Capitolul XXXV.Descurajare

De îndată ce mi-am venit puţin în fire, căci mă pierdusem cu totul în prima clipă, sub cumplita lovitură a veştilor date de mătuşa, l-am poftit pe mister Dick să mergem împreună la băcănioara cu pricina, ca să ia în primire patul pe care nu demult îl părăsise mister Peggotty. Băcănia se afla în Hungerford Market, iar Hungerford Market fiind pe atunci foarte diferit de cum e astăzi, în faţa uşii se afla un pridvor susţinut de stâlpi scunzi de lemn (care semăna cu acela dinaintea casei în care locuiau piticul şi pitica din vechiul barometru), care lui mister Dick i-a plăcut nespus de mult. Iar plăcerea de a locui deasupra acestui pridvor cred că l-ar fi putut despăgubi de multe neajunsuri, dar în afară de buchetul de mirosuri de care am mai pomenit şi poate în afară de lipsa de spaţiu, neajunsurile nu erau prea numeroase, şi mister Dick a fost absolut încântat de noua sa locuinţă. Missis Crupp, foarte revoltată, îl încredinţase că abia va avea loc unde să se învârtească, dar cu drept cuvânt mi-a spus mister Dick, aşezându-se la capătul de jos al patului şi frecându-şi piciorul:

— Ştii, Trotwood, eu, unul, nici nu am de gând să mă învârtesc! Niciodată nu mă învârtesc. Prin urmare, mie de asta puţin îmi pasă!

Am încercat să aflu dacă mister Dick ştia ceva despre pricinile marii şi subitei schimbări intervenite în situaţia mătuşii. Cum era şi de aşteptat, habar n-avea. Nu mi-a putut povesti decât că alaltăieri mătuşa îi spusese: „Ei, Dick, acum să te văd dacă eşti într-adevăr un filosof aşa cum te-am socotit întotdeauna!” Şi că el îi răspunsese: „Sper că da”. Că apoi mătuşa îi făcuse destăinuirea: „Dick, sunt ruinată!” Şi că el exclamase: „Da, aşa-i!” Apoi mătuşa îl ridicase în slăvi şi dânsul a fost foarte fericit. Şi că după aceea veniseră încoace, şi că pe drum băuseră bere şi mâncaseră sandvişuri.

Stând pe marginea patului şi frecându-şi piciorul, mister Dick mi-a povestit toate acestea cu un aer atât de încântat, cu ochii mari deschişi şi cu un zâmbet mirat, încât îmi pare rău, dar nu m-am putut opri să-i dau explicaţii că ruina însemna sărăcie, lipsă, foame; dar foarte curând m-am căit amarnic de această cruzime, pentru că deodată a pălit şi au început să-i curgă lacrimi şi mi-a aruncat o privire atât de îndurerată, încât ar fi muiat şi o inimă mai tare ca a mea. Ca să-l îmbărbătez, a fost nevoie să-mi dau mult mai multă osteneală decât îmi dădusem spre a-l demoraliza; şi am înţeles atunci (ceea ce ar fi trebuit să ştiu din capul locului) că toată liniştea lui se datorase temeiului ce-l punea pe cuvântul celei mai înţelepte şi mai minunate femei din lume şi nestrămutatei lui încrederi în resursele mele intelectuale. Pe acestea din urmă le socotea, cred, în măsură să îndepărteze orice primejdii, afară de cele absolut mortale.

— Ce-i de făcut, Trotwood? m-a întrebat mister Dick. Ştii, memoriul…

— Ştiu, i-am zis. Dar singurul lucru ce-l putem face deocamdată e să ne păstrăm un aer cât mai voios, ca nici să nu vadă mătuşa că ne sinchisim de treaba asta.

Mister Dick s-a declarat de acord fără nici o rezervă; şi m-a rugat ca, ori de câte ori voi băga de seamă că se abate măcar atâtica de la această înţeleaptă linie de conduită, să-i atrag luarea-aminte prin vreuna din iscusitele metode ce-mi stăteau la îndemână. Dar, îmi pare rău s-o spun, spaima ce i-o vârâsem în suflet prea era mare ca să şi-o poată ascunde. Toată seara s-a uitat pe furiş la chipul mătuşii, cu o expresie de consternare adâncă, de parcă s-ar fi topit sub ochii lui. Dându-şi seama de acest lucru, s-a silit să nu mai mişte capul; dar stând cu capul nemişcat, tot timpul îşi rotea maşinal ochii, aşa că zadarnică i-a fost toată strădania. La cină l-am văzut cum se uita la pâinea de pe masă (care, din întâmplare, era mică), de parc-ar fi fost singura care ne mai despărţea de foamete; iar când mătuşa l-a îndemnat să mănânce, ca de obicei, am băgat de seamă că-şi strecura în buzunar firimituri de pâine şi de brânză: şi n-am nici o îndoială că făcea acest lucru cu gândul de a ne hrăni cu aceste rezerve când vom fi ajuns în ultimul hal de inaniţie.

Mătuşa, dimpotrivă, s-a arătat foarte calmă, atitudinea ei fiind o pildă pentru noi toţi, şi mai ales pentru mine. Cu Peggotty a fost cât se poate de amabilă, cu excepţia momentelor când, din greşeală, rosteam acest nume; şi cu toate că ştiam cât se simţea de străină la Londra, părea la largul ei. Urma să doarmă în patul meu, iar eu să mă culc în salonaş, ca s-o păzesc. Era foarte bucuroasă că ne aflam atât de aproape de Tamisa, care ne putea fi de folos în caz de incendiu, şi presupun că pentru ea această împrejurare a constituit într-adevăr o oarecare mângâiere.

— Trot, dragă, mi-a zis mătuşa când a văzut că voiam să-i pregătesc băutura pe care obişnuia s-o ia în fiecare seară. Nu!

— Chiar nimic, mătuşico?

— Fără vin, dragul meu. Cu bere!

— Dar avem vin, mătuşico. Şi niciodată nu ţi-am preparat băutura asta fără vin.

— Păstrează-l pentru cazuri de boală, mi-a zis. Nu se cade să-l risipim. Trot, să-mi pui bere. Jumătate de cană.

Mister Dick era cât pe-aci să leşine. Dar cum mătuşa vorbea foarte categoric, m-am dus să cumpăr bere.

Întrucât se făcuse târziu, Peggotty şi mister Dick au plecat şi ei, ca să facem împreună drumul până la băcănie.

M-am despărţit de bietul om la colţul străzii şi l-am urmărit cu privirea cum se depărta cu zmeul acela mare în spinare, ca o adevărată întruchipare a mizeriei umane.

Când m-am înapoiat, am găsit-o pe mătuşa măsurând în lung şi în lat odaia şi încreţind cu degetele marginile scufiei ei de noapte. Am încălzit berea şi i-am pregătit pâinea prăjită după vechile principii infailibile. Când totul a fost gata, mătuşa era şi ea gata, cu scufia ei de noapte şi cu poala rochiei trasă pe genunchi.

— Dragul meu, mi-a zis mătuşa după ce a sorbit o linguriţă, e mult mai bună aşa decât cu vin. Nu-i atât de vătămătoare.

Presupun că mi-a citit neîncrederea pe faţă, căci a adăugat:

— Ei, ei, băieţaş… Dacă n-o s-avem alte necazuri decât asta cu berea, atunci o să ne meargă bine.

— Şi eu, mătuşico, aş fi de aceeaşi părere, i-am zis.

— Şi atunci, de ce, mă rog, nu eşti de aceeaşi părere? m-a întrebat mătuşa.

— Fiindcă suntem firi foarte deosebite, i-am răspuns.

— Prostii şi mofturi, Trot! mi-a zis mătuşa.

Şi cu o plăcere calmă, care nu era deloc simulată, şi-a băut mai departe berea fierbinte, cu linguriţa, muind în ea bucăţele de pâine prăjită.

— Trot, mi-a zis, de obicei, nu-mi prea plac oamenii străini, dar Barkis asta a ta să ştii că-mi place!

— Să te aud spunând acest lucru îmi face mai multă plăcere decât mi-ar face o sută de lire! i-am răspuns.

— Ciudată mai e şi lumea! a urmat mătuşa, frecându-şi nasul. Nu pot pricepe cum de a putut să trăiască femeia asta cu un asemenea nume. Îţi vine mult mai uşor, cred, când la naştere primeşti numele de Jackson, sau alt nume de felul ăsta.

— Poate că e şi ea de aceeaşi părere; nu-i vina ei, i-am spus.

— Că nu-i vina ei, le cred, mi-a răspuns mătuşa, şovăind parcă să recunoască acest lucru, dar totuşi nu e mai puţin supărător. Oricum, azi o cheamă Barkis. Şi asta-i ceva. Barkis asta ţine foarte mult la tine, Trot.

— Ar fi în stare de orice ca s-o dovedească, am încuviinţat eu.

— De orice, într-adevăr! a întărit mătuşa. Adineauri m-a rugat şi m-a conjurat să primesc o parte din banii ei… cică are prea mulţi! Ce toantă!

Lacrimile de duioşie ale mătuşii picurau în berea fierbinte.

— E cea mai caraghioasă fiinţă din câte s-au văzut vreodată pe lume, a urmat mătuşa. Din clipa când am văzut-o cum se purta cu scumpa şi sărmana ta mamă, mi-am dat seama că e o caraghioasă fără pereche. Dar Barkis asta are şi părţi bune!

S-a prefăcut că râde, pentru a-şi duce mâna la ochi, şi după aceea a reînceput să mănânce pâine prăjită şi a reluat discuţia:

— Vai, vai, Dumnezeu să ne binecuvânteze… a suspinat mătuşa. Ştiu tot ce s-a întâmplat, Trot! Am stat de vorbă cu Barkis cât timp ai fost plecat împreună cu Dick. Ştiu tot. Nu pot pricepe unde vor să ajungă fetele astea nenorocite! Mă mir cum nu se dau cu capul de… de consola căminului, a încheiat mătuşa, uitându-se la căminul meu, care se vede că-i inspirase această idee.

— Săraca Emily! am zis.

— Lasă, n-o mai compătimi aşa, săraca, mi-a întors vorba mătuşa. N-avea decât să se gândească înainte de a pricinui atâta durere! Îmbrăţişează-mă, Trot. Îmi pare rău că atât de timpuriu ai avut parte de o asemenea încercare.

Când m-am aplecat înainte, mi-a pus paharul pe genunchi, ca să mă mai reţină, şi mi-a spus:

— Oh, Trot, Trot! Aşadar, îţi închipui că eşti îndrăgostit! Adevărat?

— Să-mi închipui, mătuşico?! am strigat, roşind până în vârful urechilor. Eu o iubesc din tot sufletul!

— Pe Dora! Vrei să spui, presupun, că mititica e fermecătoare, nu-i aşa?

— Scumpă mătuşică, e de neînchipuit ce fermecătoare e! i-am zis.

— Şi nu-i prostuţă? m-a întrebat mătuşa.

— Prostuţă, mătuşico?

Sunt încredinţat că niciodată nu-mi trecuse prin minte să mă pronunţ dacă era sau nu prostuţă. Fireşte, întrebarea m-a supărat; deşi, într-un fel, m-a impresionat, fiind cu totul nouă.

— Nu-i cam fluşturatică? m-a întrebat mătuşa.

— Fluşturatică, mătuşico?

N-am fost în stare decât să repet această ipoteză temerară, cu sentimentul cu care repetasem şi întrebarea dintâi.

— Bine, bine! mi-a zis mătuşa. Pun doar o întrebare. N-o defăimez. Ce pereche! Aşadar, credeţi că sunteţi sortiţi unul altuia, şi că de aci înainte o să trăiţi ca două drăguţe păpuşi de zahăr o viaţă care să fie un lanţ de petreceri, nu-i aşa, Trot?

Mi-a pus această întrebare cu atâta blândeţe, pe un ton pe jumătate glumeţ, jumătate trist, cu un aer atât de binevoitor, încât m-a mişcat.

— Ştiu că suntem tineri şi lipsiţi de experienţă, mătuşico, i-am răspuns, şi presupun că multe din câte spunem şi gândim sunt prostii. Dar sunt sigur că ne iubim cu adevărat. Nu ştiu ce m-aş face dacă aş admite gândul că Dora ar putea iubi vreodată pe un altul, sau c-ar putea înceta să mă mai iubească, sau gândul că eu aş putea vreodată să iubesc o alta, sau să încetez s-o iubesc pe ea… Cred c-aş înnebuni!

— Vai, Trot! a zis mătuşa zâmbind grav şi clătinând din cap. Orb, orb, orb!

Şi după o scurtă pauză, a urmat:

— Cunosc o persoană, Trot, care, cu toate că are o fire docilă, e însufleţită de o dragoste care îmi aminteşte de biata maică-ta. Ceea ce trebuie că caute persoana aceea, Trot, este seriozitatea, care să-i fie un reazem şi un îndemn. O adâncă, sinceră şi nestrămutată seriozitate.

— Dacă ai şti, mătuşă cât de serioasă e Dora! am exclamat eu.

— Vai, Trot! a repetat mătuşa. Orb, orb!

Şi fără a şti de ce, m-am simţit învăluit ca de un nor de simţământul nedesluşit c-am încercat o pierdere dureroasă sau că-mi lipseşte ceva.

— Totuşi, nu vreau, a adăugat mătuşa, să fac ca doua fiinţe tinere să-şi piardă iluziile sau să fie nefericite. Cu toate că nu-i vorba decât de o dragoste nestatornică între un băiat şi o fată, iar de cele mai multe ori – vezi, nu spun întotdeauna! – asemenea dragoste nu duce la nimic până la urmă, o vom trata cu toată seriozitatea, nădăjduind că se va sfârşi cu bine într-o bună zi. Vreme e berechet, ca lucrurile să se desfăşoare în orice fel.

Asta nu prea dădea curaj unui îndrăgostit exaltat; eram însă fericit că mă destăinuisem mătuşii, şi mi-am adus aminte că era foarte ostenită. Aşadar, i-am mulţumit călduros pentru această dovadă de afecţiune şi pentru toate celelalte mărturii de bunăvoinţă faţă de mine; şi după ce, foarte tandru, ne-am urat noapte bună, mătuşa şi-a luat scufia şi s-a retras în dormitorul meu.

Cât de nefericit am fost după ce m-am culcat! M-a frământat şi iar m-a frământat gândul că de acum înainte aveam să fiu un sărac în ochii lui mister Spenlow; că nu mai eram ceea ce credeam că sunt în clipa când îi cerusem Dorei să se mărite cu mine; că era o datorie de onoare să-i spun Dorei adevărul în privinţa stării mele materiale şi s-o dezleg, dacă va găsi de cuviinţă, de făgăduiala dată; că nu voi avea de unde trăi tot timpul lungii perioade de ucenicie, în care nu voi câştiga nici un ban; că se cădea să întreprind ceva ca s-o ajut pe mătuşa, şi nu întrevedeam nici o posibilitate; că voi ajunge să nu am nici un ban în buzunar, că voi ajunge să port haine ponosite, că nu voi mai fi în stare să-i duc Dorei nici un dar, că nu voi mai putea încăleca falnici armăsari suri şi că nu voi mai putea să mă prezint într-o lumină convenabilă! Deşi ştiam că toate acestea erau gânduri meschine şi egoiste, şi fiindcă îmi dădeam seama de acest lucru, ele constituiau o tortură pentru mine, dar o iubeam atât de mult pe Dora, încât nu izbuteam să mă descotorosesc de ele. Ştiam că s-ar fi cuvenit să mă gândesc mai puţin la mine şi mai mult la mătuşa; dar deocamdată egoismul meu nu putea fi despărţit de Dora, şi pentru nimic în lume n-aş fi fost în stare s-o las deoparte de dragul vreunui alt muritor. Cât de nefericit m-am simţit în noaptea aceea!

Cât priveşte somnul meu, am visat fel de fel de întruchipări ale sărăciei, dar pare-mi-se că am visat fără ca să fi adormit în prealabil. Ba se făcea că eram în zdrenţe, oferindu-i chibrituri Dorei, şase cutiuţe pentru o jumătate de penny; ba că mă aflam la birou, în halat de casă şi încălţat cu cizme, şi că mister Spenlow mă dojenea pentru că mă arătasem într-o ţinută atât de năstruşnică în faţa clienţilor; ba că mă aplecam să culeg cu lăcomie firimiturile biscuiţilor pe care Tiffey îi mânca totdeauna când orologiul catedralei Sfântul Paul bătea ceasurile 1; ba că mă străduiam zadarnic să obţin autorizaţia ca să mă cunun cu Dora, neavând nimic altceva de oferit decât una dintre mănuşile lui Uriah Heep, pe care toţi cei de la „Doctors' Commons” o refuzau; şi între timp, mai mult sau mai puţin conştient că mă aflam în odaia mea, mă legănam ca o corabie în primejdie pe o mare de cearceafuri.

Nici mătuşa nu s-a putut odihni, căci de mai multe ori am auzit-o plimbându-se de colo până colo. De vreo două sau trei ori în cursul nopţii a dat buzna în odaia mea, ca o stafie stârnită din adăpostul ei, înveşmântată într-un lung halat de flanelă, în care părea înaltă de şapte picioare, şi s-a apropiat de sofaua pe care eram culcat. Prima dată am sărit speriat, şi dânsa mi-a spus că, judecând după o lumină neobişnuită de pe cer, bănuia că Westminster Abbey70 a luat foc şi m-a întrebat dacă nu cumva s-ar putea aprinde şi casele de pe Buckingham Street de s-ar schimba vântul. După aceea m-am trezit că şedea lângă mine pe scaun şi murmura: „Bietul băiat!” Şi faptul că ea se gândea la mine cu atâta altruism, în vreme ce eu, egoist, mă gândeam numai la mine, m-a făcut să mă simt de douăzeci de ori mai nefericit.

Îmi venea greu să cred că o noapte care mie mi se părea atât de lungă ar putea fi scurtă pentru alţii. Asta m-a făcut să mă gândesc la o serbare imaginară, la care invitaţii dansau ceasuri de-a rândul, şi până la urmă acest gând s-a prefăcut şi el într-un vis, şi se făcea că aud orchestra cântând mereu una şi aceeaşi melodie şi că o văd pe Dora dansând unul şi acelaşi dans, fără a-mi acorda nici cea mai mică atenţie. Cel care toată noaptea cântase la harpă tocmai încerca zadarnic s-acopere harpa cu o scufie de dimensiuni obişnuite, când m-am trezit; sau, mai bine zis, când am renunţat să mai încerc să mai adorm şi în sfârşit am văzut soarele strălucind la fereastră.

Pe vremea aceea, la capătul uneia din uliţele ce se desprindeau din Strand, se aflau nişte vechi terme romane71 – s-ar putea să mai existe şi în ziua de azi – unde mă duceam deseori să mă arunc în apa rece. M-am îmbrăcat, fără zgomot, şi, lăsând-o pe Peggotty să aibă grijă de mătuşa, m-am dus să fac o baie, după care am pornit să fac o plimbare până la Hampstead. Nădăjduiam că acest tratament energic ar putea să-mi răcorească puţin mintea; şi cred că mi-a făcut bine, căci foarte curând am ajuns la concluzia că primul lucru ce trebuie făcut era să văd dacă nu s-ar putea desface angajamentul meu şi recupera banii plătiţi. Am îmbucat ceva la Hampstead Heath şi, preocupat de această primă încercare de a face faţă noii noastre situaţii, m-am întors pe jos la „Doctors' Commons” de-a lungul străzilor proaspăt stropite, îmbătat de mireasma plăcută a florilor de vară din grădini sau din coşurile pe care precupeţii le duceau la oraş, purtându-le pe cap.

Cu toate acestea, am ajuns la birou atât de devreme, încât a trebuit să mă învârtesc vreo jumătate de ceas în jurul lui „Doctors' Commons” până ce Tiffey, care totdeauna venea cel dintâi, şi-a făcut apariţia cu cheile.

M-am aşezat în colţul meu întunecos şi am stat şi am privit coşurile caselor de peste drum în bătaia soarelui şi m-am gândit la Dora, până ce a venit mister Spenlow, gătit şi buclat.

— Ce mai faci, Copperfield? m-a întrebat. Ce dimineaţă minunată!

— Foarte frumoasă, sir, i-am răspuns. Aş putea să vă vorbesc înainte să plecaţi la tribunal?

— Cum să nu! mi-a zis. Pofteşte la mine în birou.

L-am urmat în biroul lui, unde a început să-şi pună roba, privindu-se într-o oglinjoară ce o ţinea atârnată într-un dulap pe partea dinăuntru a uşii.

— Îmi pare rău că trebuie să vă spun, am început, dar am primit veşti proaste de la mătuşa.

— Ei taci! Doamne-Dumnezeule! Sper că n-a paralizat!

— Nu-s în privinţa sănătăţii ei, sir. A suferit grele pierderi băneşti. Nu i-a mai rămas aproape nimic.

— Sunt con-ster-nat, Copperfield! a exclamat mister Spenlow.

Am clătinat din cap.

— Da, sir, i-am zis, starea ei materială s-a schimbat într-atât, încât aş fi vrut să vă întreb dacă n-ar fi cu putinţă – renunţând, fireşte, la o parte din suma plătită, am adăugat spontan, văzând expresia absentă ce i se ivise pe faţă – să desfacem angajamentul meu pentru practică.

Nimeni nu-şi poate închipui cât de greu mi-a venit să fac această propunere. Era ca şi cum aş fi cerut, ca o favoare, să fiu pe veci surghiunit de lângă Dora.

— Să desfacem angajamentul, Copperfield? Să-l desfacem?

I-am explicat, cu destulă fermitate, că nemaiavând de unde căpăta mijloace de trai, nu-mi rămânea decât să-mi câştig singur existenţa. De viitor i-am zis că nu-mi era teamă, şi am subliniat acest lucru, vrând să-i dau a înţelege că mai devreme sau mai târziu tot voi putea deveni ginerele său, dar deocamdată nu avem alte resurse decât cele proprii.

— Sunt foarte mâhnit de toate astea, Copperfield, mi-a zis mister Spenlow. Cât se poate de mâhnit. Nu obişnuim să desfacem angajamentele pentru asemenea motive. Nu intră în tradiţiile profesiunii noastre. Şi un asemenea precedent n-ar fi deloc avantajos. Dimpotrivă. Totuşi…

— Sunteţi foarte bun, sir… am bolborosit eu, anticipând o concesie.

— Câtuşi de puţin. Nu e cazul, mi-a zis mister Spenlow. Totuşi, cum îţi spuneam, dacă n-aş fi încătuşat… dacă n-aş avea un asociat, ştii, pe mister Jorkins…

Într-o clipă, speranţele mele s-au spulberat, dar am mai făcut încă un efort.

— Credeţi, sir, i-am zis, dac-aş vorbi cu mister Jorkins…

Mister Spenlow a clătinat din cap, ca să mă descurajeze.

— Ferească Dumnezeu, n-aş vrea să nedreptăţesc pe nimeni, Copperfield, mi-a răspuns, cu atât mai puţin pe mister Jorkins! Dar îmi cunosc asociatul, Copperfield. Mister Jorkins nu e omul să accepte o propunere atât de neobişnuită. Pe mister Jorkins e foarte greu să-l scoţi din făgaşul lui. Doar îl cunoşti şi dumneata!

Nu ştiam despre el nimic altceva în afară de faptul că la început fusese unicul proprietar al firmei şi că acum trăia singur într-o casă lângă Montagu Square, care de mult nu mai fusese spoită; că venea la birou foarte târziu şi pleca foarte devreme; după cât ştiam, nu i se cerea părerea niciodată în nici o privinţă; că avea o cămăruţă întunecoasă la catul de sus, unde nu se discuta nici un proces, şi că pe masa lui se afla o hârtie sugativă veche, îngălbenită, care niciodată nu fusese murdărită cu cerneală şi despre care se spunea c-ar avea douăzeci de ani.

— Aţi avea ceva împotrivă dacă i-aş vorbi, sir? am întrebat.

— Nicidecum, mi-a răspuns mister Spenlow. Dar îl cunosc bine pe mister Jorkins, Copperfield. Aş vrea să mă înşel, căci aş fi încântat să-ţi pot fi de folos în toate privinţele. N-am nimic împotrivă să-i vorbeşti lui mister Jorkins, dacă socoteşti că merită să încerci.

După ce, cu o caldă strângere de mână, mi-a dat învoirea lui, am stat visând la Dora şi urmărind cum de pe coşurile casei de peste drum razele de soare au coborât încetişor în josul zidurilor şi am aşteptat până a sosit mister Jorkins. M-am dus apoi sus la mister Jorkins, care, fireşte, a fost foarte surprins când m-a văzut că vin la el.

— Poftiţi, mister Copperfield, mi-a spus. Poftiţi!

Am intrat şi m-am aşezat; şi i-am expus lui mister Jorkins situaţia cam în acelaşi fel cum i-o înfăţişasem lui mister Spenlow. Mister Jorkins nu era nici pe departe un om nesuferit, cum te-ai fi putut aştepta, ci un bărbat da vreo 60 de ani, înalt, blând, cu faţa rasă, care priza atât de mult tabac, încât la „Doctors' Commons” mergea vorba că s-ar hrăni doar cu tutun, nemaiavând loc pentru alte alimente.

— I-aţi expus situaţia şi lui mister Spenlow, nu-i aşa? m-a întrebat mister Jorkins după ce m-a ascultat foarte neliniştit până la capăt.

I-am răspuns că da şi l-am informat că mister Spenlow mă îndrumase la el.

— A spus că aş putea să nu fiu de acord? m-a iscodit mister Jorkins.

Am fost silit să mărturisesc că mister Spenlow socotea posibil acest lucru.

— Îmi pare rău, mister Copperfield, dar nu vă pot ajuta cu nimic, mi-a zis mister Jorkins, indispus. De fapt… dar am o întâlnire la bancă, aşa că vă rog să mă iertaţi.

După care s-a sculat grăbit de pe scaun, şi tocmai era gata să plece, când mi-am luat inima în dinţi şi i-am spus că, pare-mi-se, nu aveam nici o şansă.

— Niciuna! mi-a zis mister Jorkins, oprindu-se în uşă şi clătinând din cap. Nu, niciuna! Ştiţi, eu, unul, nu sunt de acord, a adăugat foarte repede şi a dat să iasă. Şi uitându-se încă o dată înapoi din uşă, mi-a mai zis: Trebuie să înţelegeţi, mister Copperfield, că dacă mister Spenlow nu este de acord…

— Personal, însă, n-are nimic împotrivă, sir, am precizat eu.

— Personal! a repetat mister Jorkins, pierzându-şi răbdarea. Vă asigur că are ceva împotrivă, mister Copperfield. E inutil! Ceea ce doriţi dumneavoastră nu se poate. Am… am o întâlnire la bancă.

Şi rostind aceste cuvinte, a luat-o la fugă, iar după ştiinţa mea, trei zile n-a mai călcat pe la „Doctors' Commons”.

Fiind hotărât să fac tot ce-mi sta în putinţă, am aşteptat până s-a întors mister Spenlow şi i-am relatat cele întâmplate, dându-i a înţelege că mai trăgeam nădejde că dânsul, dacă ar binevoi să încerce, ar putea să îmblânzească el sufletul de piatră al lui mister Jorkins.

— Copperfield, mi-a răspuns mister Spenlow cu un surâs binevoitor, îl cunosc pe mister Jorkins, asociatul meu, de mai multă vreme decât dumneata. Departe de mine gândul să-l învinuiesc pe mister Jorkins de viclenie sau prefăcătorie. Dar mister Jorkins are un fel anume de a refuza, care adesea poate să înşele. Nu, Copperfield! a încheiat el clătinând din cap. Crede-mă, mister Jorkins nu poate fi clintit din hotărârea sa!

Am rămas cu totul nedumerit, nemaiştiind care din doi se împotrivea de fapt, mister Spenlow sau mister Jorkins; mi-am dat seama destul de limpede, însă, că dintre membrii firmei careva avea inima împietrită şi că nici vorbă nu putea fi să recapăt cele o mie de lire sterline ale mătuşii. Am părăsit biroul cuprins de o disperare de care nu-mi pot aminti fără amărăciune, căci îmi dau seama că izvora dintr-un sentiment egoist (deşi avea strânsă legătură cu Dora), şi m-am îndreptat spre casă.

Tocmai căutam să mă deprind în gând cu perspectivele cele mai sumbre şi să trec în revistă măsurile cele mai drastice pe care vom fi nevoiţi să le luăm în viitor, când deodată o birjă ce venea din urmă s-a oprit drept în faţa mea şi m-a făcut să ridic privirea. Prin portieră s-a întins spre mine o mână albă şi mi-a surâs un chip pe care niciodată – din clipa când pe scara cea veche de stejar cu balustrada lată s-a întors către mine întâia oară şi i-am asemuit frumuseţea delicată cu aceea a vitraliilor din biserici – niciodată nu l-am văzut fără a încerca un sentiment de înseninare şi bucurie.

— Agnes! am strigat încântat. O, draga mea Agnes, ce plăcere să te întâlnesc!

— Zău, chiar aşa? m-a întâmpinat cu vocea-i caldă, prietenoasă.

— Am mare nevoie să-ţi vorbesc! i-am răspuns. Numai că te-am văzut, şi, iată, mă simt uşurat! Dac-aş fi avut o baghetă magică, cea dintâi pe care aş fi chemat-o tu ai fi fost!

— Cum adică? s-a mirat Agnes.

— Iartă-mă! Poate că mai întâi aş fi chemat-o pe Dora, am mărturisit, roşind.

— Desigur, cred şi au că pe Dora mai întâi, a încuviinţat Agnes râzând.

— Dar după dânsa, pe tine te-aş fi chemat! i-am spus. Încotro?

Se ducea la mine acasă, să-i facă o vizită mătuşii.

Fiind vreme foarte frumoasă, Agnes a coborât cu plăcere din birja care mirosea (cât durase conversaţia vârâsem capul înăuntru de mai multe ori) cum miroase gunoiul în răsadniţă. Am plătit birjarul, Agnes m-a luat la braţ şi am pornit împreună. În ochii mei dânsa era ca o întruchipare a Nădejdii. Având-o pe Agnes lângă mine, într-o clipită m-am simţit alt om!

Mătuşa îi trimisese unul din acele ciudate şi lapidare răvaşe, puţin mai lungi decât o bancnotă, la care se mărgineau de obicei tentativele ei în genul epistolar. Îi arăta în acest răvaş că ajunsese la sapă de lemn şi că părăsise pentru totdeauna Doverul, dar că era împăcată cu soarta şi se simţea atât de bine, încât nimeni n-avea de ce să fie îngrijorat din pricina ei. Agnes venise la Londra s-o vadă pe mătuşa, căci de mulţi ani le lega o simpatie reciprocă; o simpatie care data de pe vremea când am fost primit în gazdă la mister Wickfield. Mi-a zis că nu venise singură, ci împreună cu tatăl ei şi cu Uriah Heep.

— Sunt asociaţi acum? am întrebat-o eu. Fir-ar afurisit să fie!

— Da, mi-a răspuns Agnes. Au ceva treburi pe aici, şi am folosit prilejul ca să vin şi eu. Să nu îţi închipui, Trotwood, c-aş fi venit numai din prietenie şi cu totul dezinteresat, căci – deşi se prea poate să fiu cumplit de nedreaptă – nu-mi place să-l las pe tata singur cu el.

— Spune-mi, Agnes, continuă să exercite aceeaşi înrâurire asupra lui mister Wickfield?

Agnes a clătinat din cap.

— S-au petrecut atâtea schimbări acasă, încât abia ai mai recunoaşte vechiul nostru cămin. Ştii că locuiesc la noi?

— Cine? am întrebat-o.

— Mister Heep şi maică-sa. El ocupă odaia ta, mi-a răspuns Agnes privindu-mă în faţă.

— Tare-aş vrea să fiu stăpânul visurilor lui! i-am zis. Că n-ar mai rămâne el multă vreme acolo!

— Eu, mi-am păstrat odăiţa unde-mi făceam lecţiile, a urmat Agnes. Cum trece vremea! Îţi mai aduci aminte? Odăiţa aceea cu lambriuri, care dă în salonaş.

— Dacă-mi mai aduc aminte, Agnes? Oare nu în uşa ei te-ai ivit când te-am văzut întâia oară, cu punguţa pentru chei atârnată la şold?

— A rămas neschimbată, mi-a răspuns Agnes zâmbind. Mă bucur că-i porţi o amintire atât de plăcută. Ce fericiţi eram…

— Într-adevăr, eram fericiţi.

— Mi-am păstrat odăiţa aceea; dar, ştii, uneori nu pot să scap de missis Heep. Mă simt obligată să-i ţin de urât, a urmat Agnes liniştită, când, de fapt, aş prefera să rămân singură. Dar n-am de ce să mă plâng de ea. Că uneori mă oboseşte cu laudele ce i le aduce fiului ei, e de înţeles din partea unei mame. E un fiu foarte bun…

M-am uitat la Agnes când a rostit aceste cuvinte, dar n-am desluşit pe faţa ei nici un semn că ar bănui gândurile lui Uriah. Ochii ei blânzi şi gravi, care s-au încrucişat cu ai mei, m-au privit cu aceeaşi sinceritate cuceritoare, şi n-am observat nici o schimbare pe chipul ei gingaş.

— Principala neplăcere pricinuită de prezenţa lor în casă e că nu mai pot fi atât de aproape de tata cum aş dori – căci Uriah Heep mereu se vâră între noi – şi nu pot să veghez asupra lui – sper că nu-i o îndrăzneală prea mare să mă exprim astfel – aşa cum aş vrea. Dar chiar de s-ar pune la cale vreo înşelăciune sau vreo trădare împotriva lui, nădăjduiesc că dragostea sinceră şi devotamentul vor izbândi până la urmă. Nădăjduiesc că dragostea sinceră şi devotamentul se vor dovedi mai tari decât răutatea şi nenorocirile.

Dar acel surâs luminos, pe care niciodată nu-l văzusem înflorind pe vreun alt chip, s-a risipit chiar în clipa când reflectam cât de binefăcător era şi cum eram de deprins cu el altădată, şi cu o expresie brusc schimbată, căci tocmai ne apropiam de casă, dânsa m-a întrebat dacă ştiam în ce împrejurări îşi pierduse mătuşa mea averea. Când i-am răspuns că nu ştiam, fiindcă mătuşa nu-mi povestise încă nimic, Agnes a căzut pe gânduri, şi mi s-a părut că mâna ei, care-mi ţinea braţul, tremura.

Am găsit-o pe mătuşa singură acasă, dar foarte agitată. Avusese un diferend cu missis Crupp în privinţa unei chestiuni de principiu (dacă este sau nu indicat ca o reprezentantă a sexului slab să locuiască în apartamentul meu), şi mătuşa privind cu indiferenţă spasmele de care se plângea missis Crupp, retezase firul controversei, spunându-i că mirosea de parcă ar fi băut din coniacul meu, şi o poftise să iasă afară. Missis Crupp socotise că amândouă aceste afirmaţii erau calomnioase şi exprimase intenţia s-o cheme să dea socoteală în faţa unui „Judy”72 britanic, înţelegând pesemne prin asta bastionul libertăţilor noastre naţionale.

Întrucât avusese timp să se răcorească, de când Peggotty plecase cu mister Dick să-i arate ceremonia de la „Horse Guards”73, şi fiind foarte bucuroasă s-o vadă pe Agnes, mătuşa, care, departe de a regreta incidentul, se fălea cu el, ne-a primit cu voioşie. Când Agnes şi-a pus boneta pe masă şi s-a aşezat lângă mătuşa, i-am întâlnit privirea blândă şi i-am văzut fruntea luminată, şi fără să vreau m-am gândit că locul ei firesc era printre noi. Deşi Agnes era tânără şi lipsită de experienţă, cu câtă încredere i se destăinuia mătuşa; ce tărie îi dădeau, într-adevăr, dragostea sinceră şi devotamentul!

Am început să vorbim despre pierderile suferite de mătuşa şi le-am povestit demersurile pe care le făcusem în cursul dimineţii.

— Deşi ai avut intenţii bune, rău ai făcut, Trot, mi-a zis mătuşa. Eşti un băiat – acuma cred că s-ar cuveni să spun un tânăr – inimos, şi sunt mândră de tine, dragul meu. Nimic de zis. Acuma, însă, Trot şi Agnes, haideţi să privim în faţă situaţia lui Betsey Trotwood şi să vedem cum se prezintă.

Am băgat de seamă că Agnes a pălit în timp ce se uita cu luare-aminte la mătuşa. Iar mătuşa, mângâindu-şi pisica, o privea cu luare-aminte pe Agnes.

— Betsey Trotwood, a început mătuşa, care niciodată până atunci nu pomenise de treburile ei băneşti – nu e vorba de sora ta, dragă Trot, ci de mine – Betsey Trotwood avea oarecare avere. Cât de mare, n-are importanţă; destul ca să poată trăi. Mai mult chiar, căci mai pusese ceva deoparte şi o mai rotunjise puţin. Un timp, Betsey şi-a investit banii în rente, şi apoi, după sfatul omului ei de încredere, i-a plasat pe ipotecă. Totul a mers foarte bine, şi banii aduceau o dobândă frumoasă, până ce lui Betsey i-au fost restituite sumele date cu împrumut. Vorbesc de Betsey ca şi cum ar fi vorba de o corabie de război. Foarte bine! Atunci Betsey s-a văzut nevoită să caute un alt plasament. Şi crezându-se mai deşteaptă decât omul ei de încredere, care acuma nu mai era atât de iscusit ca odinioară – e vorba de tatăl tău, Agnes – s-a apucat să-şi plaseze singură banii. Şi aşa, vorba ceea, şi-a dus porcii la alt iarmaroc, care s-a dovedit destul de prost. Mai întâi a pierdut ceva bani în întreprinderile miniere, apoi în nişte întreprinderi pescăreşti, care voiau să scoată la suprafaţă comori sau alte năzbâtii de-ale lui alde Tom Tidler74, ne-a explicat mătuşa, frecându-şi nasul, iar după aceea a mai pierdut un rând la întreprinderile miniere, şi în cele din urmă, ca să dreagă lucrurile, a pierdut în sectorul bancar. Nu ştiu ce curs au avut acţiunile băncii câtva timp, a urmat mătuşa; cred că s-au menţinut la valoarea nominală; dar banca se afla la celălalt capăt al pământului, şi după câte ştiu, s-a prăbuşit, s-a dus dracului şi n-o să mai poată plăti nimic; iar toţi banii lui Betsey erau investiţi în banca aceea, aşa că s-a zis cu ei. Şi cu plânsul nu se-nvie morţii.

Mătuşa şi-a încheiat această filosofică dare de seamă aţintindu-şi cu un aer triumfător ochii asupra lui Agnes, căreia i-au revenit treptat culorile în obraji.

— Asta-i toată povestea, miss Trotwood? a întrebat Agnes.

— Sper că-i destul, fetiţo, i-a zis mătuşa. Dacă ar mai fi fost şi alţi bani de pierdut, m-aş încumeta să spun că s-ar fi lungit povestea. Fără îndoială că Betsey i-ar fi aruncat şi pe aceştia după ceilalţi, adăugând astfel încă un capitol. Dar n-au mai fost bani, aşa că povestea s-a încheiat.

La început Agnes ascultase cu sufletul la gură. Acum tot mai pălea şi se roşea la faţă, dar răsufla mai uşor. Mi se părea că ştiam din ce pricină. Credeam că se temuse că nefericitul ei tată ar fi purtat vreo vină pentru cele întâmplate. Mătuşa i-a luat mâna şi a râs.

— Asta-i toată povestea? a repetat mătuşa. Fireşte, asta-i toată povestea, cu excepţia sfârşitului: „După aceea a trăit fericită în vecii vecilor”. Cine ştie, poate că într-a bună zi voi putea spune aceste cuvinte şi despre Betsey. Şi acum, Agnes, eşti o fată înţeleaptă. Şi tu, Trot, în anumite privinţe, ai o minte ageră, deşi nu totdeauna îţi pot aduce laude. Şi rostind aceste cuvinte, mătuşa a clătinat din cap către mine cu obişnuita-i energie. Ce-i de făcut? Avem căsuţa, care poate aduce, una peste alta, vreo şaptezeci de lire pe an. Cred că pe această sumă putem conta. Foarte bine! Asta-i tot ce avem, a zis mătuşa, care, ca şi unii cai, avea năravul de a se opri pe neaşteptate, tocmai atunci când ai fi zis că se pornise pe vorbă lungă.

După o scurtă pauză, mătuşa a adăugat:

— Şi apoi mai e şi Dick. Are o sută de lire venit pe an, dar banii aceştia, fireşte, trebuie să fie folosiţi pentru acoperirea nevoilor sale. Deşi ştiu că nimeni, în afară de mine, nu-l preţuieşte, mai degrabă l-aş îndepărta decât să mă ating de banii lui. Cum ne-am putea descurca, eu şi Trot, cu ce ne-a rămas? Ce părere ai, Agnes?

— Părerea mea, mătuşico, m-am amestecat eu în vorbă, este că trebuie să întreprind ceva.

— N-ai cumva de gând să te înrolezi în armată? m-a întrebat mătuşa speriată. Sau în marină? Să nu aud de aşa ceva! Trebuie să ajungi proctor! În familia noastră, sir, nu admitem oameni care umblă să-şi piardă viaţa!

Tocmai voiam să-i explic mătuşii că n-aveam de gând să introduc asemenea procedee în familie, când Agnes a întrebat dacă apartamentul meu era închiriat pe termen mai îndelungat.

— Ai atins problema principală, draga mea, i-a răspuns mătuşa. Afară de cazul când am izbuti să-l subînchiriem, ceea ce nu cred, nu ne vom putea descotorosi de el cel puţin încă şase luni. Ultimul locatar a murit aici. Şi, fără îndoială, cinci din şase chiriaşi ar păţi la fel din pricina femeii cu jacheta de nanchin şi cu fusta de flanelă. Mai am ceva bani peşin şi sunt de aceeaşi părere cu tine că trebuie să locuim aici până la expirarea contractului şi să-i găsim lui mister Dick o odaie prin apropiere.

Am socotit de datoria mea să atrag atenţia cât de neplăcut îi va fi mătuşii să ducă un permanent război de guerilă cu missis Crupp; dar dânsa a înlăturat pe loc această obiecţie, declarând că era gata ca la primul act de vrăjmăşie să-i dea o lecţie pe care missis Crupp s-o ţină minte tot restul vieţii.

— Mă gândeam, Trotwood, a zis Agnes şovăind, că dacă ai avea timp…

— Timp am destul, Agnes. De la patru sau cinci după-amiază sunt liber totdeauna, iar dimineaţa, devreme, de asemenea. Într-un fel sau altul am timp berechet, i-am zis, simţind că roşesc amintindu-mi de ceasurile irosite colindând prin oraş, fie bătând drumul până la Norwood Road.

— Sunt convinsă că n-ai avea nimic împotrivă să îndeplineşti funcţia de secretar, mi-a spus Agnes, apropiindu-se şi vorbindu-mi cu glas scăzut, dar cu atâta simpatie şi solicitudine, încât parcă o mai aud şi acum.

— Cum aş putea să am ceva împotrivă, scumpa mea Agnes?

— Doctorul Strong, a urmat Agnes, şi-a înfăptuit hotărârea de a se retrage şi s-a mutat la Londra; ştiu că l-a rugat pe tata să-i recomande un secretar. Nu crezi că ar prefera să aibă pe lângă el pe fostul lui elev favorit decât pe oricine altul?

— Agnes dragă! am exclamat. Ce m-aş face fără tine? Eşti întotdeauna geniul meu bun! Ţi-am mai spus-o. Şi mereu te văd în aceeaşi lumină.

Cu râsul ei drăgălaş, Agnes mi-a răspuns că un singur geniu bun (făcea aluzie la Dora) era de ajuns, şi apoi mi-a amintit că doctorul obişnuia să lucreze devreme dimineaţa şi pe seară, astfel încât orele mele libere s-ar potrivi foarte bine cu nevoile lui. Nu ştiam de ce să mă bucur mai mult: de perspectiva de a-mi câştiga singur existenţa, sau de nădejdea de a lucra cu vechiul meu profesor? Pe scurt, urmând sfatul lui Agnes, m-am aşezat şi am întocmit o scrisoare către doctorul Strong, arătându-i că doream să mă angajez ca secretar şi cerându-i să mă primească în dimineaţa zilei următoare la ceasurile 10. I-am adresat scrisoarea la Highgate – căci acolo locuia, în acest cartier de care se legau atâtea amintiri – şi fără a pierde o clipă, m-am dus singur să pun scrisoarea la poştă.

Agnes, oriunde se afla, lăsa amprenta unei prezenţe plăcute, liniştitoare. Când m-am întors, am găsit colivia cu păsărelele mătuşii atârnată întocmai cum atârnase vreme îndelungată la fereastra salonaşului de la Dover; iar jilţul meu, care era mult mai puţin comod decât cel al mătuşii, se afla la locul potrivit, în faţa ferestrei deschise; şi până şi ecranul verde, pe care mătuşa îl adusese cu ea, era fixat cu şuruburi în pervazul ferestrei. Ştiam cine îngrijise de toate aceste lucruri, care parcă se făcuseră de la sine; şi aş fi ghicit într-o clipită cine-mi rânduise cărţile răvăşite, ca pe vremea când mergeam la şcoală, chiar dac-aş fi presupus că Agnes s-ar fi aflat la multe mile depărtare şi dacă n-aş fi văzut-o cum le aranja de zor şi cum zâmbea constatând dezordinea în care se aflau.

Mătuşa avea cuvinte de laudă pentru Tamisa (care, deşi nu se putea asemui cu marea din faţa căsuţei de la Dover, era într-adevăr foarte frumoasă, cu apele ei strălucind în bătaia soarelui), dar nu se putea împăca deloc cu fumul Londrei, care, precum spunea ea, „presăra totul”. În vederea apărării împotriva acestei „năpaste”, se desfăşura în fiecare ungher al locuinţei mele o adevărată revoluţie, în care Peggotty juca un rol de seamă; şi tocmai mă uitam în jur, reflectând cât de puţină treabă făcea Peggotty cu multă zarvă, şi cât de multă făcea Agnes pe tăcute, când deodată am auzit o ciocănitură.

— Cred că trebuie să fie tata, a zis Agnes pălind. Mi-a făgăduit că va veni.

Am deschis uşa, dând drumul înăuntru nu numai lui mister Wickfield, ci şi lui Uriah Heep. Nu-l văzusem pe mister Wickfield de mai multă vreme. După câte auzisem de la Agnes, mă aşteptam să-l găsesc tare schimbat, dar am fost de-a dreptul cutremurat de comportarea lui.

Nu pentru că, deşi îmbrăcat cu aceeaşi grijă ca şi odinioară, arăta cu mulţi ani mai bătrân; sau pentru că faţa-i era roşie, congestionată; sau pentru că ochii îi erau umflaţi şi injectaţi; sau pentru că mâinile-i tremurau nervos, dintr-o pricină ce-mi era binecunoscută şi pe care ani de-a rândul o urmărisem cum îl destrăma. Nu pentru că ar fi pierdut înfăţişarea chipeşă sau ţinuta lui demnă de gentleman – aceasta şi-o mai păstra – ci, de fapt, ce m-a izbit cel mai mult a fost împrejurarea că deşi semnele superiorităţii sale înnăscute erau încă vădite, se pleca în faţa acelei respingătoare întruchipări a josniciei care era Uriah Heep. Răsturnarea situaţiei fireşti a acestor două făpturi, Uriah jucând rolul dominant, iar mister Wickfield acela al subordonatului, era pentru mine un spectacol prea dureros pentru a-l exprima în cuvinte. Nici dacă aş fi văzut o maimuţă poruncind unui om, cred că nu mi s-ar fi părut un spectacol mai înjositor.

Părea să-şi dea prea bine seama de această anomalie. Când a intrat, s-a oprit cu privirea plecată, ca şi cum ar fi simţit-o. Dar asta n-a ţinut decât o clipă, căci Agnes i-a spus cu blândeţe:

— Iat-o pe miss Trotwood, tată, şi iată-l şi pe Trotwood, pe care de mult nu l-ai mai văzut.

După aceea s-a apropiat şi, cam stingherit, a dat mâna cu mătuşa, iar mie mi-a strâns mâna cu mai multă, căldură. În amintita pauză de o clipă am văzut chipul lui Uriah contractându-se într-un surâs sinistru. Cred că l-a văzut şi Agnes, căci am băgat de seamă că s-a dat înapoi.

Dacă mătuşa a văzut sau nu ceva din această scenă, cred că nici fizionomiştii cei mai savanţi n-ar fi putut stabili fără concursul ei. În orice caz, părerea şi convingerea mea e că nimeni pe lume nu-i în stare să-şi facă o mască mai de nepătruns ca mătuşa, când vrea acest lucru. Şi în această împrejurare, chipul ei mut şi inexpresiv ca un zid nu trăda nimic; până ce, în cele din urmă, a curmat tăcerea cu obişnuita-i bruscheţe:

— Ei, Wickfield! i-a zis mătuşa, şi atunci pentru prima oară dânsul şi-a ridicat privirea asupra ei. Tocmai îi povesteam fiicei dumitale cât de bine mi-am plasat singură banii, nemaiavând încredere în dumneata, pentru că mi s-a părut că în privinţa afacerilor ai idei cam ruginite. M-am sfătuit cu ea şi, ţinând seama de împrejurări, cred c-am ajuns la rezultate foarte bune. După părerea mea, Agnes are mai multă minte decât toată firma.

— Dacă mi-e îngăduit să-mi exprim şi eu neînsemnata mea părere, a zis Uriah Heep, contorsionându-se, sunt întru totul de acord cu miss Betsey Trotwood şi aş fi foarte încântat s-o luăm pe miss Agnes părtaşă în firmă.

— Aţi ajuns părtaş în firmă, i-a întors mătuşa, şi cred că asta ar trebui să vă fie de ajuns. Şi altfel ce mai faceţi, sir?

La această întrebare, pusă cât se poate de tăios, mister Heep, strângând fâstâcit servieta albastră pe care o purta, i-a mulţumit şi i-a răspuns mătuşii că o ducea foarte bine şi că nădăjduia că şi mătuşa o ducea la fel.

— Şi dumneavoastră, master… vreau să spun, mister Copperfield, a urmat Uriah, nădăjduiesc că vă simţiţi bine. Mă bucur să vă văd, mister Copperfield, chiar în aceste împrejurări.

Cred şi eu că se bucura; părea chiar foarte încântat de cele întâmplate.

— Împrejurările de faţă, mister Copperfield, nu se potrivesc, desigur, celor pe care vi le doresc prietenii dumneavoastră, dar omul face banii, nu banii pe om, ci… nu-s în stare, cu neînsemnatele mele puteri, să mă exprim. Şi făcându-mi mieros o plecăciune, Uriah a încheiat: În orice caz, nu banii sunt totul!

Rostind aceste cuvinte, mi-a strâns mâna, dar nu ca de obicei, ci a rămas la o anumită depărtare, de parcă s-ar fi temut să se apropie, şi mi-a tras-o în sus şi în jos, cum se manevrează mânerul unei pompe.

— Şi pe noi cum ne găsiţi, master Copperfield… iertaţi-mă, n-ar fi trebuit să vă spun, mister? m-a întrebat mieros Uriah. Nu găsiţi că mister Wickfield arată înfloritor? În firma noastră anii nu prea lasă urme, master Copperfield, afară doar că-i ridică pe cei umili şi neînsemnaţi, şi anume pe maică-mea şi pe mine… şi că-i înfrumuseţează, a adăugat el după aceea, pe cei frumoşi, şi anume pe miss Agnes.

După acest compliment, s-a contorsionat în chip atât de respingător, încât mătuşa, care-l urmărise cu luare-aminte, şi-a pierdut răbdarea.

— Dracu să-l ia p-ăsta! a exclamat mătuşa. Ce l-a apucat? Doar nu sunteţi galvanizat, sir!

— Vă rog să mă iertaţi, miss Trotwood, îmi dau seama că sunteţi prost dispusă.

— Lăsaţi-mă în pace, sir! l-a repezit mătuşa, departe de a se potoli. Cum vă permiteţi să faceţi o asemenea afirmaţie? Nu sunt deloc prost dispusă. Dacă sunteţi ţipar, sir, purtaţi-vă în consecinţă. Dar dacă sunteţi om, stăpâniţi-vă membrele, sir! Doamne-Dumnezeule! a exclamat mătuşa în culmea indignării. N-am nici un chef să mă scoată din sărite cu mişcări d-astea şerpuite şi în tirbuşon!

Pe mister Heep această izbucnire l-a cam uluit, cum ar fi uluit pe oricine în locul lui; cu atât mai mult cu cât după aceea mătuşa s-a mişcat indignată în jilţul ei şi a început să dea din cap, ca şi cum ar fi vrut să sară la el sau să-l muşte. Totuşi, cu glasul scăzut, Uriah mi-a spus:

— Îmi dau foarte bine seama, master Copperfield, că miss Trotwood, deşi e o persoană cât se poate de distinsă, e cam iute din fire (cred c-am avut plăcerea s-o cunosc înaintea dumneavoastră, master Copperfield, pe vremea când nu eram decât un neînsemnat copist), şi e firesc, desigur, că împrejurările de faţă au făcut-o şi mai iute. E de mirare că n-au afectat-o mult mai rău. N-am venit aici decât ca să vă spun că, dacă în aceste împrejurări, am putea să vă fim cu ceva de folos, atât mama, cât şi eu, sau firma „Wickfield and Heep”, am fi fericiţi s-o facem. Pot cuteza să spun acest lucru? a întrebat Uriah, zâmbindu-i acru asociatului său.

— Uriah Heep e plin de iniţiativă, Trotwood, a intervenit mister Wickfield, vorbind stins şi oarecum în silă. Sunt de acord cu tot ce a spus. Ştii că ţin la tine mai demult. Şi afară de asta, sunt cu totul de acord cu ce a spus Uriah!

— Vai, ce fericire-i să te bucuri de atâta încredere! a exclamat Uriah, smucindu-şi piciorul, cu riscul de a se alege cu o nouă săpuneală din partea mătuşii. Nădăjduiesc, însă, master Copperfield, c-am să fiu în stare să-l uşurez întrucâtva de oboselile biroului!

— Uriah Heep mi-e de mare ajutor, a întărit mister Wickfield, cu glasul la fel de stins. E o mare uşurare, Trotwood, să ai un asemenea asociat.

De bună seamă că vulpoiul cel roşcat îl instruise să spună toate acestea ca să mi se înfăţişeze în ipostaza pe care o anticipase în noaptea când mi-a otrăvit somnul. Pe chipul lui s-a ivit din nou acel zâmbet sinistru şi am observat că mă urmărea cu privirea.

— Nu cumva ai de gând să pleci, tată? a întrebat Agnes, neliniştită. Nu vrei să te întorci pe jos acasă cu mine şi cu Trotwood?

S-ar fi uitat, desigur, la Uriah înainte de a răspunde, dacă acesta nu i-ar fi luat-o înainte.

— Am o întâlnire de afaceri, a zis Uriah, altfel aş fi fost fericit să rămân împreună cu prietenii mei. Dar am să-l las pe asociatul meu să reprezinte firma. Miss Agnes, preaplecatul dumneavoastră servitor! La revedere, master Copperfield, şi vă rog să-i prezentaţi umilele mele omagii lui miss Betsey Trotwood.

Rostind aceste cuvinte, s-a retras, trimiţându-ne bezele cu mâna lui uriaşă şi privindu-ne chiorâş, ca şi cum ar fi purtat o mască.

Am zăbovit vreun ceas sau două, amintindu-ne de zilele plăcute petrecute cândva la Canterbury. Îndată după ce a rămas în seama lui Agnes, mister Wickfield a redevenit cel de altădată, deşi îl apăsa o mâhnire de care nu se putea scutura. Cu toate acestea, s-a luminat la faţă; şi a ascultat cu multă plăcere cum evocam mici întâmplări din viaţa noastră de odinioară, amintindu-şi foarte bine de multe din ele. Ne-a spus că stând cu Agnes şi cu mine parcă retrăia vremurile acelea şi ar fi dorit din tot sufletul ca lucrurile să fi rămas neschimbate. Sunt sigur că Agnes, cu faţa ei liniştită şi cu felul ei de a-i atinge braţul cu mâna, exercita o înrâurire minunată asupra lui.

Mătuşa (care mai tot timpul avusese treabă în cealaltă odaie cu Peggotty) n-a vrut să-i însoţească până acolo unde locuiau, dar a stăruit să merg cu ei, aşa că am plecat. Am cinat împreună. După cină, Agnes s-a aşezat lângă el, ca odinioară, şi i-a turnat vin în pahar. N-a băut decât atât cât i-a dat dânsa, nici un strop mai mult – ca un copil – şi am stat toţi trei la fereastră, aşteptând înserarea. Când s-a întunecat, dânsul s-a culcat pe o sofa, iar Agnes, după ce i-a potrivit perna sub cap, a rămas un timp aplecată asupra lui, iar când s-a întors la fereastră, nu era încă atât de întuneric încât să nu văd lacrimile ce-i scânteiau în ochi.

Mă rog cerului să nu uit niciodată dragostea sinceră şi devotamentul arătat de Agnes în acel moment al vieţii mele; căci dacă le-aş uita, ar însemna că mi se apropie sfârşitul, şi tocmai atunci aş dori să-mi amintesc mai bine de ea! Mi-a închegat în suflet atâtea hotărâri salutare, mi-a întărit, prin pilda ei, firea-mi slabă şi mi-a călăuzit – nu ştiu cum, căci era prea sfioasă şi delicată pentru a-mi da sfaturi – cu atâta înţelepciune înflăcărarea-mi nestatornică şi ţelurile-mi schimbătoare, încât cred cu adevărat că numai ei îi datoresc că am izbutit să fac puţinul bine ce l-am făcut în viaţă şi că m-am abţinut de a săvârşi tot răul ce aş fi putut săvârşi.

Şi cum, şezând la fereastră pe întuneric, mi-a vorbit de Dora; cum a ascultat laudele ce i le aduceam; cum a lăudat-o şi ea; şi cum a revărsat asupra micii mele zâne licăriri din propria-i lumină neprihănită, făcând-o să pară încă şi mai nepreţuită şi mai nevinovată! O, Agnes, surioară a adolescenţei mele, de-aş fi ştiut atunci ceea ce am aflat mult mai târziu!.

Când am plecat, pe stradă am dat peste un cerşetor. Şi în timp ce-mi întorceam capul spre fereastra ei, gândindu-mă la ochii ei calmi, plini de o linişte serafică, cerşetorul m-a făcut să tresar, murmurând ca un ecou al celor petrecute în dimineaţa aceea:

— Orb! Orb! Orb!