Capitolul XLIX.Mă văd implicat într-o afacere misterioasă

Într-o bună dimineaţă mi-a sosit cu poşta pe adresa mea de la „Doctors' Commons” următoarea scrisoare din Canterbury, pe care am citit-o cu oarecare mirare:

Scumpe Sir, Împrejurări mai presus de voinţa mea au dezlegat vreme destul de îndelungată acea strânsă prietenie care îmi îngăduia ca, în puţinele clipe de răgaz lăsate de îndatoririle mele profesionale, să contemplu scenele şi întâmplările din trecut, irizate prin prisma memoriei, oferindu-mi întotdeauna, cum şi de acum înainte îmi va oferi, emoţii plăcute, cu totul ieşite din comun. Această împrejurare, scumpe sir, precum şi înălţimea la care v-a ridicat talentul dumneavoastră mă opresc să cutez a-mi lua libertatea să mă adresez vechiului tovarăş al tinereţii mele, spunându-i, familiar, Copperfield! E de ajuns să vă asigur că numele pe care am avut cinstea să-l pomenesc va fi tezaurizat în veci printre documentele casei noastre (mă refer la arhiva privitoare la foştii noştri chiriaşi, păstrată cu grijă de missis Micawber) cu sentimente de stimă personală, egale cu afecţiunea.

Nu se cade ca un om care, datorită propriilor sale greşeli şi a unei îmbinări forţate de împrejurări neprielnice, se găseşte în situaţia unei Nave care a eşuat (dacă va fi iertat să recurgă la o expresie maritimă), nu se cade, repet, ca un asemenea om, când ia pana ca să vă scrie, să înşire cuvinte de laudă şi felicitare. Această sarcină o lasă pe seama unor mâini mai iscusite şi mai curate.

Dacă îndeletnicirile dumneavoastră mai importante vă vor fi permis să descifraţi până aici aceste rânduri nedibace – ceea ce poate fi cazul sau nu, după împrejurări – vă veţi întreba, desigur, ce anume consideraţiuni m-au determinat să vă scriu prezenta misivă. Fie-mi iertat să spun că recunosc fără nici o rezervă că această întrebare este pe deplin îndreptăţită şi să mă străduiesc să-i răspund, precizând din capul locului să nu e vorba de consideraţiuni de ordin pecuniar.

Fără ca să invoc deschis vreo putere ascunsă ce s-ar putea s-o am de a porunci trăsnetului sau de a mâna oriunde poftesc flăcările mistuitoare ale răzbunării, îmi îngădui să arăt, în treacăt, că viziunile mele cele mai luminoase au fost spulberate pentru totdeauna, că pacea sufletului meu e zdruncinată şi că puterea mea de a mă bucura de viaţă e nimicită, că inima mea nu mai e la locul ei şi că nu mă mai pot înfăţişa cu fruntea sus în faţa semenilor mei. Omida a pătruns în floare. Cupa amărăciunii e gata să se reverse. Viermele s-a pus pe lucru, şi foarte curând îşi va răpune victima. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Dar nu vreau să mă abat de la subiect.

Aflându-mă într-o stare de spirit deosebit de dureroasă, pe care n-o poale alina nici missis Micawber, cu toată înrâurirea ce o exercită în întreita ei calitate – ca femeie, ca soţie şi ca mamă – am de gând să fug de mine însumi pentru scurt timp şi să închin patruzeci şi opt de ore vizitării anumitor locuri şi edificii ale metropolei, unde am gustat fericirea altădată. Între alte limanuri de linişte domestică şi de reculegere sufletească spre care îmi voi îndrepta paşii, se numără, fireşte, şi închisoarea tribunalului King's Bench. Aducându-vă la cunoştinţă că poimâine seară, la orele 7 foarte precis, mă voi afla (D. V.25) în faţa zidului dinspre miazăzi al acestei închisori civile, scopul urmărit de această scrisoare este atins.

Nu mă simt îndreptăţit a cere lui mister Copperfield, fostul meu prieten, şi lui mister Traddles, fostul meu prieten de la Inner Temple, dacă acest gentleman mai trăieşte şi mai este accesibil, să binevoiască a veni la această întâlnire şi a reînnoi (pe cât cu putinţă) vechile noastre legături de odinioară. Mă mărginesc să vă spun că la ora şi locul arătate veţi găsi ultimele vestigii rămase dintr-un turn prăbuşit.

WILKINS MICAWBER.

P.-S. Ar putea fi util să mai adaug la cele de mai sus că pe missis Micawber nu am pus-o la curent cu intenţiile mele.

Am recitit scrisoarea de mai multe ori. Deşi cunoşteam stilul emfatic al compunerilor lui mister Micawber şi deşi ştiam cu ce plăcere se aşeza la birou ca să scrie lungi epistole ori de câte ori se ivea un prilej potrivit sau nepotrivit, am fost totuşi încredinţat că această încâlcită comunicare ascundea ceva important. Am lăsat-o din mână ca să mă gândesc; apoi am luat-o iară, ca s-o citesc încă o dată; şi tot mai chibzuiam asupra ei când a venit Traddles, care m-a găsit cât se poate de nedumerit.

— Dragul meu prieten, i-am zis, ai picat cum nu se poate mai bine. Exact când aveam mai mare nevoie de judecata ta sănătoasă. Ia te uită, Traddles, am primit o scrisoare foarte ciudată de la mister Micawber.

— Ei taci?! a exclamat Traddles. Nu mai spune! Am primit şi eu una de la missis Micawber.

Şi rostind aceste cuvinte, Traddles, cu obrajii aprinşi de atâta mers şi cu părul zburlit din pricina mişcării şi a emoţiei, s-a uitat de parc-ar fi văzut nu ştiu ce stafie, a scos scrisoarea adresată lui şi mi-a dat-o în schimbul celei primite de mine. L-am urmărit cum pătrundea în miezul scrisorii lui mister Micawber şi am ridicat şi eu din sprâncene când, ridicând din sprâncene, a exclamat: „ „… puterea ascunsă de a porunci trăsnetului sau de a mâna oriunde poftesc flăcările mistuitoare ale răzbunării”! Asta ce-o mai fi, Copperfield?!”, şi abia după aceea m-am apucat să citesc epistola semnată de missis Micawber.

Suna astfel:

Cele mai distinse salutări lui mister Thomas Traddles, şi dacă îşi mai aduce aminte de aceea care cândva a avut fericirea să-l cunoască mai de aproape, aş putea oare să-i cer câteva clipe din timpul său liber? Îl asigur pe mister T. T. că de n-aş fi în pragul disperării, n-aş îndrăzni să abuzez de bunăvoinţa sa.

Cu toate că e un chin pentru mine să vorbesc de asemenea lucruri, pricina care mă face să îndrept acest jalnic apel către mister Traddles şi să-i cer toată indulgenţa nu este alta decât înstrăinarea de soţie, şi de familie a lui mister Micawber (care altădată ţinea aşa de mult la casa lui). Mister Traddles nici că-şi poate face închipuire de schimbarea petrecută în purtarea lui mister Micawber, de violenţa şi de cruzimea lui. Lucrurile s-au înrăutăţit treptat, ajungând să îmbrace formele unei tulburări mintale. Nu trece o zi, vă rog să mă credeţi, mister Traddles, fără să se producă o izbucnire paroxistică. Mister T. nu-mi va cere să-i descriu ce simt în inima mea când îi voi spune că m-am deprins să-l aud pe mister Micawber repetând că şi-a vândut sufletul Diavolului. De multă vreme, ascunzişurile şi misterele au devenit principala lui caracteristică, luând locul nemărginitei încrederi de altădată. Cea mai uşoară provocare – chiar şi o simplă întrebare dacă are vreo preferinţă în ce priveşte mâncarea – constituie un prilej ca să-şi exprime dorinţa de a divorţa. Aseară, când copiii i-au cerut doi pence ca să-şi cumpere bomboane de lămâie – o specialitate a cofetarilor de aici – i-a ameninţat pe cei doi gemeni cu cuţitul de deschis stridiile!

Îl rog din tot sufletul pe mister Traddles să mă ierte că intru în asemenea amănunte. Dar fără ele, mister T. n-ar putea, să-şi facă nici cea mai slabă idee despre situaţia sfâşietoare în care mă aflu.

Pot oare îndrăzni acum să-i dezvălui lui mister T. scopul acestei scrisori? Îmi va îngădui el oare acum să încredinţez binevoitoarei sale atenţii tot amarul meu? Vai, da, căci îi cunosc inima!

Ochiul ager al dragostei nu poate fi lesne orbit când aparţine unei femei. Mister Micawber pleacă la Londra. Cu toate că ascunde cu mare grijă, azi-dimineaţă, înainte de gustare, când a completat destinaţia pe eticheta micii valize maro ce ne-a rămas din vremuri mai fericite, privirea de vultur a îngrijorării conjugale a descifrat, scrise foarte citeţ, trei litere:… d, o, n26. Punctul terminus al diligenţei cu care pleacă este în West End27, la hanul „Crucea de aur”. Pot îndrăzni să-l implor pe mister T. să-l caute pe soţul meu rătăcit şi să stea de vorbă cu el? Pot îndrăzni să-l rog pe mister T. să intervină pentru a mijloci o împăcare între mister Micawber şi familia lui deznădăjduită? Vai, nu, căci asta ar însemna să-i cer prea mult!

Dacă mister Copperfield şi-ar mai aduce cumva aminte de o biată fiinţă care n-a dobândit nici un renume, n-ar vrea mister T. să ia asupra sa sarcina de a-i transmite mărturia stimei mele inalterabile şi rugăminţile mele?

În orice caz, mister T. trebuie să aibă bunătatea de a considera că această scrisoare este strict confidenţială şi sub nici un cuvânt să nu pomenească de ea, nici pe departe, în faţa lui mister Micawber. Dacă mister T. ar binevoi să-mi răspundă (ceea ce cred că este foarte puţin probabil), trimiţându-mi o scrisoare pe adresa; E. M., post-restant, Canterbury, ar avea mai puţine urmări penibile decât una adresată direct aceleia care se iscăleşte, în culmea deznădejdii, Respectuoasa prietenă şi suplicantă a lui mister Thomas Traddles, EMMA MICAWBER

— Ce zici de această scrisoare? m-a întrebat Traddles, înălţând o clipă privirea spre mine, după ce o citisem pentru a doua oară.

— Ce zici tu de cealaltă? l-am întrebat tu, căci continua s-o studieze, cu sprâncenele încruntate.

— Cred, Copperfield, că amândouă laolaltă au un miez mai adânc decât au de obicei scrisorile lui mister şi missis Micawber, mi-a răspuns Traddles, dar nu l-am pătruns încă. Nu încape îndoială că sunt de bună-credinţă amândoi şi că nu sunt de conivenţă. Biata făptură! a adăugat apoi referindu-se la epistola semnată de missis Micawber, în timp ce stăteam alături, comparând cele două scrisori. În orice caz, ar fi un act de caritate din partea noastră dacă i-am scrie şi i-am spune că vom căuta neapărat să stăm de vorbă cu mister Micawber.

Am consimţit pe loc, căci acum îmi făceam mustrări că nu acordasem destulă atenţie ultimei ei scrisori. Precum am arătat, mă pusese pe gânduri când am primit-o; dar furat fiind de alte treburi, cunoscând familia Micawber şi nemaiprimind alte veşti de la ei, am dat-o uitării. Adesea mă gândisem la Micawber, dar întrebându-mă mai ales ce „noi obligaţii băneşti” or mai fi contractând la Canterbury şi amintindu-mi cât de rezervat se purtase cu mine mister Micawber de când intrase în slujba lui Uriah Heep.

I-am scris Emmei Micawber o scrisoare de încurajare şi am iscălit-o amândoi. Ieşind în oraş ca s-o expediem, pe drum Traddles şi cu mine am discutat îndelung, punând fel de fel de ipoteze, pe care nu-i nevoie să le repet. După amiază ne-am sfătuit şi cu mătuşa, dar singura concluzie precisă la care am ajuns a fost că trebuie să fim foarte punctuali la întâlnirea fixată de mister Micawber.

Deşi ne-am prezentat în locul stabilit cu un sfert de ceas înainte de ora 7, l-am găsit pe mister Micawber aşteptându-ne. Cu braţele încrucişate, stătea rezemat de zid şi se uita la ţepuşele de fier fixate deasupra lui, de parcă ar fi fost nişte rămurele îmbrăţişate ale copacilor la umbra cărora îşi petrecuse tinereţea.

Când ne-am apropiat de el, am găsit că ţinuta lui era mai stângace şi mai puţin distinsă ca altădată. Cu prilejul acestei escapade, lepădase hainele negre de rigoare în lumea juriştilor şi purta vechea redingotă şi ciorapii cei lungi, fără a mai avea exact acelaşi aer falnic care-l caracteriza odinioară. Şi-a revenit treptat, pe măsură ce am stat de vorbă, dar lornionul nu-i mai atârna atât de firesc, iar plastronul, deşi îşi păstrase dimensiunile formidabile, parcă era mai puţin scrobit.

— Gentlemen, ne-a spus mister Micawber după ce am schimbat primele saluturi, v-aţi dovedit prieteni adevăraţi, căci prietenii la nevoie se cunosc! îngăduiţi-mi să vă întreb de sănătatea lui missis Copperfield, în esse şi a lui missis Traddles, în posse28, presupunând că prietenul meu, mister Traddles, nu şi-a unit încă soarta, şi la bine şi la rău, cu obiectul pasiunii sale.

I-am mulţumit pentru aceste amabilităţi, pe care i le-am întors aşa cum se cuvenea. După care, arătându-ne zidul închisorii, a început astfel: „Vă asigur, gentlemen… „, dar l-am oprit, protestând împotriva acestei formule ceremonioase şi rugându-l să ni se adreseze ca altădată.

— Dragul meu Copperfield, mi-a răspuns, strângându-mi mâna, cordialitatea dumitale mă copleşeşte. Primirea pe care o faci acestei rămăşiţe prăpădite a unui templu care odinioară se chema Om – dacă îmi daţi voie să mă exprim astfel – adevereşte că ai o inimă care face cinste speţei căreia îi aparţinem amândoi. Tocmai voiam să spun că revăd locurile senine unde am petrecut câteva din cele, mai fericite ceasuri ale existenţei mele.

— Pe care le datoraţi, desigur, lui missis Micawber, i-am zis. Sper că e bine, sănătoasă?

— Mulţumesc, mi-a răspuns mister Micawber, care s-a întunecat când a auzit această întrebare. O duce aşa şi aşa. Şi iată închisoarea „King's Bench”! a urmat mister Micawber, dând trist din cap. Locul unde, pentru întâia oară după mulţi ani, apăsarea copleşitoare a obligaţiilor pecuniare a încetat să fie proclamată zi de zi de glasuri cicălitoare, care refuzau să părăsească gangul; unde nu există ciocănel la uşă pe care să-l poată folosi, orice creditor; unde scapi de obligaţia de a te înfăţişa personal la procese, iar mandatele de arestare se lasă afară, la poartă! Gentlemen, a urmat mister Micawber, la ora când umbra ţepuşelor de pe creasta acestui zid se proiecta pe pietrişul esplanadei, îmi vedeam copiii cum urmau în plimbarea lor izvodul întortocheat al umbrelor de pe jos, ocolind locurile întunecate. Am cunoscut îndeaproape fiecare piatră de aici. Mă veţi ierta, deci, dacă nu-mi pot ascunde emoţia.

— Am trecut cu, toţii prin multe încercări de atunci, mister Micawber, i-am zis.

— Mister Copperfield, mi-a răspuns dânsul cu amărăciune, pe vremea când am locuit în acest refugiu aveam dreptul să-mi privesc semenii cu fruntea sus şi să-i lovesc cu pumnul în obraz dacă m-ar fi jignit. Astăzi nu mai sunt cu semenii mei în asemenea excelente raporturi!

Mâhnit, mister Micawber a întors spatele închisorii şi, luând braţul oferit de mine dintr-o parte şi cel oferit de Traddles din cealaltă parte, ne-am depărtat toţi trei.

— Sunt unele pietre de hotar pe drumul ce duce spre mormânt a declarat foarte mişcat mister Micawber, privind îndărăt peste umăr, dincolo de care – dacă o asemenea năzuinţă n-ar fi constituit o impietate – aş fi dorit să nu fi păşit niciodată. Şi printre ele, în zbuciumata mea carieră, se numără şi închisoarea tribunalului „King's Bench”.

— O, sunteţi prost dispus, mister Micawber! şi-a dat cu părerea Traddles.

— Sunt, sir, a încuviinţat mister Micawber.

— Nădăjduiesc că nu din pricină că v-ar displăcea îndeletnicirile juridice, a urmat Traddles. Căci, ştiţi, sunt şi eu jurist.

Mister Micawber s-a abţinut să-i răspundă.

— Ce mai face prietenul nostru Heep, mister Micawber? l-am întrebat, după o scurtă pauză.

— Scumpul meu Copperfield, mi-a răspuns mister Micawber, pălind şi fiind subit cuprins de o puternică surescitare, dacă mă întrebi de patronul meu socotindu-l prietenul dumitale, îmi pare rău pentru dumneata; dar dacă mă întrebi de el insinuând că ar fi prietenul meu, atunci nu pot decât să zâmbesc sardonic. Însă, în orice calitate mi-ai cere ştiri despre patronul meu, te rog să nu te superi că n-am să-ţi răspund decât atât: oricare ar fi starea sănătăţii sale, are chip vulpesc, ca să nu zic diavolesc. Dă-mi voie ca în calitate personală să refuz a stărui mai mult asupra unui subiect care în viaţa mea profesională m-a împins pe culmile disperării.

Mi-am exprimat părerea de rău că fără să vreau atinsesem o temă care-l supăra atât de tare şi am urmat:

— Pot să vă întreb, fără riscul de a cădea în aceeaşi greşeală, ce mai fac bunii mei prieteni, mister şi missis Wickfield?

— Miss Wickfield, mi-a răspuns mister Micawber, roşindu-se, este, aşa cum a fost întotdeauna, o pildă luminoasă, un adevărat model de virtute. Dragă Copperfield, e singurul punct luminos într-o mizerabilă existenţă. Am tot respectul pentru această, tânără lady, toată admiraţia pentru caracterul ei şi mă închin în faţa bunătăţii, cinstei şi dragostei ei! Duceţi-mă undeva, într-un loc mai retras, a adăugat mister Micawber, căci, în starea în care sunt, vă rog să mă credeţi, nu mai pot face faţă!

Am apucat pe o ulicioară, unde şi-a scos batista şi s-a rezemat cu spatele de un zid. Îmi închipui, că dacă m-am uitat la el la fel de consternat ca Traddles, prezenţa noastră i s-o fi părut lipsită, de elan şi de căldură.

— Mi-a fost scris, a spus mister Micawber cu un suspin pornit din adâncul inimii, dar păstrând totuşi o umbră din vechea lui distincţie, mi-a fost scris ca sentimentele cele mai alese de care suntem capabili să se transforme în remuşcări pentru mine. Omagiile ce le adresez prea-bunei miss Wickfield sunt ca o ploaie de săgeţi ce s-ar înfige în pieptul meu! Credeţi-mă, vă rog, mai bine aţi face să mă lăsaţi să rătăcesc prin lume ca un vagabond! Viermii vor rezolva problema mea în doi timpi şi trei mişcări.

Fără a ţine seama de această rugă, am stat lângă dânsul până şi-a pus batista în buzunar, şi-a potrivit plastronul şi, pentru a păcăli pe oricine s-ar întâmpla să se uite la el, şi-a tras pălăria pe o ureche şi a început să fredoneze. I-am spus atunci – neştiind încă ce prejudiciu am fi încercat dacă l-am fi pierdut – că mi-ar face o deosebită plăcere să-l prezint, mătuşii şi l-am poftit să vină cu noi la Highgate, unde îi stătea la dispoziţie un pat.

— O să ne preparaţi un punch cum numai dumneavoastră ştiţi, mister Micawber, am adăugat, şi amintindu-vă de lucruri mai plăcute, o să uitaţi ce vă apasă inima.

— Sau dacă veţi socoti că destăinuindu-vă unor prieteni aţi simţi o uşurare, puteţi să vă destăinuiţi nouă, mister Micawber, a sugerat Traddles, prudent.

— Faceţi cu mine ce poftiţi! a spus mister Micawber. Sunt ca un fir de pai care pluteşte pierdut în largul mării şi mă văd tras în toate direcţiile de elefanţi… pardon, voiam să spun de elemente29.

Din nou am pornit mai departe, braţ la braţ; am prins tramcarul, în clipa când era gata de plecare şi am ajuns la Highgate fără a mai întâmpina nici o piedică pe drum. Eram cam stânjenit, neştiind nici ce să spun, nici ce să fac, şi Traddles aşijderea. Şi mai tot timpul drumului, mister Micawber a rămas cufundat într-o adâncă tristeţe. Uneori făcea o încercare să-şi îndrepte ţinuta şi fredona finalul unei melodii, dar cădea din nou în adânca sa melancolie, care era şi mai impresionantă datorită pălăriei trase comic pe o ureche şi plastronului ridicat până în dreptul ochilor.

Am preferat să tragem la mătuşa, din pricină că acasă Dora zăcea bolnavă. Când am trimis după dânsa, mătuşa l-a primit pe mister Micawber cu multă bunăvoinţă şi căldură. Mister Micawber, după ce i-a sărutat mâna, s-a retras lângă fereastră şi şi-a scos batista, dând acolo o luptă cu sine însuşi.

Mister Dick era acasă. Foarte milos faţă de toţi cei ce păreau că se simt prost, şi deosebit de dibaci în a-i recunoaşte, s-a apropiat de mister Micawber şi i-a strâns mâna de vreo şase ori în cinci minute. Pe mister Micawber, în tulburarea lui, această atenţie călduroasă din partea unui străin l-a mişcat atât de mult, încât la fiecare strângere de mână exclama: „Mă copleşiţi, sir!” Ceea ce pe mister Dick l-a încântat în aşa măsură, încât a continuat să-i strângă mâna cu şi mai multă vigoare.

— Prietenia pe care mi-o arată acest gentlemen, i-a spus mister Micawber mătuşii, mă pune la podea, dacă îmi veţi îngădui, ma'am, să folosesc o formulă din vocabularul unuia dintre sporturile noastre naţionale, mai grosolane, anume boxul. Vă asigur că pentru un om care, ca mine, luptă cu atâtea nelinişti şi nedumeriri, o asemenea primire constituie o grea încercare.

— Prietenul meu, mister Dick, nu e un om ca oricare altul, i-a spus mândră mătuşa mea.

— Sunt convins de lucrul acesta, a încuviinţat mister Micawber. Şi a adăugat: Sunt foarte mişcat, sir, de primirea cordială pe care mi-o faceţi, căci mister Dick din nou se apucase să-i strângă mâna.

— Cum vă mai simţiţi? l-a întrebat mister Dick, aruncându-i o privire îngrijorată.

— Aşa şi aşa, i-a răspuns oftând mister Micawber.

— Ţineţi capul sus, l-a îndemnat mister Dick, şi vă rog să vă purtaţi ca la dumneavoastră acasă.

Mister Micawber a fost cu totul covârşit de aceste cuvinte prieteneşti, cu atât mai mult când s-a trezit că mister Dick din nou îi strângea mâna.

— Mi-a fost hărăzit de soartă să dau, în variata panoramă a existenţei umane, şi peste câte o oază de fericire, dar niciuna n-a fost atât de verde, atât de înviorătoare ca aceasta.

Altădată, o asemenea scenă m-ar fi făcut să râd; dar simţeam că eram cu toţii stingheriţi şi încordaţi şi-l urmăream cu atâta nelinişte pe mister Micawber cum şovăia între dorinţa vie de a destăinui ceva şi aceea de a nu dezvălui nimic, încât am făcut febră. Traddles şedea pe marginea scaunului, cu ochii larg deschişi, cu părul mai zburlit ca niciodată, şi se uita când în pământ, când la mister Micawber, fără a încerca măcar să scoată o vorbă. Mătuşa, deşi îşi concentrase întreaga atenţie asupra noului ei oaspete, se stăpânea mult mai bine decât oricare dintre noi; căci dânsa întreţinea conversaţia cu el şi, vrând-nevrând, îl făcea să vorbească.

— Sunteţi un vechi prieten al nepotului meu, mister Micawber, i-a spus mătuşa. Îmi pare rău că n-am avut plăcerea să vă cunosc până acum.

— Ma'am, i-a răspuns mister Micawber, şi mie îmi pare rău că n-am avut cinstea să vă fi cunoscut mai demult. N-am fost întotdeauna ruina pe care o aveţi acum în faţă.

— Nădăjduiesc că missis Micawber şi membrii familiei dumneavoastră sunt bine sănătoşi, sir, a urmat mătuşa.

Mister Micawber a plecat capul.

— Sunt, ma'am, în măsura în care nişte venetici şi surghiuniţi pot fi bine sănătoşi vreodată, a replicat el cu deznădejde în glas, după o scurtă pauză.

— Doamne fereşte, ce tot vorbiţi, sir? a izbucnit mătuşa, cu bruscheţea ei obişnuită.

— Existenţa familiei mele e în joc, ma'am, i-a răspuns mister Micawber. Patronul meu…

Aici, vrând parcă să ne aţâţe, mister Micawber s-a oprit; şi s-a apucat să cojească lămâile, care, la cererea mea, îi fuseseră aduse împreună cu toate celelalte ingrediente pentru pregătirea punch-ului.

— Şi ce-i cu patronul dumneavoastră? a întrebat mister Dick, scuturându-l de braţ, ca să-i aducă aminte.

— Vă mulţumesc, sir, că mi-aţi adus aminte, i-a zis mister Micawber. Şi din nou au dat mâna. Patronul meu, mister Heep, mi-a făcut odată cinstea, ma'am, să-mi spună că dacă n-aş primi banii care mi se cuvin cu titlu de remuneraţie pentru slujba pe care o îndeplinesc la el, aş ajunge probabil un măscărici din aceia care înghit săbii sau mănâncă foc. Oricât aş vrea să-l contrazic, trebuie să recunosc că-i foarte probabil că bieţii mei copii vor fi siliţi să-şi câştige pâinea de toate zilele ca saltimbanci, iar missis Micawber va fi silită să încurajeze isprăvile lor nefireşti învârtind la caterincă.

Vrând să arate că aceste lucruri nu se vor întâmpla decât după ce dânsul nu va mai fi în viaţă, mister Micawber a răsucit cuţitul cu un gest spontan, dar expresiv; apoi s-a apucat iar să cureţe lămâia, cu un aer deznădăjduit.

Mătuşa şi-a sprijinit cotul pe măsuţa care se afla de obicei lângă ea şi l-a fixat cu multă luare-aminte. În ciuda aversiunii cu care priveam ideea de a-l ademeni să facă destăinuirile pe care se codea să le facă, aş fi fost gata în acel moment să recurg la acest mijloc, de n-aş fi băgat de seamă la ce stranii manevre se deda; dintre care amintesc numai că a azvârlit cojile de lămâie în ceainic, zahărul în cutia de tabac, că alcoolul l-a turnat într-o ulcică goală şi că a dat să toarne apă fiartă dintr-un sfeşnic. Mi-am dat seama că se apropia criza, şi într-adevăr a izbucnit. Şi-a strâns cu zgomot toate uneltele şi materialele, s-a ridicat de pe scaun, şi-a scos batista şi a izbucnit în plâns.

— Dragă Copperfield, mi-a zis mister Micawber cu faţa ascunsă în batistă, ritul ăsta cere, mai mult ca oricare altul, o minte senină şi un sentiment de demnitate personală. Nu sunt în stare să-l îndeplinesc. Mi-e imposibil.

— Ce s-a întâmplat, mister Micawber? l-am întrebat. Vă rog, vorbiţi. Sunteţi între prieteni.

— Între prieteni, sir! a repetat mister Micawber, şi tot ce ascunsese până atunci în sufletul lui deodată s-a revărsat. Doamne, Dumnezeule, mă simt atât de tulburat tocmai pentru că sunt între prieteni. Ce s-a întâmplat? Dar ce nu s-a întâmplat? S-a întâmplat o ticăloşie; o josnicie; o înşelăciune, o fraudă, o uneltire, asta s-a întâmplat! Şi numele pe care-l poartă această grămadă30 de orori e HEEP!

Mătuşa a bătut din palme, iar noi toţi am sărit în sus ca nişte posedaţi.

— Lupta s-a sfârşit! a declarat mister Micawber, gesticulând violent cu batista şi făcând din când în când cu amândouă braţele mişcări de parcă ar fi înotat în mijlocul unui ocean de greutăţi supraomeneşti. Nu mai pot duce o astfel de viaţă! Sunt o făptură nenorocită, lipsită de toate acele lucruri care fac viaţa suportabilă. De când am intrat în slujba acestui ticălos afurisit, toate cele au devenit tabu. Daţi-mi înapoi soţia, daţi-mi înapoi copiii, puneţi-l la loc pe Micawber în pielea acestui nenorocit care poartă ghetele mele, şi gata sunt chiar de mâine să înghit săbii. Şi chiar cu pofta!

De când sunt n-am văzut un om atât de întărâtat. Am încercat să-l liniştesc, ca să ne putem înţelege, dar el se întărâta tot mai tare şi nu voia să audă de nimic.

— Nu voi da mâna cu nimeni, a proclamat mister Micawber gâfâind, suflând şi gemând ca un om care se zbate într-o apă îngheţată, până… nu-l voi fi zdrobit, până nu-l voi fi făcut fărâme… pe şarpele acela respingător… pe HEEP! Nu voi mai primi să fiu găzduit de nimeni până… nu voi fi făcut ca… Vezuviul… să-şi reverse lava… asupra tâlharului… de HEEP! Sub acest acoperiş… orice băutură… dar mai ales un punch… mi-ar rămâne în gât… până nu-i voi fi stins luminile ochilor… neruşinatului escroc şi mincinos… care e HEEP! Nu voi mai cunoaşte… pe nimeni… şi nu voi mai scoate o vorbă… şi nicăieri nu-mi voi găsi pacea… până nu-l voi fi pulverizat… până nu-l voi fi prefăcut în atomi… pe făţarnicul şi sperjurul nemuritor şi transcendent care e… HEEP!

Mi-a fost de-a dreptul teamă ca nu cumva mister Micawber să moară pe loc. Cazna cu care a rostit acest fraze incoerente, precum şi furia şi vehemenţa de neînchipuit cu care s-a năpustit înainte ori de câte ori se apropia momentul când avea să pomenească numele lui Heep erau înfricoşătoare; şi atunci când, asudat, cu obrazul schimbând culori dintre cele mai ciudate şi înghiţind un nesfârşit şir de noduri (care i se urcau degrabă pe gât, de unde îi săreau parcă pe frunte), s-a prăbuşit pe un scaun, am crezut că i-a sosit, clipa din urmă. Am vrut să-i sar în ajutor, dar m-a oprit şi n-a vrut să audă de nimic.

— Nu, Copperfield! Să nu-mi mai spui nimic… ăă… până ce missis Wickfield… ăă… nu va primi despăgubiri pentru prejudiciile aduse de vicleanul acela ticălos care e… HEEP! (Sunt ferm convins că n-ar fi putut rosti, trei vorbe în şir dacă n-ar fi căpătat deodată o energie uluitoare simţind că trebuie să-i rostească numele.) Secret inviolabil… toată lumea, fără nici o excepţie… de azi într-o săptămână… la ceasul gustării de dimineaţă… toţi cei de faţă… inclusiv mătuşa… şi acest gentleman atât de prietenos… să fie la hanul din Canterbury… unde… odinioară missis Micawber şi cu mine… am cântat în cor Auld Lang Syne31… şi… îl voi demasca pe banditul fără pereche… pe HEEP! Nimic altceva de spus… sau de ascultat vreun sfat… plec chiar acum… nu-s în stare… să suport tovărăşia nimănui… cât sunt pe urmele ticălosului şi nemernicului trădător… HEEP!

Repetând acum pentru ultima oară cuvântul magic, care-i dăduse putere să meargă până la capăt, şi depăşindu-şi toate eforturile de până atunci, mister Micawber s-a năpustit afară, lăsându-ne pe toţi într-o stare de fierbere, de aşteptare şi de uimire vecină cu starea în care se găsea el. Dar nici în această împrejurare n-a putut rezista slăbiciunii pentru genul epistolar; căci pe când mai eram cu toţii în culmea fierberii, a aşteptării şi a uimirii, mi-a fost înmânat următorul bilet foarte pitoresc, expediat dintr-o cârciumă aflată în vecinătate, unde se oprise ca să-l scrie:

Strict secret şi confidenţial.

SCUMPE SIR, Vă rog să-mi permiteţi să prezint, prin mijlocirea dumneavoastră, scuzele mele preabunei dumneavoastră mătuşi pentru ieşirea pe care am avut-o. După un conflict lăuntric mai uşor de imaginat decât de descris, vulcanul care mocnea de mult a erupt.

Nădăjduiesc că am precizat destul de limpede întâlnirea pe care v-am dat-o de azi într-o săptămână, dimineaţă, în localul hanului din Canterbury, unde odinioară missis Micawber şi cu mine am avut cinstea de a ne uni glasurile cu acela al domniei-voastre, intonând binecunoscutul cântec al Nemuritorului perceptor al accizelor, al cărui leagăn a fost dincolo de Tweed.32

După ce îmi voi fi îndeplinit datoria şi voi fi săvârşit actul de reparaţie – care singure îmi pot da dreptul de a-i privi în faţă pe semenii mei muritori – voi dispărea fără urmă. Şi nu voi cere decât să fiu aşezat şi eu în acel lăcaş de universală odihnă, unde, În strâmtele sicrie, dorm toţi pentru vecie, Înaintaşii vajnici din biet cătunul meu.33

Cu simpla inscripţie, WILKINS MICAWBER.