Capitolul XLVII.Martha

Ne aflam în cartierul Westminster. Când am întâlnit-o, venea spre noi, aşa că ne-am întors din drum pentru a o urmări; în dreptul lui Westminster Abbey20 părăsise străzile zgomotoase şi puternic luminate. După ce s-a desprins din cele două şuvoaie de trecători care se duceau către pod sau veneau dintr-acolo, a pornit atât de repede, încât, datorită distanţei la care ne aflam în urma ei când cotise, n-am putut s-o ajungem decât pe uliţa îngustă de pe marginea fluviului, lângă „Millbank”.21 În clipa aceea a trecut peste drum, vrând parcă să se depărteze de zgomotul de paşi ce-l auzea apropiindu-se; şi, fără a se uita înapoi, s-a zorit şi mai tare.

Printr-o alee întunecoasă, unde fuseseră adăpostite pentru noapte câteva căruţe, am zărit lucind apele fluviului, şi această privelişte parcă m-a făcut să încetinesc mersul. Fără a spune nici un cuvânt, am atins braţul însoţitorului meu şi, renunţând să trecem strada după ea, am urmărit-o de pe partea cealaltă, furişându-ne la umbra caselor, dar aţinându-ne cât mai aproape în urma ei.

La capătul acelei uliţe mărginaşe se afla pe vremea aceea – şi mai există încă şi astăzi, când scriu aceste rânduri – o cocioabă de lemn, dărăpănată, în care locuiseră, poate, odinioară, barcagiii care treceau oamenii peste apă. Se afla tocmai în locul unde se sfârşea uliţa şi începea un drum cuprins între un şir de case şi malul fluviului. Când a ajuns acolo şi a zărit apa, s-a oprit, ca şi cum ar fi ajuns la destinaţie; apoi a pornit încet de-a lungul apei, privind-o cu luare-aminte.

Până atunci crezusem că se ducea la vreo casă; nutrisem chiar o vagă nădejde că aceasta ar putea să aibă o legătură cu fata pierdută. Dar când prin alee întrezărisem apele fluviului, am simţit că spre ele îşi îndrepta paşii.

Locurile acelea erau îngrozitoare pe atunci; iar noaptea păreau mai triste, mai pustii, mai mohorâte decât orice altă periferie a Londrei. De-a lungul şleaului trist, neîngrijit, ce trecea prin faţa închisorii masive, cu zidurile albe, nu se aflau nici schele, nici case. Un şanţ de scurgere îşi purta alene lăturile până sub zidurile închisorii. Întinderile mlăştinoase dimprejur erau năpădite de ierburi şi buruieni. Într-o latură putrezeau schelele câtorva case începute într-un ceas rău şi rămase neterminate, într-alta, terenul era semănat cu fel de fel de monştri de fier ruginit – cazane, roţi, manivele, ţevi, cuptoare, vâsle, ancore, clopote de scafandri, aripi de mori de vânt – câte şi mai câte obiecte ciudate, adunate de un speculant şi azvârlite pe maidan, unde, din pricina greutăţii, se înfundaseră în ţărâna îmbibată de umezeală, şi parcă zadarnic încercau să se ascundă. Pe malul celălalt, larma şi luminile câtorva fabrici izbucneau în întunericul nopţii, tulburând totul, în afară de coloanele de fum gros ce se revărsau din coşuri. Şerpuind printre grămezile de bârne vechi, pe care mucegaiul crescuse ca un păr verde, şi printre resturi de anunţuri din anul trecut, oferind recompense celor ce vor aduce leşurile înecaţilor, canalurile şi potecile duceau către smârcurile şi mâlul lăsat de reflux. Se zicea că prin părţile acestea s-or fi aflând una din marile gropi comune unde fuseseră aruncaţi morţii pe vremea ciumei celei mari22 şi cică aceasta exercită o înrâurire nefastă asupra întregii vecinătăţi. Sau se prea poate ca locurile să fi ajuns în halul acela datorită revărsărilor de ape spurcate.

Ca şi cum ar fi fost şi ea unul dintre gunoaiele lepădate de unde şi lăsate să se descompună şi să putrezească, fata pe care o urmăream s-a strecurat până la marginea apei şi s-a oprit, singuratică şi mută, în mijlocul, priveliştii de coşmar, cu ochii aţintiţi asupra fluviului.

Pe mal, împotmolite în mocirlă, se aflau nişte luntre şi barcazuri, şi acestea ne-au îngăduit să ne apropiem neobservaţi până la câţiva iarzi de dânsa. I-am făcut semn lui mister Peggotty să rămână pe loc şi am ieşit din umbra lor ca să-i vorbesc. Nu m-am apropiat fără un fior de teamă de această făptură solitară, căci acest sinistru terminus spre care se îndreptase cu atâta hotărâre şi felul cum sta în umbra, cavernoasă a podului, de fier23, privind luminile care se oglindeau, schimonosite în undele fluxului năvalnic, m-au îngrozit.

Cred că vorbea, singură. Deşi îmi aţintisem şi eu privirile asupra apei, sunt sigur că şalul îi alunecase de pe umeri şi că-şi înfăşurase mâinile în el, cu o mişcare nehotărâtă, şovăitoare, ce aducea mai degrabă cu gestul unui somnambul. Ştiu bine, şi niciodată nu voi uita, că tocmai asta m-a făcut să mă întreb, până în clipa în care am apucat-o de braţ, dacă n-are să se arunce în apă sub ochii mei.

În aceeaşi clipă i-am zis:

— Martha!

A scos un ţipăt îngrozit şi s-a zbătut cu atâta forţă, încât mă îndoiesc că singur aş fi putut s-o ţin. Dar o mână mai vânjoasă decât a mea a apucat-o; şi când şi-a ridicat privirea şi a văzut a cui era, n-a mai făcut decât o singură încercare şi a căzut la picioarele noastre. Am tras-o la marginea apei până într-un loc unde se afla nişte prundiş uscat, pe care am culcat-o, plângând şi gemând. Peste câtva timp s-a ridicat în capul oaselor, ţinându-şi deznădăjduită capul în palme.

— Vai, fluviul! a izbucnit pătimaşă. Vai, fluviul!

— Sst, sst! i-am zis. Linişteşte-te!

Dar ea repeta întruna: „Vai, fluviul!”

— Ştiu că sunt pe potriva lui, a zis. Ştiu că lui îi sunt sortită. Pentru una ca mine, e prietenul cel mai potrivit. Vine de la ţară, unde a fost cândva curat şi neprihănit… Se târăşte murdar şi ticăloşit de-a lungul uliţelor mohorâte… şi se îndreaptă, ca şi viaţa mea, spre marea cea fără hotar şi veşnic frământată, şi simt că trebuie să merg şi eu cu el!

Niciodată n-am ştiut cu adevărat ce înseamnă deznădejdea, până n-am auzit glasul cu care a rostit aceste cuvinte.

— Nu mă pot depărta de el! Nu-l pot uita! Zi şi noapte mă urmăreşte! E singurul lucru din lume de care sunt vrednică sau care-i vrednic de mine. Vai, fluviul ăsta dezgustător!

Mi-a trecut prin minte gândul că, dacă n-aş fi ştiut nimic despre Emily, în clipa aceea tot aş fi putut citi întreaga-i poveste pe faţa însoţitorului meu, care o privea neclintit, fără a scoate o vorbă. Niciodată n-am văzut, nici în viaţă, nici în pictură, o îmbinare atât de tulburătoare între groază şi milă. Se clătina ca şi cum ar fi fost gata să cadă, iar mâna pe care i-am atins-o, alarmat de felul cum arăta, îi era rece ca gheaţa.

— Delirează, i-am şoptit. Dar îndată o să-şi revină şi o să vorbească altfel.

Nu ştiu ce-a vrut să-mi răspundă. Şi-a mişcat buzele şi mi s-a părut că şi vorbise; dar n-a făcut de fapt decât să arate spre ea, cu mâna întinsă.

Din nou a podidit-o plânsul şi şi-a ascuns faţa în prundiş, zăcând aşa, în faţa noastră, ca imaginea prăvălită a ruşinii şi a înjosirii. Dându-mi seama că, pentru a-i vorbi cu folos, trebuia să aşteptăm până se va fi potolit, l-am oprit pe mister Peggotty când a dat s-o ridice şi am rămas amândoi tăcuţi, lângă ea. În cele din urmă s-a mai liniştit.

— Martha, am întrebat-o atunci, aplecându-mă spre ea şi ajutând-o să se ridice – parcă voia să se scoale cu gândul să plece, dar neavând destulă putere, s-a rezemat de o barcă – ştii cine e cel care mă însoţeşte?

— Da, mi-a răspuns cu glasul stins.

— Ştii că te-am urmărit o bună bucată de drum în seara asta?

A clătinat din cap. Nu se uita nici la mine. – nici la el şi stătea ruşinată, cu boneta şi şalul într-o mână, fără să-şi dea seama că le ţinea, şi apăsându-şi fruntea cu cealaltă.

— Te-ai liniştit, ca să putem sta de vorbă despre ceea ce te-a interesat atât de mult – nădăjduiesc că cerul o să te răsplătească – în noaptea aceea cu ninsoare grea? am întrebat-o.

A început iarăşi să plângă cu suspine, şi, bolborosind în şoaptă, mi-a mulţumit că n-am gonit-o de la uşă.

— Nu vreau nicidecum să mă apăr, a zis după câteva clipe. Sunt o stricată, o femeie pierdută. Nu mai am nici cea mai slabă nădejde. Dar dacă nu vă supăraţi, spuneţi-i dumneavoastră, sir – se depărtase puţin de mister Peggotty – că n-am fost în nici un fel pricina nenorocirii care l-a lovit.

— Nimeni nu ţi-a adus vreodată această învinuire, i-am răspuns cu tot atâta seriozitate cu câtă îmi vorbise şi ea.

— Dacă nu mă înşel, mi-a spus cu glasul sugrumat de emoţie, dumneavoastră sunteţi domnul care a venit în bucătărie în noaptea când a fost atât de miloasă şi de bună cu mine; în noaptea când nu numai că nu s-a întors de la mine, ca toţi ceilalţi, dar chiar mi-a dat un ajutor atât de preţios. Nu-i aşa că dumneavoastră sunteţi?

— Da, eu sunt, i-am zis.

— Dacă m-aş fi simţit vinovată cu ceva, de mult m-aş fi aruncat în fluviu, a urmat ea, îndreptându-şi privirea către apele lui. De-aş fi avut cel mai mic amestec în nenorocirea ei, n-aş mai fi trăit nici o singură noapte de iarnă.

— Pricina pentru care a fugit e prea bine cunoscută, i-am spus. Suntem încredinţaţi cu toţii că n-ai avut nici un amestec.

— Vai, de n-aş fi fost atât de slabă, aş fi putut s-ajung mai bine, căci întotdeauna s-a arătat bună cu mine! a exclamat fata, cu sinceră părere de rău. Niciodată n-am auzit de la ea un cuvânt care să nu fie blând şi înţelept. Cine ar putea bănui c-aş fi încercat s-o îndemn să ajungă ca mine, atunci când ştiu prea bine ce sunt? După ce am pierdut tot ce-i de preţ în viaţă, nici un gând nu m-a chinuit mai mult decât acela că m-am despărţit de ea pentru totdeauna!

Mister Peggotty, care cu o mână se ţinea de copastia unei luntre, ascunzându-şi faţa cu cealaltă, a privit în pământ.

— Când, înainte de noaptea aceea cu ninsoare grea, am aflat de la unul din oraşul nostru ce s-a întâmplat, gândul cel mai dureros mi-a fost acela că s-ar putea ca unii să-şi aducă aminte că am fost prietene şi să creadă că eu aş fi tras-o pe drumul pierzării! Dar martor mi-e Dumnezeu că mi-aş fi dat viaţa să-i pot reda numele ei cel bun!

De mult dezvăţată să se stăpânească, îşi manifesta mâhnirea şi remuşcările cu o intensitate cutremurătoare.

— Să-mi fi dat viaţa, n-ar fi fost mare lucru… dar ce pot spune?. m-aş fi resemnat chiar să trăiesc! a strigat. Să trăiesc, bătând noapte de noapte aceste străzi păcătoase, până voi ajunge bătrână ocolită de toţi, şi zi de zi să văd ivindu-se zorile şi luminând aceste lungi şiruri de clădiri nesuferite şi să-mi amintesc cum cândva acelaşi soare pătrundea în odăiţa mea şi mă trezea… Aş fi făcut şi acest lucru ca s-o salvez!

Aşezându-se din nou pe prundiş, a luat câteva pietre în fiecare mână şi le-a strâns în pumni, de parcă ar fi vrut să le sfărâme. Se sucea şi se răsucea mereu, negăsindu-şi locul; ba îşi întindea braţele, ba le încrucişa peste obraz, parcă pentru a-şi feri ochii de lumina îndoielnică, ba lăsa capul în piept, apăsat parcă de povara unor insuportabile amintiri.

— Ce-aş putea să fac? a întrebat, luptându-se cu deznădejdea care o copleşea. De ce să-mi mai târăsc zilele, când am ajuns un blestem pentru mine şi pacoste pentru oricine se apropie de mine? Apoi, subit, întorcându-se către cel care mă însoţea: Călcaţi-mă în picioare, ucideţi-mă! Când era mândria dumneavoastră, dacă aş fi atins-o în treacăt, pe uliţă, aţi fi socotit că i-am adus o jignire. Desigur, nu puteţi crede – de ce aţi crede? – nici o vorbă din tot ce vă spun. De ce m-aţi crede? Chiar şi acum v-ar arde obrazul de ruşine dacă i-aş adresa un cuvânt. Nu mă plâng. Nu spun că ea şi cu mine am fi deopotrivă. Ştiu că e o mare, o mare distanţă între noi. Spun numai, apăsată de povara vinii şi a păcatului meu, că-i sunt recunoscătoare şi că o iubesc din toată inima. O, să nu vă închipuiţi că mi-ar fi secat toată puterea de a iubi! Izgoniţi-mă cum mă izgoneşte toată lumea! Ucideţi-mă, pentru că am ajuns ceea ce sunt şi pentru că am cunoscut-o vreodată; dar să nu vă închipuiţi una ca asta despre mine!

S-a uitat la ea în timp ce dânsa îi adresa această rugă pătimaşă, delirantă; şi când a tăcut, a ajutat-o cu blândeţe să se ridice.

— Martha, i-a spus mister Peggotty. Ferească-mă Domnul să te judec eu pe tine. Eu mai puţin ca oricare altul aş avea dreptul s-o fac, fetiţo! De-ai şti cât m-am schimbat cu vremea, nici că ţi-ar veni a crede. Ehe…

Apoi, după ce s-a oprit o clipă, a urmat:

— Nu vei fi înţeles de ce gentleman-ul ăsta şi cu mine dorim să-ţi vorbim. Nu vei fi înţeles ce am pus la cale. Ascultă!

O subjugase cu desăvârşire. Stătea sfioasă înaintea lui, şi parcă nici nu îndrăznea să i se uite în ochi; dur cumplita-i durere parcă se potolise şi amuţise.

— Dac-ai auzit ce-am vorbit mas'r Davy şi cu mine în noaptea aceea când a nins atât de straşnic, a spus mister Peggotty, ştii c-am umblat departe – unde n-am umblat? – s-o caut pe scumpa mea nepoată. Pe scumpa mea nepoată, a repetat el cu tărie. Căci mi-e mai scumpă astăzi, Martha, decât mi-a fost vreodată.

Dânsa şi-a ascuns faţa în mâini; altfel, însă, a rămas neclintită.

— Am auzit-o spunând, a urmat mister Peggotty, că de timpuriu ai rămas fără tată şi fără mamă şi că nu s-a aflat nici un prieten să le ţină locul, aşa com este obiceiul în lumea aspră a pescarilor. Îţi închipui, poate, că de ai fi avut parte de un asemenea prieten, cu timpul ai fi ajuns să-l îndrăgeşti, doar ştii că nepoata mi-era ca o fiică.

Văzând-o cum dârdâia, fără a scoate o vorbă, a ridicat de jos şalul şi, grijuliu, i l-a pus pe umeri.

— Ştiu bine, a continuat, că de m-ar mai vedea vreodată, ar merge cu mine pân' la capătul pământului; dar tot atât de bine ştiu c-ar fugi cât mai departe, ca să nu mai dea ochi cu mine. Căci deşi n-are nici un temei să se îndoiască de dragostea mea, şi nici nu se îndoieşte, o, nu, a întărit el cu neclintită încredere în adevărul cuvintelor sale, totuşi iată că intră în joc ruşinea şi ne desparte!

În fiecare vorbă pe care o rostea, destăinuindu-se în chip atât de simplu şi mişcător, aflam noi dovezi că chibzuise îndelung toate aspectele problemei.

— După cum socotim noi, mas'r Davy şi cu mine, a spus el mai departe, se prea poate ca, într-o bună zi, singură şi îndurerată, să-şi îndrepte paşii spre Londra. Suntem încredinţaţi, şi mas'r Davy şi eu, şi noi toţi, că în tot ce i s-a întâmplat eşti nevinovată ca un prunc. Mi-ai zis că s-a purtat frumos şi a fost inimoasă cu tine. Dumnezeu s-o miluiască, ştiu că aşa era! Aşa era întotdeauna cu toată lumea! Îi porţi şi dragoste, şi recunoştinţă! Ajută-ne, cât îţi stă în putinţă, s-o găsim, şi Dumnezeu să te răsplătească!

Pentru întâia oară Martha i-a aruncat iute o privire, ca şi cum s-ar fi îndoit de vorbele sale.

— Aveţi încredere în mine? a întrebat ea, cu mirare în glas.

— Deplină şi desăvârşită! i-a răspuns mister Peggotty.

— Să-i vorbesc, dacă o voi întâlni vreodată; s-o adăpostesc, de-oi avea un adăpost de împărţit cu ea; şi apoi, fără ştirea ei, să vin să vă caut şi să vă duc la dânsa? a întrebat ea precipitat.

I-am răspuns într-un glas amândoi: „Da!”

Atunci şi-a înălţat privirea şi a făcut legământ solemn că se va închina acestei misiuni cu toată căldura şi credinţa. Că niciodată nu va şovăi sau se va lăsa abătută şi va stărui neîncetat, atâta vreme cât va rămâne o urmă de nădejde. Şi fie ca, de nu şi-ar ţine acest legământ, care acum era scopul vieţii ei şi o lega de un lucru fără păcat, să se simtă, de e cu putinţă, mai nefericită şi mai deznădăjduită decât se simţise adineauri la marginea apei; şi fie ca atunci să fie părăsită pe vecie de oameni, şi de Dumnezeu!

A rostit aceste cuvinte cu glas abia auzit, şi nu către noi, ci adresându-se cerului întunecat; şi apoi, după ce a sfârşit, a rămas neclintită, cu ochii aţintiţi asupra fluviului mohorât.

Am găsit de cuviinţă să-i împărtăşim ce ştiam; şi m-am apucat de i-am spus de-a fir-a-păr totul. M-a ascultat cu multă luare-aminte, adesea schimbând căutătura, dar rămânând neclintită în hotărârea ei. Uneori ochii i se umpleau de lacrimi, dar şi le stăpânea. Părea adânc transformată şi nu-şi mai putea găsi liniştea.

Când am sfârşit, a întrebat unde ne putea găsi la nevoie. La lumina palidă a unui felinar de pe stradă i-am scris cele două adrese pe o foaie din carneţelul meu, am rupt-o de la cotor, i-am dat-o, iar ea şi-a băgat-o în sân. Am întrebat-o unde locuia. După o scurtă chibzuire, mi-a răspuns că nu rămânea mult în acelaşi loc. Aşadar, n-avea rost să ne dea adresa.

Mister Peggotty mi-a şoptit ceva la care mă gândisem şi eu, dar când mi-am scos punga, n-a fost chip s-o fac să primească vreun ban sau să-mi făgăduiască cel puţin că va primi cu un alt prilej. I-am arătat că mister Peggotty nu era un om sărac, şi că niciunul, nici celălalt nu ne puteam împăca cu gândul s-o lăsăm să facă cercetări cheltuind din agoniseala ei. Dar nici n-a vrut să audă. Şi în această privinţă, mister Peggotty n-a avut mai multă trecere decât avusesem eu. I-a mulţumit cu recunoştinţă, dar a rămas neînduplecată.

— O să găsesc poate ceva de lucru. O să caut, ne-a zis.

— Primeşte cel puţin un mic ajutor, am stăruit eu, până găseşti de lucru.

— Nu pot face pentru bani ceea ce v-am făgăduit, mi-a răspuns. Să ştiu c-aş muri de foame, şi tot n-aş primi o leţcaie. A-mi da bani, înseamnă a-mi răpi încrederea pe care mi-aţi dăruit-o, a-mi lua ţinta pe care mi-aţi dat-o, a mă lipsi de singurul lucru care mă apără de chemarea fluviului.

— În numele marelui judecător în faţa căruia vom fi cu toţii când va suna ceasul judecăţii, i-am zis, alungă din minte acest gând îngrozitor! Dacă vrea, orice om e în stare să facă bine.

Înfiorată, cu buzele tremurânde şi cu faţa încă şi mai palidă, a răspuns:

— Poate că v-a fost hărăzit să mântuiţi şi să aduceţi pe calea pocăinţei un suflet păcătos. E un gând care mă sperie; mi se pare prea îndrăzneţ. Dacă aş fi în stare să săvârşesc o faptă bună, aş putea să trag nădejde; căci până acum, din tot ce am făcut, n-au ieşit decât rele. E întâia oară, după mult amar de vreme, când, în ciuda trecutului meu, mi se arată încredere şi mi se dă prilejul să încerc ceva. Altceva nu ştiu şi nu mai am nimic de spus.

Din nou şi-a oprit lacrimile, care începuseră să-i şiroiască pe obraz, şi cu o mână tremurândă l-a atins pe mister Peggotty, ca şi cum ar fi crezut că are virtuţi tămăduitoare. Apoi s-a depărtat pe drumul pustiu. Pesemne că fusese bolnavă multă vreme. Văzând-o mai îndeaproape cu acest prilej, am băgat de seamă că era lipsită de vlagă şi şubredă şi am citit în ochii ei mizeria şi suferinţele îndurate.

Având acelaşi drum, am urmat-o la scurt interval, până am ajuns pe străzile luminoase şi umblate. Îmi inspirase atâta încredere, încât i-am spus lui mister Peggotty că n-ar fi bine s-o urmărim, căci ar însemna că ne îndoim de ea. Fiind şi el de această părere, am lăsat-o să-şi vadă de drumul ei, iar noi am apucat-o spre Highgate. Mister Peggotty m-a petrecut o bună bucată de drum; şi când ne-am despărţit, înălţând o rugăciune ca acest nou efort să fie încununat de succes, am citit pe faţa lui o profundă compasiune, pe care nu mi-a fost greu s-o înţeleg.

Am ajuns acasă la miezul nopţii. Mă oprisem în faţa porţii şi ascultam orologiul catedralei St. Paul, al cărui sunet grav mi s-a părut că-l disting în mulţimea clopotelor ce răsunau de pretutindeni, când, deodată, am văzut cu mirare că uşa căsuţei ocupate de mătuşa mea era deschisă şi că de acolo se prefira o slabă licărire de lumină.

Crezând că mătuşa va fi căzut din nou pradă spaimelor de odinioară şi că urmărea din depărtare desfăşurarea vreunui incendiu imaginar, am dat să intru, ca să stau de vorbă cu ea. Dar, spre marea mea uimire, am văzut un bărbat în grădiniţă.

Ţinea în mână o sticlă şi un pahar şi tocmai bea. M-am oprit brusc, la adăpostul tufişurilor, căci, deşi cerul era noros, răsărise luna; şi l-am recunoscut pe acela despre care crezusem cândva că nu era decât o nălucire a lui mister Dick şi pe care-l întâlnisem şi eu o dată când treceam cu mătuşa pe străzile din City.

Bea şi mânca în acelaşi timp, şi părea să înfulece cu poftă, ca un flămând. Se uita curios la căsuţă, de parcă atunci ar fi văzut-o întâia oară. După ce s-a aplecat ca să pună jos sticla, şi-a înălţat privirea spre ferestre şi apoi a rotit-o de jur împrejur, pieziş şi nerăbdător, ca şi cum s-ar fi grăbit să plece.

O clipă, lumina din prag s-a întunecat, şi mătuşa a ieşit în grădină. Era tulburată şi i-a numărat nişte bani. Am auzit clinchetul lor.

— Ce să fac cu ăştia? a întrebat-o.

— N-am mai mult, i-a răspuns mătuşa.

— Atunci nu plec, i-a zis. Poftim! Ia-i înapoi!

— Mizerabile, i-a întors mătuşa cu aprindere, cât o să mă mai storci aşa? Dar la ce bun să te mai întreb? Mă ştii slabă şi de aceea te porţi aşa! Ca să scap pentru totdeauna de vizitele tale, n-ar fi oare mai bine să te las în voia sorţii?

— Şi atunci de ce nu mă laşi în voia sorţii?

— Mă întrebi? Ce lipsit de inimă eşti!

Îmbufnat, şi-a sunat banii în mână, clătinând din cap, pentru ca în cele din urmă să-i spună:

— Aşadar, asta-i tot ce-mi dai?

— Asta-i tot ceea ce pot să-ţi dau. Ştii bine c-am încercat pierderi mari şi c-am sărăcit. Ţi-am mai spus-o. Acum, că i-ai luat. De ce mă sileşti să te mai văd şi să-mi dau seama în ce hal ai ajuns?

— Sunt destul de pricăjit, dacă asta-i ce vrei să spui. Trăiesc ca un huhurez.

— M-ai jefuit, mi-ai luat aproape tot ce am avut, i-a zis mătuşa. Ani de-a rândul mi-ai împietrit inima şi faţă de ceilalţi oameni. Ai fost făţarnic, crud şi nerecunoscător cu mine. Du-te şi te căieşte! Nu mai adăuga alte ocări la răbojul lung, atât de lung al ocărilor ce mi le-ai adus până acum!

— Aoleu! i-a răspuns. Bine şi frumos! Văd că deocamdată trebuie să mă descurc cu atâta!

Ruşinat parcă, fără voia lui, de lacrimile de indignare ale mătuşii, a părăsit grădina, cu spinarea încovoiată. Făcând doi-trei paşi grăbiţi, l-am întâlnit în poartă, tocmai când ieşea. Şi încrucişându-ne, ne-am măsurat cu priviri deloc prietenoase.

— Mătuşico, i-am spus iute, iar a venit omul acesta să te tulbure! Dă-mi voie să-i vorbesc! Cine e?

— Băiatule, mi-a răspuns, luându-mă de braţ, vino înăuntru şi nu-mi spune nici un cuvânt timp de zece minute.

Ne-am aşezat în salonaş. Mătuşa s-a retras îndărătul ecranului verde de odinioară, înşurubat în spătarul unui scaun, şi a stat acolo cam un sfert de ceas, ştergându-şi din când în când ochii. Apoi a venit şi şi-a tras un scaun lângă mine.

— Trot, mi-a spus mătuşa liniştită, ăsta-i bărbatu-meu.

— Bărbatul dumitale, mătuşico? Credeam că-i mort!

— Pentru mine e mort, mi-a răspuns mătuşa, deşi mai trăieşte.

Am rămas tăcut, buimăcit.

— Nu s-ar crede, mi-a spus mătuşa foarte stăpânită, că Betsey Trotwood e omul să fi încercat vreo iubire pătimaşă, dar a fost o vreme, Trot, când şi-a pus toată încrederea în omul acesta. Când l-a iubit cu adevărat, Trot. Când n-a existat dovadă de dragoste sau de preţuire pe care să nu i-o fi dat! Drept răsplată, dânsul i-a mâncat averea şi i-a zdrobit inima! De aceea Betsey Trotwood şi-a închis dragostea într-un mormânt, pe care l-a umplut şi l-a închis pentru totdeauna!

— Scumpa, buna mea mătuşă!

— Când l-am părăsit, a urmat mătuşa, punându-şi ca de obicei mâna pe mâna mea, am fost mărinimoasă. Acuma, Trot, după atâta vreme, pot spune c-am fost mărinimoasă. S-a purtat atât de urât cu mine, încât lesne aş fi putut obţine divorţul în condiţii uşoare; dar n-am făcut-o. Curând a făcut praf tot ce i-am dat, a căzut tot mai jos, s-a însurat, cred, cu altă femeie, a ajuns un vântură-lume, un cartofor, un potlogar. Ai văzut în ce hal e acum. Dar când m-am măritat cu el era un bărbat chipeş şi arătos, a adăugat mătuşa cu ecouri ale mândriei şi admiraţiei de odinioară în glas, şi credeam – ce proastă mai eram! – că era întruchiparea cinstei şi a demnităţii! Mi-a strâns uşor mâna şi a clătinat din cap: Azi, Trot, nu mai înseamnă nimic pentru mine, mai puţin decât nimic. Dar decât să-l văd osândit pentru nelegiuirile lui (ceea ce nu încape îndoială că s-ar întâmpla dacă l-aş lăsa să vagabondeze pe meleagurile astea), prefer să-i dau mai mult decât îmi dă mâna, atunci când vine, ca să-l văd plecat. Am fost o proastă când m-am căsătorit cu el; şi nici până în ziua de astăzi nu m-am vindecat, căci, de dragul iluziilor pe care mi le-am făcut despre el, nu vreau nici măcar ca umbra acestor deşarte închipuiri să sufere. Căci dacă o femeie a iubit cu adevărat cândva, Trot, apoi eu am fost aceea. Suspinând adânc, mătuşa a alungat aceste gânduri şi şi-a netezit rochia. Asta-i, dragul meu! mi-a zis. Acuma ştii totul: şi începutul, şi miezul, şi sfârşitul. Să nu mai vorbim niciodată de povestea asta şi, fireşte, nici altora să nu le pomeneşti de ea. Asta-i pe scurt povestea mea, şi trebuie s-o păstrăm numai pentru noi, Trot!