Capitolul XXXIV.Mătuşa îmi face o surpriza

Îndată după ce m-am logodit cu Dora, i-am scris lui Agnes. I-am scris o scrisoare lungă, în care am încercat să-i explic cât de fericit eram şi cât de fermecătoare era Dora. Am rugat-o foarte stăruitor pe Agnes să nu creadă că ar fi vorba de o pornire nechibzuită, care va face loc alteia, sau că ar avea ceva comun cu acele avânturi copilăreşti de care obişnuiam să râdem altădată. Am asigurat-o că era vorba de un sentiment nespus de adânc şi mi-am exprimat părerea că o iubire ca aceasta nici că se mai pomenise.

Şi pe când îi scriam în amurgul încântător, în faţa ferestrei deschise, amintirea ochilor ei limpezi şi senini şi a chipului ei blând m-a învăluit pe nesimţite şi a revărsat atâta pace şi linişte asupra freamătului şi fierberii din ultima vreme de care fericirea mea era impregnată într-o anumită măsură, încât m-am simţit înduioşat până la lacrimi. Mi-aduc aminte că, pe la jumătatea scrisorii, am stat cu fruntea în palmă, închipuindu-mi că Agnes făcea, fireşte, parte din căminul meu; că în casa binecuvântată de prezenţa ei, Dora şi cu mine am putea fi mai fericiţi ca oriunde; că, stăpânită de dragoste şi bucurie, de jale şi de speranţă, sau de dezamăgire, de orice emoţie puternică, inima mea se îndrepta spontan către dânsa, ca la un liman de adăpost şi la cel mai bun prieten.

De Steerforth nu i-am pomenit nici un cuvânt. I-am scris doar că fuga bietei Em'ly pricinuise cumplită durere Ia Yarmouth, şi că eu, din pricina împrejurărilor în care se petrecuse, suferisem îndoit. Ştiam bine cât de lesne descoperea adevărul şi că dânsa nu va mai pomeni niciodată numele lui.

Am primit răspuns la această scrisoare cu întoarcerea poştei. Citindu-l, am avut impresia că o auzeam pe Agnes vorbindu-mi. Parcă-mi răsuna în urechi glasul ei prietenos. Ce aş putea spune mai mult?

În timpul recentei mele absenţe, Traddles mă căutase de două-trei ori. Găsind-o pe Peggotty acasă, şi ea spunându-i că-mi fusese dădacă (era totdeauna gata să împărtăşească această informaţie oricui stătea s-o asculte), legase prietenie cu dânsa şi întârziase ca să vorbească despre mine. Cel puţin aşa mi-a spus Peggotty; dar mă tem că vorbise numai ea şi se întinsese peste măsură, căci Dumnezeu s-o aibă în paza lui, când începea să povestească despre mine, nu era chip s-o opreşti.

Asta-mi aduce aminte nu numai de faptul că urma să-l aştept pe Traddles într-o după-amiază de el hotărâtă, dar şi de împrejurarea că missis Crupp renunţase la toate drepturile şi obligaţiile ce-i reveneau (cu excepţia salariului) atâta vreme cât Peggotty mai călca pe la mine. După ce, de mai multe ori, a discutat, în gura mare, pe scară despre Peggotty – adresându-se pesemne vreunui spirit, căci în fapt era cu desăvârşire singură – missis Crupp mi-a trimis o scrisoare, în care-şi expunea punctul de vedere. Scrisoarea începea cu acea declaraţie universal valabilă, care se potrivea în orice moment al vieţii ei, anume cu declaraţia că şi ea era mamă, pentru a mă informa apoi că deşi apucase şi vremuri mai bune, nutrise întotdeauna, în toate etapele existenţei, o duşmănie înnăscută faţă de iscoade, de intruşi şi de denunţători. N-avea de gând să pronunţe nici un nume, spunea ea în scrisoare; se ştie el bine cine e cu musca pe căciulă; dar întotdeauna dispreţuise iscoadele, intruşii şi denunţătorii, mai ales deghizaţi ca văduve (aceste cuvinte erau subliniate). Dacă unui oarecare gentleman, spunea ea în continuare (tot fără a da nume), îi făcea plăcere să fie victima iscoadelor, a intruşilor şi a denunţătorilor, asta-l privea. E dreptul lui să se distreze cum pofteşte; tot ce cerea ea, missis Crupp, era să nu fie silită „să vie în contact” cu asemenea persoane. De aceea ruga să fie scutită de a mai servi în apartamentul de la catul de sus până ce lucrurile vor fi repuse în starea în care se aflau mai înainte şi cum ar fi de dorit să fie; mai departe mă vestea că în fiecare sâmbătă dimineaţă caietul cu socoteli va fi depus pe masă, o dată cu gustarea, şi că insista să i se achite imediat tot ce i se datora, în dorinţa de a evita neplăceri şi „neajunsuri” părţilor interesate.

Ulterior, missis Crupp s-a mărginit să aşeze fel de fel de piedici pe scară, mai ales ulcioare, şi s-o ispitească pe Peggotty să-şi rupă picioarele. Starea de asediu în care mă aflam mi s-a părut exasperantă, dar fiindu-mi tare frică de missis Crupp, n-am putut găsi nici o ieşire din această situaţie.

— Ce mai faci, dragă Copperfield? a strigat Traddles, care, în după-amiaza cu pricina, biruind toate piedicile, s-a ivit la uşa mea exact la ora hotărâtă.

— Dragă Traddles, i-am răspuns, mă bucur că te văd şi eu în sfârşit şi îmi pare foarte rău că n-am fost acasă când m-ai căutat. Dar sunt atât de prins…

— Da, da, ştiu, fireşte, m-a întrerupt Traddles. A ta mi se pare că locuieşte în Londra.

— Ce vrei să spui?

— Dânsa… adică… iartă-mă… miss D., ştii, a dat să-mi explice Traddles, roşindu-se, locuieşte la Londra, pare-mi-se?

— O, da… în apropiere de Londra.

— A mea, poate îţi mai aduci aminte, mi-a zis Traddles grav, locuieşte în Devonshire… sunt zece copii la părinţi… de aceea nu-s chiar atât de prins ca tine.

— Mă mir cum suporţi s-o vezi atât de rar, am răspuns.

— Hm… a mormăit Traddles îngândurat. Pare de mirare. Îmi închipui că şi este de mirare, dar n-am încotro, Copperfield.

— Aşa îmi închipui şi eu, am încuviinţat zâmbind, nu fără a roşi. Şi apoi tu, dragă Traddles, ai atâta răbdare şi eşti atâta de statornic!

— Vai, Doamne! a exclamat Traddles, reflectând. Aşa mă vezi tu, Copperfield? Îţi mărturisesc, nu ştiu dacă sunt. Dar ea e o fată atât de extraordinar de drăguţă, încât se prea poate să-mi fi transmis şi mie ceva din însuşirile ei. Acuma, că mi-ai spus-o, Copperfield, nu mă mai miră deloc. Te rog să mă crezi că niciodată nu se gândeşte la sine şi că tot timpul le poartă de grijă celorlalţi nouă.

— E cea mai mare? l-am întrebat.

— Vai, Doamne, nu! Cea mai mare e o adevărată frumuseţe.

A băgat de seamă, cred, că nu m-am putut stăpâni să nu zâmbesc de naivitatea acestui răspuns; de aceea, zâmbind şi el a adăugat:

— Fireşte, asta nu înseamnă că Sophy a mea… Frumos nume, ce zici, Copperfield?

— Foarte frumos!

— Fireşte, asta nu înseamnă că Sophy n-ar fi şi ea frumoasă în ochii mei şi că, după părerea mea, n-ar fi cea mai drăguţă fată din lume, în mod absolut. Dar când îţi spun că cea mare e o frumuseţe, să ştii că într-adevăr este… mi-a zis gesticulând cu amândouă mâinile, voind parcă să evoce nişte nori care pluteau în jurul lui. Ştii, o splendoare! a încheiat Traddles, foarte energic.

— Adevărat?

— O, te asigur, m-a încredinţat Traddles, e într-adevăr neasemuit de frumoasă! Dar ştii, fiind crescută ca să trăiască în lume şi să fie admirată, şi neputând să se bucure prea mult de viaţa de societate din pricină că sunt săraci, fireşte că uneori e cam susceptibilă şi cam pretenţioasă. Dar Sophy ştie să-i alunge supărarea!

— Sophy e cea mai mică dintre fete? l-am întrebat.

— Vai, Doamne, nu! mi-a răspuns Traddles, frecându-şi bărbia. Cele mai mici abia au nouă şi zece ani. Le creşte Sophy.

— E a doua poate?

— Nu. A doua e Sarah. Biata Sarah are ceva la şira spinării. Doctorii spun c-o să-i treacă cu timpul, dar deocamdată trebuie să stea în pat vreo douăsprezece luni. O îngrijeşte Sophy. Sophy e a patra.

— Mama trăieşte?

— Da, trăieşte! E o femeie cu totul superioară, dar nu-i prieşte umezeala din partea locului şi… de fapt nu-şi mai poate mişca mădularele.

— Vai de mine! am exclamat.

— Foarte trist, nu-i aşa? Dar din punctul de vedere al gospodăriei, lucrurile merg mai bine decât ar fi de aşteptat, pentru că Sophy îi ţine locul. E ca o mamă, atât pentru maică-sa, cât şi pentru ceilalţi nouă copii.

Pătruns de cea mai mare admiraţie în faţa însuşirilor acestei tinere şi mânat de dorinţa sinceră de a face tot ce-mi stătea în putinţă pentru ca nu cumva, abuzând de bunătatea lui Traddles, perspectivele lor de viitor să fie prejudiciate, l-am întrebat cum o mai ducea mister Micawber.

— Mulţumesc, Copperfield, e foarte bine, mi-a zis Traddles. Dar nu mai locuiesc cu el.

— Nu?

— Nu. Vezi, adevărul e, a urmat Traddles în şoaptă, că din pricina unor vremelnice încurcături băneşti, şi-a schimbat numele, adoptându-l pe acela de Mortimer, şi nu iese din casă decât după căderea întunericului, şi atunci numai cu ochelari. Au venit să-i scoată lucrurile în vânzare pentru neplata chiriei. Missis Micawber a fost atât de deznădăjduită, încât, te rog să mă crezi, n-am putut rezista şi mi-am pus semnătura şi pe cea de-a doua poliţă de care am vorbit când am fost aici rândul trecut. Poţi să-ţi închipui, Copperfield, cât de mulţumit am fost când am văzut că în felul acesta lucrurile s-au aplanat şi că missis Micawber s-a liniştit.

— Hâm! am făcut eu.

— Fericirea n-a durat însă cine ştie ce, a urmat Traddles, căci, din păcate, peste o săptămână au venit să-i pună un alt sechestru. Şi praf s-a ales de întreaga gospodărie. De atunci eu locuiesc într-o odaie mobilată, iar Mortimerii s-au dat la fund. Sper, Copperfield, că n-ai să crezi că-s egoist dacă-ţi voi spune că măsuţa rotundă cu placă de marmură, precum şi vasul de flori şi postamentul au ajuns într-un magazin de vechituri.

— Ce neomenie! am exclamat indignat.

— A fost… a fost tare greu! a spus Traddles, strâmbându-se ca de obicei când folosea această formulă. Pomenesc acestea nu aşa, ca să mă plâng, ci cu un scop anume. N-am putut răscumpăra obiectele când au fost sechestrate, în primul rând, pentru că, văzând cât de mult ţineam la ele, telalul a ridicat preţul în mod exorbitant; şi în al doilea rând, pentru că… n-aveam bani. De atunci sunt cu ochii pe prăvălia negustorului de vechituri, care se află la capătul lui Tottenham Court Road, mi-a zis Traddles, foarte încântat că ştia acest lucru, iar azi, în sfârşit, le-am văzut! expuse spre vânzare. Le-am zărit de peste drum, căci dacă m-ar vedea pe mine, negustorul, Dumnezeu ştie ce preţ ar fi în stare să ceară. Acum, c-am strâns banii, mi-a dat în gând că poate nu vei avea nimic împotrivă dacă am s-o rog pe dădaca asta a ta să meargă cu mine la prăvălia aceea – pe care pot să i-o arăt din colţul străzii – şi să caute să le cumpere cât mai ieftin posibil, ca pentru ea!

Entuziasmul cu care Traddles mi-a împărtăşit acest plan, şi convingerea lui că era un plan deosebit de isteţ se numără printre amintirile mele cele mai vii.

L-am asigurat că dădaca mea va fi fericită să-i poată da o mână de ajutor şi i-am spus că ne vom transporta toţi trei la faţa locului, dar cu o singură condiţie. Anume cu condiţia să-mi făgăduiască solemn că de aici înainte nu-i va mai împrumuta lui mister Micawber nici numele, nici orice alt lucru.

— Dragă Copperfield, mi-a mărturisit Traddles, această hotărâre am şi luat-o, pentru că îmi dau seama că n-am fost numai nesocotit, dar că am greşit faţă de Sophy. De vreme ce am făcut acest legământ cu mine însumi, nu mai ai nici un motiv de îngrijorare, dar bucuros îţi fac această promisiune. Pe cea dintâi dintre blestematele, acelea de poliţe am şi achitat-o. Nu mă îndoiesc că mister Micawber, dacă ar fi putut, ar fi achitat-o, dar n-a putut. Trebuie să mai amintesc un lucru care-mi place la mister Micawber, dragă Copperfield. Ceva relativ la cea de-a doua poliţă, care nu este scadentă. Nu-mi zice că acoperirea e asigurată, dar mă asigură că va fi. Găsesc că asta-i foarte frumos şi cinstit din partea lui!

Nevrând să zdruncin încrederea bunului meu prieten, am încuviinţat. După ce am stat puţin de vorbă, am pornit împreună spre băcănie, ca s-o mobilizăm pe Peggotty; Traddles nevrând să rămână seara la mine, pentru că-i era teamă c-ar putea cineva să cumpere lucrurile acelea înainte de a ajunge să le răscumpere el, precum şi pentru motivul că era tocmai seara rezervată totdeauna corespondenţei cu cea mai drăguţă fată din lume.

Nu voi uita niciodată nici cum stătea în colţ la Tottenham Court Road şi trăgea cu ochiul, în timp ce Peggotty se tocmea pentru lucruşoarele acelea atât de preţioase, nici surescitarea de care a fost cuprins când a văzut-o pe Peggotty înapoindu-se cu mâna goală, după ce îi oferise un preţ, nici când negustorul, răzgândindu-se, a strigat-o, şi dânsa s-a întors. Sfârşitul a fost că Peggotty a răscumpărat lucrurile la un preţ destul de ieftin, iar Traddles a fost încântat.

— Vă sunt foarte îndatorat amândurora, mi-a spus Traddles, aflând că lucrurile aveau să-i fie trimise acasă chiar în seara aceea. N-o să-mi luaţi în nume de rău, dragă Copperfield, dacă am să vă mai fac o rugăminte?

Fără a întreba despre ce e vorba, l-am asigurat că nu.

— Atunci, dacă aţi vrea să fiţi atât de bună, s-a adresat Traddles lui Peggotty, v-aş ruga să luaţi vasul de flori chiar acum căci mare plăcere mi-ar face să-l duc acasă, căci, ştii, Copperfield, e al lui Sophy!

Peggotty s-a dus bucuroasă să i-l aducă, iar Traddles, după ce a copleşit-o cu mulţumiri, a luat-o înainte pe Tottenham Court Road, cu vasul de flori în braţe şi fericit cum rar mi-a fost dat să văd.

Apoi Peggotty şi cu mine am apucat-o spre casă. Întrucât asupra lui Peggotty vitrinele prăvăliilor exercitau o atracţie cum nu exercitau asupra nimănui altuia, am mers agale, făcând haz de felul cum se uita la vitrine şi aşteptând-o de câte ori se oprea. De aceea a durat cam mult până am ajuns la „Adelphi”.

Când am suit scările, i-am atras atenţia lui Peggotty asupra faptului că piedicile aşezate de missis Crupp dispăruseră de parcă le-ar fi înghiţit pământul şi că se vedeau urme proaspete de paşi. Când am ajuns sus, am fost amândoi foarte miraţi găsind deschisă uşa (pe care o încuiasem) şi auzind glasuri în apartament.

Nedumeriţi, ne-am uitat unul la altul şi am intrat în salonaş, unde, spre marea-mi uimire, am dat peste mătuşa şi peste mister Dick! Mătuşa, cu cei doi canari ai ei în faţă şi cu pisica pe genunchi ca un Robinson Crusoe feminin, şedea pe o grămadă de bagaje şi bea ceai. Mister Dick, înconjurat de bagaje, cufundat în gânduri, se rezema de un zmeu mare, asemănător cu acelea pe care adeseori le înălţasem împreună.

— Scumpă mătuşică! am exclamat. Ce plăcere neaşteptată!

Ne-am îmbrăţişat cu dragoste, apoi mister Dick şi cu mine ne-am strâns mâna cu căldură, iar missis Crupp, care, ocupată fiind cu pregătirea ceaiului, nu prea putea urmări totul, a declarat foarte prietenoasă că a ştiut ea că mister Copperfield va fi încântat când îşi va vedea rudele dragi.

— Ho! a zis mătuşa către Peggotty, care tremura în faţa ei. Ce mai faci?

— Nu-ţi aduci aminte de mătuşa mea, Peggotty? am intervenit eu.

— Pentru numele lui Dumnezeu, a izbucnit mătuşa, n-o mai striga pe numele ăsta, cules undeva de pe vreo insulă din Mările Sudului! Dacă a scăpat de el prin măritiş – şi bine a făcut – de ce să-i răpeşti foloasele acestei schimbări? Cum te numeşti acum… Pe…? a întrebat-o mătuşa, recurgând la un compromis ca să nu rostească numele care nu-i era pe plac.

— Barkis, ma'am, i-a răspuns Peggotty, făcându-i o plecăciune.

— Bine! Ăsta-i un nume mai omenesc, a spus mătuşa. Nu cere neapărat un misionar. Ce mai faci, Barkis? Nădăjduiesc că eşti bine sănătoasă.

Încurajată de aceste cuvinte amabile şi văzând că mătuşa îi întindea mâna, Barkis a făcut un pas înainte, i-a strâns-o şi, ca să-i mulţumească, i-a făcut o reverenţă.

— Precum văd, am mai îmbătrânit, a zis mătuşa. După câte îţi aminteşti, nu ne-am întâlnit decât o singură dată. Şi frumoasă ispravă am mai făcut atunci! Trot, dragă, mai toarnă-mi o ceaşcă!

Foarte cuviincios, i-am întins o ceaşcă mătuşii, care stătea ţeapănă ca de obicei, şi m-am încumetat s-o cert pentru că şedea pe o ladă.

— Dă-mi voie, mătuşică, să trag sofaua sau un fotoliu, i-am spus. De ce să stai incomod?

— Îţi mulţumesc, Trot, mi-a răspuns. Îmi place să şed pe lucrurile mele.

Apoi i-a aruncat o privire cumplită lui missis Crupp şi i-a zis:

— Nu mai e nevoie să vă obosiţi, ma'am!

— Să nu mai pun puţină apă în ceainic înainte de a pleca, ma'am? a întrebat missis Crupp.

— Nu, mulţumesc, ma'am, i-a răspuns mătuşa.

— Vreţi să vă mai aduc puţin unt, ma'am? a stăruit missis Crupp. Sau poate doriţi un ou proaspăt? Sau să vă frig o felie de slănină? N-aş putea face nimic pentru scumpa dumitale mătuşă, mister Copperfield?

— Nimic, ma'am! i-a retezat-o mătuşa. Am să mă servesc şi singură, mulţumesc.

Missis Crupp, care tot timpul zâmbise, ca să-şi arate firea duioasă, şi ţinuse capul puţin aplecat într-o parte, ca să învedereze cât de plăpândă era, şi neîncetat îşi frecase mâinile, spre a demonstra dorinţa ei de a-i sluji pe toţi în orice privinţă, treptat, tot zâmbind şi tot aplecându-se într-o parte şi tot frecându-şi mâinile, a ieşit din odaie.

— Dick! a grăit mătuşa mea. Îţi mai aduci aminte despre cei ce se dau după vreme şi despre cei ce se ploconesc în faţa bogăţiei?

Mister Dick – cu o privire speriată, de parcă ar fi uitat cu desăvârşire – s-a grăbit să răspundă afirmativ.

— Ei bine, missis Crupp să ştii că se numără printre ei! a spus mătuşa. Barkis, te rog vezi de ceai şi mai dă-mi o ceaşcă, că nu-mi place cum toarnă femeia aceea.

O cunoşteam destul de bine pe mătuşa ca să ghicesc îndată că va fi având vreo problemă importantă şi că sosirea ei neaşteptată avea un tâlc mult mai grav decât ar fi putut bănui un străin. Am băgat de seamă că îşi aţintea privirea asupra mea ori de câte ori i se părea că atenţia îmi era îndreptată în altă parte; şi că, deşi îşi păstra înfăţişarea ţeapănă şi stăpânită, înăuntrul sufletului ei se dădea o ciudată bătălie împotriva nehotărârii. Am început să mă întreb dacă nu cumva o jignisem, şi cugetul mă mustra că încă nu-i pomenisem de Dora. Mă întrebam dacă nu cumva n-o fi doar asta pricina.

Ştiind că tot n-are să-mi spună nimic până nu va socoti că-i momentul potrivit, m-am aşezat lângă ea şi am vorbit cu canarii şi m-am jucat cu pisica, purtându-mă cât mai degajat cu putinţă. Dar eram departe de a fi într-adevăr liniştit; aş fi fost poate liniştit dacă mister Dick, care stătea în spatele mătuşii, rezemat de zmeul cel mare, n-ar fi profitat de fiece prilej ca să clatine din cap, cu o mutră sumbră, şi să-mi facă semne, arătând către ea.

— Trot… mi-a zis în cele din urmă mătuşa, după ce, isprăvind de băut ceaiul, şi-a şters buzele şi şi-a netezit rochia. Poţi să rămâi, Barkis… Spune-mi, Trot, ai dobândit vlagă şi încredere în puterile tale?

— Sper că da, mătuşico.

— Şi chiar crezi asta? a stăruit ea.

— Cred, mătuşico.

— Atunci, dragule, mi-a zis, mătuşa, privindu-mă cu un aer foarte grav, de ce-ţi închipui că ţin cu tot dinadinsul să şed pe lucrurile astea ale mele astă-seară?

Am clătinat din cap, căci nu ştiam de ce.

— Pentru că reprezintă tot ce mi-a rămas. Pentru că am ajuns la sapă de lemn, dragul meu!

Nici de s-ar fi prăvălit în Tamisa clădirea, împreună cu noi toţi cei de faţă, cred că n-aş fi rămas mai uluit.

— Dick ştie, a urmat mătuşa, punându-mi liniştită mâna pe umăr. Am ajuns la sapă de lemn, dragul meu Trot! Tot ce mi-a rămas pe lume se află aici în odaia asta, afară de căsuţa pe care Janet a rămas acolo ca s-o închirieze. Barkis, aş vrea ca pentru gentleman-ul acesta să găsim un pat pentru la noapte. Ca să facem economie, poate că reuşiţi să-mi înjghebaţi mie un culcuş aici. Mă mulţumesc cu orice. Numai pentru astă noapte. Mâine vom sta de vorbă despre treburile astea!

Nu m-am trezit din stupoare şi din marea nelinişte ce o încercam în privinţa ei – numai în privinţa ei, sunt sigur – decât în clipa când m-a îmbrăţişat o clipă, lăcrimând şi spunând că nu-i părea rău decât pentru mine. Dar peste o clipă şi-a stăpânit emoţia cu un aer mai degrabă triumfător decât abătut, mi-a zis:

— Trebuie să înfruntăm bărbăteşte loviturile sorţii, nu se cade să ne lăsăm intimidaţi de ele, dragul meu! Trebuie să jucăm jocul până la capăt! Trebuie să biruim vitregia sorţii, Trot!