Capitolul XXXIII.Deplin fericit

În tot timpul acesta am continuat s-o iubesc pe Dora mai mult ca oricând. Gândul la dânsa era un liman de adăpost ori de câte ori încercam o dezamăgire sau eram cuprins de disperare, şi-mi oferea oarecare consolare chiar şi pentru pierderea prietenului. Cu cât mai mult mă înduioşam de soarta mea sau a altora, cu atât mai des căutam mângâiere la imaginea Dorei, cu cât era mai multă perfidie şi mai multă jale pe lume, cu atât mai luminoasă şi mai curată strălucea deasupra lumii steaua Dorei. O idee prea limpede despre obârşia Dorei, sau în ce măsură era înrudită cu anume fiinţe superioare nu cred că aveam, dar sunt sigur că aş fi înlăturat cu indignare orice afirmaţie că ar putea fi o simplă muritoare, ca oricare alta.

Dacă mă pot exprima astfel, eram impregnat de Dora. Nu numai că eram îndrăgostit de ea până peste urechi, dar eram plin ochi de acest sentiment. Aş putea spune, folosind o metaforă, că s-ar fi putut stoarce din mine atâta dragoste încât s-ar fi putut îneca un om în ea; şi încă mi-ar mai fi rămas destulă pentru toată viaţa.

După ce m-am înapoiat, primul lucru pe care l-am făcut a fost o plimbare nocturnă la Norwood, unde, ca în vechea ghicitoare pe care o ştiam de pe vremea copilăriei, am „dat târcoale casei, fără a o atinge”, gândindu-mă la Dora tot timpul. Cred că în cimilitura ceea era vorba de lună. Dar chiar dacă n-o fi fost vorba de lună, fapt este că eu, lunaticul rob al Dorei, m-am învârtit vreo două ceasuri în jurul casei şi grădinii, m-am tot uitat prin crăpăturile dintre uluci, şi după multe sforţări mi-am înălţat bărbia peste ţepile ruginite din vârful zăplazului, trimiţând nenumărate bezele spre ferestrele luminate şi adresând nopţii, în răstimpuri, romantice rugăminţi ca s-o apere pe Dora – de cine, nu ştiu precis, dar presupun că de foc. Sau poate de şoareci, faţă de care avea repulsie.

Atât eram de obsedat de dragostea ce i-o purtam, şi atât eram de deprins să mă destăinuiesc lui Peggotty, încât într-o seară, când, înarmată cu vechiul tacâm de cusut, s-a aşezat lângă mine şi s-a apucat să-mi revizuiască întreaga garderobă, i-am împărtăşit pe ocolite marele meu secret. Peggotty m-a ascultat cu viu interes, dar n-a fost chip s-o fac să adopte punctul meu de vedere. Avea idei preconcepute în favoarea mea şi era absolut incapabilă să priceapă de ce aş avea îndoieli sau aş fi abătut.

— Tânăra ar trebui să fie bucuroasă să aibă un curtezan ca tine, mi-a zis. Cât despre taică-su, Doamne-Dumnezeule, oare ce mai aşteaptă?

Am băgat totuşi de seamă că roba de proctor şi cravata scrobită a lui mister Spenlow au impresionat-o întrucâtva pe Peggotty, făcând-o să poarte mai mult respect acestui om, care, din zi în zi, mi se părea mai eteric şi care la tribunal, când stătea ţeapăn, înconjurat de documente, radia lumină, ca un far peste o mare de hârţoage. Şi-mi aduc aminte că, încetul cu încetul, stând şi eu la tribunal, am ajuns să cred c-ar fi fost foarte nefiresc ca judecătorii şi doctorii aceia bătrâni şi plicticoşi să n-o placă pe Dora dacă ar cunoaşte-o; sau, că nu şi-ar fi ieşit din minţi de bucurie dacă li s-ar propune s-o ia în căsătorie pe Dora; şi că Dora ar fi putut să cânte din gură şi din ghitara ei divină până ce pe mine m-ar fi înnebunit de-a binelea, fără ca să izbutească, vai, ca pe vreunul dintre aceşti mototoli să-l abată măcar atâtica din calea sa!

Îi dispreţuiam pe toţi. Aveam un dinte împotriva tuturor acestor grădinari îngheţaţi ai răzoarelor inimii. În ochii mei, judecătorii nu erau decât nişte încurcă-lume fără suflet. Iar bara nu avea mai mult farmec sau mai multă poezie decât tejgheaua unei cârciumi ordinare.

Luând asupra mea, nu fără oarecare mândrie, apărarea intereselor lui Peggotty, am obţinut omologarea testamentului şi am ajuns la o înţelegere cu Serviciul taxelor succesorale, după care am dus-o la Banca Angliei, şi în scurt timp am izbutit să îndeplinesc toate formalităţile. Spre a evita monotonia, alternam aceste demersuri judiciare cu vizitarea colecţiei de figuri de ceară ale panopticului din Fleet Street (care nădăjduiesc că s-a topit în cei douăzeci de ani ce au trecut de atunci); sau cu cercetarea expoziţiei unei oarecare miss Linwood, care, după câte îmi amintesc, era un mausoleu al lucrului de mână, prielnic examenelor de conştiinţă şi pocăinţei; sau cu o raită pe la Turnul Londrei; sau cu o ascensiune în vârful cupolei catedralei Sfântului Paul. Toate aceste minunăţii i-au făcut plăcere lui Peggotty în măsura posibilă în împrejurările respective, cu excepţia catedralei Sfântul Paul, care i-a plăcut ceva mai puţin, cred, pentru că rivaliza cu poza de pe capacul cutiei de lucru şi pentru că, în anumite privinţe, o socotea mai prejos decât această operă de artă.

După ce am rezolvat cazul Peggotty, care se înscria în categoria „formalităţilor uzuale”, cum le ziceam noi, cei de la „Doctors' Commons” (foarte uşoare şi bănoase erau aceste formalităţi uzuale), am dus-o pe Peggotty într-o dimineaţă la birou, ca să achite nota de onorariu. Bătrânul Tiffey ne-a spus că mister Spenlow tocmai ieşise cu un gentleman care trebuia să dea o declaraţie sub prestare de jurământ în vederea eliberării unei autorizaţii de căsătorie; ştiind însă că nu va zăbovi, căci biroul nostru se afla la doi paşi de acela al vicarului general şi de acela al locţiitorului acestuia, i-am zis lui Peggotty să aştepte.

Când era vorba de succesiune, noi, cei de la „Doctors' Commons”, ne comportam ca antreprenorii de pompe funebre, adoptând o mutră de înmormântare ori de câte ori aveam de-a face cu clienţi în doliu. Acelaşi sentiment de delicateţe ne dicta să ne arătăm totdeauna fericiţi şi bine dispuşi faţă de clienţii veniţi după autorizaţii de căsătorie. De aceea am prevenit-o pe Peggotty că mister Spenlow se mai consolase de moartea lui mister Barkis; şi într-adevăr, când s-a întors, mister Spenlow arăta ca un mire.

Dar nici Peggotty, nici eu nu ne-am mai uitat la mister Spenlow când am băgat de seamă că era însoţit de mister Murdstone. Era foarte puţin schimbat. Avea părul tot atât de des şi tot atât de negru ca altădată; şi o căutătură care inspira tot atât de puţină încredere ca pe vremuri.

— Ah, Copperfield! mi-a spus mister Spenlow. Pare-mi-se că-l cunoşti pe acest gentleman?

L-am salutat foarte rece pe mister Murdstone, iar Peggotty nici că s-a uitat le el. Văzându-ne împreună, a părut cam încurcat în prima clipă; dar a hotărât imediat ce atitudine să ia şi s-a apropiat de mine.

— Nădăjduiesc că eşti sănătos, mi-a zis.

— Îmi vine greu să cred că v-ar putea interesa, i-am răspuns. Dar dacă ţineţi să ştiţi, sunt sănătos.

Ne-am uitat lung unul la altul, după care dânsul s-a întors către Peggotty:

— Şi dumneata? Îmi pare rău, bag de seamă că ţi-ai pierdut soţul.

— Nu e cea dintâi pierdere pe care am suferit-o în viaţă, mister Murdstone, i-a răspuns Peggotty, tremurând din cap până în picioare. Sunt bucuroasă să pot spune că de această pierdere nu-i vinovat nimeni că nimeni nu poartă vreo răspundere pentru ea.

— Aşa e! a exclamat el. Asta-i desigur o consolare. Vrei să spui că ţi-ai făcut datoria?

— Slavă Domnului, n-am scos sufletul nimănui! i-a spus Peggotty. Nu, mister Murdstone, eu, una, n-am chinuit, n-am terorizat şi n-am băgat în mormânt înainte de vreme nici o fiinţă dragă!

O clipă a privit-o posomorit, cu o mustrare de cuget parcă; apoi, întorcându-se către mine, dar cu ochii aţintiţi nu asupra feţei, ci asupra picioarelor mele, mi-a zis:

— Nu ne vom revedea prea curând, cred; şi asta, fără îndoială, ne va face plăcere amândurora, căci asemenea întâlniri nu pot fi plăcute niciodată. După ce te-ai răzvrătit întotdeauna împotriva autorităţii mele legitime, exercitată spre folosul şi îndreptarea ta, nu mă pot aştepta să-mi arăţi prietenie şi bunăvoinţă, între noi există o antipatie…

— Destul de veche, pare-mi-se? i-am tăiat vorba.

A zâmbit şi m-a săgetat cu o privire cât se poate de duşmănoasă a ochilor săi întunecaţi.

— O antipatie care ţi-a ros inima de când erai copil, mi-a zis. Care a otrăvit zilele bietei tale mame. Ai dreptate, sper că te vei mai schimba; sper c-ai să te îndrepţi.

Şi cu asta a încheiat acest dialog purtat pe şoptite, într-un colţ al cancelariei, şi, trecând în biroul lui mister Spenlow, a spus cu glas tare, dar cât se poate de mieros:

— Cei ce exercită aceeaşi profesiune ca mister Spenlow sunt deprinşi cu conflictele de familie şi ştiu cât de încurcate şi de spinoase sunt totdeauna!

Rostind aceste cuvinte, a plătit onorariul cuvenit pentru autorizaţia de căsătorie, şi după ce mister Spenlow i-a predat-o frumos împăturită, strângându-i mâna şi urându-i foarte politicos fericire lui şi soţiei, a părăsit biroul.

Mi-ar fi venit poate mai greu să mă stăpânesc şi să tac dacă n-aş fi avut atâta de furcă cu Peggotty (care, biata de ea, nu se înfuriase decât de dragul meu) ca s-o conving că nu era locul potrivit pentru răfuială şi să-şi ţină firea. Era atât de mânioasă, încât am fost mulţumit să scap cu o afectuoasă îmbrăţişare, ocazionată de amintirea suferinţelor noastre de odinioară, înfruntând cum am putut mai bine privirile lui mister Spenlow şi a copiştilor.

Mister Spenlow nu ştia, pare-se, ce legătură aveam cu mister Murdstone; şi eram mulţumit că nu ştia, căci amintindu-mi de suferinţele îndurate de biata mama, nici în gând nu puteam suporta să recunosc că-mi fusese rudă. Mister Spenlow părea să creadă – dacă credea ceva în această privinţă – că în familia noastră exista un partid aflat la putere, în fruntea căruia se afla mătuşa, şi un partid rebel, condus de altcineva, cel puţin aşa am dedus din cele spuse în timp ce aşteptam ca mister Tiffey să întocmească nota lui Peggotty.

— Miss Trotwood, mi-a zis dânsul, e fără îndoială cât se poate de fermă şi n-aş zice că-i omul să cedeze când întâmpină opoziţie. Îi admir caracterul şi te felicit, Copperfield, că eşti de partea celor aflaţi la putere. Certurile între rude sunt regretabile, dar nu-i mai puţin adevărat că sunt foarte răspândite, şi totul e să fii de partea celor aflaţi la putere (voind să spună, presupun eu, de partea celor cu bani). Cred că face o partidă bună, a adăugat mister Spenlow.

I-am spus că habar n-aveam de nimic.

— Nu încape îndoială! Judecând după puţinele cuvinte scăpate de mister Murdstone – în asemenea prilejuri oamenilor le mai scapă câte un cuvinţel – şi din ceea ce mi-a dat a înţelege miss Murdstone, cred că face o partidă bună.

— Vreţi să spuneţi că sunt bani la mijloc, sir?

— Da, a încuviinţat mister Spenlow. Are şi bani. Dar e şi frumoasă, după câte mi s-a spus.

— Aşa! Şi e tânără noua lui soţie?

— Abia de curând a devenit majoră, a zis mister Spenlow. Atât de curând, încât cred că numai asta au aşteptat.

— Dumnezeu s-o aibă în paza lui! a izbucnit Peggotty, cu atâta emoţie şi atât de neaşteptat, încât toţi trei am rămas descumpăniţi până a venit Tiffey cu nota.

Bătrânul Tiffey a venit cu nota şi i-a înmânat-o lui mister Spenlow spre verificare. Mister Spenlow şi-a înfundat bărbia în cravată şi, frecând-o încet, a examinat fiecare post în parte cu un aer nemulţumit – ca şi cum totul ar fi fost din vina lui Jorkins – şi apoi, oftând uşor, i-a înapoiat-o lui Tiffey.

— Da, a zis. E corectă. E foarte corectă. Aş fi fost cât se poate de fericit, Copperfield, dacă aş fi putut pune la socoteală numai cheltuielile, dar, din nefericire, în viaţa mea profesională nu sunt liber să fac ce poftesc. Am un asociat… pe mister Jorkins.

După ce a rostit aceste cuvinte, cu o atât de delicată mâhnire încât ai fi putut crede că era gata să nu ia nici un ban, i-am mulţumit în numele lui Peggotty şi am numărat bancnotele în mâna lui Tiffey. Peggotty s-a dus acasă, iar eu l-am însoţit pe mister Spenlow la tribunal, unde aveam un proces de divorţ intentat pe baza unei legi foarte ingenioase (cred c-a fost abrogată între timp, dar mi-a fost dat să văd vreo câteva căsătorii anulate pe temeiul ei), proces în care faptele erau următoarele: soţul, un anume Thomas Benjamin, scosese autorizaţia de căsătorie numai pe numele de Thomas, omiţându-l pe acela de Benjamin pentru eventualitatea că nu ar fi atât de fericit pe cât se aştepta. Nefiind atât de fericit pe cât se aştepta sau plictisindu-se puţin de nevastă-sa, după un an sau doi de căsnicie, bietul de el a sesizat tribunalul prin intermediul unui prieten, arătând că numele său adevărat era Thomas Benjamin şi că prin urmare, căsătoria nu era valabilă. Teză pe care, spre marea lui mulţumire, tribunalul şi-a însuşit-o.

Trebuie să mărturisesc că aveam anumite îndoieli în privinţa temeiniciei acestei soluţii, pe care n-a izbutit să le risipească nici bushel-ul de grâu, căruia îi mergea vestea că-i în stare să aplaneze toate anomaliile din lume.

Dar mister Spenlow s-a apucat să discute problema. Mi-a zis: „Priveşte lumea, are şi părţi bune şi rele; priveşte legile ecleziastice, au şi ele părţi bune şi rele. Fac parte dintr-un sistem. Foarte bine. Asta e!”

N-am avut îndrăzneala să-i spun tatălui Dorei că poate am izbutit să îmbunătăţim puţin această lume dacă ne-am scula dis-de-dimineaţă şi ne-am apuca de treabă cu mânecile suflecate; i-am mărturisit însă că eram de părere c-am putea îndrepta unele lucruri la „Doctors' Commons”. Mister Spenlow m-a sfătuit să-mi scot din cap această idee, fiind nevrednică de un gentleman ca mine; dar a adăugat c-ar fi bucuros să-audă ce anume îmbunătăţiri socot că s-ar putea opera la „Doctors' Commons”.

Am început cu acea parte care se afla în faţa noastră – căci, după ce căsătoria clientului nostru a fost anulată, părăsisem pretoriul şi tocmai treceam pe lângă localul Curţii prerogativelor – şi i-am spus că, după părerea mea, această Curte a prerogativelor era o instituţie cu deprinderi cam ciudate. „În ce privinţă?” m-a întrebat mister Spenlow. Cu tot respectul datorat experienţei sale (dar şi cu mai mult respect, cred, pentru motivul că era tatăl Dorei), i-am răspuns că mi se părea cam absurd ca arhiva acestei curţi – în care erau păstrate originalele testamentelor tuturor locuitorilor din întinsa eparhie de Canterbury, care de trei veacuri încoace au murit lăsând moştenire felurite bunuri – să fie instalată într-o clădire aleasă la întâmplare, nepotrivită pentru acest scop, luată în chirie de conservatorii arhivei numai şi numai spre a realiza profituri, într-o clădire şubredă, în care nici măcar nu fuseseră luate măsuri de prevenire a incendiilor, literalmente înţesată de sus şi până jos cu asemenea documente preţioase, şi că asta nu reprezintă altceva decât o speculă neruşinată din partea conservatorilor care percepeau taxe exorbitante şi înghesuiau testamentele oriunde şi oricum, fără a urmări alt scop decât să se descotorosească de ele fără prea mare cheltuială. Că mi se părea cam nefiresc ca aceşti indivizi, care realizau venituri de opt până la nouă mii de lire pe an (fără a pune la socoteală veniturile ajutorilor lor şi ale şefilor de mese), să nu fie obligaţi să cheltuiască măcar o părticică din aceste sume spre a găsi un adăpost relativ sigur pentru importantele documente pe care, cu sau fără voie, cetăţenii de toate categoriile erau siliţi să le dea în mâinile lor. Că era, poate, cam nedrept ca, în vreme ce toate posturile importante ale acestei instituţii de seamă constituiau nişte foarte grase sinecure, nefericiţii copişti, care trudeau în cămăruţele neîncălzite şi întunecoase de la mansardă, aducând însemnate servicii cetăţenilor, să se numere printre cei mai prost plătiţi şi cei mai desconsideraţi slujbaşi, londonezi. Că, poate, era cam imoral ca directorul, căruia îi revenea datoria să asigure publicului, ce se îmbulzea toată ziua în birourile arhivelor, înlesnirile necesare, să fie un sinecurist nemaipomenit (şi pe deasupra o faţă bisericească, un canonic capitular sau mai ştiu eu ce, care deţinea nenumărate funcţiuni), în timp ce în fiecare după-amiază, când birourile sunt ticsite, împricinaţii sufereau neajunsuri despre care ştim că sunt de-a dreptul de nedescris. Că, într-un cuvânt, Curtea prerogativelor a eparhiei de Canterbury era atât de anacronica şi atât de absurdă, încât, de n-ar fi fost pitită pe St. Paul's Churchyard, într-un ungher pe care puţină lume îl ştia, de mult ar fi fost bine scuturată şi zgâlţâită şi răsturnată cu fundul în sus.

Când m-am înfierbântat pe această temă, mister Spenlow a zâmbit şi apoi s-a apucat să prezinte contraargumente, cum făcuse şi în cazul precedent. La urma urmelor, la ce se rezuma totul? La o chestiune de opinie. Dacă cetăţenii erau de părere că testamentele se află în siguranţă şi că instituţia nu poate fi îmbunătăţită, suferă cineva vreo pagubă? Nimeni. Avea cineva ceva de câştigat? Toţi sinecuriştii. Foarte bine. Atunci însemna că binele predomină. Se prea poate că sistemul e imperfect; nimic nu este perfect pe lumea asta; dar dânsul nu era de acord să i se aducă nici o atingere. De când fiinţează Curtea prerogativelor, ţara a fost totdeauna prosperă. Dacă vom clinti ceva în organizarea Curţii, prerogativelor, ţara va înceta să mai fie prosperă. După părerea lui, datoria unui gentleman era să ia lucrurile aşa cum sunt; şi, personal, n-avea nici cea mai mică îndoială că această curte ne va supravieţui. Deşi aveam mari îndoieli, m-am plecat în faţa părerii sale. Constat, însă, că a avut dreptate; căci instituţia nu numai că funcţionează şi astăzi, dar funcţionează în pofida unui voluminos raport parlamentar întocmit (nu tocmai de bunăvoie) acum optsprezece ani, în care toate aceste critici erau expuse pe larg şi care apreciase că n-ar mai exista spaţiu de înmagazinare decât pentru vreo doi ani şi jumătate. Ce s-o fi făcut cu testamentele de atunci încoace? Nu ştiu dacă nu cumva au fost pierdute multe testamente sau dacă nu cumva, din când în când, arhiva nu le vinde cu toptanul negustorilor de brânzeturi. Fapt este că sunt mulţumit că testamentul meu n-a ajuns în mâinile lor şi trag nădejde că până a ajunge acolo, va mai trece încă multă vreme.

Am consemnat toate astea în acest capitol consacrat fericirii pentru că aici le e locul firesc. După ce am legat această conversaţie, mister Spenlow şi cu mine ne-am întins la vorbă plimbându-ne în sus şi în jos, până ce am trecut la subiecte generale. Şi aşa s-a întâmplat că, la urmă, mister Spenlow mi-a spus că peste o săptămână va fi ziua de naştere a Dorei şi că i-ar face plăcere dac-am să vin şi eu la picnicul pus la cale cu acest prilej. De bucurie, am simţit că-mi ies din minţi, iar a doua zi, după ce am primit un răvaş, cu marginile dantelate, pe care scria: „Nu uita invitaţia tatii!”, m-am fâstâcit de-a binelea; şi am rămas aiurit toată săptămână.

Pregătindu-mă în vederea acelui eveniment binecuvântat, am săvârşit, cred, toate prostiile cu putinţă. Mi se aprind obrajii când îmi amintesc de cravata pe care am cumpărat-o. Cizmele mele ar putea figura în orice colecţie de instrumente de tortură. În ajun am cumpărat şi am trimis la Norwood, cu poştalionul, un coşuleţ elegant, care, după părerea mea, aproape că echivala cu o declaraţie de dragoste. Acesta era plin cu bomboane şi cu cele mai duioase inscripţii ce se găseau pe piaţă. La 6 dimineaţa am fost în Covent Garden, să cumpăr flori pentru Dora. La 10 am încălecat (închiriasem un splendid cal sur pentru această ocazie) şi am pornit în trap către Norwood, cu bucheţelul în pălărie, ca să rămână proaspăt.

Presupun că atunci când, după ce am zărit-o pe Dora în grădină, m-am prefăcut că n-am văzut-o şi am trecut prin faţa casei prefăcându-mă că o caut de zor, am comis, desigur, două prostii pe care le-ar fi putut comite şi alţi tineri în locul meu, căci le-am comis foarte spontan. Dar, vai! După ce, în sfârşit, am găsit casa şi am descălecat la poarta grădinii şi mi-am târât cizmele acelea înfiorătoare de-a curmezişul pajiştii, îndreptându-mă spre Dora, care şedea pe o bancă, sub un liliac, ce tablou încântător mi s-a arătat ochilor când am zărit-o printre fluturi, în dimineaţa aceea minunată, purtând o pălăriuţă de pai alb şi o rochie albastră ca cerul!

Era cu o tânără lady – comparativ cam bătrână – care avea aproape 20 de ani, cred. Se numea miss Mills, iar Dora îi zicea: Julia mea”. Era cea mai bună prietenă a Dorei. Fericită miss Mills!

Era şi Jip cu ele, şi Jip, ca de obicei, a lătrat din nou la mine. Când i-am dat Dorei buchetul, Jip a scrâşnit de gelozie. Avea şi motive. De-ar fi bănuit câtuşi de puţin cum o adoram pe stăpâna sa, ar fi avut de ce!

— Vai, vă mulţumesc, mister Copperfield! Ce flori frumoase! a exclamat Dora.

Avusesem de gând să-i spun (căutasem şi cuvintele cele mai potrivite de-a lungul a trei mile de drum) că şi mie îmi păruseră frumoase atâta vreme cât nu le văzusem lângă dânsa. Dar n-am fost în stare să deschid gura. Prea era tulburătoare. Când am văzut că-şi apleacă bărbia cu gropiţă spre buchetul de flori, am pierdut uzul raţiunii, n-am mai putut scoate o vorbă şi am căzut în extaz. Mă mir că n-am spus: „Ucideţi-mă, miss Mills, fie-vă milă de mine! Lăsaţi-mă să mor aici!”

După aceea Dora i-a dat şi lui Jip să miroasă florile. Jip a mârâit şi n-a vrut să le miroasă. Dora a râs şi, ca să-l silească, i le-a vârât în bot. Jip a apucat cu dinţii un fir de muşcată şi l-a sfâşiat de parcă ar fi fost o pisică. Atunci Dora l-a bătut şi, bosumflată, s-a văitat!

— Bietele mele flori!

Cu atâta jale s-a văitat, încât aş fi zis că Jip pe mine mă muşcase. Şi aş fi dorit ca într-adevăr să mă fi muşcat!

— O să vă facă desigur plăcere, mister Copperfield, să aflaţi că urâcioasa aceea de miss Murdstone nu-i aici, mi-a zis Dora. S-a dus la nunta fratelui ei şi o să lipsească vreo trei săptămâni. Nu-i o adevărată încântare?

I-am spus că trebuie să fie desigur o încântare pentru ea, şi că orice o încântă pe ea mă încântă şi pe mine. Miss Mills a zâmbit cu un aer de superioară înţelepciune şi îngăduinţă.

— E cea mai neplăcută fiinţă pe care am văzut-o vreodată, a zis Dora. Nu-ţi poţi închipui, Julia, cât este de arţăgoasă şi de pisăloagă.

— Ba pot, draga mea! a răspuns Julia.

— Tu, iubito, într-adevăr ai putea, a încuviinţat Dora, luând-o de mână. Iartă-mă, dragă, dar nu m-am gândit.

Am dedus de aici că miss Mills trecuse prin multe încercări şi-avusese o existenţă destul de zbuciumată, şi acestora le-am atribuit purtarea-i pătrunsă de acea înţeleaptă bunăvoinţă pe care o şi observasem. Chiar în cursul acelei zile am constatat că aşa stăteau lucrurile: miss Mills avusese de suferit din pricina unei iubiri nefericite, şi în urma acestei foarte dureroase experienţe se retrăsese din lume, continuând însă a nutri interes şi simpatie pentru visurile şi iubirile curate ale tinereţii.

Taman atunci mister Spenlow a ieşit din casă, şi Dora l-a întâmpinat, spunându-i:

— Ia te uită, papa, ce flori frumoase!

Miss Mills a zâmbit îngândurată, ca şi cum ar fi vrut să spună: „Biete efemere, bucuraţi-vă de scurta voastră strălucire în aceste zori însorite ale vieţii!” Şi cu toţi împreună am pornit peste pajişte, spre trăsura care aştepta.

Cât voi trăi n-am să mai fac o plimbare ca aceea. Şi nici n-am mai făcut. În faeton n-au luat loc decât ei trei şi, alături de ei, coşul lor cu merinde, coşuleţul meu şi cutia cu ghitara; fireşte, coşul faetonului era lăsat; eu călăream în urma lui, iar Dora, aşezată cu spatele la cai, mă privea. Ţinea buchetul pe pernă, lângă ea, şi de teamă ca nu cumva să i-l strivească, nu-l lăsase pe Jip să stea în partea aceea. Lua deseori buchetul în mână şi-i sorbea mireasma. Şi deseori privirile noastre se întâlneau; şi nu pot înţelege defel cum de n-am sărit în faeton, peste capul surului meu.

Cred că pe drum era praf. Chiar foarte mult praf, cred. Parcă-mi aduc aminte ca prin vis că mister Spenlow mi-a făcut observaţie să nu călăresc în praf; dar nici că m-am sinchisit. Nu vedeam nimic altceva decât un văl de dragoste şi de frumuseţe în jurul Dorei. Mister Spenlow s-a ridicat de câteva ori în picioare şi m-a întrebat cum îmi plăcea priveliştea. I-ara răspuns că era încântătoare, şi îndrăznesc să afirm că într-adevăr era: n-o vedeam decât pe Dora. Soarele strălucea în cinstea Dorei, păsările cântau pentru Dora. Vântul de miazăzi adia uşor de dragul Dorei, iar toate florile sălbatice ce smălţuiau gardurile vii, toate florile, până la cel din urmă bobocel, se deschideau pentru Dora. Unica mea mângâiere este că miss Mills m-a înţeles. Căci singură miss Mills era în stare să-mi pătrundă sentimentele.

Nu ştiu de cât timp mergeam, şi nu ştiu nici până în ziua de azi unde am ajuns. Poate undeva prin preajma Guildfordului. Sau poate că locul acela a fost chemat la viaţă pentru o zi de vreun vrăjitor din O mie şi una de nopţi, care apoi, după ce am plecat, l-a şters de pe faţa pământului pentru totdeauna. Era o pajişte verde pe un deal acoperit cu iarbă moale. Se aflau acolo câţiva copaci umbroşi şi arbuşti de iarbă-neagră, iar jur împrejur, cât cuprindeai cu ochiul, se desfăşura o privelişte încântătoare.

Când am ajuns, am fost dezamăgit să găsesc lume care ne aştepta; iar gelozia mea, chiar în privinţa cucoanelor, n-a cunoscut margini. Cât priveşte toţi bărbaţii – şi mai ales unul, un impostor, cu trei-patru ani mai mare ca mine, cu nişte barbete roşcovane, de care se arăta insuportabil de mândru – erau duşmanii mei de moarte.

Am desfăcut cu toţii coşurile şi ne-am apucat să pregătim prânzul. Barbă Roşie a pretins că ar şti să prepare salata (ceea ce eu, unul, nu cred) şi s-a pus în proţap. Câteva dintre tinerele de faţă au spălat lăptucile, după care le-au tăiat potrivit indicaţiilor lui. Printre ele era şi Dora. Mi s-a părut că soarta mi-l hărăzise de duşman şi că unul dintre noi doi trebuia să dispară.

Barbă-Roşie a preparat salata (mă mir cum de au putut s-o mănânce, căci eu, unul, pentru nimic în lume nu m-aş fi atins de ea!), şi apoi, cu de la sine putere, şi-a luat sarcina de a veghea asupra pivniţei de vinuri, pe care, fiind priceput, ticălosul, a amenajat-o în scorbura unui copac. Iar ceva mai încolo, l-am văzut cu o bucată mare de homar în farfurie, mâncând la picioarele Dorei!

Nu ţin prea bine minte ce s-a petrecut după ce mi-a fost dat să văd această scenă respingătoare. Ştiu doar c-am fost foarte vesel; dar veselia mea era silită. M-am apropiat de o tânără cu ochii mici, îmbrăcată în roz, şi i-am făcut curte cu frenezie. Tânăra a primit cu bunăvoinţă atenţiile mele, dar n-aş putea spune dacă a făcut-o numai de dragul meu, sau pentru că avea ceva planuri în privinţa lui Barbă-Roşie. S-a închinat în sănătatea Dorei. Şi când am închinat şi eu, m-am prefăcut c-am întrerupt conversaţia anume pentru acest motiv, ca apoi s-o reiau imediat. Când m-am înclinat către Dora, i-am întâlnit privirea şi mi s-a părut că desluşesc în ea o expresie rugătoare. Dar s-a uitat la mine peste capul lui Barbă-Roşie, şi am rămas neînduplecat.

Tânăra în roz avea o mamă care purta o rochie verde; şi aceasta cred c-a găsit cu cale să ne despartă mai ales pentru consideraţiuni politice superioare. Între timp, masa fiind terminată, se strângeau resturile, şi mesenii începuseră să se risipească; iar eu, plin de mânie şi remuşcări, am luat-o razna printre copaci. Tocmai mă întrebam dacă n-ar fi nimerit să pretind că nu mă simt bine şi, încălecând pe surul meu, să fug – nici eu nu ştiu încotro – când mi-au ieşit înainte Dora şi miss Mills.

— Sunteţi posomorât, mister Copperfield, mi-a zis miss Mills.

Să avem iertare. Nu eram deloc posomorât.

— Dora, şi tu eşti posomorâtă, a observat miss Mills.

— Nu, dragă! Nicidecum.

— Ascultaţi-mă, şi dumneavoastră, mister Copperfield, şi tu, Dora, a urmat miss Mills cu un aer aproape venerabil. Ajunge. Nu lăsaţi o neînţelegere măruntă să nimicească florile primăverii, care, o dată ce-au apucat să se deschidă, dacă au fost atinse de brumă, nu mai pot înflori. Vă vorbesc din experienţă, din experienţa unui trecut îndepărtat, ireversibil. Nu se cade ca izvoarele ce ţâşnesc scânteind în lumina soarelui să fie oprite de un simplu capriciu; nu se cade ca oazele din pustiul Saharei să fie pustiite fără rost.

Nici nu mai ştiu ce-am făcut, căci m-am înfierbântat foarte tare; ştiu doar c-am apucat mânuţa Dorei şi am sărutat-o, şi că dânsa nu s-a împotrivit. I-am sărutat mâna şi lui miss Mills; şi mi s-a părut că fără întârziere ne vom înălţa cu toţii în al şaptelea cer.

N-am mai coborât. Am rămas acolo sus toată după-amiaza. La început am rătăcit încoace şi încolo printre copaci, eu cu braţul timid al Dorei petrecut sub braţul meu, şi martor mi-e Dumnezeu că, deşi de la început până la sfârşit, totul n-a fost decât o copilărie, dulce mi-ar mai fi fost soarta dacă, însufleţit de acele simţăminte copilăreşti, m-ar fi trecut în nemurire şi m-ar fi lăsat de-a pururi să rătăcesc printre copaci!

Dar mult prea curând i-am auzit pe ceilalţi râzând, vorbind şi strigând: „Dora unde-i?” Aşadar, ne-am întors, şi invitaţii i-au cerut Dorei să cânte. Barbă-Roşie a vrut să se repeadă să aducă cutia cu ghitara, dar Dora i-a spus că, afară de mine, nimeni nu ştia unde se află. Aşa că Barbă-Roşie a rămas cu buza umflată; şi eu am adus-o, eu am deschis-o, eu am scos ghitara, eu m-am aşezat lângă dânsa, eu i-am ţinut batista şi mănuşile, eu am sorbit fiecare sunet al glasului ei atât de dulce, şi dânsa mi-a cântat mie, care o iubeam, şi toţi ceilalţi n-aveau decât s-o aplaude cât pofteau, cu ei n-aveam nici în clin, nici în mânecă!

Eram beat de bucurie. Mă temeam că era prea frumos ca să fie adevărat şi că acuşi-acuşi am să mă trezesc în Buckingham Street şi am s-o aud pe missis Crupp zornăind ceştile şi pregătindu-mi gustarea de dimineaţă. Dar Dora a cântat, şi altele au cântat şi miss Mills a cântat – despre, somnoroasele ecouri din peşterile Amintirii, ca şi cum ar fi avut 100 de ani – şi s-a lăsat amurgul; şi-am băut ceai, fiert ţigăneşte, pe crăcană; şi am continuat să fiu fericit ca niciodată.

Am fost încă şi mai fericit când toată lumea, inclusiv Barbă-Roşie, pe care-l biruisem, şi ceilalţi oaspeţi, au plecat, fiecare apucând pe drumul lui, iar noi, pe al nostru, prin liniştea serii, în lumina asfinţitului, înconjuraţi de dulci miresme. Mister Spenlow, fiind cam mahmur din pricina şampaniei – slavă ţărânei din care a crescut viţa, şi strugurilor din care s-a făcut vinul, şi soarelui care i-a pârguit, şi negustorului care l-a falsificat! – a adormit buştean într-un colţ al faetonului, iar eu călătoream, ţinându-mă pe lângă trăsură, şi vorbeam cu Dora. I-a plăcut surul meu şi l-a mângâiat – cât de gingaşă părea mânuţa ei pe grumazul calului! – şi cum şalul ei aluneca mereu, din când în când i l-am aşezat pe umeri cu mâna mea. Mi s-a părut chiar că Jip începuse să înţeleagă cum stăteau lucrurile şi să-şi dea seama că trebuia să se împrietenească cu mine.

Şi pătrunzătoarea miss Mills, această schimnică binevoitoare, în ciuda dezamăgirilor suferite, înţeleaptă ca un patriarh, cu toate că nu împlinise nici 20 de ani, şi care o rupsese cu lumea şi nu voia cu nici un preţ să trezească somnoroasele ecouri din peşterile Amintirii, ce faptă bună a făcut!

— Mister Copperfield, mi-a zis miss Mills, dacă aveţi un moment liber, treceţi o clipă în partea asta a trăsurii. Vreau să vă spun ceva.

Iată-mă pe surul meu cel mândru, înclinându-mă lângă miss Mills, cu mâna pe portiera faetonului.

— Dora are să vină să stea la mine câtva timp. Plecăm împreună poimâine. Dacă are să vă facă plăcere să ne vizitaţi, sunt sigur că tata va fi încântat să vă cunoască.

Ce altceva aş fi putut face decât s-o binecuvântez în gând pe miss Mills şi să păstrez adresa locuinţei ei în ungherul cel mai ferit al memoriei? Ce altceva aş fi putut face decât s-o asigur pe miss Mills, cu priviri pline de recunoştinţă şi cu cuvinte înflăcărate, cât preţuiam bunăvoinţa şi prietenia ce mi le arăta?

După care, plină de bunăvoinţă, miss Mills m-a concediat, spunându-mi;

— Acum duceţi-vă înapoi la Dora!

M-am dus, şi Dora s-a aplecat în afară ca să-mi vorbească, şi am sporovăit tot restul drumului; şi mi-am împins surul atât de aproape de roată, că s-a lovit, la piciorul din faţă şi „s-a jupuit, cum mi-a zis proprietarul lui, de trei lire şi şapte”, sumă pe care am plătit-o, socotind că era un preţ cât se poate de modest pentru o asemenea bucurie. Între timp, miss Mills, cu ochii la lună, murmura versuri, amintindu-şi, bănuiesc, de zilele de altădată, când încă nu o rupsese cu lumea pământească.

Norwood mi s-a părut că era cu multe mile prea aproape şi am găsit că am ajuns cu multe ceasuri prea devreme; dar puţin înainte de a ajunge, mister Spenlow s-a trezit şi mi-a spus:

— Trebuie să intri puţin, Copperfield, să te mai odihneşti!

Bineînţeles, am primit şi ni s-au servit sandvişuri şi vin îndoit cu apă. La lumina candelabrelor, Dora, îmbujorată la faţă, era atât de drăgălaşă încât nu m-am putut hotărî să mă urnesc, şi am stat nemişcat ca într-o transă, cu privirile aţintite asupra ei, până ce sforăielile lui mister Spenlow m-au făcut să-mi dau seama că era vremea să mă retrag. Aşadar, ne-am luat rămas bun; şi tot lungul drumului până la Londra am simţit uşoara strângere de mână a Dorei la despărţire şi mi-am amintit de mii de ori fiecare cuvânt şi fiecare întâmplare; şi când, în cele din urmă, m-am culcat în patul meu, am stat în extaz, ca un biet nătărău, căruia dragostea i-a răpit uzul celor cinci simţuri.

A doua zi dimineaţă, când m-am trezit, am hotărât să-i spun Dorei că o iubesc, pentru a-mi cunoaşte soarta. Fericire sau jale? Asta era întrebarea care mă frământa acum. Pentru mine alte probleme nu mai existau pe lume, şi la această întrebare numai Dora putea să răspundă. Trei zile am trăit un zbucium cumplit, chinuindu-mă şi punând toate ipotezele cu putinţă pentru interpretarea în sens defavorabil a fiecărui episod al relaţiilor dintre mine şi Dora. În cele din urmă, dichisit cu mare cheltuială în vederea evenimentului, m-am îndreptat spre locuinţa familiei Mills, cu declaraţia de dragoste gata.

Acuma n-ar avea nici un rost să povestesc de câte ori m-am plimbat în susul şi în josul străzii, de câte ori am făcut înconjurul piaţetei – dându-mi seama cu părere de rău că la vechea ghicitoare aflasem un răspuns mult mai bun decât cel cunoscut – până m-am decis să urc scara şi să bat la uşă. Chiar după ce bătusem, în timp ce aşteptam să mi se deschidă, mi-a venit subit ideea să întreb (inspirat de bietul Barkis) dacă nu locuia acolo mister Blackboy, să cer iertare şi să mă retrag. Dar nu m-am urnit din loc.

Mister Mills nu era acasă. Nici nu mă aşteptam să-l găsesc. N-aveam nici o nevoie de el. Miss Mills era acasă. Miss Mills mi-era de ajuns.

Am fost poftit într-o odaie la catul de sus, unde se aflau miss Mills şi Dora. Era şi Jip acolo. Miss Mills copia nişte note (îmi amintesc că era un cântec nou, intitulat Bocet pentru o dragoste defunctă), iar Dora picta nişte flori. Ce simţăminte am încercat când mi-am recunoscut florile! Erau florile cumpărate de mine la Covent Garden. Nu pot afirma că erau chiar identice sau că semănau cu orice alte flori ce-mi fusese dat să văd până atunci; dar mi-am dat seama de intenţia compoziţiei după hârtia în care erau învelite, căci fusese reprodusă întocmai.

Miss Mills s-a bucurat când m-a văzut şi mi-a spus că-i părea foarte rău că tatăl ei nu era acasă; cred însă că i-am suportat foarte bine lipsa. Timp de câteva minute miss Mills a susţinut toată conversaţia, apoi a lăsat condeiul pe fila pe care copia Bocetul pentru o dragoste defunctă, s-a ridicat şi a părăsit odaia.

Am început să mă gândesc s-o las pe a doua zi.

— Sper că bietul dumitale cal nu era tare obosit când a ajuns seara acasă, mi-a zis Dora, ridicându-şi ochii încântători. A făcut un drum destul de lung.

Am început să mă gândesc că totuşi ar fi mai bine s-o fac încă în ziua aceea.

— I s-o fi părut lung lui, căci n-a avut nimic care să-l susţină în timpul drumului.

— Nu i s-a dat nutreţ bietului de el? a întrebat Dora.

Am început să mă gândesc s-o las pe a doua zi.

— Ba i s-a dat, am răspuns, a fost cât se poate de bine hrănit. Voiam să spun că nu s-a bucurat de marea fericire de care am avut eu parte, fiind atât de aproape de dumneavoastră.

Dora şi-a plecat capul asupra desenului şi, după un scurt răstimp – în care am aşteptat foarte înfrigurat, cu picioarele ţepene – mi-a zis:

— La un moment dat mi s-a părut că nici dumneavoastră nu v-aţi bucurat de această fericire.

Mi-am dat seama că nu mai aveam scăpare şi că trebuia s-o fac pe loc.

— Cât aţi stat lângă miss Kitt nu prea v-aţi sinchisit de această fericire, a urmat Dora, ridicând uşor sprâncenele şi clătinând din cap.

Trebuie să spun că acesta era numele tinerei cu ochii mici şi îmbrăcată în roz.

— De altfel, nici nu ştiu de ce v-aţi fi sinchisit sau de ce socotiţi că este o fericire, a zis Dora. Dar, fireşte, nici nu credeţi cele ce mi-aţi spus. Şi, afară de asta, nu încape îndoială că sunteţi liber să faceţi ce vă place. Jip, nesuferitule, vin-aici!

Nu ştiu cum am făcut. Totul s-a petrecut într-o clipă. I-am tăiat drumul lui Jip. M-am trezit c-o ţineam pe Dora în braţe. Eram cât se poate de elocvent. Nu m-am poticnit nici o singură dată. I-am spus cât o iubeam. I-am spus că fără ea aş muri. I-am spus că o idolatrizez şi o ador. Şi în tot acest timp Jip a lătrat ca un turbat.

Când Dora şi-a plecat capul şi a început să tremure şi să plângă, am devenit încă şi mai elocvent. Dacă dorea să-mi dau viaţa pentru ea, n-avea decât să mi-o spună, căci eram gata. Viaţa fără dragostea Dorei n-avea nici un sens. N-aş putea şi nici n-aş vrea s-o suport. Din clipa când am văzut-o întâia dată, am iubit-o zi şi noapte neîncetat. O iubeam şi acum la nebunie. O voi iubi mereu, clipă de clipă, la nebunie. Au mai fost şi alţii îndrăgostiţi înainte şi vor mai fi şi de acum înainte, dar nici un îndrăgostit n-a iubit, nu va putea, nu va fi în stare şi nu va izbuti vreodată să iubească aşa cum o iubeam eu pe Dora.

Cu cât turuiam mai patetic, cu atât Jip lătra mai tare. Şi, treptat, fiecare din noi – în felul lui – se arăta tot mai înverşunat.

Ceva mai târziu, Dora şi cu mine şedeam destul de liniştiţi pe sofa, iar Jip, culcat în poala ei, mă privea clipind paşnic. Mi se luase o piatră de pe inimă. Eram nebun de fericire. Dora şi cu mine eram logodiţi.

Cred că amândoi aveam o vagă idee că totul se va încheia printr-o căsătorie. Trebuie să fi avut, fiindcă Dora mi-a spus că nu ne vom căsători fără consimţământul tatălui ei. Dar, în extazul nostru tineresc, cred că nu priveam nici înainte, nici înapoi, şi n-aveam nici o năzuinţă care să fi depăşit candoarea prezentului. Am hotărât să nu-i dezvăluim taina noastră lui mister Spenlow; sunt sigur, însă, că nici prin gând nu mi-a trecut că ar fi ceva necinstit în asta.

Când s-a întors în odaie, adusă de Dora, miss Mills mi-a părut mai îngândurată ca de obicei; presupun că cele întâmplate i-au trezit somnoroasele ecouri din peşterile Amintirii. Dar ne-a dat binecuvântarea, ne-a încredinţat de nestrămutata ei prietenie şi ne-a vorbit, în general, aşa cum se cuvenea să vorbească un Glas de la Mânăstire.

Ce senine vremuri! Ce plăcute, ce fericite, ce nebunatice vremuri!

Vremurile când i-am luat Dorei măsura pentru un inel de nu-mă-uita, şi când giuvaergiul, căruia i-am dus măsura, a ghicit totul şi a pufnit în râs, aplecându-se peste registrul său de comenzi, şi mi-a luat cât a poftit pentru jucărioara aceea frumoasă, cu pietre albastre, care, în mintea mea, a rămas atât de strâns legată de mâna Dorei, încât ieri, când, din întâmplare, am văzut un inel asemănător pe mâna fiicei mele, am simţit brusc o tresărire dureroasă în inimă.

Vremuri când mă plimbam foarte exaltat de secretul meu şi plin de propria mea importanţă şi atât de mândru de iubirea ce i-o purtam Dorei şi de faptul că dragostea mea era împărtăşită, încât nici de-aş fi plutit în văzduh, n-aş fi fost mai deasupra celorlalţi oameni care se târau pe pământ.

Acele vremuri când ne întâlneam în grădina piaţetei şi stam împreună în chioşcul acela colbuit şi eram atât de fericit, încât până în ziua de azi îmi sunt dragi vrăbiile Londrei numai şi numai pentru acest motiv şi văd în penajul lor fumuriu coloritul bogat al păsărilor de la Tropice!

Vremurile când (la o săptămână după logodnă) ne-am certat întâia dată şi când Dora mi-a trimis înapoi inelul într-un bileţel disperat, împăturit în chip de tricorn, în care a folosit înfricoşătoarea formulă „dragostea noastră, s-a înfiripat dintr-o prostie şi s-a încheiat într-un acces de nebunie”, cuvinte teribile, care m-au făcut să-mi smulg părul din cap şi să plâng, socotind că totul s-a sfârşit.

Vremurile când, la adăpostul întunericului, am dat fuga la miss Mills, pe care am văzut-o pe ascuns în bucătărioara, din dos, unde se afla un măngălău, şi am implorat-o să ne împace şi să evite nebunia. Vremurile când miss Mills a acceptat această sarcină şi, înapoindu-se cu Dora, ne-a îndemnat, de la înălţimea amvonului tinereţii ei încercate, să fim îngăduitori unul faţă de celălalt şi să ne ferim de pustiurile Saharei!

Vremurile când am plâns şi ne-am împăcat şi ne-am simţit din nou atât de fericiţi, încât bucătărioara din dos, cu măngălău cu tot, s-a prefăcut într-un templu al iubirii, şi când ne-am învoit să corespondăm prin mijlocirea lui miss Mills, urmând să ne scriem zilnic cel puţin câte o scrisoare fiecare!

Ce senine vremuri! Ce plăcute, ce fericite, ce nebunatice vremuri! Din toate perioadele vieţii mele, care au încăput în gheara Timpului, niciuna nu-mi aduce, mai mult ca aceasta, zâmbetul pe buze şi de niciuna nu-mi amintesc cu atâta duioşie ca de aceasta.