Capitolul XXXII.Primii paşi într-o lungă călătorie

Ceea ce-mi pare mie firesc cred că trebuie să pară firesc şi altora, şi de aceea nu mă sfiesc să spun că niciodată nu l-am iubit mai mult pe Steerforth decât în clipa în care legăturile care ne uneau au fost rupte. În momentele de adâncă amărăciune, după ce a ieşit la iveală ticăloşia lui, am preţuit mai mult ca oricând strălucitele sale aptitudini, m-am înduioşat mai tare gândindu-mă la părţile lui bune şi am recunoscut mai nepărtinitor acele însuşiri care i-ar fi îngăduit să ajungă un om plin de nobleţe şi să-şi făurească un nume mare. Cu toate că îmi dădeam prea bine seama de rolul pe care, fără voie, îl jucasem în profanarea unui cămin nepătat, cred că dacă întâmplarea mi l-ar fi scos în cale, n-aş fi fost în stare să-i fac nici o mustrare. Deşi încetase să mă mai fascineze, l-aş fi iubit mai departe şi aş fi păstrat cu atâta duioşie amintirea vechii mele afecţiuni pentru dânsul, încât cred că m-aş fi purtat ca un copil slab la minte, asta în toate privinţele, afară de una, şi anume: în privinţa gândului că am mai putea fi vreodată prieteni. Iluzia asta n-am mai nutrit-o nicicând. Simţeam aşa cum simţise şi el, de altfel, că între noi totul era sfârşit. N-am aflat niciodată ce amintiri avea despre mine – pesemne că vor fi fost fugare, lesne de alungat – eu însumi îmi aminteam de el ca despre un prieten scump care a murit.

Da, Steerforth, de mult ai părăsit scena acestei jalnice povestiri! S-ar putea ca, fără voie, la scaunul Judecăţii de Apoi, durerea mea să fie socotită drept mărturie împotriva ta; ştiu însă că niciodată gândurile sau reproşurile mele amare nu te vor învinui!

Vestea acestei întâmplări s-a răspândit atât de iute în oraş, încât a doua zi dimineaţă, când am trecut pe străzi, am auzit oamenii vorbind de ea pe la porţi. Mulţi erau severi cu dânsa, iar câţiva, puţini la număr, dădeau vino pe el, dar în ceea ce-i privea pe tatăl adoptiv şi pe logodnic toţi erau de aceeaşi părere. Oamenii de toate categoriile le arătau un respect plin de bunăvoinţă şi delicateţe. Dis-de-dimineaţă, când i-au văzut pe amândoi trecând cu paşi rari pe plajă, marinarii s-au ţinut deoparte, şi pâlcuri-pâlcuri au vorbit între ei, compătimindu-i.

I-am întâlnit şi eu pe plajă, chiar la marginea apei. Aş fi văzut cât de colo că nu închiseseră ochii toată noaptea, chiar şi dacă Peggotty nu mi-ar fi spus că rămăseseră împietriţi, aşa cum îi lăsasem, până s-a luminat de ziuă. Păreau vlăguiţi; şi mi s-a părut că într-o singură noapte capul lui mister Peggotty se plecase mai mult decât în toţi anii de când îl cunoşteam. Dar amândoi erau dârzi şi întunecaţi ca marea, care, în clipa aceea, se întindea calmă, fără valuri, sub cerul plumburiu, legănată însă la intervale regulate de o hulă puternică – întocmai ca o făptură ce răsuflă în somn – tivită la orizont cu o geană de lumină argintie, dăruită de soarele nevăzut.

— Am chibzuit o mulţime despre ce s-ar cuveni şi despre ce nu s-ar cuveni să facem, mi-a spus mister Peggotty, după ce am făcut împreună vreo câţiva paşi în tăcere. Dar acum ştim ce cale trebuie s-apucăm.

Uitându-mă la Ham, care tocmai privea în larg, la acea geană de lumină depărtată, mi-a trecut deodată prin minte un gând înfricoşător – cu toate că faţa-i era calmă, cu toate că pe faţă nu i se citea altceva decât o hotărâre de neclintit – şi anume gândul că de l-ar întâlni pe Steerforth, l-ar ucide.

— Aici mi-am făcut datoria, sir, a zis mister Peggotty. Acum trebuie să mă duc s-o caut… S-a oprit o clipă, şi apoi a urmat cu glas mai hotărât: Mă duc s-o caut. Asta mi-e datoria de acum înainte.

Când i-am cerut să-mi spună unde avea de gând s-o caute, a clătinat din cap şi m-a întrebat dacă hotărâsem să plec la Londra a doua zi. I-am răspuns că anume nu plecasem azi, pentru a-i putea fi de folos, dar că eram gata de plecare oricând ar fi dorit.

— Mâine plec cu 'neavoastră, sir, dacă nu vă e cu supărare, mi-a zis.

Am mai mers o bucată de vreme împreună, în tăcere.

— Ham o să-şi vadă mai departe de lucrul lui, a reluat el, şi o să locuiască la soru-mea. Cât despre vechiul barcaz…

— Aveţi de gând să-l părăsiţi, mister Peggotty? l-am întrebat cu glas scăzut.

— Locul meu, mas'r Davy, nu mai e aici, mi-a răspuns. Dacă vreodată de când este întunerec deasupra adâncului s-a scufundat o ambarcaţiune, nu-ncape îndoială că barcazul a naufragiat. Dar nu, sir nu; asta nu-nseamnă c-aş avea de gând să-l las în părăsire. Departe de mine.

Am mai mers o bucată ca mai înainte, până ce a început să-mi explice:

— Dorinţa mea, sir, e ca zi şi noapte, iarna şi vara, s-arate aşa cum a arătat întotdeauna, de când l-a văzut ea întâia oară. Dacă s-ar întâmpla vreodată să vină-napoi, n-aş vrea ca vechiul cămin să-i pară neprimitor, ci, dimpotrivă, înţelegeţi 'neavoastră, aş vrea s-o atragă, s-o îmbie, ca, înfruntând ploaia şi vântul, să se apropie ca o nălucă de ferestruică şi s-arunce o privire înăuntru, să revadă colţişorul de lângă foc. S-ar putea ca atunci, mas'r Davy, văzând-o numai pe missis Gummidge, să prindă curaj şi să intre tremurând; s-ar putea chiar să se culce în patul ei şi să-şi odihnească din nou capul zbuciumat acolo unde fusese atât de veselă altădată.

N-am fost în stare să-i răspund, cu toate c-am încercat.

— În fiecare noapte, a urmat mister Peggotty, îndată ce se lasă întunericul, lumânarea va fi aşezată la locul ei obişnuit, lângă geam pentru ca, de-ar zări-o cumva, să-i spună parcă: „Vino-napoi, fetiţo, vino-napoi!” Dacă pe-nserate ai s-auzi vreodată ciocănind la uşa mătuşii, să nu te duci să deschizi, Ham, mai ales de vei auzi ciocănind uşor. Mai bine ea – nu tu – s-o întâmpine pe copila mea pierdută!

Ne-a luat-o puţin înainte şi a mers singur câteva minute. M-am uitat iar la Ham în acest interval, şi văzând că avea aceeaşi expresie aţintită asupra luminii aceleia depărtate, i-am atins braţul.

De două ori a trebuit să-l strig pe nume, cum strigi ca să trezeşti din somn pe cineva, înainte ca să mă bage în seamă. Când, în cele din urmă, l-am întrebat la ce se gândea, mi-a răspuns:

— La ce-mi stă în faţă, mas'r Davy, şi la ce-i colo.

— Vrei să spui la viaţa ce-ţi stă înainte? l-am întrebat, căci, zăpăcit, arătase către larg.

— Da, mas'r Davy. Nu prea ştiu com se face, dar de colo mi s-a părut c-o să vină sfârşitul, mi-a răspuns privindu-mă, ca şi cum abia s-ar fi dezmeticit, dar cu aceeaşi expresie hotărâtă.

— Ce sfârşit? l-am descusut, stăpânit de gândul care mă înfricoşase înainte.

— Nu ştiu, mi-a spus îngândurat; îmi aduceam aminte că totul a început aici… şi apoi a venit sfârşitul. Dar a trecut! Mas'r Davy, a adăugat el apoi, răspunzând, cred, privirii mele. Nu trebuie să vă temeţi de mine; sunt puţin cam fâstâcit; nu mă dumiresc defel.

Ceea ce însemna, de fapt, că nu mai era stăpân pe sine şi că se simţea cu totul buimac.

Mister Peggotty oprindu-se ca să-l ajungem din urmă, ne-am apropiat şi n-am mai scos nici un cuvânt. Şi până la deznodământul inevitabil, care s-a produs la timpul său, nu o dată mi-am adus aminte de scena asta şi de gândul de mai nainte.

Fără a băga de seamă, ne apropiasem de vechiul barcaz şi am intrat. Missis Gummidge nu şedea morocănoasă în colţul ei, ci pregătea de zor gustarea de dimineaţă. A luat pălăria lui mister Peggotty, i-a tras scaunul mai aproape şi i-a vorbit cu atâta blândeţe şi duioşie, că n-am mai recunoscut-o.

— Dan'l dragă, i-a zis, trebuie să bei şi să mănânci, şi să-ţi ţii puterile, căci altfel n-ai să fii în stare să faci nimic. Încearcă, dragule! Şi dacă te plictisesc cu zornăiala, voia să spună cu pălăvrăgeala, spune-mi, Dan'l, şi am să-ţi dau pace!

După ce' ne-a servit pe toţi, s-a retras lângă fereastră şi a început a cârpi cu mare sârguinţă cămăşi şi alte rufe de-ale lui mister Peggotty, împăturindu-le apoi frumos şi aşezându-le într-un sac marinăresc de pânză impermeabilă. Şi în acelaşi timp a continuat să vorbească domol:

— Să ştii, Dan'l, şi zi şi noapte, vara şi iarna, totdeauna am să fiu aici şi totul o să fie rânduit cum doreşti. Nu prea am învăţat carte, dar am să-ţi scriu din când în când, cât o să lipseşti, şi o să-ţi trimit scrisorile la mas'r Davy. Poate că, din când în când, ai să-mi scrii şi tu, Dan'l, cum îţi merge în aste singuratice ş-amarnice călătorii.

— Teamă mi-e c-ai să te simţi tare stingheră pe-aici! i-a zis mister Peggotty.

— Nu, nu, Dan'l, i-a răspuns, câtuşi de puţin. Nu purta tu grija mea. O s-am destulă treabă ca să ţin ogeacul (miss Gummidge voia să spună casa) până te-i înapoia, un ogeac pentru oricine s-ar întâmpla să vină înapoi, Dan'l. Când o fi vreme frumoasă, o să stau în faţa uşii, aşa ca altădată. Că de s-ar întâmpla să vină cineva, de departe s-o vadă pe bătrâna văduvă că-l aşteaptă credincioasă.

Cât de mult se schimbase missis Gummidge într-un răstimp atât de scurt! Era alt om. Se arăta atât de devotată, pricepea atât de repede ce trebuia spus şi ce trebuia trecut sub tăcere; nu se mai gândea la sine şi ţinea atât de grijuliu seama de durerile celorlalţi, că mă uitam la ea cu un fel de veneraţie, Cât a mai muncit în ziua aceea! Erau nenumărate lucruri care trebuiau aduse de pe plajă şi închise în şopron – vâsle, năvoade, vele, saule, vergi, catarge, oale pentru homari, saci cu nisip şi câte altele! Şi cu toate că s-ar fi găsit mulţi care să dea o mână de ajutor, căci nu se afla om pe plajă să nu fi fost bucuros să lucreze din răsputeri pentru mister Peggotty, numai să-l fi poftit cineva, ea totuşi nu s-a lăsat şi a trudit ziua întreagă, cărând poveri peste puterile ei şi alergând de colo-colo, făcând fel de fel de drumuri inutile. Cât despre necazurile ei, nu se mai plângea deloc, de ai fi zis că uitase cu desăvârşire de ele. Faptul că, pe lângă simpatia arătată celor din jur, îşi păstra tot timpul voia bună nu era desigur cea mai neînsemnată dintre schimbările ce se petrecuseră în purtarea ei. Nu mai era defel plângăreaţă. Toată ziua, de dimineaţă până seara, n-am băgat de seamă să-i fi tremurat glasul măcar o dată sau să-i dea o singură lacrimă. Când am rămas singuri – mister Peggotty, ea şi cu mine – şi când, istovit, mister Peggotty a căzut într-un somn adânc, missis Gummidge a izbucnit într-un plâns cu sughiţuri abia înăbuşite şi trăgându-mă spre uşă, mi-a spus:

— Domnul să te binecuvânteze, mas'r Davy, să-i rămâi totdeauna prieten bietului de el!

Apoi a dat buzna afară, să se spele pe faţă, ca să poată şedea liniştită lângă el şi s-o găsească lucrând atunci când s-o trezi. Într-un cuvânt, până seara, când am plecat, missis Gummidge devenise sprijinul cel mai de nădejde al lui mister Peggotty în durerea lui; şi lecţia oferită de missis Gummidge şi noua experienţă ce mi-o prilejuise mi-au dat mult de gândit.

Pe la ceasurile 9 sau 10, străbătând trist uliţele oraşului, am ajuns la uşa prăvăliei lui mister Omer. Fiica lui mi-a spus că mister Omer pusese atât de mult la inimă cele petrecute, încât toată ziua se simţise rău şi se dusese la culcare fără a-şi fuma luleaua.

— O făţarnică şi-o ticăloasă! mi-a zis missis Joram, Niciodată n-a fost ceva de capul ei!

— Nu vorbiţi aşa! am protestat. Nici dumneavoastră nu credeţi acest lucru.

— Ba cred! a exclamat missis Joram, pornită.

— Nu, nu, nu cred!

Missis Joram a scuturat din cap, silindu-se să-şi dea un aer sever şi neîndurat; dar nu şi-a putut stăpâni firea duioasă şi a zâmbit în plus. Eram încă tânăr, desigur; dar am preţuit această explozie de compătimire şi mi s-a părut că-i stătea bine, chiar foarte bine, în calitatea ei de soţie şi mamă devotată.

— Ce-o să facă? a bolborosit Minnie. Unde o să se ducă? Ce-o să se aleagă de ea? O, cum de a putut dovedi atâta cruzime faţă de sine însăşi şi faţă de dânsul?

Mi-am amintit de vremea când Minnie era o fată tânără şi drăguţă; şi m-a bucurat faptul că şi ea îşi amintea cu atâta emoţie de acele zile.

— Micuţa mea Minnie, a zis missis Joram, s-a dus adineauri la culcare. Şi chiar în somn suspina după Em'ly. Toată ziua Minnie a plâns după ea şi mereu m-a întrebat dacă într-adevăr Em'ly e rea. Ce pot să-i spun, când, mai deunăzi seara, când a fost la noi ultima oară, Em'ly a luat panglica ce-o purta la gât şi a legat-o în jurul gâtului lui Minnie, şi şi-a pus capul pe pernă lângă ea, şi a stat aşa, până ce a adormit micuţa?! Panglica aceea Minnie o mai poartă la gât şi acum. Poate că nu s-ar cuveni, dar ce să fac? Em'ly e foarte rea, dar se iubeau atât de mult! Şi fetiţa nu ştie nimic!

Missis Joram era atât de necăjită, încât bărbatul ei a ieşit ca s-o liniştească. Lăsându-i împreună, am pornit-o spre casa lui Peggotty, mai mâhnit încă decât înainte.

Făptura asta atât de bună – adică Peggotty – uitând recentele încercări prin care trecuse şi nopţile nedormite, rămăsese la fratele ei, unde avea de gând să stea până dimineaţa. Afară de mine, în casă nu se afla decât o bătrână, tocmită să se ocupe de gospodărie cu câteva săptămâni înainte, când Peggotty n-a mai prididit să vadă de treburile casnice. Neavând nevoie de ea, am trimis-o la culcare, spre mulţumirea ei; după care m-am aşezat în bucătărie în faţa vetrei, ca să mai chibzuiesc la cele întâmplate.

Toate acestea le pritoceam în mintea mea, împreună cu scena morţii lui mister Barkis, îndreptându-mă, purtat de apele refluxului, către depărtările asupra cărora dimineaţa Ham îşi aţintise atât de ciudat privirile, când deodată am fost trezit din această rătăcire de un ciocănit la uşă. Era un ciocănel la intrare dar zgomotul nu de la el venea. Bătuse cineva cu mâna, şi anume în partea de jos a canatului – poate un copil.

Am tresărit cum ar tresări o persoană de vază dacă i-ar ciocăni la uşă un valet. Am deschis uşa şi, în primul moment, spre marea mea uimire, n-am văzut decât o umbrelă mare, ce parcă umbla, singură. Dar peste o clipă am descoperit-o sub umbrelă pe miss Mowcher.

Poate că nu i-aş fi făcut o primire tocmai călduroasă dacă, în clipa când a dat la o parte umbrela, pe care, cu toate sforţările depuse, n-a fost în stare s-o închidă aş fi citit pe faţa ei acea expresie „zănatică”, de care fusesem atât de impresionat cu prilejul primei şi unicei noastre întâlniri. Când şi-a ridicat însă faţa spre mine, am văzut că era foarte serioasă, iar când am descotorosit-o de umbrelă (o umbrelă care l-ar fi stânjenit şi pe uriaşul irlandez69), şi-a frânt mânuţele cu atâta mâhnire, încât am simţit oarecare simpatie pentru dânsa.

— Miss Mowcher! am exclamat, după ce m-am uitat în sus şi în jos pe uliţa pustie, fără a şti prea bine ce mă aşteptam să văd. Ce vă aduce aici? Ce s-a întâmplat?

Mi-a făcut semn cu mâna dreaptă să-i închid umbrela şi, strecurându-se iute pe lângă mine, a intrat în bucătărie. După ce am închis uşa, am intrat şi eu cu umbrela în mână şi am găsit-o aşezată pe un colţ al galeriei din faţa vetrei – era o galerie de fier nu prea înaltă, care avea sus două bare plate pe care se puneau farfuriile – la umbra căldării cu apă fiartă, hâţâindu-se şi frecându-şi genunchii cu mâinile, ca şi cum ar fi avut dureri.

Destul de neliniştit la gândul că eram singurul beneficiar al acestei vizite insolite şi singurul spectator al acestor purtări ciudate, am exclamat din nou:

— Vă rog, miss Mowcher, spuneţi-mi, ce s-a întâmplat? Vă doare ceva?

— Dragul meu prieten, mi-a răspuns miss Mowcher, ducându-şi amândouă mâinile la piept. Aici mă doare, mă doare foarte tare. Mă chinuieşte gândul că de-aş fi ştiut, poate mi-ar fi stat în putere să împiedic tot ce s-a întâmplat, dacă n-aş fi fost o smintită şi-o nebună!

Din nou boneta ei mare (mult prea mare pentru statura ei) a prins a se clătina înainte şi înapoi, o dată cu trupul, care se hâţâna, în vreme ce pe perete o bonetă uriaşă se legăna în tact cu ea.

— Mă mir, i-am spus, să vă văd atât de posomorâtă şi atât de tulburată… dar mi-a curmat vorba.

— Da, aşa se întâmplă totdeauna! Când văd că există simţăminte omeneşti într-o stârpitură ca mine, tinerii ăştia fără minte, care au crescut mari şi chipeşi, se miră cu toţii! Se joacă, petrec cu mine, şi apoi, când s-au săturat, mă aruncă şi se minunează că sunt mai simţitoare decât un cal de lemn sau soldat de plumb!

— Da, da, aşa se întâmplă. Vechea poveste!

— Aşa o fi cu alţii, i-am răspuns, dar nu cu mine, vă rog să mă credeţi. Poate că n-ar fi trebuit să mă mir văzându-vă în starea asta, căci vă cunosc prea puţin. V-am spus, fără a cumpăni, ce am gândit.

— Ce pot face? mi-a zis pitica, ridicându-se şi întinzând braţele ca s-o văd. Uite! Aşa cum sunt eu a fost şi tata; aşa-i şi sora; aşa-i şi fratele. De mulţi ani muncesc pentru sora şi pentru fratele, muncesc din greu, mister Copperfield, toată ziua muncesc. Trebuie să trăiesc. Nu fac rău nimănui. Dacă există oameni atât de nechibzuiţi şi atât de cruzi încât să râdă de mine, ce-mi rămâne altceva de făcut decât să-mi bat şi eu joc de mine, de ei, de toate? Şi dacă fac acest lucru, a cui e vina? A mea?

Nu. Mi-am dat seama că nu era vina ei.

— Dacă făţarnicului dumneavoastră prieten i-aş fi arătat că sunt o pitică simţitoare, a urmat ea, dând din cap şi privindu-mă cu un aer grav şi mustrător, credeţi că mi-ar fi dat vreun, sprijin sau mi-ar fi arătat bunăvoinţă? Dacă micuţa Mowcher (care n-are nici o vină că-i aşa cum o vezi, tinere gentleman) s-ar fi plâns lui sau altuia ca el, povestindu-i necazurile ei, crezi că i-ar fi ascultat cineva păsul? Micuţa Mowcher tot ar trebui să trăiască, chiar dacă ar fi cea mai slută şi mai proastă dintre pigmei, dar n-ar avea cu ce. Nu, n-ar avea. Ar putea să tot alerge după o bucăţică de pâine cu unt, şi tot hrănindu-se cu aer, ar ajunge să-şi dea duhul!

Miss Mowcher s-a cocoţat la loc pe galerie, şi-a scos batista şi şi-a şters ochii.

— Dac-aveţi inimă, şi cred c-aveţi, a urmat ea, ar trebui să-mi mulţumiţi, pentru că, deşi ştiu prea bine cum sunt, mai pot fi veselă şi îndura toate. În orice caz, sunt mulţumită că mi-am putut croi şi eu un drumuleţ în viaţă, fără să datorez nimănui nimic, şi că, în schimbul celor ce mi se dau, din prostie sau din vanitate, pot să zvârl şi eu baloane de săpun. Că nu mă plâng de tot ce-mi lipseşte, e cu atât mai bine pentru mine şi nu aduce pagubă nimănui. Dacă-s o jucărie pentru voi, uriaşii, fiţi cel puţin îngăduitori cu mine!

Miss Mowcher şi-a pus batista la loc în buzunar şi a urmat, uitându-se tot timpul ţintă la mine:

— Tocmai v-am zărit pe stradă. Vă daţi seama, cred, că, având picioare şi răsuflare scurtă, nu-s în stare să merg la fel de repede ca dumneavoastră, aşa că nu v-am putut ajunge din urmă, dar am bănuit unde vă duceţi şi am venit după dumneavoastră. Am mai fost o dată pe aici azi, dar femeia nu era acasă.

— O cunoaşteţi? am întrebat-o.

— Am auzit vorbindu-se de ea şi despre ea la „Omer şi Joram”, mi-a răspuns miss Mowcher. Am fost la ei azi-dimineaţă pe la şapte. Vă mai aduceţi aminte ce mi-a spus Steerforth despre biata fată când v-am întâlnit pe amândoi la han?

Când mi-a pus această întrebare, boneta ei a început din nou a se legăna în tact cu umbra bonetei care juca pe perete.

Îmi aminteam foarte bine cuvintele la care făcea aluzie, căci în ziua aceea îmi reveniseră în minte de mai multe ori. Şi i-am spus acest lucru.

— Arde-l-ar focul! a zis pitica, ridicând degetul arătător în dreptul ochilor ei scăpărători. Iar servitorul acela afurisit să aibă parte înzecită de toate necazurile iadului! Am crezut că dumneavoastră sunteţi îndrăgostit de ea?

— Eu?

— Ce copil, ce copil sunteţi! Pentru numele lui Dumnezeu, a exclamat miss Mowcher, frângându-şi mâinile, în timp ce umbla încolo şi încoace pe galerie, de ce aţi lăudat-o atâta şi v~aţi tulburat şi aţi roşit când aţi vorbit de ea?!

Nu puteam tăgădui că tot ce spunea era adevărat, cu toate că pricina comportării mele fusese alta decât cea presupusă de ea.

— De unde era să ştiu? a urmat miss Mowcher, scoţând din nou batista şi bătând cu piciorul ori de câte ori o ducea la ochi cu amândouă mâinile deodată, ceea ce se întâmpla la intervale destul de scurte. Am văzut că vă cicălea şi vă alinta; am văzut că eraţi ca o bucată de ceară în mâinile ei. Abia ieşisem din odaie, când iată că servitorul lui mi-a spus că „Mieluşelul cel tânăr” (aşa vă zicea, şi cât veţi trăi ar trebui să nu-i daţi alt nume decât acela de „Lepădătură bătrână”) e tare îndrăgostit de ea, şi ea îl iubeşte ca o nebună, dar că stăpânul lui – mai mult spre binele dumneavoastră decât spre al ei – şi-a pus în gând ca această dragoste să nu aibă urmări grave şi că de aceea se şi aflau ei aici. Cum aş fi putut să nu-i dau crezare? L-am văzut pe Steerforth cum o lăuda, ca să vă facă plăcere şi să vă încânte. Dumneavoastră aţi fost cel dintâi care mi-aţi pomenit numele ei. Aţi recunoscut că aveţi faţă de dânsa o veche admiraţie. Când v-am vorbit de ea, v-aţi făcut feţe-feţe mai întâi, v-aţi roşit şi apoi aţi pălit. Puteam oare să-mi închipui – şi mi-am închipuit oare – altceva decât că eraţi un tânăr pierde-vară fără experienţă, căzut pe mâinile unuia care avea destulă, şi care (dacă ar fi vrut) ar fi putut să vă îndrumeze, spre binele dumneavoastră? Vai! Vai! Vai! Le era teamă să nu aflu cumva adevărul – a exclamat miss Mowcher, ridicându-se de pe galerie şi plimbându-se cu paşi mărunţi prin bucătărie, înălţând braţele ei scurte către cer – pentru că sunt şi eu isteaţă, altfel nici n-aş putea să mă descurc pe lumea asta! Dar m-au îmbrobodit cu desăvârşire şi i-am dus nefericitei o scrisoare, care a fost, sunt convinsă, temeiul primei convorbiri ce-a avut-o cu Littimer, care anume pentru asta a rămas aici!

Uluit de această perfidie, m-am uitat la miss Mowcher, care s-a plimbat în lung şi în lat prin bucătărie, până ce, obosind, s-a aşezat la loc pe galerie şi, ştergându-şi faţa cu batista, a clătinat din cap o bună bucată de vreme, fără a face nici o altă mişcare şi fără a scoate o vorbă.

— Alaltăieri seara, una dintre deplasările mele m-a dus la Norwich. Acolo am aflat din întâmplare că veneau şi plecau din localitate pe ascuns, fără dumneata, şi lucrul ăsta, care mi s-a părut ciudat, m-a pus pe gânduri. Aseară la Norwich m-am suit în diligenţa care venea din Londra şi am ajuns aici azi-dimineaţă. Dar vai, vai, vai! Am ajuns prea târziu!

După atâta plânset şi frământare, pe biata Mowcher a luat-o cu frig, şi ca să se mai încălzească, s-a întors cu faţa la foc şi şi-a pus picioruşele ude în cenuşă; şi a stat nemişcată, cu ochii la flăcări, ca o păpuşă dolofană. Şedeam pe un scaun la celălalt capăt al vetrei, asaltat de gânduri negre, şi mă uitam şi eu la foc, şi din când în când îmi aruncam privirile asupra ei.

— Trebuie să plec, mi-a spus miss Mowcher, ridicându-se după un timp. E târziu. Aveţi încredere în mine?

În clipa aceea, întâlnind privirea-i ascuţită, care, când mi-a pus întrebarea, era mai ascuţită ca oricând, zău că nu i-am putut răspunde că n-aveam.

— Asta-i, mi-a zis, luându-mi mâna ce i-o întinsesem, spre a o ajuta să încalece galeria, şi privindu-mă întrebătoare. Ştiţi prea bine că de-aş fi mare, ca toate celelalte, nu v-aţi pierde încrederea în mine!

Mi-am dat seama c-avea dreptate; şi mi-a fost ruşine.

— Sunteţi încă tânăr, mi-a zis ea dând din cap. Ascultaţi-mi sfatul, cu toate că nu măsor mai mult de trei picioare. Nu faceţi legătură între cusururile trupeşti şi cele sufleteşti decât dac-aveţi temeiuri puternice.

Izbutise să treacă peste galerie, iar eu, să trec peste bănuielile ce nutream. I-am spus că eram încredinţat că-mi spusese adevărul în ce o priveşte şi că nu fusesem amândoi decât nişte unelte oarbe în mâinile unor ticăloşi. Dânsa mi-a mulţumit şi mi-a zis că eram băiat bun.

— Ia staţi! a exclamat întorcându-se de la uşă, cu degetul arătător ridicat şi cu o privire şireată. Din câte am auzit – sunt mereu cu urechile ciulite, fiindcă nu-mi dă mâna să stau gură-cască – am motive să presupun c-au fugit în străinătate. Dacă amândoi sau măcar unul din ei se va înapoia cândva, mai mult ca sigur că cea dintâi care va afla eu voi fi, deoarece mai tot timpul sunt pe drumuri. Şi am să vă împărtăşesc orice ştire voi culege. Afară de asta, dacă vreodată îmi va sta în putere să-i fiu de ajutor acestei biete fete ademenite, să ştiţi că nu voi pregeta nici o clipă, aşa să-mi ajute Dumnezeu! Cât despre Littimer, mai bine i-ar merge cu un copoi pe urmele lui decât cu mica Mowcher!

Văzând cum îi luceau ochii, am dat deplină crezare acestei ultime afirmaţii.

— Puteţi avea tot atâta încredere în mine câtă aveţi într-o femeie de statură normală, a adăugat mititica, apucându-mă de mână cu un aer rugător. Şi dacă s-ar întâmpla să mă mai vedeţi vreodată purtându-mă altfel decât m-am purtat astăzi, de pildă aşa cum m-am purtat când m-aţi întâlnit prima dată, cercetaţi în ce companie mă aflu. Amintiţi-vă că nu-s decât o biată făptură neajutorată şi fără apărare. Gândiţi-vă că zilnic, după ce-mi sfârşesc munca, mă întorc acasă lângă frate-meu şi lângă soră-mea, care şi ei sunt ca mine. Atunci poate că mă veţi judeca cu îngăduinţă şi nu veţi mai fi mirat văzându-mă uneori abătută şi posomorâtă. Noapte bună!

Având acuma cu totul altă părere despre ea decât avusesem, i-am întins mâna şi i-am deschis uşa. N-a fost lesne să deschid umbrela cea mare şi să i-o dau în mână în aşa fel încât să stea în echilibru; dar în cele din urmă am scos-o la capăt şi am stat de am urmărit-o cum se depărta ţopăind prin ploaie, ca şi cum nu s-ar fi aflat nimeni dedesubt, afară doar când un val de apă, revărsat, din vreo streaşină, o înclina într-o parte, scoţând-o la iveală pe miss Mowcher, care se lupta din răsputeri s-o îndrepte. Am sărit în câteva rânduri ca să-i vin în ajutor, dar fără folos, căci, înainte de a ajunge la ea, umbrela sălta înainte ca o pasăre uriaşă; după aceea am intrat în casă, m-am culcat şi am dormit până a doua zi.

Dimineaţă, devreme, mister Peggotty şi iubita mea dădacă au venit să mă ia şi am plecat împreună la staţia diligenţelor, unde ne aşteptau missis Gummidge şi Ham, ca să-şi ia rămas bun de la noi.

— Mas'r Davy, mi-a şoptit Ham, luându-mă deoparte, în timp ce mister Peggotty îşi aşeza sacul printre celelalte bagaje, praful s-a ales de viaţa lui. Nu ştie încotro merge: nu ştie ce-l aşteaptă; porneşte într-o călătorie care, afară doar de-ar regăsi-o, are să dureze câte zile o mai trăi, credeţi-mă ce vă spun. Nu mă-ndoiesc că 'neavoastră, mas'r Davy, îi veţi rămâne prieten!

— Fii pe pace, i-am răspuns foarte grav, strângându-i mâna.

— Mulţumesc. Mulţumesc, sunteţi prea bun, sir. Şi încă ceva. Ştiţi, mas'r Davy, am o slujbă bună şi acuma n-am pe ce cheltui tot ce câştig. Nu-mi trebuie bani decât pentru trai. Dacă 'neavoastră i-aţi putea folosi pentru dânsul, aş munci cu mai multă tragere de inimă. Şi să n-aveţi grijă, sir, a încheiat domol, dar ferm, am să lucrez tot timpul bărbăteşte şi am să fac tot ce-mi va sta în putinţă!

I-am spus că eram convins de asta; şi mi-am exprimat speranţa că va veni poate şi vremea când va renunţa la viaţa singuratică spre care înclina, fireşte, în acel moment.

— Nu, sir, mi-a răspuns clătinând din cap. Eu, unul, am încheiat cu toate astea, sir. Niciodată nimeni n-o să umple golul ăsta. N-o să uitaţi ce v-am spus despre bani? În orice moment o să am ceva deoparte pentru el.

I-am făgăduit că n-am să uit, dar i-am amintit că mister Peggotty avea un venit sigur, deşi destul de modest, din legatul lăsat de cumnatu-su. Apoi ne-am luat rămas bun. Şi nici acuma nu mă pot despărţi de el fără să-mi amintesc cu strângere de inimă de bărbăţia de care a dat dovadă şi de marea lui durere.

Nu mă încumet să descriu nici cum missis Gummidge a alergat pe uliţă după diligenţă, văzându-l – printre lacrimile pe care încerca să le oprească – numai pe mister Peggotty, care sta aşezat sus pe imperială, nici cum s-a ciocnit de trecătorii care veneau din partea opusă, căci asta ar fi o treabă deosebit de grea. De aceea prefer s-o las acolo, pe treptele brutăriei, gâfâind, cu boneta căzută, după ce-şi pierduse un pantof, care se zărea departe, în urmă, pe trotuar.

Când am ajuns la destinaţie, prima noastră grijă a fost să căutăm o cămăruţă pentru Peggotty, unde să poată dormi şi fratele ei. Am avut noroc şi am găsit una foarte curată şi ieftină, situată deasupra unei băcănii, pe o stradă la două rânduri de case de locuinţa mea. După ce am ocupat camera, am cumpărat friptură rece la un birt şi i-am poftit pe tovarăşii mei de călătorie să ia ceaiul la mine, ceea ce, spre marea mea părere de rău, nu i-a făcut plăcere lui missis Crupp, ci dimpotrivă. Ca să lămuresc starea ei de spirit, trebuie să spun că s-a simţit adânc jignită când, la vreo zece minute după ce venise, Peggotty şi-a sumes rochia de doliu şi s-a aplicat să şteargă praful în dormitor. Missis Crupp a considerat asta drept o obrăznicie şi mi-a spus că dânsa nu rabdă pentru nimic în lume obrăzniciile.

În drum spre Londra, mister Peggotty îmi împărtăşise o dorinţă pe care mă aşteptam s-o exprime. Voia să aibă o întrevedere cu missis Steerforth. Simţindu-mă dator să asist la această întrevedere şi să mijlocesc între ei, ca să cruţ pe cât cu putinţă simţămintele mamei lui Steerforth, m-am grăbit să-i scriu chiar în seara aceea. I-am adus la cunoştinţă, într-o formă cât se poate de atenuată, nelegiuirea fiului ei şi partea mea de vină în fapta lui. Spunându-i că mister Peggotty era un om simplu de felul lui, dar bun şi drept, am îndrăznit să-mi exprim nădejdea că nu va refuza să-l vadă, în marea lui nenorocire, şi totodată am anunţat-o că vom veni după-amiază la 2, şi am expediat chiar eu scrisoarea, cu prima cursă de dimineaţă a poştalionului.

La ceasul hotărât ne aflam la poartă – la poarta casei în care cu puţine zile înainte fusesem atât de fericit, unde dădusem frâu liber încrederii şi căldurii inimii mele tinere, la poarta unei case care de aci înainte avea să-mi fie închisă pentru totdeauna şi care pentru mine nu mai însemna decât ruină şi jale.

Nici urmă de Littimer. Chipul plăcut care-i luase locul cu prilejul ultimei mele vizite a venit să ne deschidă şi ne-a poftit în salon. Acolo am găsit-o pe missis Steerforth. Când am intrat, dintr-un colţ al odăii a apărut şi Rosa Dartle, care s-a postat în spatele jilţului ei.

După chipul mamei, am văzut îndată că aflase chiar de la fiul ei cele petrecute. Faţa-i era palidă şi purta urmele unei emoţii mult mai adânci decât aceea pe care i-ar fi putut-o trezi scrisoarea mea, căci sentimentele ei materne fireşte că ar fi făcut-o să pună la îndoială cele arătate de mine. Mi s-a părut că asemănarea cu fiul ei era mai puternică decât oricând; şi am intuit, mai degrabă decât am văzut, că nici lui mister Peggotty nu i-a scăpat această asemănare.

Şedea dreaptă şi neclintită în jilţul ei, cu un aer solemn şi impasibil, pe care ai fi zis că nimic nu l-ar putea tulbura. S-a uitat stăruitor la mister Peggotty când acesta s-a oprit în faţa ei, iar el a fixat-o tot atât de stăruitor. Între timp, privirile pătrunzătoare ale Rosei Dartle ne supravegheau pe toţi. Câteva clipe nimeni n-a scos o vorbă. Missis Steerforth i-a făcut lui mister Peggotty semn să ia loc. Dânsul i-a răspuns cu glas scăzut:

— Cred, ma'am, că nu se cade să iau loc în casa asta. Prefer să stau în picioare.

Apoi a urmat din nou o tăcere, pe care missis Steerforth a întrerupt-o spunând:

— Ştiu ce v-a adus aici şi-mi pare rău din tot sufletul. Ce doriţi de la mine? Ce-mi cereţi să fac?

Mister Peggotty şi-a pus pălăria sub braţ, a căutat în buzunarul de la piept scrisoarea lăsată de Em'ly, a scos-o, a despăturit-o şi i-a dat-o.

— Vă rog s-o citiţi, ma'am. E scrisă de mâna nepoatei.

A parcurs-o cu acelaşi aer solemn şi impasibil – şi, după cât mi-am dat seama, cuprinsul n-a mişcat-o câtuşi de puţin – apoi i-a înapoiat-o.

— Afară numai dacă dânsul mă va aduce înapoi o lady”, a citit mister Peggotty, arătând cu degetul acele rânduri din scrisoare. Am venit să vă-ntreb, ma'am, dac-are să se ţină de cuvânt.

— Nu, i-a răspuns missis Steerforth.

— De ce nu? a întrebat mister Peggotty.

— Pentru că e cu neputinţă. S-ar nenoroci. Trebuie să vă daţi singuri seama că fata-i mult mai prejos decât el.

— N-aveţi decât s-o ridicaţi! i-a spus mister Peggotty.

— E lipsită de creştere şi învăţătură.

— Poate că nu-i chiar aşa; poate c-o fi, a zis mister Peggotty. Eu, ma'am, sunt de altă părere, dar nu-s în măsură să judec asemenea lucruri. Învăţaţi-o 'neavoastră mai bine!

— Fiindcă mă siliţi să vorbesc deschis, ceea ce fac acum, călcându-mi pe inimă, trebuie să vă spun că de n-ar fi decât neamurile ei sărace, şi încă lucrul acesta ar fi cu neputinţă.

— Ascultaţi-mă, ma'am, i-a replicat calm şi fără grabă. 'Neavoastră ştiţi prea bine ce-nseamnă să-ţi iubeşti copilul. La fel şi eu. Nici de-ar fi nu o dată, ci de o sută de ori copilul meu, tot n-aş iubi-o mai mult. 'Neavoastră nu ştiţi însă ce-nseamnă a-ţi pierde copilul. Dar eu ştiu. Toate comorile din lume (de-ar fi ale mele) le-aş da ca s-o răscumpăr! Izbăviţi-o de ruşine, şi niciodată niciunul din noi n-are s-o mai stânjenească prin prezenţa lui. Niciunul din noi, cei în mijlocul cărora a crescut, niciunul din noi, cei alături de care a trăit şi pentru care mulţi ani de-a rândul dânsa a însemnat totul, nu-i va mai vedea faţa drăgălaşă! O să fim bucuroşi s-o lăsăm în pace; o să fim bucuroşi să ne închipuim că se află undeva departe, sub alt cer şi sub alt soare, o să fim bucuroşi s-o lăsăm în grija bărbatului ei, poate şi-a copilaşilor ei, şi să aşteptăm clipa când cu toţii vom fi deopotrivă înaintea lui Dumnezeu!

Elocinţa lui, cam ursuză, n-a rămas cu totul fără răsunet. Cu toate că şi-a păstrat neschimbată atitudinea semeaţă, când i-a răspuns, tonul ei a fost ceva mai blând:

— Nu vreau să scuz pe nimeni. Nici nu vreau să învinuiesc pe nimeni. Dar îmi pare rău că trebuie să repet: e cu neputinţă. O asemenea căsătorie ar compromite în mod iremediabil cariera fiului, meu şi i-ar zădărnici perspectivele. Nu încape îndoială că această căsătorie nu se poate încheia şi nu se va încheia niciodată. Dacă ar exista vreo altă posibilitate de a compensa…

— Obrazul ce-mi stă acum în faţă, i-a tăiat vorba mister Peggotty, privind-o cu ochi ficşi, dar injectaţi, e aidoma celui, care, în casa mea, în faţa focului meu, în baraca mea – mă-ntreb unde nu? – mă privea zâmbitor şi prietenos, în vreme ce punea la cale o trădare, şi asta mă face să turbez când îmi aduc aminte. Dacă obrazul ăsta, care seamănă atât de mult cu celălalt, nu roşeşte ca focul la gândul de a-mi oferi bani ca să despăgubească ruşinea şi nenorocirea copilului meu, înseamnă desigur că e la fel de rău ca şi el. Şi nu ştiu dacă nu-i şi mai rău, căci e al unei lady!

Într-o clipită missis Steerforth s-a schimbat la faţă. Un val de sânge i-a năvălit în obraz şi, încleştându-şi mâinile pe braţele jilţului, a pronunţat cu un aer trufaş, sfidător următoarele cuvinte:

— Dar dumneavoastră ce despăgubire înţelegeţi să-mi oferiţi pentru faptul că aţi deschis o prăpastie atât de adâncă între mine şi fiul meu? Ce înseamnă iubirea dumneavoastră în comparaţie cu a mea? Ce înseamnă despărţirea dumneavoastră în comparaţie cu a noastră?

Miss Dartle a atins-o uşor şi şi-a plecat capul ca să-i spună ceva la ureche, dar missis Steerforth nici n-a vrut s-o audă.

— Nu, Rosa, nici un cuvânt! S-asculte tot ce am de zis! Fiul meu – care mi-a fost singurul ţel în viaţă, căruia i-am închinat toate gândurile mele, căruia, de copil, i-am îndeplinit orice dorinţă, de care, de când s-a născut, nu m-am despărţit niciodată – fiul meu, să se îndrăgostească, aşa, din senin, de o calică şi să se ascundă de mine! Să răsplătească încrederea mea minţindu-mă sistematic şi părăsindu-mă de dragul ei! Să pună el acest capriciu trecător mai presus de drepturile la dragostea, la respectul şi la recunoştinţa lui pe care le are maică-sa, mai presus de acele drepturi pe care fiecare zi şi fiecare ceas din viaţa lui ar fi trebuit să le întărească şi să le transforme într-o legătură indestructibilă? Oare asta nu înseamnă o jignire?

Din nou Rosa Dartle a încercat s-o potolească; dar din nou încercarea s-a dovedit zadarnică.

— Ţi-am mai spus, Rosa, nici un cuvânt! Dacă dânsul e în stare să rişte totul pentru o toană nenorocită, atunci pot şi eu să mizez totul pentru a atinge un scop mai înalt. N-are decât să se ducă unde pofteşte, cu banii pe care, în dragostea mea, i-am pus la dispoziţie! Îşi închipuie oare că printr-o lipsă îndelungată o să izbutească să mă înfrângă? Dacă-şi închipuie una ca asta, înseamnă că îşi cunoaşte foarte puţin mama! Să renunţe imediat la acest capriciu, şi îl primesc cu braţele deschise! Altfel, atât timp cât voi trăi şi voi fi în stare să-l opresc, cu nici un preţ nu-i voi îngădui să se apropie de mine, afară numai dacă, părăsind-o pentru totdeauna, va veni să-mi ceară, plecat, iertare! E dreptul meu. Şi ţin ca acest drept să-mi fie recunoscut. Iată ce ne desparte! Apoi, uitându-se la mister Peggotty cu acelaşi aer semeţ şi neînduplecat cu care i se adresase de la început, a adăugat: Şi oare asta nu înseamnă o jignire?

Ascultând-o şi văzând-o pe mamă cum a rostit aceste cuvinte, mi s-a părut că-l ascult şi-l văd, pe fiu înfruntându-i pe toţi. Regăseam de astă dată la ea îndărătnicia şi încăpăţânarea lui. Tot ce ştiam acum despre energia lui, pusă în slujba unor scopuri josnice, îmi îngăduia să înţeleg mai bine firea mamei şi să-mi dau seama că resorturile cele mai puternice ale acesteia dominau şi caracterul fiului.

Redobândindu-şi apoi stăpânirea de sine, mi-a spus cu glas tare că socotea că ar fi inutil să mai asculte sau să mai adauge ceva, şi că ne ruga să punem capăt întrevederii. Tocmai se ridicase, foarte înţepată, gata să părăsească odaia, când mister Peggotty i-a spus că nu era nevoie să-şi dea această osteneală.

— Nu vă fie frică, ma'am, nu vă mai stingheresc, nu mai am nimic a vă spune, i-a zis îndreptându-se spre uşă. Am venit aici fără nici o speranţă şi plec aşijderea fără speranţă. Am făcut ce-am socotit că-s dator să fac, cu toate că nici o clipă n-am crezut că venind aici am să fac vreo scofală. Familia 'neavoastră prea ne-a căşunat multe mie şi alor mei pentru ca un om sănătos la cap să se poată aştepta la altceva.

După aceea, am părăsit împreună odaia, lăsând-o pe missis Steerforth în picioare, lângă jilţul ei; un model de prestanţă şi un chip deosebit de frumos.

În drum spre ieşire, am străbătut un coridor pardosit cu dale de piatră, cu luminator şi pereţi de sticlă, peste care creştea viţa-de-vie. Frunzele şi lăstarii erau verzi şi, fiind o zi însorită, uşa cu două canaturi, care dădea în grădină, era larg deschisă. Când am ajuns în dreptul acestei uşi, Rosa Dartle, care a intrat cu pas uşor, mi-a zis:

— Bună idee aţi mai avut să-l aduceţi aici pe individul ăsta!

Atâta mânie şi atâta dispreţ scăpărau din ochii ei negri ca abanosul, încât nu-mi venea a crede că era cu putinţă, nici chiar din partea ei. Ca întotdeauna când se mânia, cicatricea lăsată de ciocan era mai pronunţată. Şi când, sub ochii mei, cicatricea a fost străbătută de acel fior, de acea tresărire de altădată, şi-a ridicat mâna şi s-a lovit peste cicatrice.

— Ăsta-i om pentru care să vă puneţi dumneavoastră şi pe care să-l aduceţi aici? Frumos prieten ne eşti, n-am ce zice!

— Miss Dartle, i-am răspuns, sunt convins că nu puteţi fi atât de nedreaptă încât tot pe mine să mă scoateţi vinovat.

— De ce mai băgaţi zâzanie între aceşti doi turbaţi? Nu ştiţi că sunt amândoi nebuneşte de mândri şi îndărătnici?

— E vina mea? am întrebat-o.

— Mai întrebaţi dacă-i vina dumneavoastră! mi-a răspuns. De-ce l-aţi adus pe omul acesta?

— Pentru că este greu încercat, miss Dartle. Poate că n-o ştiţi.

— Ştiu că James Steerforth are un suflet făţarnic şi rău şi ştiu că-i un ticălos, a zis ducându-şi mâna la inimă, pentru a înăbuşi parcă ecourile furtunii dezlănţuite în pieptul ei. Dar ce nevoie am să mă sinchisesc de soarta acestui individ şi a stricatei ăleia de nepoată-sa?

— Miss Dartle, i-am răspuns, nu faceţi altceva decât să agravaţi jignirea. Şi este destul de gravă şi aşa. Acum, la despărţire, trebuie să vă spun că-i faceţi o mare nedreptate.

— Nu-i fac nici o nedreptate. O familie de stricaţi şi de nemernici, asta sunt! Cât despre ea, aş pune s-o bată cu biciul!

Mister Peggotty a trecut înainte, fără a scoate nici un cuvânt, şi a ieşit pe uşă.

— Vai, ruşine, miss Dartle! Ruşine! am exclamat indignat. Cum vă rabdă inima să călcaţi în picioare jalea ce s-a abătut din senin asupra lui?

— Pe toţi i-aş călca în picioare! mi-a răspuns. Casa lui aş şterge-o de pe suprafaţa pământului. Iar pe dânsa aş vrea s-o văd însemnată cu fierul roşu, îmbrăcată în zdrenţe, azvârlită pe drumuri, muritoare de foame! Dacă mi-ar sta în putere s-o judec, asta ar fi osânda ce-aş stărui să i se dea. Aş stărui să i se dea! Nu, i-aş aplica-o chiar eu! O urăsc! Dacă s-ar ivi vreodată un prilej să-i vestejesc ticăloşia, m-aş duce până la capătul pământului pentru acest lucru! Dac-aş putea s-o bag în mormânt, aşa face-o! Şi dacă în clipa când va fi pe patul de moarte aş şti că nu i-ar putea aduce mângâiere şi uşurare decât un singur cuvânt pe care numai eu l-aş cunoaşte, nu l-aş rosti nici de-aş fi sigură că mă va costa viaţa!

Îmi dau seama că vehemenţa cuvintelor nu poate, nici pe departe, să redea furia de care era stăpânită şi care era exprimată de întreaga-i comportare, deşi, în loc să-şi ridice glasul, îl coborâse mai jos ca de obicei. Zadarnic aş încerca s-o descriu cum mi-a rămas întipărită în amintire, sau cum s-a lăsat pradă pornirii ei. Mi-a fost dat să văd patimile manifestându-se în fel şi chip, dar aşa nu le-am văzut niciodată.

L-am ajuns din urmă pe mister Peggotty, care, îngândurat, cobora cu pas rar panta. Îndată ce l-am ajuns, mi-a spus că, având conştiinţa împăcată că-şi făcuse datoria la Londra, „voia să pornească în călătorie” chiar în după-amiaza aceea. L-am întrebat atunci unde intenţiona să se ducă. Mi-a răspuns doar atât:

— Mă duc să-mi caut nepoata, sir!

Ne-am întors în cămăruţa situată deasupra băcăniei şi am profitat de un moment potrivit ca să-i repet lui Peggotty spusele fratelui ei. Dânsa mi-a zis că şi ei îi împărtăşise aceleaşi planuri dimineaţă. Ca şi mine, nu ştia încotro avea de gând s-o apuce, dar bănuia că-şi întocmise el un itinerar.

N-am vrut să-i las singuri şi am luat masa împreună, mâncând plăcintă cu tocătură de beefsteak – una din numeroasele specialităţi culinare pentru care Peggotty era renumită – şi-mi aduc aminte foarte limpede că în seara aceea, datorită mirosurilor de ceai, de cafea, de unt, de slănină, de brânză, de pâine proaspătă, de surcele, de lumânări şi sos picant, care se ridicau necontenit din dugheana de dedesubt, plăcinta a avut un gust ciudat. După masă am stat toţi trei un ceas şi mai bine lângă fereastră, fără a vorbi prea mult. După aceea mister Peggotty s-a ridicat, şi-a adus toiagul şi sacul de pânză impermeabilă şi le-a pus pe masă.

Din banii gheaţă aduşi de soru-sa a acceptat să ia, în contul moştenirii ce i se cuvenea, o sumă modestă, care, după părerea mea, abia avea să-i ajungă pentru o lună. A făgăduit că-mi va da de ştire ori de câte ori i se va întâmpla ceva de seamă; şi după ce a aruncat sacul pe umăr, şi-a luat pălăria şi toiagul şi şi-a luat rămas bun de la noi.

— Numai bine îţi doresc, scumpa mea, în zis îmbrăţişând-o pe Peggotty, şi 'neavoastră, mas'r Davy, la fel! a adăugat, strângându-mi mâna. Mă duc s-o caut şi-n cruciş şi-n curmeziş. De s-ar întoarce cumva în lipsa mea – dar vai, una ca asta nu prea cred că se poate! – sau de-aş izbuti eu s-o aduc înapoi, mă gândesc să ne mutăm şi să trăim, câte zile om mai avea, într-un loc unde nimeni să nu-i facă vreo mustrare. Dacă mi s-ar întâmpla vreo nenorocire, nu uitaţi să-i spuneţi că i-am lăsat vorbă aşa: „Port aceeaşi dragoste fetiţei mele iubite şi o iert!”

Aceste cuvinte le-a rostit solemn, cu capul descoperit; apoi, punându-şi pălăria, a coborât scările şi a plecat. L-am petrecut până la poartă. Amurgul era cald şi aerul era încărcat de praf, şi era tocmai ceasul când pe artera în care dădea uliţa aceea zgomotul necurmat al paşilor pe trotuare slăbeşte vremelnic, iar soarele strălucea roşu-aprins. Când a întors colţul uliţei noastre cufundate în umbră, a intrat într-o văpaie de lumină şi nu l-am mai văzut.

Rareori când se apropie ceasul înserării, rareori când mă trezesc noaptea şi rareori când îmi înalţ privirile spre lună sau spre stele sau când mă uit cum cad picăturile de ploaie sau ascult şuierul vântului, să nu văd depărtându-se silueta lui singuratică de biet pelerin şi să nu-mi răsune în auz cuvintele lui: „Mă duc s-o caut şi-n cruciş şi-n curmeziş. Dacă mi s-ar întâmpla vreo nenorocire, nu uitaţi să-i spuneţi că i-am lăsat vorbă aşa: „Port aceeaşi dragoste fetiţei mele iubite şi o iert!”„