni”; pe unele sta scris: „Pendinte la Consistoriu”30, pe altele la „Arches Court”31 şi la „Prerogative Court”32 iar pe altele la Curtea Amiralităţii33 şi la Curtea delegaţilor34; asta m-a făcut să mă întreb câte instanţe or fi existând în total şi câtă vreme va trece până am să le dau de rost. Se mai aflau pe birou şi câteva voluminoase dosare de „Mărturii luate sub jurământ” în manuscris, şnuruite şi straşnic legate, care formau colecţii masive, câte o asemenea colecţie pentru fiecare proces, ca şi cum fiecare ar fi fost o istorie în zece sau douăzeci de volume. Toate astea mi s-au părut destul de costisitoare şi mi-au permis să-mi fac o idee destul de plăcută cu privire la treburile unui proctor. Din ce în ce mai încântat, zăboveam cu privirea asupra acestor obiecte şi asupra altora de acelaşi soi, când am auzit paşi zoriţi în camera de alături şi apoi a intrat grăbit, scoţându-şi pălăria, mister Spenlow, care purta o robă neagră, tivită cu blană albă.
Era un ins mărunţel, blond şi purta ghete impecabile şi o cravată albă şi un guler tare cum nu se poate mai scrobit. Haina strânsă pe talie era încheiată până sus, şi era evident că-şi dădea multă osteneală cu favoriţii care erau buclaţi cu mare grijă. La ceas avea un lanţ de aur atât de gros, încât mi-a dat prin minte că nici nu l-ar putea scoate din buzunar dacă n-ar avea un braţ vânjos, de aur ca acelea ce servesc drept emblemă giuvaergiilor. Era dichisit cu atâta grijă şi se ţinea atât de ţeapăn, încât abia se putea apleca; iar când şedea la birou şi voia să se uite la vreo hârtie, întocmai ca şi Punch, 35 îşi mişca tot trupul, de la noadă.
I-am fost prezentat de mătuşa mea lui mister Spenlow, care s-a arătat curtenitor.
Îndată după asta mi-a zis:
— Aşadar, mister Copperfield, vreţi să îmbrăţişaţi profesiunea noastră? I-am spus în treacăt lui miss Trotwood, acum câteva zile, când am avut plăcerea s-o văd (şi rostind aceste cuvinte s-a încovoiat de la noadă, ca Punch), că ar fi un loc liber la noi. Miss Trotwood a binevoit să-mi spună că are un nepot, căruia îi poartă o grijă deosebită şi căruia vrea să-i asigure un viitor frumos. Cred că acum am plăcerea ca acest nepot… şi din nou a făcut ca Punch.
M-am înclinat, ca să-i mulţumesc, şi i-am zis că mătuşa îmi pomenise de locul acela liber, adăugând că aş fi foarte încântat să-l ocup. Fiind încredinţat că ar putea să-mi convină, reţinusem imediat propunerea. Nu-mi va fi însă cu putinţă să spun precis dacă-mi place decât după ce voi şti mai bine despre ce era vorba. Şi deşi asta nu era decât o simplă formalitate, speram că mi se va oferi posibilitatea de a lucra de probă un timp înainte de a mă angaja definitiv.
— Vai, da, desigur! Desigur! a încuviinţat mister Spenlow. La noi e obiceiul să se dea totdeauna o lună… o lună de iniţiere. De fapt, aş fi foarte bucuros să vă pot oferi şi două… Şi trei luni… sau chiar o perioadă nelimitată… dar vedeţi, am un asociat, pe mister Jorkins.
— Şi îndemnizaţia dumneavoastră, sir, l-am întrebat, este de o mie de lire?
— Îndemnizaţia, inclusiv taxele de timbru, este de o mie de lire, a confirmat mister Spenlow. Cum i-am spus şi lui miss Trotwood, nu urmăresc interese băneşti; cred că puţini oameni sunt mai dezinteresaţi ca mine; dar mister Jorkins are părerile lui în această privinţă, şi sunt nevoit să le respect. Mister Jorkins, găseşte că o mie de lire e prea puţin.
— Presupun, sir, am insistat, tot cu gândul să cruţ punga mătuşii, că la dumneavoastră nu se practică obiceiul ca atunci când un stagiar se dovedeşte deosebit de folositor şi ajunge să stăpânească meseria la perfecţie… (ajungând aici am roşit, pentru că asta semăna a laudă de sine) presupun că nu se practică obiceiul ca în ultimii ani ai uceniciei să i se acorde un…
Cu o mare sforţare, mister Spenlow şi-a înălţat capul deasupra cravatei, atât ca să-l poată clătina, şi mi-a răspuns înainte ca eu să fi rostit cuvântul „salariu”:
— Nu. Şi n-aş vrea să vă spun mister Copperfield, cum aş soluţiona această problemă dacă aş avea mână liberă. Dar mister Jorkins este neînduplecat.
Eram de-a dreptul îngrozit de imaginea teribilului Jorkins. Mai târziu am avut însă prilejul să mă conving că era un om blajin, cam greu de cap, al cărui rol era să stea în umbră, ca să poată fi denunţat mereu drept cel mai căpăţânos şi cel mai răuvoitor dintre oameni. Dacă un funcţionar cerea o sporire a salariului, mister Jorkins nici nu voia să audă de aşa ceva. Dacă un client întârzia să achite nota de cheltuieli, mister Jorkins era acela care voia să-l constrângă să plătească; şi oricât de neplăcute ar fi fost toate acestea pentru simţămintele lui mister Spenlow, mister Jorkins rămânea pe poziţie. Inima şi punga lui Spenlow cel bun ca un înger ar fi fost totdeauna larg deschise dacă nu s-ar fi împotrivit diavolul de Jorkins. Pe măsură ce am înaintat în vârstă, am avut prilejul să cunosc şi alte firme a căror activitate se desfăşura după metoda „Spenlow & Jorkins”!
S-a stabilit că voi putea începe luna de probă când voi dori şi că nu era nevoie ca mătuşa să rămână la Londra, nici să se întoarcă la sfârşitul perioadei, căci angajamentul meu îi putea fi trimis acasă pentru a-l semna. Când am ajuns atât de departe, mister Spenlow pe loc mi-a propus să merg cu el la tribunal ca să văd cum arată. Am primit bucuros, şi în acest scop am ieşit împreună, lăsând-o pe mătuşa să ne aştepte, căci ne-a zis că n-avea nici o poftă să se aventureze în asemenea locuri, socotind, pare-se, tribunalele ca un fel de pulberării, gata să sară în aer în orice clipă.
Mister Spenlow m-a condus printr-o curte pietruită, înconjurată de clădiri mohorâte de cărămidă, care, judecând după firmele cu numele doctorilor bătute pe la uşi, am presupus că trebuie să fie birourile oficiale ale savanţilor avocaţi despre care îmi vorbise Steerforth; apoi, luând-o la stânga, am intrat într-o încăpere vastă şi întunecată, care aducea a capelă. Partea din fund era separată de rest printr-o balustradă; şi îndărătul acesteia, pe un fel de podium în formă de potcoavă, de o parte şi de alta, pe nişte scaune de sufragerie, vechi şi comode, şedeau nişte gentlemani în robe roşii şi cu peruci cenuşii, despre care mi s-a spus că erau înşişi doctorii de care am pomenit. În capul potcoavei, la un mic pupitru, în chip de amvon, stătea, clipind mărunt, un bătrânel, pe care, dacă l-aş fi văzut într-o colivie, fără doar şi poate l-aş fi luat drept o bufniţă; am aflat însă că era preşedintele instanţei. Jos, în spaţiul dintre braţele potcoavei, la o masă lungă, verde, se aflau alţi gentlemani posomorâţi, de acelaşi rang cu mister Spenlow, care, ca şi el, purtau robe negre tivite cu blană albă. Mai toţi purtau cravate scrobite şi păreau tare ţanţoşi; curând însă mi-am dat seama că-i cam nedreptăţisem în această din urmă privinţă, căci atunci când vreo doi sau trei s-au ridicat pentru a răspunde la o întrebare a preşedintelui, am văzut că erau cât se poate de plouaţi. Publicul era alcătuit dintr-un băieţaş cu un şal de lână la gât şi un bărbat voinic, dar cam jerpelit, care mânca pe furiş firimituri scoase din buzunarul hainei şi se încălzea la soba din mijlocul sălii tribunalului. Liniştea toropită ce domnea în această sală nu era întreruptă decât de trosnetul focului şi de glasul unuia dintre doctori, care vorbea încetişor, invocând o întreagă bibliotecă de probe, întrerupându-se din când în când ca să stăruie asupra unor argumente ivite în drum ca nişte locuri de popas. Niciodată de când sunt n-am avut prilejul să asist la o reuniune de familie atât de plăcută şi somnolentă, atât de prăfuită şi demodată şi atât de visătoare, şi mi-am dat seama că apartenenţa la această familie trebuie să aibă un agreabil efect soporific asupra oricui – excepţie făcând poate reclamanţii.
Încântat de atmosfera de reverie ce domnea în acest colţ retras, i-am declarat lui mister Spenlow că am văzut destul deocamdată, şi ne-am întors la mătuşa; apoi, împreună cu ea, am părăsit „Doctors' Commons”, simţindu-mă foarte tânăr când am ieşit din birourile firmei „Spenlow & Jorkins”, urmărit de privirile funcţionarilor, care-şi făceau unul altuia semn cu condeiele, să se uite la mine.
Am ajuns înapoi la Lincoln's Inn Fields fără nici o altă aventură, în afară de întâlnirea cu un măgăruş nefericit, înhămat la căruţa unui precupeţ, care i-a trezit mătuşii amintiri dureroase. După ce am ajuns cu bine la gazdă, am mai discutat îndelung planurile mele de viitor; şi ştiind că mătuşa era nerăbdătoare să se întoarcă mai repede acasă, căci, din pricina mâncării, a pericolului de incendiu şi a hoţilor de buzunare, la Londra nu se putea simţi bine nici o jumătate de ceas, am îndemnat-o să nu se mai deranjeze pentru mine şi să plece, lăsându-mă să-mi port singur de grijă.
— Mâine se împlineşte o săptămână de când am venit, şi n-a trecut o zi fără să mă gândesc la întoarcere, mi-a răspuns mătuşa. Am găsit lângă Adelphi nişte odăi mobilate, care cred că ţi-ar conveni de minune, Trot!
După această mică introducere, a scos din buzunar un anunţ decupat cu grijă dintr-un ziar, în care se arăta că în Buckingham Street, lângă Adelphi, era de închiriat un mic apartament mobilat, cu vedere asupra Tamisei, potrivit pentru un tânăr distins, aparţinând vreuneia dintre asociaţiile juriştilor, sau având altă îndeletnicire – locuinţă liberă imediat. Chiria modestă, eventual contract lunar.
— Tocmai ce-mi trebuie mătuşico! i-am zis, roşindu-mă la gândul că aş putea locui într-un apartament.
— Atunci, hai să mergem! mi-a zis, punându-şi boneta, pe care tocmai o scosese. Să mergem să-l vedem.
Şi am pornit. Anunţul preciza că trebuie să ne adresăm unei oarecare missis Crupp, care locuia la aceeaşi adresă, şi am tras cordonul soneriei de la subsol, unde presupuneam că o vom găsi pe missis Crupp. Abia după ce am sunat de vreo trei sau patru ori, am dat de missis Crupp, o femeie grasă, într-un capot de nanchin, sub care atârna volanul unui jupon de flanelă.
— Daţi-ne voie să vizităm apartamentul de închiriat, ma'am, i-a zis mătuşa.
— Pentru domnul ăsta? a întrebat missis Crupp, căutându-şi cheile din buzunar.
— Da, pentru nepotul meu, i-a răspuns mătuşa.
— Minunat apartament pentru un tânăr ca ăsta, a zis missis Crupp.
Şi am urcat scara.
Apartamentul se afla la ultimul cat – ceea ce în ochii mătuşii reprezenta un mare avantaj fiind aproape de ieşirea de incendiu – şi era alcătuit dintr-un vestibul întunecos, unde nu se vedea mai nimic, un oficiu, fără ferestre, unde nu intra deloc lumina, un salonaş şi un dormitor. Mobila era cam învechită, dar destul de bună pentru mine; ferestrele dădeau însă spre fluviu.
Arătându-mă încântat, mătuşa şi missis Crupp s-au retras în oficiu ca să discute preţul, iar eu m-am aşezat pe sofaua din salonaş, abia îndrăznind să nădăjduiesc că îmi va fi dat să locuiesc într-un apartament atât de somptuos. După ce s-au ciorovăit câtva timp, s-au întors amândouă, şi, spre marea-mi bucurie, am văzut, atât după chipul lui missis Crupp, cât şi după al mătuşii, că se înţeleseseră.
— Mobila e a ultimului ocupant? a întrebat mătuşa.
— Da, ma'am, i-a răspuns missis Crupp.
— Şi cu el ce s-a întâmplat? a întrebat mătuşa.
Pe missis Crupp a apucat-o o tuse rebelă, care abia-abia i-a îngăduit să îngaime:
— S-a îmbolnăvit aici, ma'am, şi… îhî, îhî, îhî, vai de el! s-a prăpădit.
— Hm! Şi din ce a murit? a vrut să ştie mătuşa.
— Să vedeţi, ma'am, din pricina băuturii s-a prăpădit, i-a răspuns missis Crupp pe un ton confidenţial. Şi a fumului.
— A fumului? Nu cumva din cauza sobelor? a iscodit-o mătuşa.
— Nu, ma'am. Din pricina ţigărilor şi a pipelor, i-a răspuns missis Crupp.
— Asta, Trot, nu-i molipsitor în nici un caz, a observat mătuşa, întorcându-se către mine.
— Desigur că nu, am zis.
Pe scurt, văzând cât de încântat eram de acest apartament, mătuşa l-a închiriat pe o lună, cu dreptul ca la expirarea termenului să cerem prelungirea contractului pe încă douăsprezece. Missis Crupp urma să-mi procure rufărie de pat şi să-mi gătească; toate celelalte obiecte casnice de care aş fi avut nevoie se găseau în apartament; şi missis Crupp a dat asigurări formale că va avea grijă de mine ca de propriul ei copil. Peste trei zile urma să mă mut în apartament, şi missis Crupp a mulţumit cerurilor că în sfârşit găsise şi ea pe cineva de care să aibă grijă!
La înapoiere mătuşa mi-a spus că, precum nădăjduia, viaţa pe care o voi duce de-aci înainte mă va întări şi îmi va da încredere în mine. A doua zi, pe când făceam pregătirile pentru aducerea hainelor şi a cărţilor mele rămase la mister Wickfield, mi-a repetat de mai multe ori aceste cuvinte. I-am scris o lungă scrisoare lui Agnes, povestindu-i cum am petrecut în vacanţă, şi am dat-o mătuşii, care urma să plece în ziua următoare. Pentru a scurta povestirea, e destul să adaug că mătuşa mi-a lăsat bani berechet pentru a face faţă nevoilor în cursul lunii de încercare; că, spre marea mea dezamăgire, precum şi a mătuşii, Steerforth nu s-a arătat înainte de plecarea ei; că am aşezat-o, cu Janet alături, în diligenţa de Dover şi că tresălta de bucurie la gândul iminentei înfrângeri a măgarilor care băteau drumurile fără rost; şi, că, după plecarea diligenţei, mi-am întors privirile către Adelphi, gândindu-mă la zilele de odinioară, când hoinăream pe sub boltele-i subterane, şi la fericitele schimbări datorită cărora ieşisem la suprafaţă.
