Capitolul XXIV. Întâia destrăbălare

Era nespus de plăcut să am un castel atât de falnic numai pentru mine şi să încerc, când închideam uşa, sentimentul ce-l încerca Robinson Crusoe când intra în fortăreaţa sa şi trăgea scara după el. Era nespus de plăcut să mă plimb prin oraş, cu cheia casei în buzunar, şi să ştiu că pot pofti pe oricine la mine, fără a stânjeni pe nimeni, afară doar pe mine însumi. Era nespus de plăcut să pot intra şi ieşi în voie, să vin şi să plec fără a spune vreun cuvânt cuiva şi s-o sun pe missis Crupp ori de câte ori aveam nevoie, pentru ca să vină – când avea poftă – abia trăgându-şi suflarea, de parcă ar fi urcat din fundul pământului. Toate acestea erau, repet, nespus de plăcute; dar trebuie să mărturisesc că uneori mă simţeam destul de trist.

Plăcut era dimineaţa, mai ales pe vreme frumoasă. La lumina zilei, viaţa părea frumoasă şi fermecătoare; când soarele strălucea pe cer, părea şi mai frumoasă, şi mai fermecătoare. Dar când ziua scăpăta, parcă se stingea şi viaţa. Nu ştiu cum se făcea, dar rareori viaţa îmi părea atrăgătoare la lumina lumânărilor. Atunci simţeam nevoia să schimb o vorbă cu cineva. Îmi lipsea Agnes. În locul surâsului liniştitor al duhovnicei mele, aveam în faţă un gol imens. Missis Crupp mi-era tare străină. Mă gândeam la cel care locuise înaintea mea în apartament şi se prăpădise din pricina băuturii şi a fumului; şi mai c-aş fi dorit să fi binevoit a rămâne în viaţă şi să nu mă tulbure cu moartea lui.

După două zile şi două nopţi m-am simţit de parc-aş fi locuit acolo de un an, deşi nu îmbătrânisem nici cu un ceas, iar faptul că eram atât de tânăr mă sâcâia ca de obicei.

A treia zi, văzând că Steerforth tot nu se arătase, am presupus că s-a îmbolnăvit, şi plecând mai devreme de la birou, din „Doctors' Commons”, m-am dus pe jos până la Highgate. Missis Steerforth s-a bucurat când m-a văzut şi mi-a zis că fiul ei, împreună cu un coleg de la Oxford plecaseră în vizită la un prieten comun, care locuia lângă St. Albans36 şi că-l aştepta să se întoarcă a doua zi. Ţineam atât de mult la el, încât am fost de-a dreptul gelos pe prietenii lui de la Oxford.

Missis Steerforth stăruind să stau la masă, am primit, şi tot timpul n-am vorbit decât despre el. I-am povestit cât de mult îl îndrăgise toată lumea la Yarmouth şi ce tovarăş de drum fermecător fusese. Miss Dartle nu mai contenea cu fel de fel de aluzii şi întrebări misterioase, şi curioasă să afle tot ce făcusem acolo, m-a tot descusut: „Chiar aşa s-a întâmplat?” până a aflat tot ce voia. Înfăţişarea ei era exact aşa cum am descris-o după ce am văzut-o întâia oară; dar tovărăşia celor două doamne a fost atât de agreabilă şi mi s-au părut atât de binevoitoare, încât am fost cât pe-aci să mă îndrăgostesc de miss Dartle. De câteva ori în cursul serii, şi mai ales noaptea, în drum spre casă, m-am gândit, fără să vreau, ce plăcut ar fi să stea să-mi ţină de urât în Buckingham Street.

Dimineaţă tocmai luam cafeaua şi mâncam o chiflă înainte de a mă duce la birou, în „Doctors' Commons” – şi e cazul să spun aici că era de mirare cât de multă cafea întrebuinţa missis Crupp, şi ce slabă era cafeaua – când, spre marea mea bucurie, m-am trezit cu Steerforth.

— Dragul meu Steerforth! am strigat eu. Începusem să cred că n-am să mai am parte să te văd niciodată!

— Am fost luat pe sus chiar a doua zi după ce am ajuns acasă, mi-a zis Steerforth. Ah, Daisy, eşti ca un adevărat holtei aici!

I-am arătat foarte mândru tot apartamentul, până şi oficiul, iar el nu şi-a precupeţit laudele.

— Îţi spun drept, a adăugat, am să întrebuinţez locuinţa ta ori de câte ori am să vin în oraş, până ai să mă dai afară.

Eram fericit. Cât despre dat afară i-am spus că pentru asta va trebui să aştepte până la paştele cailor.

— Dar trebuie să iei şi tu o gustare! i-am spus, cu mâna pe cordonul soneriei. Missis Crupp o să-ţi opărească o cafea, iar eu am să-ţi prăjesc nişte slăninuţă pe plita olandeză specială pentru becheri pe care o am.

— Nu, nu! m-a oprit Steerforth. Nu suna! Trebuie să mă duc să iau gustarea cu unul dintre prietenii mei care locuieşte la „Piazza Hotel”, lângă Covent Garden.

— Dar atunci ai să vii să iei cina cu mine?

— Nu pot, îţi jur! Nimic nu mi-ar face mai multă plăcere decât să iau masa cu tine, dar trebuie să rămân cu aceşti doi prieteni. Mâine dimineaţă plecăm toţi trei.

— Atunci adu-i aici la masă, am insistat eu. Crezi c-ar primi să vină?

— Vai, vin ei bucuros, m-a asigurat Steerforth, numai că o să-ţi facem deranj. Mai bine ar fi să iei cina cu noi în oraş.

N-am vrut să primesc nici în ruptul capului, căci îmi dăduse în gând că se cuvenea să sărbătoresc intrarea în noua locuinţă şi că prilejul era cum nu se poate mai bun. În urma laudelor lui, mă simţeam foarte mândru de apartament şi ardeam să demonstrez toate însuşirile ce le avea. De aceea am stăruit să-mi făgăduiască precis că va veni la cină cu cei doi prieteni ai săi, la ceasurile 6.

După ce a plecat, am sunat-o pe missis Crupp şi i-am destăinuit planurile mele temerare. Missis Crupp mi-a zis, în primul rând, că nici vorbă nu putea fi ca ea să servească la masă, dar că ştie ea un „tânăr îndemânatic”, care ar putea fi convins s-o facă, şi că acesta s-ar mulţumi cu cinci şilingi, plus ce voi mai găsi de cuviinţă. Nu încape vorbă, i-am zis, să-l tocmim să vină. În al doilea rând, missis Crupp mi-a zis că-i mai mult decât limpede că dânsa nu putea fi în două locuri deodată (ceea ce am găsit că-i foarte adevărat) şi că era neapărată nevoie „de o fată tânără” care să stea tot timpul în oficiu şi să spele vasele la lumina unei lumânări. Am întrebat-o cât ar lua o asemenea fată? Şi missis Crupp mi-a răspuns emiţând presupunerea că numai cu optsprezece pence în plus sau în minus nici nu mă voi îmbogăţi, nici nu voi ajunge la sapă de lemn. Am încuviinţat şi am tranşat şi această problemă. Apoi missis Crupp mi-a zis:

— Acuma să ne ocupăm de masă.

Constructorul maşinii de gătit pe care o avea missis Crupp dăduse dovadă de o gravă lipsă de prevedere, căci pe ea se puteau prăji doar cotlete şi pregăti cartofi pire. Când am pomenit de o oală cu peşte, missis Crupp a zis: „Asta-i! N-aţi vrea să poftiţi să vedeţi plita?” Avea dreptate. Dar să mă duc s-o văd? Având în vedere că, de m-aş fi dus s-o văd, tot n-aş fi câştigat nimic, i-am zis:

— Ne descurcăm fără peşte.

Dar missis Crupp a obiectat:

— Nu vorbiţi aşa; se găsesc stridii, de ce n-am lua stridii?

Aşadar, asta s-a tranşat. Apoi missis Crupp şi-a dat cu părerea cum să fie întocmit meniul. O pereche de găini fripte – de la patiserie; un rasol de vacă cu legume – de la patiserie; două feluri mai uşoare, ca, de pildă, o omletă şi rinichi – de la patiserie; o tartă şi (dacă doresc) o gelatină… de la patiserie. În felul acesta, mi-a zis missis Crupp, va avea posibilitatea să-şi concentreze atenţia asupra cartofilor şi să servească brânza şi salata de ţelină aşa cum ştia dânsa.

Am urmat întocmai sfaturile date de missis Crupp şi m-am dus singur la patiserie să dau comanda. Ieşind apoi pe Strand, am văzut în vitrina unei mezelarii un platou cu nu ştiu ce mâncare pestriţă, care semăna cu marmora, dar care purta eticheta „Mock Turtle”.37 Am intrat şi am cumpărat o porţie, care, după cum am constatat mai târziu, ar fi fost de ajuns pentru cincisprezece persoane. După ce a făcut oarecare nazuri, missis Crupp a consimţit să încălzească acest produs; ajungând în stare lichidă, a scăzut atât de mult, încât aşa cum s-a exprimat Steerforth, n-a rămas decât „o gustare ca pentru păsărele”.

După ce am dus la bun sfârşit toate aceste pregătiri, am mai cumpărat un mic desert în piaţa Covent Garden şi am făcut o comandă relativ mare de vin la un depozit de vinuri din apropiere. După-amiază, când m-am întors acasă şi am văzut sticlele rânduite în careu pe pardoseala oficiului (deşi am băgat de seamă că lipseau două, ceea ce pe missis Crupp a indispus-o), m-am înspăimântat de mulţimea lor.

Unul dintre prietenii lui Steerforth se numea Grainger, celălalt – Markham. Erau amândoi băieţi veseli şi cu haz; Grainger era ceva mai în vârstă decât Steerforth; Markham părea mai tânăr, nu i-aş fi dat mai mult de 20 de ani. Am băgat de seamă că acesta, ori de câte ori vorbea despre sine, folosea termenul generic de „omul”, şi rareori, sau aproape niciodată, pronumele pentru persoana întâi singular.

— S-ar putea simţi bine omul aici, mister Copperfield, mi-a declarat Markham, referindu-se la persoana lui.

— Apartamentul nu-i rău situat şi încăperile sunt foarte plăcute, am încuviinţat.

— Sper c-aveţi ceva poftă de mâncare, le-a zis Steerforth.

— Pe cinstea mea, Londra parcă biciuieşte apetitul omului! i-a răspuns Markham. Toată ziulica omul este flămând. Şi nu conteneşte cu mâncarea.

Simţindu-mă cam stânjenit la început şi socotindu-mă mult prea tânăr pentru a prezida, când ni s-a dat de ştire că masa e servită, l-am rugat pe Steerforth să stea în capul mesei, iar eu am luat loc în faţa lui. Totul a fost foarte bun; vin a fost din belşug; şi Steerforth şi-a dat atâta osteneală să asigure reuşita petrecerii, încât totul, de la început până la sfârşit, a mers strună. Cât am stat la masă, n-am fost chiar atât de jovial cum aş fi vrut să fiu, pentru că locul meu era în faţa uşii, iar atenţia-mi era distrasă de faptul că „tânărul îndemânatic” mereu ieşea din odaie, şi de fiecare dată vedeam pe peretele vestibulului umbra lui, cu o sticlă la gură. „Fata cea tânără” mi-a pricinuit şi ea destulă nelinişte: nu atât pentru că nu prea spăla vasele, ci pentru că le spărgea. Curioasă din fire şi neputându-se stăpâni, în loc să stea în oficiu (aşa cum i se spusese foarte lămurit), mereu ieşea ca să tragă cu ochiul la noi, şi mereu i se părea c-a fost văzută; din această cauză, retrăgându-se în mod precipitat, a dat în mai multe rânduri peste veselă (pe care o aşezase cu mare grijă pe duşumea), căşunând pagube considerabile.

Acestea n-au fost însă decât mici neplăceri, pe care le-am dat uitării după ce s-a strâns masa şi s-a adus desertul; în clipa aceea am băgat de seamă că „tânărul îndemânatic” îşi pierduse graiul. Aşa că abia după ce l-am luat deoparte şi l-am povăţuit să se ducă la missis Crupp, şi s-o ia cu el la subsol şi pe „fata cea tânără”, am putut să petrec în voie.

Am început să fiu deosebit de vesel şi zburdalnic: îmi năvăleau în minte fel de fel de lucruri pe jumătate uitate, despre care simţeam o nevoie irezistibilă să vorbesc fără nici o noimă. Râdeam cu poftă atât de propriile mele glume, cât şi de ale celorlalţi; l-am mustrat pe Steerforth că nu turna vin; am făcut mai multe legăminte să vizitez Oxfordul; am declarat că, până la noi dispoziţiuni, am să dau în fiecare săptămână o masă ca asta; şi am prizat prosteşte atâta tutun din tabachera lui Grainger, încât m-am văzut obligat să trec în oficiu, unde am strănutat zece minute în şir.

Apoi m-am apucat să umplu paharele din ce în ce mai repede, şi umblam cu tirbuşonul, să destup sticlele mult înainte de a fi nevoie. Am închinat în sănătatea lui Steerforth. Am spus că mi-era cel mai drag prieten, că-mi fusese protector şi conşcolar în copilărie. Am declarat că eram încântat să beau în sănătatea lui. Am adăugat că niciodată nu mă voi putea plăti de tot ce-i datoram şi că niciodată nu voi fi în stare să-mi exprim întreaga admiraţie pe care i-o purtam. Am încheiat strigând:

— În sănătatea lui Steerforth! Dumnezeu să-l binecuvânteze! Urra!

Am băut în cinstea lui de trei ori câte trei pahare şi apoi încă unul zdravăn pentru a sfârşi. Mi-am spart apoi paharul pe când dădeam să ocolesc masa, ca să-i strâng mâna, şi i-am spus (în două cuvinte):

— Steerforth, eşti steaua călăuzitoare a vieţii mele!

Şi am ţinut-o tot aşa, până ce deodată mi-am dat seama că cineva cântă. Cântăreţul era Markham şi cânta: „Când inima omului e copleşită”38. După ce a isprăvit ne-a cerut să bem în cinstea „femeii”! M-am împotrivit, arătând că nu pot îngădui acest lucru. Am spus că închinarea mi se pare necuviincioasă şi că nu voi îngădui niciodată ca în casa mea să se închine altfel decât în cinstea „doamnelor”! Am fost foarte băţos cu el, mai ales, cred, pentru că i-am văzut pe Steerforth şi Grainger râzând de mine sau de el. Sau poate de amândoi. Mi-a răspuns că nu se cuvine să i se dicteze omului ce să facă sau să nu facă. Eu am susţinut că se cuvine. Atunci a spus că nu se cuvine ca omul să fie jignit. I-am zis că aici avea dreptate şi că niciodată nu se va întâmpla una ca asta sub acoperişul meu, unde Larii39 sunt sacrosancţi, iar legile ospitalităţii sunt respectate mai presus de orice. Mi-a răspuns că nu consideră c-ar fi o abatere de la demnitatea omului să mărturisească deschis că sunt un băiat al dracului de bun. Atunci am cerut pe loc să bem în sănătatea lui.

Cineva a fumat. Ne-am apucat să fumăm cu toţii. Am fumat şi eu silindu-mă să-mi stăpânesc un fior. Steerforth a ţinut o mică cuvântare despre mine, care m-a mişcat până la lacrimi. I-am răspuns mulţumindu-i şi exprimându-mi speranţa că vom cina împreună şi a doua zi, şi a treia zi, şi în fiecare zi la 5, ca să putem gusta plăcerile conversaţiei şi petrecerii până noaptea târziu. Am simţit nevoia să mai închin un pahar în sănătatea cuiva. În sănătatea mătuşii mele miss Betsey Trotwood, cea mai strălucită reprezentantă a sexului slab!

Cineva se aplecase pe fereastra dormitorului, răcorindu-şi fruntea pe piatra rece a pervazului şi lăsând vântul să-i mângâie faţa. Chiar eu eram acela. Şi-mi vorbeam singur, spunându-mi „Copperfield” şi zicând: „De ce te-ai apucat să fumezi? Ar fi trebuit să ştii că n-ai să poţi suporta”. Apoi cineva, împleticindu-se, şi-a cercetat chipul în oglindă. Tot eu. În oglindă păream foarte palid; ochii aveau o căutătură rătăcită; iar părul meu – numai părul meu, nimic altceva – arăta cam ameţit.

Cineva mi-a zis:

— Hai să mergem la teatru, Copperfield!

Deodată n-am mai văzut dormitorul în faţa ochilor, ci masa acoperită de pahare zornăitoare; lampa; pe Grainger la dreapta mea, pe Markham la stânga şi pe Steerforth în faţă, toţi învăluiţi în ceaţă, undeva foarte departe. La teatru? Desigur. Excelentă idee. Haidem! Dar să mă ierte că rămân în urmă să sting lampa… ar putea să ia foc.

Datorită întunericului, m-am zăpăcit şi n-am mai găsit uşa. Bâjbâind în faţa perdelelor de la fereastră, am căutat-o până ce Steerforth s-a apropiat râzând şi, apucându-mă de braţ, m-a dus afară. Am coborât scările unul după altul. Când să ajungem la parter, careva a căzut şi s-a rostogolit până jos. Cineva a spus că ar fi Copperfield. M-a iritat această scorneală, până ce, dându-mi seama că mă aflam în gang, întins pe spate, am început să cred că afirmaţia ar putea să cuprindă oleacă de adevăr.

Era o noapte foarte ceţoasă, iar felinarele de pe stradă aveau în jurul lor aureole de lumină. Am auzit parcă pe cineva spunând c-ar fi umed. Eu găseam că era vreme geroasă. Lângă un felinar, Steerforth m-a scuturat de praf şi mi-a potrivit pe cap pălăria, pe care, pe neaşteptate, cineva a scos-o de undeva în mod cu totul miraculos că n-o avusesem până atunci. Apoi Steerforth m-a interpelat:

— Te simţi bine, Copperfield?

Iar eu i-am răspuns:

— Minunatdebbbine!

În ceaţă apare la un ghişeu un om care se uită afară şi ia nişte bani de la cineva şi întreabă dacă sunt şi eu unul dintre gentlemen-ii pentru care i se plătise, apoi (după câte îmi amintesc din privirea pe care i-am aruncat-o) parcă şovăie dacă să primească banii sau nu. Scurt timp după aceea ne trezim cu toţii undeva pe sus de tot, într-un teatru în care este foarte cald, şi privim jos în stal, de unde parcă se ridică fum, atât de nedesluşit vedem lumea ce se înghesuie acolo. Era în acel teatru şi o scenă mare, foarte netedă şi curată, în comparaţie cu străzile pe care le străbătusem; şi pe scenă se află nişte oameni care tot vorbesc despre ceva, dar nu prea lămurit. E un belşug de lumini şi muzică, şi jos, în loji, sunt doamne şi nu mai ştiu ce, întregul edificiu mi se pare că pluteşte, ca şi cum ar lua lecţii de înot, şi reacţionează foarte ciudat când dau să-l ţin pe loc.

La sugestia nu ştiu cui. Am luat hotărârea să coborâm şi ne aşezăm în avanscenă, lângă nişte doamne. În faţa ochilor îmi apare un domn în frac, pe o canapea, cu un binoclu în mână, şi apoi mă zăresc şi pe mine, cât sunt de lung, într-o oglindă. Apoi cineva mă conduce în una dintre loji şi mă pomenesc vorbind în timp ce mă aşez, iar câteva voci din jur strigă răstit: „Tăcere!” Doamnele îşi îndreaptă privirile furioase spre mine şi – pe cine văd! – pe Agnes, care stă chiar în faţa mea, în aceeaşi lojă, cu un domn şi o doamnă pe care nu-i cunosc. Şi acum, când scriu aceste rânduri, pot spune că îi văd mai bine decât în seara aceea chipul şi privirea-i uluită şi plină de mâhnire aţintită asupra mea.

— Agnes! îi spun eu răguşit. Ddoamne iartă-mă! Agnes!

— Ssst! Te rog! mi-a răspuns, şi n-am putut înţelege de ce. Tulburi spectatorii. Uită-te pe scenă!

Am încercat, la cererea ei, să-mi aţintesc privirea asupra scenei şi să aud ceva din ce se spunea acolo, dar zadarnic. De câteva ori m-am uitat pe furiş la Agnes şi am văzut-o ghemuindu-se în colţul ei şi ducând mâna înmănuşată la frunte.

— Agnes, i-am zis. Mmissse pppare că ţţierrrău!

— Da, da. Nu te sinchisi de mine, Trotwood. Ascultă! Nu pleci mai repede?

— Sssăpplecmmmairreppedde?

— Da.

Am avut de gând să-i dau un răspuns nătâng, să-i spun c-aştept s-o petrec până jos. Presupun că i l-am şi dat, căci după ce m-a privit cu luare-aminte câtva timp, mi s-a părut c-a priceput şi mi-a şoptit:

— Ştiu că vei face ce te voi ruga, dacă-ţi voi spune că ţin foarte mult s-o faci. Pleacă imediat, Trotwood, fă asta de dragul meu şi roagă-i pe prietenii tăi să te conducă!

Asta m-a impresionat într-atâta, încât, deşi supărat pe ea, m-am ruşinat şi, ridicându-mă, i-am spus scurt: „Ssara!” (în loc de: „Bună seara!”) şi am ieşit. Băieţii m-au urmat, iar din lojă am intrat de-a dreptul în dormitorul meu, unde mă aflam singur cu Steerforth, care-mi ajuta să mă dezbrac, în timp ce-i spuneam că Agnes era sora mea şi îl imploram să aducă tirbuşonul ca să mai deschid o sticlă de vin.

Noaptea toată cineva a zăcut în patul meu, şi într-un vis febril a repetat halandala toate astea, în vreme ce patul se legăna neîncetat, ca o mare dezlănţuită! Treptat, a ieşit la iveală că acel „cineva” eram eu însumi şi am început să simt că-mi dogoreşte tot trupul şi că pielea-mi devenise tare ca scândura; limba o simţeam ca fundul unui ceainic gol, ponosit de vreme, aşezat peste o flacără mică; iar palmele îmi frigeau ca nişte plăci de metal încins, pe care nici gheaţa nu le putea răcori!

Dar ce canon pe mine, ce ruşine şi ce mustrări de cuget a doua zi când m-am dezmeticit! Groaza că săvârşisem mii de nelegiuiri, pe care cu nimic nu le voi putea răscumpăra vreodată, amintirea acelei priviri de neuitat pe care mi-o aruncase Agnes, frământarea chinuitoare pricinuită de faptul că n-aveam cum s-o găsesc, căci, netrebnicul de mine, nu ştiam nici cum venise la Londra, nici unde locuia, oroarea ce mi-o făcea odaia în care avusese loc cheful, capul ce-mi plesnea de durere, mirosul acru de fum, vederea paharelor, slăbiciunea care nu-mi îngăduia să ies din casă, nici chiar să mă scol! Vai, ce zi îngrozitoare a fost!

Vai, şi ce mai seară am petrecut când, aşezat lângă cămin, cu o farfurie de ciorbă de berbec în faţă, m-am gândit că apucasem pe calea fostului chiriaş şi că-i voi moşteni soarta, aşa cum îi moştenisem apartamentul. M-a bătut gândul să fug la Dover şi să mărturisesc totul! Ce mai seară! Când a venit să ia castronul de ciorbă, missis Crupp mi-a adus un rinichi pe o farfurie de desert, zicându-mi că era tot ce mai rămăsese de aseară. M-am simţit înclinat să cad la pieptul ei înveşmântat în nanchin şi sincer pocăit să-i spun: „O missis Crupp, missis Crupp, lăsaţi-le-ncolo de rămăşiţe! Sunt cât se poate de nefericit!”, numai că m-am îndoit, chiar şi în clipa aceea, că missis Crupp ar fi o femeie în faţa căreia să-ţi descarci sufletul.