Capitolul XLVIII. De-ale căsniciei

Fără a înceta nici o clipă să-mi îndeplinesc cu punctualitate îndatoririle gazetăreşti, am trudit din greu la cartea mea; şi în cele din urmă a apărut, şi a avut un deosebit succes. N-am fost ameţit de laudele care-mi răsunau în urechi, deşi mi-au făcut mare plăcere şi deşi, nu încape îndoială, aveam despre opera mea o părere mai bună decât toată lumea. Observând firea omenească, mi-am dat seama că cine are temei să creadă în puterile sale niciodată nu se fuduleşte în faţa lumii, ca să-i cucerească încrederea. De aceea, din respect faţă de mine însumi, am rămas modest; şi cu cât culegeam mai multe laude, cu atât mai mult mă străduiam să fiu vrednic de ele.

Cu toate că în celelalte privinţe această carte reprezintă cronica amintirilor mele, n-am de gând să consemnez aici istoricul operelor mele de imaginaţie. Ele vorbesc de la sine şi le las să spună ce au de spus. Când, din întâmplare, pomenesc de ele, nu o fac decât pentru că înfăţişează momente ale evoluţiei mele.

Având destule motive să cred că natura şi împrejurările mă sortiseră să fiu scriitor, mi-am urmat cu încredere vocaţia. Fără această convingere, m-aş fi lăsat păgubaş şi mi-aş fi îndreptat toate energiile către vreo altă îndeletnicire. Aş fi căutat să aflu ce anume fusesem sortit să fiu de natură şi de împrejurări, şi asta m-aş fi străduit să fiu, şi nimic altceva.

Scriind la ziare şi alte publicaţii, câştigam atât de bine, încât, după ce am dobândit acest nou succes, m-am socotit îndreptăţit să renunţ la plicticoasele dezbateri parlamentare. Şi astfel, într-o bună seară, am pus pe note pentru ultima oară muzica cimpoaielor parlamentare, şi de atunci n-am mai auzit-o niciodată, deşi recunosc uneori în coloanele ziarelor glasul care nu suferă nici o schimbare de seamă (în afară doar de faptul că uneori e mai zgomotos), oricât de lungă ar fi sesiunea parlamentară.

Perioada despre care scriu acum se situează, cred, cam la vreun an şi jumătate după căsătoria mea. După fel de fel de experienţe, am renunţat să ne mai ocupăm de gospodărie, căci se dovedise că nu rentează. Am lăsat gospodăria să meargă de la sine şi am angajat un fecioraş. Principala atribuţie a acestuia era să se certe cu bucătăreasa; şi în această privinţă semăna leit cu Whittington24, numai că-i lipsea pisica şi n-avea nici cea mai vagă şansă de a fi ales primar.

Mi se părea că trăia înfruntând în permanenţă o grindină de tigăi şi capace. Întreaga lui existenţă era o luptă, în cele mai nepotrivite momente – când dădeam o masă sau când pe seară veneau câţiva prieteni la noi – numai ce-l auzeai strigând după ajutor şi îl vedeai ieşind valvârtej din bucătărie, urmat de o salvă de proiectile metalice. Am vrut să ne descotorosim de el, dar fiind foarte legat de noi, n-a vrut să plece. Era cam plângăreţ şi, ori de câte ori aduceam vorba de eventualitatea unei despărţiri, începea să se vaite atât de amarnic, încât ne vedeam siliţi să-l ţinem mai departe. N-avea mamă şi nici o altă rubedenie, în afara de o soră, care a fugit în America îndată după ce i l-am luat de pe cap; aşa că rămăsese în grija noastră ca un copil substituit de zâne. Îşi dădea foarte bine seama de jalnica lui situaţie şi mereu îşi ştergea ochii cu mâneca hainei sau se apleca să-şi sufle nasul în colţul unei batiste mici, pe care niciodată n-o scotea întreagă din buzunar, căci din spirit de economie o ţinea ascunsă.

Afurisitul ăsta de fecioraş, pe care, într-un ceas rău, îl tocmisem cu şase lire şi zece şilingi pe an, era izvorul unor nesfârşite necazuri. Îl vedeam cum creştea – şi creştea ca fasolea – cu aprehensiuni că va veni şi vremea când va trebui să se bărbierească; şi chiar că va veni ziua când va cheli sau va albi. Nu întrezăream nici o nădejde că mă voi putea descotorosi de el vreodată; şi privind în viitor, mă gândeam la neajunsurile pe care le vom avea de pe urma lui când va fi bătrân.

Nici prin gând nu mi-a trecut vreodată în ce fel chiar el, nenorocitul, mă va scoate din încurcătură. A furat ceasul Dorei, care, la fel ca toate celelalte lucruri ce ne aparţineau, n-avea un loc anumit; şi după ce l-a vândut, a cheltuit banii luaţi (întotdeauna fusese cam slab de minte) făcând drumul de la Uxbridge la Londra şi de la Londra la Uxbridge pe imperiala diligenţei. După câte îmi amintesc, când l-au prins şi l-au dus la Bow Street, ajunsese la a cincisprezecea călătorie şi nu s-au găsit asupra lui decât patru şilingi şi şase pence şi un flaut cumpărat de ocazie, din care nu ştia să cânte.

Această surpriză şi urmările ei mi-ar fi fost mult mai puţin neplăcute de nu şi-ar fi făcut atâtea remuşcări. Dar şi-a făcut foarte multe remuşcări, şi anume într-un fel neobişnuit – nu toate grămadă, ci în rate. De pildă, a doua zi, după ce am fost nevoit să depun mărturie împotriva lui, a făcut anumite mărturisiri cu privire la un coş din pivniţă, pe care-l credeam plin cu sticle cu vin, dar care nu mai conţinea decât sticle goale şi dopuri. Presupuneam că cel puţin acuma-şi descărcase inima şi că destăinuise tot ce ştia despre bucătăreasă; dar peste o zi sau două, cugetul l-a mustrat iar şi a mărturisit că bucătăreasa avea o fetiţă, care în fiecare zi, dis-de-dimineaţă, venea să ne ia din pâine: precum şi că dânsul luase şpagă de la lăptar ca să-l aprovizioneze cu cărbuni. Peste alte două sau trei zile, poliţia m-a informat că, pe baza relatărilor lui, s-au găsite dosite în bucătărie câteva muşchiuri crude, precum şi cearceafuri ascunse într-un sac cu vechituri. Puţin după aceea a pornit pe o pistă cu totul nouă, dezvăluind că ştie cum că rândaşul de la cârciumă pusese la cale o spargere în casa noastră, ceea ce a avut drept urmare imediata arestare a acestuia. Mă simţeam atât de ruşinat în rolul de victimă, încât bucuros i-aş fi oferit bani ca să-şi ţină gura sau aş fi dat o mită grasă ca să-l facă scăpat. Dar cel mai supărător era faptul că dânsul habar n-avea de acest lucru, ci-şi închipuia că prin fiecare mărturisire îşi răscumpăra vina sau chiar că mă îndatora peste măsură.

În cele din urmă am ajuns să fug ori de câte ori zăream un agent de poliţie care venea să-mi aducă vreo noutate; şi am trăit ascuns până a fost judecat şi osândit la deportare. Dar nici atunci nu ne-a dat pace, trimiţându-ne mereu scrisori şi cerând cu atâta stăruinţă s-o vadă pe Dora înainte de plecare, că Dora s-a dus să-i facă o vizită şi a leşinat când s-a văzut în dosul zăbrelelor de fier. Pe scurt, n-am avut pace până în ziua când a fost expatriat şi a fost făcut (precum am auzit mai târziu) cioban undeva „în părţile de către miazănoapte”; unde anume, din punct de vedere geografic, habar n-am.

Toate acestea m-au pus serios pe gânduri şi m-au făcut să văd greşelile noastre într-o lumină nouă; şi cu toată gingăşia dragostei ce i-o purtam Dorei, într-o seară m-am văzut nevoit să-i împărtăşesc reflecţiile mele.

— Iubito, i-am zis, îmi pare foarte rău, dar trebuie să constat că lipsa noastră de metodă în administrarea casei nu ne păgubeşte numai pe noi (cu asta ne-am deprins), ci şi pe alţii.

— Ai tăcut multă vreme, şi acum vrei să fii iar urâcios! mi-a răspuns Dora.

— Nu, draga mea. Lasă-mă să-ţi explic ce vreau să-ţi spun.

— Cred că nu ţin să aflu, mi-a zis Dora.

— Dar ţin eu să afli, iubito. Lasă-l jos pe Jip.

Dora i-a lipit botul de nasul meu şi, ca să mă facă să râd, a strigat: „Buuu!”; văzând că a dat greş, l-a trimis în pagodă şi, cu braţele încrucişate pe piept, s-a aşezat uitându-se la mine cât se poate de resemnată.

— Ce-i mai prost, draga mea, am început, e că-i contaminăm şi pe alţii. Îi molipsim pe toţi cei din jurul nostru.

Aş fi împins mai departe această metaforă dacă n-aş fi citit pe chipul Dorei că era foarte convinsă că pentru a curma această situaţie aveam să-i propun un nou vaccin sau vreun alt remediu medical. De aceea m-am răzgândit şi am început să-i explic ce voiam să-i spun.

— Pentru că nu izbutim să fim mai socotiţi, fetiţo, nu numai că ne irosim banii, proviziile şi bunurile şi ne pierdem uneori şi firea, dar pe deasupra ne luăm şi o mare răspundere, fiindcă-i stricăm pe toţi care intră în slujba noastră sau au de-a face cu noi. Încep să cred că nu sunt numai ei vinovaţi, şi că oamenii aceştia cad în păcat pentru că nici noi nu procedăm cum se cuvine.

— Vai, ce învinuire, a exclamat Dora, holbându-se la mine, să spui despre mine că m-ai prins furând ceasuri de aur! Vai!

— Iubito, am protestat, lasă prostiile! Cine a făcut cea mai mică aluzie la ceasuri de aur?

— Tu, mi-a răspuns Dora. Ştii prea bine! Ai zis că nu procedez cum se cuvine şi m-ai asemuit cu ăla!

— Cu cine?

— Cu feciorul, a suspinat Dora. Vai, ce inimă de piatră ai, dacă eşti în stare s-o asemuieşti pe biata ta soţie, care te iubeşte, cu o slugă osândită la deportare! De ce nu mi-ai spus părerea pe care o ai despre mine înainte de a mă fi luat de nevastă? De ce nu mi-ai spus, om fără inimă ce eşti, că mă socoteşti mai rea decât un fecior osândit la deportare? Vai, ce părere îngrozitoare ai despre mine! Vai, Doamne, Dumnezeule!

— Dora, iubito! i-am răspuns, încercând cu blândeţe să dau la o parte batista ce şi-o dusese la ochi. Ceea ce spui nu e numai ridicol, ci şi nedrept. Şi în primul rând este neadevărat.

— Întotdeauna ai zis despre el că umblă cu gogoşi, a bolborosit Dora. Şi acuma spui despre mine acelaşi lucru! Vai, ce să mă fac? Ce să mă fac?

— Fetiţa mea iubită, te rog foarte mult, fii rezonabilă şi ascultă bine ce-am vrut să-ţi spun şi ce-ţi spun. Dragă Dora, până nu vom învăţa să ne îndeplinim datoria faţă de cei pe care-i luăm în slujba noastră, nici ei nu vor învăţa să-şi îndeplinească datoria faţă de noi. Am impresia că le dăm acestor oameni prilejuri de a greşi ce n-ar trebui date. Chiar dacă am vrea cu tot dinadinsul să fim atât de neglijenţi în treburile noastre – ceea ce de fapt nu vrem – chiar dacă ne-ar face plăcere şi bucurie să fim aşa – ceea ce de fapt nu ne place – sunt sigur că n-avem dreptul să continuăm a ne purta în felul acesta. Nu facem altceva decât să corupem oamenii. Trebuie să ne gândim la asta. Şi eu, Dora, nu pot să nu mă gândesc la asta. E un gând pe care nu-l pot alunga şi care uneori mă nemulţumeşte. Iată, draga mea, asta voiam să-ţi spun. Hai! Nu fi prostuţă!

Multă vreme Dora nu mi-a dat voie să-i depărtez batista de la ochi. Plângea şi bolborosea în batistă că dacă mă simţeam nemulţumit, de ce am mai luat-o de nevastă? De ce nu i-am spus, măcar în ajunul cununiei, că voi fi nemulţumit şi că ar fi mai bine să nu ne căsătorim? Dacă n-o puteam suferi, de ce n-am trimis-o înapoi la mătuşile ei, la Putney, sau la Julia Mills, în India? Julia ar fi bucuroasă s-o primească şi n-ar asemui-o cu un fecior osândit la deportare. Într-un cuvânt, Dora s-a necăjit atât de tare şi m-am necăjit şi eu atât de mult văzând-o în ce hal era, încât mi-am dat seama că ar fi zadarnic să repet eforturile în această direcţie, fie chiar şi în mod mult mai delicat, şi că se impunea să găsesc altă metodă.

Dar ce metodă mai aveam la dispoziţie? Să-i „formez caracterul”? Asta era o formulă binecunoscută, care sună frumos şi promiţător, aşa că m-am hotărât să formez caracterul Dorei.

Am început imediat. Dora era foarte copilăroasă şi aş fi preferat s-o las în voia ei, dar mă arătam serios şi… în felul acesta am descumpănit-o şi pe ea, şi pe mine. I-am vorbit de problemele care mă preocupau; i-am citit din Shakespeare… şi am extenuat-o până la ultima limită. M-am deprins să-i strecor, în treacăt, cunoştinţe folositoare sau maxime sănătoase, dar când i le împărtăşeam, tresărea de parc-ar fi fost pocnitori. Oricât mă străduiam să-i formez soţioarei caracterul în chip firesc, fără să bage de seamă, vedeam că îndată mirosea despre ce era vorba şi cădea pradă unor temeri dintre cele mai cumplite. Era limpede, mai ales, că Shakespeare i se părea un tip insuportabil. Formarea caracterului mergea foarte încet.

În această acţiune l-am angrenat, fără ştirea lui, şi pe Traddles. Ori de câte ori venea la noi, revărsam asupra lui comorile mele ascunse, ca să ajungă pe ocolite la Dora. În felul acesta i-am transmis lui Traddles o uriaşă cantitate de înţelepciune practică de cea mai bună calitate; dar asupra Dorei procedeul n-a avut nici un efect, afară doar că o deprima şi o băga în răcori la gândul că-i va veni şi ei rândul. M-am trezit în situaţia unui profesor, a unei curse de şoareci, a unei capcane; jucând întotdeauna rolul păianjenului în raport cu musculiţa Dora, şi întotdeauna o tulburam nespus de mult ieşind brusc din borta mea.

Am stăruit totuşi luni în şir, nădăjduind că dincolo de această etapă intermediară va veni şi vremea când Dora şi cu mine ne vom înţelege pe deplin, când, spre marea mea mulţumire, voi fi izbutit să-i „formez caracterul”. Până la urmă mi-a dat în minte că dacă n-am izbutit să fac nimica, deşi în tot acest răstimp am fost ţepos ca un mistreţ sau ca un arici, pricina ar putea să fie că Dora avea caracterul gata format.

După ce am chibzuit mai bine, lucrul mi s-a părut atât de probabil, încât am renunţat la această metodă, care se dovedise mai promiţătoare în teorie decât în practică; şi m-am hotărât s-o iau pe iubita mea soţie-copiliţă aşa cum era, fără a mai încerca s-o schimb prin nici o metodă. Mă săturasem şi eu tot arătându-mă înţelept şi prevăzător şi tot văzând-o pe iubita mea canonindu-se; aşadar, într-o bună zi am cumpărat o pereche de cercei frumoşi pentru dânsa şi o zgardă pentru Jip şi am venit acasă hotărât să mă port cât mai drăguţ cu ea.

Dora a fost încântată de micile mele daruri şi m-a sărutat, bucuroasă; totuşi, între noi mai rămânea o umbră foarte uşoară, e drept, şi eu îmi pusesem în gând s-o înlătur. Dacă era inevitabil să stăruie vreo umbră pe undeva, am hotărât că de aci înainte locul ei este în sufletul meu.

M-am aşezat pe sofa lângă dânsa, i-am prins cerceii în urechi, şi apoi i-am spus că în ultima vreme, pare-mi-se, n-am fost atât de buni prieteni ca de obicei şi că asta s-a întâmplat numai din vina mea. Şi eram foarte sincer, şi de fapt chiar aşa era.

— Să-ţi spun drept, Dora, viaţa mea, am încercat să fac pe înţeleptul, i-am zis.

— Şi să mă faci şi pe mine înţeleaptă, mi-a spus sfioasă. Nu-i aşa, Doady?

Am încuviinţat, răspunzând drăgălaşei întrebări puse de sprâncenele-i ridicate, şi i-am sărutat buzele întredeschise.

— Osteneală zadarnică, a zis Dora, clătinând din cap până au început să-i zornăie cerceii. Ştii doar ce micuţă sunt, şi desigur n-ai uitat numele ce te-am rugat, încă de la început, să mi-l dai. Dacă n-o să-mi zici aşa, mă tem că n-o să-ţi fiu pe plac niciodată. Eşti sigur că nu te gândeşti uneori c-ar fi fost mai bine dacă…

— Dacă ce, draga mea? am întrebat-o, căci se oprise.

— Nimic!

— Nimic? am îngânat-o.

M-a înlănţuit cu braţele în jurul gâtului, a râs, s-a alintat cu numele de gâsculiţă şi şi-a ascuns faţa lângă umărul meu, şi avea cârlionţi atât de bogaţi, încât abia am reuşit să-i dau la o parte ca să-i văd obrazul.

— Dacă nu mă gândesc uneori că mai bine ar fi fost să nu fi făcut nimic decât să fi încercat să formez caracterul nevesticii? am întrebat-o, luându-mă în zeflemea pe mine însumi. Asta voiai să mă întrebi? Desigur că mă gândesc.

— Asta ai încercat să faci? a strigat Dora. Vai, ce băiat impertinent!

— Dar n-am să mai încerc niciodată. Căci îmi iubesc nevestica aşa cum e.

— E adevărat ce-mi spui… nu mă amăgeşti? m-a ispitit Dora, ghemuindu-se la pieptul meu.

— De ce aş căuta să schimb pe cine mi-e atât de dragă de atâta vreme? i-am răspuns. Niciodată nu vei fi mai atrăgătoare, dulcea mea Dora, decât aşa cum ai fost lăsată de Dumnezeu; şi n-o să mai facem experienţe trufaşe, ci o să trăim ca mai înainte şi o să fim fericiţi.

— Şi o să fim fericiţi! a exclamat Dora. Da! Cât e ziua de lungă! Şi n-o să te mai sinchiseşti dacă lucrurile or să meargă niţeluş anapoda câteodată?

— Nu! Nu! Să ne dăm însă silinţa să facem lucrurile cât mai bine cu putinţă.

— Şi n-o să-mi mai spui că-i molipsim pe ceilalţi, nu-i aşa? s-a răzgândit Dora. Fiindcă ştii, e îngrozitor de urât!

— Nu! Nu! i-am făgăduit.

— Îmi stă mai bine prostuţă decât posomorâtă, nu-i aşa?

— E mai bine, Dora, să fii aşa cum eşti tu din fire decât să fii orice pe lume.

— Pe lume! Vai, Doady, prea e mare lumea!

A clătinat din cap, şi-a înălţat către mine, încântată, ochii ei scânteietori, m-a sărutat, a izbucnit într-un râs vesel şi a dat fuga să-i pună lui Jip zgarda cea nouă.

Astfel s-a încheiat ultima mea încercare de a o schimba pe Dora. Suferisem un eşec; nu-mi puteam suporta înţelepciunea în singurătate; n-o puteam face să se împace cu atracţia pe care Dora o exercitase cândva asupră-mi ca soţie-copiliţă. Am luat hotărârea să fac singur pe tăcute ce s-o putea, ca să îndrept lucrurile; dar mi-am dat seama că, în cel mai bun caz, voi realiza foarte puţin sau voi ajunge din nou ca un păianjen şi va trebui să stau mereu la pândă.

Dar cu umbra dintre noi, de care am pomenit şi care trebuia înlăturată, urmând s-o închid toată în sufletul meu, ce s-a mai întâmplat?

Cunoscutul simţământ de nemulţumire îmi învăluia toată viaţa. Era neschimbat, afară doar că se adâncise poate; dar era la fel de vag ca totdeauna şi mă urmărea ca o melodie tristă, abia auzită în tăcerea nopţii. Îmi iubeam din tot sufletul soţia şi eram fericit; dar fericirea pe care o trăiam nu era aceea pe care oarecum o scontasem şi simţeam necontenit că îmi lipseşte ceva.

Îndeplinindu-mi legământul faţă de mine însumi de a aşterne pe hârtie, în această lucrare, tot ce gândesc, din nou îmi scrutez inima şi îi dau în vileag tainele. Îmi lipsea ceva care cred – şi totdeauna am crezut – că a fost un vis ţesut de imaginaţia mea tinerească; ceva irealizabil; un lucru despre care, ca toţi oamenii, îmi dădeam seama cu durere că era irealizabil. Dar ar fi fost mai bine dacă soţia mea ar fi fost în stare să-mi dea mai mult ajutor şi să-mi împărtăşească nenumăratele gânduri pe care n-aveam cui să le destăinuiesc; şi lucrul acesta ar fi fost cu putinţă; asta ştiam.

Şovăiam în chip ciudat între două concluzii, care nu se puteau împăca între ele: una – că ceea ce simţeam era general uman şi inevitabil; a doua – că reprezenta o particularitate a mea şi că ar fi putut fi altfel; şovăiam între ele, fără să-mi dau seama că se băteau cap în cap. Când mă gândeam la visurile naive ale tinereţii care nu se puteau înfăptui, îmi aminteam de frumoasa vârstă a adolescenţei ce precede maturitatea şi pe care o depăşisem. Şi atunci, zilele fericite petrecute cu Agnes în casa, lor veche şi dragă înviau în faţa ochilor mei ca nişte strigoi care ar putea renaşte într-altă lume, dar care niciodată, niciodată n-ar mai putea prinde viaţă pe acest pământ.

Uneori îmi trecea prin minte ipoteza: Ce s-ar fi putut întâmpla sau ce s-ar fi întâmplat dacă Dora şi cu mine nu ne-am fi cunoscut niciodată? Dar dânsa era atât de strâns şi intim legată de viaţa mea, încât această ipoteză îmi părea cea mai deşartă dintre închipuiri şi repede se mistuia în depărtare, risipindu-se ca funigeii în văzduh.

Am iubit-o întotdeauna. Gândurile de care amintesc moţăiau în mine, şi uneori se trezeau pe jumătate şi aţipeau la loc, în străfundurile conştiinţei mele. Nu ieşeau la suprafaţă; nu exercitau nici o înrâurire asupra vorbelor sau faptelor mele. Purtam singur povara tuturor grijilor noastre mărunte şi a tuturor planurilor mele de viitor: Dora avea grijă de condeiele mele, şi amândoi eram de părere că ne împărţisem sarcinile cât se poate de bine. Dânsa mă iubea cu adevărat şi era mândră de mine; şi ori de câte ori, în scrisorile-i către Dora, Agnes scria câteva cuvinte simţite despre mândria şi plăcerea cu care vechii prieteni urmăreau faima mea crescândă şi parcurgeau o carte de a mea cu impresia că-mi auzeau glasul, Dora îmi citea aceste scrisori cu lacrimi de bucurie în ochii săi luminoşi şi îmi spunea că eram băiatul ei scump, deştept şi celebru.

„Prima pornire greşită a unei inimi neîncercate.” Mereu îmi veneau în minte, pe vremea aceea, aceste cuvinte rostite de missis Strong; aproape că mă obsedau. Adesea mă trezeam auzindu-le noaptea; îmi amintesc chiar că le-am văzut în vis, scrise pe zidurile caselor. Căci îmi dădeam seama acum că atunci când mă îndrăgostisem de Dora, propria-mi inimă fusese neîncercată; şi că, de ar fi fost altfel, n-ar fi simţit – după căsătorie – ceea ce simţise în taină.

„Într-o căsnicie nici că se poate mai mare pacoste decât deosebirea de păreri şi de gusturi.” Îmi aminteam şi aceste cuvinte. Mă străduisem s-o schimb pe Dora, ca să se potrivească cu mine, şi constatasem că era peste putinţă. Nu mi-a mai rămas atunci decât să mă schimb şi să mă potrivesc eu după Dora; să împărtăşesc cu ea ceea ce puteam împărtăşi şi să fiu mulţumit; să port pe umerii mei povara ce se cuvenea să port şi să fiu totuşi mulţumit. Aceasta-i disciplina căreia am încercat să-mi supun inima când am început să cuget. Şi astfel, cel de al doilea an al căsniciei mele a fost mult mai fericit decât cel dintâi; şi – ceea ce e mai important – viaţa Dorei a devenit ca o zi însorită.

Dar, către sfârşitul acestui al doilea an, puterile Dorei au început să slăbească. Nădăjduiam că mâini mai gingaşe decât ale mele îi vor schimba firea şi că zâmbetul unui prunc la sânul ei are s-o transforme pe soţia-mi copiliţă într-o femeie. Dar n-a fost să fie aşa. Sufletul a fâlfâit o clipă în pragul micii sale temniţe şi, fără a-şi da seama de captivitatea sa, a zburat.

— Când o să pot zburda iar ca înainte, mătuşico, a zis – Dora, o să-l pun pe Jip să se ia la întrecere cu mine. Prea s-a lenevit şi a devenit greoi.

— Mă tem, draga mea, că l-a ajuns ceva mai grav, i-a răspuns mătuşa, care lucra, liniştită, lângă ea. Bătrâneţea, Dora.

— Crezi că-i bătrân? a întrebat-o Dora uimită. Vai, ce ciudat îmi pare că Jip îmbătrâneşte!

— E o boală care ne ajunge pe toţi, Micuţo, pe măsură ce înaintăm în viaţă, i-a spus senină mătuşa. Crede-mi că şi eu sufăr tot mai mult de boala asta.

— Şi Jip, a zis Dora privindu-l cu milă, chiar şi micul meu Jip? Vai, săracul!

— Cred că mai are mult de trăit, Blossom, a consolat-o mătuşa, mângâind-o pe obraz (în timp ce Dora se apleca ca să se uite la Jip, care îndată a reacţionat, ridicându-se în două labe şi străduindu-se, în ciuda astmei, să se caţere pe sofa). Trebuie să-i punem o flanelă în cuşcă la iarnă, şi nu m-aş mira să-l văd ieşind vesel şi sprinten, o dată cu florile de primăvară! Bată-l norocul! a exclamat mătuşa. Cred că de-ar avea şi şapte vieţi, chiar şi în pragul morţii ar mai lătra la mine.

Dora îl ajutase să se, suie pe sofa, de unde o înfrunta cu atâta furie pe mătuşa, încât nu se mai putea ţine drept şi lătra încovoindu-se. Cu cât mătuşa se uita mai mult la Jip, cu atâta lătra el mai tare, mai ales că nu putea suferi ochelarii pe care îi purta de câtva timp mătuşa.

După îndelungate parlamentări, Dora a izbutit să-l înduplece să se culce lângă ea; şi când s-a potolit, a început să mângâie una din urechile lui lungi, repetând mereu: „Chiar şi micul Jip? Vai, săracul!”

— Are însă plămâni foarte buni, a zis mătuşa, şi ştie să duşmănească vârtos. Nu încape nici o îndoială că mai are mulţi ani de trăit. Dar dacă vrei un căţel cu care să faci curse, Blossom, o să-ţi aduc un altul, căci ăsta prea s-a îmbuibat.

— Mulţumesc, mătuşico, i-a spus Dora cu glas leşinat. Dar, te rog, nu!

— Nu? a întrebat-o mătuşa, scoţându-şi ochelarii.

— N-aş putea ţine un câine afară de Jip. Ar însemna să-l jignesc pe Jip! Şi apoi nici nu mă pot împrieteni atât de bine cu vreun alt câine, căci numai Jip m-a cunoscut înainte de a mă căsători, şi el a fost acela care a lătrat când Doady a venit întâia oară la noi în casă. Mă tem că de un alt câine nu m-aş putea ataşa, mătuşico.

— Fireşte! i-a răspuns mătuşa, mângâind-o din nou pe obraz. Ai dreptate.

— Nu-i aşa că nu te-ai supărat? a întrebat-o Dora.

— Vai, ce drăguţă eşti! a exclamat mătuşa, aplecându-se afectuos asupra ei. Cum îţi închipui că m-aş putea supăra?!

— Nu, nu, nici nu mi-am închipuit că te-ai fi putut supăra, i-a răspuns Dora, dar mă simt puţin cam obosită şi de aceea spun prostii… ştii matale că sunt cam prostuţă în general; dar vorbind de Jip, m-am prostit încă şi mai rău. A fost alături de mine în toate câte mi s-au întâmplat – nu-i aşa, Jip? – şi n-aş vrea să-l jignesc pentru că s-a schimbat şi el puţin… nu-i aşa, Jip?

Jip s-a ghemuit mai aproape de stăpâna lui şi i-a lins mâna.

— Nu eşti încă atât de bătrân, Jip, ca să-ţi părăseşti stăpâna, nu-i aşa? i-a zis Dora. O să ne mai ţinem unul altuia de urât câtva timp…

Drăguţa mea Dora! Duminica următoare, când a coborât la masă şi s-a bucurat atât de mult văzându-l pe Traddles (care venea în fiecare duminică să ia masa cu noi), am sperat că peste câteva zile va putea „să zburde iar ca înainte”. Dar am fost sfătuiţi să mai aşteptăm câteva zile, şi apoi alte câteva zile; şi tot n-a putut nici să zburde, nici să umble pe picioare. Era foarte drăgălaşă şi foarte veselă; dar picioruşele, care altădată jucau atât de sprintene în jurul lui Jip, îi erau inerte şi ţepene.

Am început în fiecare dimineaţă s-o duc în braţe, jos, pe scări, şi seara s-o urc sus. Mă ţinea de gât şi râdea, de parcă ar fi fost vorba de un rămăşag. Jip lătra şi se învârtea în jurul nostru, o lua înainte şi se uita mereu înapoi, suflând din greu, ca să vadă dacă venim. Mătuşa, cea mai vrednică şi cea mai inimoasă infirmieră din lume, păşea în urma noastră, cărând o grămadă de perne şi şaluri. Pentru nimic în lume mister Dick n-ar fi lăsat altuia, sarcina de a duce lumânările. Adesea Traddles aştepta la piciorul scării, urmărindu-ne cu privirea şi primind glumeţele mesaje pe care Dora i le dădea pentru cea mai drăguţă fată din lume. Alcătuiam un vesel alai, şi cea mai veselă dintre noi era soţia mea copiliţă.

Dar uneori, când o ridicam în braţe şi simţeam că era mai uşoară, mă cuprindea o spaimă cumplită, ca şi cum m-aş fi apropiat de nu ştiu ce tărâm îngheţat, încă nevăzut, care va amorţi şi va stinge viaţa din mine. Am evitat să-i dau vreun nume şi am încercat să-mi ascund acest simţământ; până ce, într-o noapte, când era mai puternic şi după ce mătuşa plecase spunând: „Noapte bună, Blossom!”, m-am aşezat singur la biroul meu şi am plâns, reflectând: „Vai, ce nume funest, biata floricică s-a ofilit pretimpuriu, când era în toată splendoarea ei!”