Capitolul XXXVI. Entuziasm

A doua zi dis-de-dimineaţă primul drum a fost la baia romană, şi apoi am apucat-o spre Highgate. Nu mai eram descurajat. Nu-mi mai era teamă că voi fi silit să port haine ponosite, nu mai tânjeam după falnici cai suri. Priveam cu alţi ochi nenorocirea ce se abătuse asupra noastră. Ştiam ce aveam de făcut: trebuia să-i dovedesc mătuşii că bunăvoinţa ce mi-o arătase nu fusese irosită asupra unei făpturi nerecunoscătoare şi lipsite de inimă. Trebuia să trag folos de pe urma amarnicei experienţe din zilele copilăriei şi să mă pun pe lucru, hotărât şi plin de curaj. Trebuia să iau securea şi să-mi croiesc drum prin pădurea greutăţilor ce-mi stăteau în cale, doborând copacii, până voi ajunge la Dora. Şi mergeam cu paşi mari, ca şi cum în felul acesta mi-aş fi putut atinge mai repede ţinta.

Când am ajuns pe şoseaua ce duce la Highgate, urmărind un scop diferit de plăcerile de care era legată cândva în mintea mea şoseaua aceasta, mi s-a părut că în viaţa mea se petrecuse o schimbare radicală. Dar asta nu m-a descurajat. Viaţa nouă însemna ţeluri noi, planuri noi. Mă aştepta o muncă grea; dar şi o răsplată nepreţuită. Răsplata era Dora, şi Dora trebuia cucerită.

Am fost cuprins de un asemenea avânt, încât îmi părea rău că haina mea nu era încă jerpelită. Doream să dobor copacii care alcătuiau pădurea greutăţilor în împrejurări care să învedereze forţa mea. M-a bătut gândul să-i cer unui moşneag cu ochelari legaţi cu sârmă, care spărgea piatră la marginea şoselei, să-mi împrumute puţin târnăcopul, ca să-mi croiesc în granit un drum către Dora. Într-atât m-am înfierbântat şi mi-am pierdut răsuflarea, încât am avut impresia că şi câştigasem nu ştiu câţi bani. În această stare de spirit am vizitat o căsuţă care era de închiriat şi am cercetat-o îndeaproape, căci simţeam nevoia să mă arăt om practic. Ar fi fost cât se poate de potrivită pentru mine şi pentru Dora: în faţă avea o grădiniţă, unde Jip ar fi putut alerga şi lătra în voie la precupeţi, iar la catul de sus o odaie mare pentru mătuşa. Apoi am pornit mai departe, mai înfierbântat şi mai grăbit ca înainte, şi atâta m-am zorit, încât am ajuns la Highgate cu un ceas înainte; de altfel, chiar dacă n-aş fi sosit prea devreme, tot ar fi trebuit neapărat să mă plimb puţin şi s-aştept să mă răcoresc înainte ca să mă pot prezenta cât de cât cuviincios.

După ce am efectuat aceste pregătiri prealabile necesare, grija mea cea dintâi a fost să caut casa doctorului. Nu se afla în partea unde locuia missis Steerforth, ci tocmai la celălalt capăt al cartierului. După ce am descoperit-o, atras de o ispită irezistibilă, m-am întors şi am apucat-o pe uliţa de lângă casa familiei Steerforth, şi am aruncat o privire peste zidul grădinii. Ferestrele odăii lui erau închise. Uşile serei erau date la perete, şi Rosa Dartle, cu capul gol, se plimba în sus şi în jos, cu pas iute, precipitat, de-a lungul gazonului, pe aleea aşternută cu pietriş. Mi-a părut ca un animal captiv, care, chinuit de dor de-ducă, umblă încoace şi încolo, târându-şi lanţul pe o potecă bătătorită.

Am părăsit tiptil punctul meu de observaţie şi, ocolind casa şi locurile de care-mi părea rău că mă apropiasem, am hoinărit până la 10. Bisericuţa cu turnul zvelt, care acum se ridică în vârful dealului, încă nu exista pe vremea aceea, ca să-mi spună cât era ceasul. În locul ei se găsea o venerabilă reşedinţă de cărămidă roşie, folosită drept şcoală; şi pe cât îmi aduc aminte de ea, trebuie să fi fost foarte plăcut să înveţi în casa aceea veche şi frumoasă.

Când m-am apropiat de vila doctorului – o căsuţă veche, frumuşică, cu care pare-se că cheltuise ceva bani, judecând după reparaţiile şi îmbunătăţirile proaspăt făcute – l-am zărit cum se plimba prin grădina din faţa casei cu vestitele lui jambiere şi cu toate celelalte accesorii, ca şi cum nu s-ar fi oprit nici o clipă, din vremea când îi eram elev. În juru-i se aflau vechii lui tovarăşi, căci în apropiere erau numeroşi arbori înalţi, şi de pe pajişte, două-trei ciori se uitau după el, de parcă ciorile din Canterbury le-ar fi scris despre el, şi acum îi supravegheau îndeaproape.

Ştiind prea bine că zadarnic aş fi încercat să-i atrag luarea-aminte de la o asemenea depărtare, am îndrăznit să deschid poarta şi m-am luat după el, ca să mă vadă când avea să se întoarcă. Într-adevăr, când a pornit înapoi, apropiindu-se de mine, m-a privit îngândurat câteva clipe, cu gândul, fireşte, în altă parte; apoi, pe chipul lui blajin s-a ivit o expresie de nespusă bucurie şi mi-a întins amândouă mâinile.

— Ei, dragul meu Copperfield, a exclamat doctorul, dar eşti un bărbat în toată firea! Ce mai faci? Sunt încântat să te văd. Cum te-ai maturizat, dragul meu Copperfield! Eşti aproape… da… Doamne!

Mi-am exprimat speranţa că atât el, cât şi missis Strong erau bine, sănătoşi.

— Slavă Domnului! mi-a zis doctorul. Annie e bine şi va fi încântată să te vadă. Ai fost întotdeauna preferatul ei, aşa mi-a mărturisit aseară, când i-am arătat scrisoarea ta. Şi… da, desigur… îţi mai aminteşti de mister Jack Maldon, nu-i aşa, Copperfield?

— Nici vorbă, sir!

— Bineînţeles. Natural. Şi el o duce bine.

— S-a întors, sir? l-am întrebat.

— Din India? Da. Mister Jack Maldon n-a suportat clima, dragul meu. Dar pe missis Markleham… nici pe missis Markleham n-ai uitat-o?

S-o uit pe Cătana-Bătrână?! Atât de repede?!

— Missis Markleham, a urmat doctorul, era foarte îngrijorată din pricina lui, bietul băiat, aşa că l-am adus înapoi şi i-am cumpărat un post la Oficiul de brevete, care-i convine mult mai bine.

Îl cunoşteam destul pe mister Jack Maldon ca să pot ghici din cele spuse că era vorba de un post fără multă bătaie de cap şi destul de bine plătit. Continuând să se plimbe în sus şi în jos, cu mâna pe umărul meu şi cu faţa-i binevoitoare întoarsă către mine, pentru a-mi da curaj, doctorul mi-a zis:

— Ei, şi acum, dragul meu Copperfield, să vorbim de oferta ta. Nu încape îndoială că mie îmi surâde şi-mi face plăcere; dar ceva mai bun nu crezi c-ai putea găsi? Precum ştii, pe vremea, când învăţai la noi, te-ai distins în mod deosebit. Eşti calificat să faci carieră frumoasă în multe direcţii. Ai o bază pe care se poate ridica orice edificiu; n-ar fi păcat să-ţi iroseşti primăvara vieţii într-o slujbă minoră, cum e aceea pe care ţi-o pot oferi?

M-am înflăcărat din nou şi, exprimându-mă într-un stil cam rapsodic, pare-mi-se, mi-am susţinut cu tărie cererea, atrăgând în acelaşi timp atenţia doctorului asupra faptului că îmbrăţişasem şi o profesie.

— Da, da, e drept. Desigur, faptul că ţi-ai ales o profesie şi că studiezi mai departe schimbă situaţia. Dar, scumpe şi tinere prietene, ce înseamnă şaptezeci de lire pe an?

— Ne dublează venitul, doctor Strong, i-am răspuns.

— Ei, Doamne! a exclamat doctorul. La asta nici nu m-am gândit! Nu vreau să spun că s-ar mărgini strict la şaptezeci de lire pe an, căci întotdeauna m-am gândit că am să-i dau o gratificaţie tânărului prieten pe care-l voi angaja. Fără îndoială, a urmat doctorul, silindu-mă să mă plimb cu el în sus şi în jos şi ţinându-şi mereu mâna pe umărul meu, întotdeauna am avut în vedere şi o gratificaţie anuală.

— Iubitul meu profesor, i-am spus (sincer şi fără nici o emfază de astă dată), dumneavoastră, faţă de care sunt dator cu mai multă recunoştinţă decât aş putea exprima vreodată…

— Nu, nu! mi-a tăiat vorba doctorul. Lasă asta!

— Nici nu vă pot spune ce serviciu mi-aţi face dacă mi-aţi îngădui să lucrez pentru dumneavoastră în orele libere, dimineţile şi serile, şi dacă aţi socoti că această muncă ar merita şaptezeci de lire pe an!

— Ei, Doamne! s-a minunat doctorul. Eşti dispus pentru atât de puţin să faci o treabă atât de grea şi importantă! Doamne! Doamne! Dar dacă vei găsi ceva mai bun, vei primi, nu-i aşa? Îţi dai cuvântul de onoare? m-a întrebat doctorul, care întotdeauna pusese un accent deosebit pe sentimentul de onoare al elevilor săi.

— Îmi dau cuvântul de onoare, sir! i-am răspuns, ca pe vremuri, la şcoală.

— Atunci, fie! mi-a spus doctorul, bătându-mă pe umăr şi ţinându-şi mâna mai departe în acelaşi loc, în timp ce ne plimbam mereu în sus şi în jos.

— Şi am să fiu de douăzeci de ori mai fericit, sir, i-am declarat, măgulindu-l – fără gând rău – dacă o să mă puneţi să lucrez la Dicţionar.

Doctorul s-a oprit din nou, m-a bătut pe umăr zâmbind şi, entuziasmat de parcă aş fi pătruns în cele mai adânci străfunduri ale înţelepciunii omeneşti, a exclamat:

— Scumpe şi tinere prieten, ai nimerit-o. Chiar la Dicţionar ai să lucrezi!

La altă treabă nici că s-ar fi putut să mă pună! Buzunarele, ca şi mintea, îi erau doldora de materiale pentru Dicţionar. Acestea parcă ţâşneau din persoana lui şi se avântau în toate direcţiile. Mi-a spus că, de când se retrăsese de la conducerea şcolii, realizase progrese extraordinare, şi că propunerea ca să lucrăm dimineaţa şi seara îi convenea de minune, fiindcă peste zi era deprins să se plimbe şi să chibzuiască asupra problemelor ivite. Însemnările lui se aflau în oarecare neorânduială, din pricină că mister Jack Maldon, care în ultima vreme îşi oferise în mai multe rânduri serviciile ca secretar, era nedeprins cu această îndeletnicire; dar foarte curând vom reuşi să le punem în ordine, după care lucrurile vor merge ca pe apă. Mai târziu, când ne-am apucat de lucru, am constatat că roadele strădaniilor lui Jack Maldon mi-au dat mai mult de furcă decât m-aş fi aşteptat, căci nu se mărginise să facă numeroase greşeli, ci desenase atâţia soldaţi şi atâtea capete de femei pe manuscrisele doctorului, încât adesea mă trezeam pierdut în mijlocul unor labirinturi întunecate.

Doctorul s-a arătat foarte încântat că vom lucra împreună la acea operă minunată şi ne-am înţeles să începem chiar de a doua zi dimineaţă, la orele 7. Urma să lucrăm două ceasuri în fiecare dimineaţă şi două sau trei ceasuri în fiecare seară, în afară de sâmbăta, când urma să am repaos. Duminica, de asemenea, era zi de odihnă, aşa încât condiţiile de lucru mi s-au părut foarte avantajoase.

După ce ne-am fixat acest plan de acţiune, care ne mulţumea pe amândoi, m-a poftit în casă, spre a o saluta pe missis Strong, pe care am găsit-o în biroul cel nou al doctorului unde scutura praful de pe cărţi – altcineva nu avea dreptul, să se atingă de aceste obiecte sacre, la care ţinea mai mult ca la orice.

Anume pentru mine întârziaseră să ia gustarea de dimineaţă, astfel că am luat loc la masă împreună. N-a trecut mult, şi am citit pe faţa tinerei missis Strong că se apropia cineva, înainte ca să-i fi auzit pasul. Un gentleman călare s-a oprit în poartă, şi-a dus apoi calul de căpăstru în curte, ca unul care cunoştea rosturile casei, l-a legat de un inel fixat în peretele grajdului gol şi, în cele din urmă, şi-a făcut apariţia în sufragerie, cu cravaşa în mână. Era mister Jack Maldon, şi mi s-a părut că pe mister Jack Maldon călătoria în India nu-l schimbase deloc în bine. Eram însă pe atunci partizan feroce al virtuţii şi pornit împotriva tuturor tinerilor care nu doborau copacii din pădurea greutăţilor, aşa că impresiile mele se cuvin primite cu oarecare rezervă.

Doctorul a făcut prezentările:

— Mister Jack! Mister Copperfield!

Jack Maldon mi-a strâns mâna fără prea multă căldură, pare-mi-se, şi cu un aer indiferent şi superior care, deşi n-am arătat-o, m-a supărat foarte tare. Indiferenţa lui era cu totul remarcabilă, afară doar când se adresa verişoarei sale, Annie.

— Ai luat gustarea, mister Jack? l-a întrebat doctorul.

— Nu prea mănânc dimineaţa, sir, i-a răspuns, lăsându-şi capul pe speteaza fotoliului. Mă plictiseşte.

— Ce mai noutăţi azi? l-a întrebat doctorul.

— Nimic deosebit, sir, i-a răspuns mister Maldon. Un reportaj despre foametea şi nemulţumirea locuitorilor din nordul ţării, dar oameni flămânzi şi nemulţumiţi întotdeauna se găsesc pe undeva.

Doctorul l-a privit posomorât şi, vrând parcă să schimbe vorba, a spus:

— Va să zică, noutăţi nu-s; şi, vorba ceea, lipsa de ştiri e şi ea semn bun.

— Mai e în ziare un lung reportaj despre o crimă, sir, a adăugat mister Maldon. Dar mereu, se întâmplă să fie ucis câte cineva, aşa că nu l-am citit.

Pe vremea aceea, nepăsarea pentru strădaniile şi suferinţele omeneşti încă nu era socotită o însuşire atât de distinsă cum am băgat de seamă că e considerată în ziua de azi. Mi-a fost însă dat s-o văd ajunsă foarte la modă. Am apucat să văd demonstraţii de nepăsare atât de izbutite, încât multor distinse doamne şi multor gentleman-i pe care i-am cunoscut le-ar fi stat tot atât de bine dacă s-ar fi născut omizi. Se prea poate să mă fi impresionat ceva mai mult atunci, fiindcă era un lucru nou pentru mine, dar, în orice caz, nu m-a determinat să-mi fac o părere mai bună despre mister Jack Maldon, nici să am mai multă încredere în el.

— Am venit să întreb dacă Annie n-ar vrea să meargă diseară la Operă, a declarat mister Maldon, întorcându-se către ea. E ultimul spectacol mai bun al stagiunii, interpretează o cântăreaţă pe care ar merita s-o audă. E într-adevăr extraordinară. Şi pe deasupra, e fermecător de urâtă, a încheiat mister Maldon, căzând iar în nepăsare.

Doctorul, căruia totdeauna îi făcea mare plăcere să-i poată oferi o distracţie tinerei sale soţii, spuse întorcându-se către ea:

— Trebuie să mergi, Annie, Trebuie să mergi.

— Nu m-aş duce, i-a răspuns ea. Aş prefera să stau acasă. Mai degrabă rămân acasă.

Apoi, fără a se uita la vărul ei, mi s-a adresat mie, întrebându-mă despre Agnes, dacă va avea prilejul s-o vadă şi dacă nu avea cumva de gând să vină s-o viziteze în ziua aceea; şi era atât de tulburată, încât m-am mirat cum de era cu putinţă ca doctorul, care ungea liniştit nişte unt pe o felie de pâine prăjită, să fie atât de orb încât să nu vadă ceea ce era atât de evident.

Dar n-a văzut nimic. I-a spus cu blândeţe că era tânără şi că trebuia să petreacă şi să iasă în lume, nu să se acrească alături de un om bătrân şi plicticos. Afară de asta, ar fi vrut s-o audă cântând noile arii ale primadonei aceleia; şi cum are să-i poată face pe plac dacă nu se va duce s-o asculte? Doctorul a acceptat invitaţia în numele ei şi s-a înţeles cu mister Jack Maldon ca după spectacol să vină să cineze împreună, la ei. După ce totul a fost pus la cale, mister Maldon a plecat la slujbă, la oficiul brevetelor, bănuiesc; în orice caz, a plecat călare, cu un aer foarte trândav.

A doua zi dimineaţă am fost curios să aflu dacă missis Strong se dusese la Operă. Nu se dusese, trimisese, însă, pe cineva la Londra să-l înştiinţeze pe vărul ei că se răzgândise; în cursul după-amiezii se dusese s-o viziteze pe Agnes, convingându-l şi pe doctor s-o însoţească, şi fiind o seară minunată, după cum mi-a povestit doctorul, se întorseseră împreună pe jos, peste câmp. M-am întrebat atunci dacă nu s-ar fi dus, totuşi, în cazul când Agnes nu s-ar fi aflat în oraş, şi dacă nu cumva Agnes exercită şi asupra ei o influenţă salutară.

Nu părea cine ştie ce fericită, după părerea mea; dar arăta bine, sau se pricepea să se prefacă straşnic. Mi-am aruncat deseori privirea spre ea, căci tot timpul cât am lucrat a stat în dreptul ferestrei şi ne-a pregătit, o gustare, pe care am luat-o pe apucate, fără a întrerupe lucrul. La ceasurile 9, când am plecat, stătea în genunchi la picioarele doctorului, ajutându-i să se încalţe şi să-şi pună jambierele. Pe faţa ei plutea o umbră uşoară, aruncată de frunzişul verde ce atârna peste fereastra deschisă a odăii scunde, şi tot drumul până la „Doctors' Commons” m-am gândit la noaptea când o văzusem privindu-l, în timp ce doctorul îi citea.

Acum eram un om ocupat; mă sculam la 5 dimineaţa şi nu mă înapoiam decât pe la 9 sau 10 seara. Dar faptul că aveam atâta treabă îmi dădea o satisfacţie nemărginită, nu mai umblam niciodată agale şi, foarte entuziast, socoteam că cu cât mă osteneam mai mult, cu atât mai vrednic eram de Dora. Dorei încă nu-i dezvăluisem, schimbările petrecute în viaţa mea, căci peste câteva zile urma să vină în vizită la miss Mills, şi lăsasem pentru atunci tot ce aveam să-i spun, mulţumindu-mă doar să-i dau de ştire, în scrisorile mele (întreaga noastră corespondenţă era transmisă în ascuns prin mijlocirea amabilei miss Mills), că aveam multe de povestit. Între timp am redus consumul de pomadă, am renunţat cu desăvârşire la săpunurile parfumate şi la apa de lavandă şi, făcând o jertfă uriaşă, am vândut trei vestoane, care-mi păreau prea luxoase pentru austera mea carieră.

Nemulţumit numai cu atât şi arzând de nerăbdare de a face mai mult, m-am dus să-l văd pe Traddles, care acum locuia în mansarda unei clădiri din Castle Street, în Holborn. L-am luat cu mine şi pe mister Dick, care mă însoţise de două ori la Highgate şi reînnodase legăturile de prietenie cu doctorul Strong.

L-am luat cu mine pe mister Dick pentru că, fiind foarte sensibil la necazurile mătuşii şi sincer convins că nici ocnaşii şi nici robii la galere nu munceau cât mine, începuse să se frământe şi să se amărască în aşa măsură, încât, la gândul că nu putea fi şi el de folos cu ceva, îi piereau cu desăvârşire buna dispoziţie şi pofta de mâncare. În această situaţie se simţea mai mult ca oricând incapabil să-şi isprăvească memoriul; şi cu cât se trudea mai mult, cu atât mai des se strecura în el nefericitul cap al regelui Carol I. Având temeri serioase că starea lui s-ar putea înrăutăţi dacă nu vom recurge la vreun tertip nevinovat şi nu vom izbuti să-l facem să creadă că era de folos, sau dacă nu-l vom pune în situaţia de a fi cu adevărat folositor (ceea ce ar fi fost mai bine), m-am hotărât să mă interesez dacă Traddles nu ne-ar putea da o mână de ajutor. Înainte de a ne duce la el, i-am scris lui Traddles toate câte se întâmplaseră, iar Traddles mi-a răspuns, exprimându-şi toată simpatia şi prietenia într-o scrisoare admirabilă.

L-am găsit lucrând de zor, cu călimara şi hârtiile în faţă, şi prinzând puteri proaspete de la vasul de flori cu postament şi de la măsuţa rotundă, care se aflau într-un colţ al micii sale locuinţe. Ne-a primit cordial şi îndată s-a împrietenit cu mister Dick. Acesta şi-a exprimat convingerea că-l mai văzuse înainte, iar noi amândoi i-am spus: „Foarte probabil”.

Prima chestiune în privinţa căreia voiam să-i cer sfat lui Traddles era următoarea: auzisem că mulţi oameni care s-au distins în diferite profesiuni debutaseră întocmind dări de seamă asupra dezbaterilor parlamentare. Întrucât Traddles îmi vorbise cândva de gazetărie, spunând că ea constituia una din speranţele sale, făcusem legătura, şi în scrisoarea mea îi arătasem lui Traddles că eram doritor să ştiu cum aş putea ajunge să fac asemenea dări de seamă. Traddles, care se interesase între timp, m-a informat că, pentru a reuşi în această carieră, nu era necesar, în afară de rare excepţii, decât să-ţi însuşeşti în chip mecanic o stăpânire deplină şi perfectă a tainelor stenografiei75, atât ale scrisului cât şi ale descifratului, ceea ce cerea eforturi la fel de mari cât învăţarea a şase limbi străine; şi că acest lucru putea fi obţinut printr-o muncă stăruitoare de câţiva ani. Rezonabil cum era, Traddles crezuse că aceste explicaţii aveau să tranşeze problema; dar eu, simţind că aici mi se oferea prilejul de a doborî câţiva copaci mai înalţi, pe loc m-am hotărât să-mi croiesc, cu securea în mână, drum către Dora prin acest desiş.

— Îţi mulţumesc foarte mult, dragă Traddles! i-am spus. O să încep chiar mâine.

Traddles, fireşte, s-a uitat la mine foarte mirat; dar dânsul habar n-avea de exaltarea mea.

— O să-mi cumpăr o carte cuprinzând o bună metodă de a învăţa aceasta artă, i-am zis. O s-o studiez la „Doctors' Commons”, unde nu prea am ce face, şi ca să mă deprind, o să stenografiez pledoariile… Traddles, scumpule, o să-mi însuşesc această artă!

— Doamne! a exclamat Traddles, holbându-se la mine. Nici n-aş fi visat că ai o fire atât de hotărâtă, Copperfield!

Nici n-avea cum să viseze, căci şi pentru mine era o noutate. Am trecut peste asta şi am atacat problema lui mister Dick.

— Vedeţi, i-a spus mister Dick melancolic, dacă aş putea să fac şi eu ceva, mister, Traddles… dacă aş putea să bat toba… sau să cânt şi eu, colo, la un instrument de suflat!

Bietul de el! Nu mă îndoiesc că ar fi preferat o asemenea îndeletnicire oricărei alteia. Traddles, care pentru nimic în lume n-ar fi zâmbit, i-a răspuns foarte serios:

— Dar aveţi un scris foarte frumos, sir. Parcă aşa mi-ai spus, Copperfield?

— Superb! am întărit eu.

Într-adevăr, aşa era. Avea un scris neobişnuit de frumos.

— Nu credeţi, sir, c-aţi putea copia documente dacă eu m-aş ocupa să găsesc de lucru pentru dumneavoastră?

Mister Dick s-a uitat întrebător la mine:

— Ce spui, Trotwood?

Am dat din cap. Mister Dick a dat şi el din cap şi a oftat.

— Povesteşte-i despre memorii, m-a îndemnat mister Dick.

I-am atras atenţia lui Traddles că mister Dick întâmpina oarecare dificultăţi cu Carol I, care se tot strecura în manuscrisele lui. În timp ce vorbeam mister Dick se uita foarte serios şi deferent la Traddles şi îşi sugea degetul mare.

— Trebuie să ştiţi, însă, că documentele de care vorbeam sunt gata redactate şi definitivate, a spus Traddles după o scurtă chibzuire. Lui mister Dick nu-i rămâne nimic de făcut la ele. Nu crezi că faptul ăsta schimbă situaţia, Copperfield? Oricum n-ar fi bine să facem, o încercare?

Această observaţie ne-a dat noi speranţe. În vreme ce mister Dick şedea pe scaun şi ne urmărea neliniştit, Traddles şi cu mine ne-am sfătuit şi am întocmit un plan, pe baza căruia chiar a doua zi l-am pus să lucreze, înregistrând un succes fără pereche.

În Buckingham Street, pe masa de lângă fereastră, i-am aşezat lucrarea de care-i făcuse rost Traddles, care consta în a scoate nu mai ţin minte câte copii de pe un act cu privire la un drept de trecere, iar pe o altă masă am întins ultima versiune neisprăvită a marelui memoriu. I-am dat instrucţiuni lui mister Dick să copieze întocmai, textul ce-l avea în faţă, fără să se depărteze câtuşi de puţin de el, şi că ori de câte ori va simţi nevoia să facă cea mai mică aluzie la Carol I, să treacă neîntârziat la memoriu. L-am rugat stăruitor să nu se abată de la acest sfat şi am lăsat-o pe mătuşa să-l supravegheze. Mătuşa ne-a povestit mai târziu că, la început, mister Dick, cu atenţia în permanenţă împărţită între cele două mese, era ca un toboşar care are în grijă două timpane; pe urmă, însă, găsind că asta îl zăpăcea şi îl obosea, s-a concentrat asupra originalului pe care-l avea în faţă şi, punându-se serios pe lucru, a lăsat memoriul pentru altă dată. Deşi am avut mereu grijă să nu se surmeneze şi deşi nu începuse lucrul din prima zi a săptămânii, până sâmbătă seara a izbutit să câştige zece şilingi şi nouă pence; şi n-am să uit cât oi trăi cum a colindat prin toate prăvăliile din apropiere ca să-şi schimbe comoara în monede de şase pence şi cum, cu lacrimi de bucurie şi de mândrie în ochi, i-a adus pe toţi mătuşii, pe o tavă frumos rânduiţi în formă de inimă. Din clipa în care a început să facă o muncă folositoare, s-a schimbat ca sub înrâurirea unei vrăji. Şi în acea sâmbătă seară nimeni pe lume n-a fost mai fericit decât această fiinţă recunoscătoare, care credea că mătuşa era cea mai extraordinară femeie din lume, iar eu, cel mai extraordinar dintre tineri.

— Acum nu mai murim de foame. Trotwood, mi-a zis mister Dick, trăgându-mă într-un colţ şi strângându-mi mâna. O să am eu grijă de ea!

Şi rostind aceste cuvinte, şi-a fluturat în văzduh cele zece degete, ca şi cum ar fi valorat cât zece bănci de emisiune.

Cu greu aş fi putut spune cine era mai încântat, eu sau Traddles.

— Toate astea m-au făcut să uit de mister Micawber! mi-a spus Traddles, scoţând pe neaşteptate o scrisoare din buzunar.

Scrisoarea mi-era adresată (mister Micawber nu pierdea nici un prilej de a scrie o scrisoare). Purta pe plic menţiunea: Prin bunăvoinţa lui mister T. Traddles, Esquire, membru al asociaţiei „Inner Temple” „, şi avea următorul cuprins:

Scumpul meu Copperfield, Vestea că s-a ivit ceva nu te va găsi poate nepregătit. Se prea poate să-ţi fi pomenit mai înainte, cu alt prilej, că eram în aşteptarea unui asemenea eveniment.

Sunt pe cale să mă stabilesc într-unul din oraşele de provincie ale binecuvântatei noastre insule (despre a cărui populaţie s-ar putea spune că este un fericit amalgam de agricultori şi clerici), unde voi avea strânse legături cu una din profesiunile libere. Missis Micawber şi odraslele noastre mă vor însoţi. Cândva, în vremurile viitoare, cenuşa noastră poate că va fi găsită amestecată în ţărâna cimitirului din preajma unui venerabil edificiu, datorită căruia locul amintit îşi va câştiga o faimă care mă pot oare încumeta a spune că se va întinde din China până în Peru?

Luându-ne rămas bun de la Babilonul modern, unde am îndurat, cu fruntea sus, cred, atâtea nenorociri, missis Micawber şi cu mine nu putem să nu privim în faţă faptul că ne despărţim, poate, pentru mulţi ani, poate pentru totdeauna, de un om legat prin indisolubile fire de altarul căsniciei noastre. Dacă, în ajunul plecării noastre, vei binevoi să-l însoţeşti pe prietenul nostru comun, mister Thomas Traddles, la actuala noastră locuinţă, pentru a schimba acolo urările fireşti într-o asemenea ocazie, vei face o deosebită cinste.

unuia care este în veci al dumitale, WILKINS MICAWBER.

M-am bucurat să aflu că mister Micawber scăpase de necazuri şi că, în sfârşit, i-a surâs şi lui norocul. Când Traddles mi-a spus că invitaţia era chiar pentru seara aceea, am primit şi am pornit împreună spre locuinţa pe care mister Micawber o ocupa sub numele de mister Mortimer şi care se afla cam la capătul lui Gray's Inn Road.

Locuinţa era atât de mică, încât i-am găsit pe cei doi gemeni, care să fi avut acum vreo 8 sau 9 ani, pe un pat de campanie în salonaş, unde mister Micawber preparase, într-o cană ce aparţinea serviciului de toaletă, ceea ce dânsul numea o „porţie” din excelenta băutură care-i făurise o adevărată faimă. Am avut, cu acest prilej, plăcerea să reînnoiesc cunoştinţa cu master Micawber, un băiat de vreo 12 sau 13 ani, foarte promiţător şi foarte neastâmpărat, ceea ce nu-i un fenomen prea rar la tinerii de vârsta lui. De asemenea, am fost prezentat din nou surioarei sale, miss Micawber, „în care, după cum ne-a spus mister Micawber, maică-sa îşi retrăia tinereţea, ca pasărea Fenix”.

— Dragul meu Copperfield, mi-a zis mister Micawber, dumneata şi mister Traddles ne-aţi găsit în pragul pribegiei, aşa că ne veţi ierta micile neajunsuri decurgând din această împrejurare.

I-am răspuns după cuviinţă şi, uitându-mă în jur, am băgat de seamă că, deşi întreg avutul familiei era gata împachetat, bagajele nu erau prea numeroase. Am felicitat-o pe missis Micawber cu prilejul mutării iminente.

— Dragă mister Copperfield, mi-a spus missis Micawber, nu m-am îndoit niciodată de interesul pe care ni-l porţi. Familia mea n-are decât să considere această mutare drept exil, dacă pofteşte; eu sunt însă mamă şi soţie şi niciodată nu-l voi părăsi, pe mister Micawber.

Traddles, răspunzând unei priviri pe care i-o aruncase missis Micawber, a încuviinţat mişcat.

— Cel puţin acesta e punctul meu de vedere dragă mister Copperfield şi dragă mister Traddles, în ceea ce priveşte obligaţia pe care singură mi-am luat-o când am repetat acele cuvinte irevocabile: „Eu Emma, mă cunun cu tine, Wilkins”76. Am recitit aseară, de la un capăt la altul, la lumina candelei, textul slujbei de nuntă, şi am ajuns la încheierea că niciodată nu-l voi părăsi pe mister Micawber. Deşi se prea poate să înţeleg greşit această ceremonie, a încheiat missis Micawber, dar niciodată nu-l voi părăsi!

— Scumpa mea, a spus mister Micawber, puţin cam impacientat, dar, după câte ştiu, nici nu-ţi cere nimeni să faci acest lucru.

— Îmi dau seama, dragă mister Copperfield, a urmat missis Micawber, că de aici înainte am să-mi duc viaţa printre străini; şi mai ştiu că diverşi membri ai familiei mele, cărora mister Micawber le-a scris în termenii cei mai politicoşi, vestindu-le această mutare, n-au dat nici cea mai mică atenţie comunicării lui mister Micawber. Se prea poate să fiu superstiţioasă, a zis missis Micawber, dar pare-mi-se că-i e scris lui mister Micawber să nu primească răspuns la cea mai mare parte din scrisorile pe care le trimite. Aş putea deduce din tăcerea familiei că dezaprobă hotărârea pe care am luat-o; dar nu voi îngădui nimănui, mister Copperfield, să mă abată de la datoria mea, nici chiar lui tăticu şi mămichii, dacă ar mai fi în viaţă.

I-am spus că apucase pe calea cea bună.

— Poate că-i un sacrificiu să te îngropi într-un oraş-catedrală, mi-a zis missis Micawber; dar, desigur, mister Copperfield, dacă e un sacrificiu pentru mine, pentru un om cu însuşirile lui mister Micawber înseamnă un sacrificiu încă şi mai mare.

— O, vă mutaţi într-un oraş-catedrală? am întrebat.

Mister Micawber, care ne servise pe toţi din cana ce aparţinea serviciului de toaletă, mi-a răspuns:

— La Canterbury. De fapt, dragul meu Copperfield, am încheiat un contract prin care mi-am asumat obligaţia să-l ajut şi să-l slujesc în calitate de secretar particular pe prietenul nostru Heep.

M-am uitat mirat la mister Micawber, care s-a bucurat foarte mult de uimirea mea.

— Trebuie să-ţi spun, mi-a explicat el solemn, că priceperea în afaceri şi bine chibzuitele sugestii făcute de missis Micawber au contribuit într-o mare măsură la acest rezultat. Mănuşa, de care a pomenit missis Micawber într-o convorbire anterioară, aruncată sub forma unui anunţ publicat în ziare, a fost ridicată de prietenul meu Heep, şi am ajunsă să ne învoim. Despre prietenul meu Heep, care e un om de o perspicacitate remarcabilă, a urmat mister Micawber, aş vrea să vorbesc cu tot respectul. Prietenul meu Heep nu mi-a fixat o remuneraţie prea mare, dar scontând valoarea serviciilor ce-i voi aduce, a făcut mari eforturi ca să mă scape de sub apăsarea greutăţilor financiare în care mă aflam; de altfel, îmi pun nădejdea în valoarea acestor servicii. Puţina inteligenţă şi puţina pricepere de care dispun, a zis mister Micawber, subapreciindu-se ostentativ, cu obişnuitul lui aer distins, vor fi în întregime în slujba prietenului meu Heep. Am câteva cunoştinţe juridice – dobândite ca învinuit în procese de drept civile – şi voi începe de îndată să studiez Comentariile unuia dintre cei mai eminenţi şi mai remarcabili jurişti englezi. Cred că nu e nevoie să adaug că mă refer la mister Blackstone77.

Această tiradă, ca, de altfel, mai toată conversaţia din seara aceea, a fost deseori întreruptă de observaţiile adresate de missis Micawber lui master Micawber, ori de câte ori îl surprindea stând pe vine, sau ţinându-şi capul cu amândouă mâinile, sau lovindu-l, ca din întâmplare, cu piciorul pe sub masă pe Traddles, sau stând picior peste picior, sau depărtându-şi atât de tare picioarele încât stătea într-o poziţie cu totul nefirească, sau aplecându-se într-o parte, bălăcindu-şi părul în paharele noastre, sau manifestându-şi neastâmpărul în orice alt fel incompatibil cu interesele generale ale societăţii, precum şi de reacţiile mânioase ale lui mister Micawber. Am rămas de-a dreptul uluit de revelaţia făcută de mister Micawber şi am căutat să-i pătrund sensul, până ce missis Micawber a reluat firul conversaţiei şi mi-a trezit atenţia.

— Ceea ce îi cer eu în mod special lui mister Micawber este să bage de seamă ca nu cumva, dedicându-se acestei ramuri subalterne a dreptului, să nu-şi reteze, dragă mister Copperfield, posibilitatea de a se ridica, în cele din urmă, în vârful copacului. Sunt încredinţată că, dându-şi silinţa într-o muncă atât de potrivită cu însuşirile sale, şi cu volubilitatea sa, mister Micawber trebuie să se distingă. Mister Traddles, a spus cu un aer foarte profund missis Micawber, să luăm, de pildă, cazul magistraţilor, sau chiar, să zicem, al lordului-cancelar. Un om care primeşte o slujbă ca aceea pe care a acceptat-o mister Micawber oare nu-şi îchide drumul spre asemenea înalte funcţii?

— Draga mea, a intervenit mister Micawber, cu toate că i-a aruncat şi el o privire întrebătoare lui Traddles, mai avem destul timp înaintea noastră ca să reflectăm asupra acestor probleme.

— Nu, Micawber, nu! i-a răspuns ea. Greşeala ta în viaţă e că nu ştii să priveşti destul de departe. Eşti dator faţă de familia ta, dacă nu faţă de tine, să îmbrăţişezi dintr-o singură privire cuprinzătoare şi punctul cel mai depărtat al orizontului către care te-ar putea duce însuşirile tale deosebite.

Mister Micawber a tuşit şi, cu un aer de extremă satisfacţie, şi-a băut punch-ul, continuând să-l privească pe Traddles, dorind parcă să-i afle părerea.

— Păi, a început Traddles, căutând în mod delicat să-i dezvăluie adevărul, realitatea în cazul acesta, missis Micawber, vreau să spun, ştiţi, că faptul prozaic şi real…

— Aşa, scumpe mister Traddles, l-a încurajat missis Micawber. Într-o chestiune atât de importantă aş vrea să fiu cât se poate de prozaică şi realistă.

—… este că în această ramură a dreptului, a urmat Traddles, chiar dacă mister Micawber ar fi un solicitor în toată regula…

— Foarte adevărat, a încuviinţat missis Micawber. Wilkins, nu te mai uita şaşiu, că o să rămâi aşa!

—… tot n-ar avea vocaţie la asemenea magistraturi, a urmat Traddles. În asemenea funcţii nu sunt eligibili decât barrister-ii, iar mister Micawber, ca să ajungă barrister, ar trebui să studieze timp de cinci ani.

— Oare v-am înţeles bine? a întrebat missis Micawber, cu aerul cel mai îndatoritor. Din cele ce aţi spus dumneavoastră, dragă mister Traddles, trebuie să trag concluzia că, la sfârşitul acestei perioade de studii, mister Micawber ar fi eligibil ca judecător sau cancelar?

— Ar fi eligibil, a răspuns Traddles, accentuând cu tărie cuvântul din urmă.

— Vă mulţumesc, i-a zis missis Micawber. Asta mi-e de ajuns. Dacă aşa stau lucrurile şi dacă mister Micawber, primind această slujbă, nu pierde nici un drept, nu mai am de ce să fiu neliniştită. Vorbesc, fireşte, ca o femeie, a urmat missis Micawber, dar întotdeauna am fost de părere că mister Micawber are, cum spunea tăticu meu, bietul de el, când eram acasă, spirit judiciar; şi sper că mister Micawber păşeşte acum într-un domeniu de activitate unde îşi va dezvolta acest spirit judiciar şi va ajunge la o situaţie înaltă.

Am avut impresia că mister Micawber, cu ochii minţii sale, se şi vedea tronând pe sacul cu lână.78 Mulţumit, şi-a trecut mâna peste chelie şi, cu resemnare ostentativă în glas, a zis:

— Draga mea, să nu anticipăm hotărârile destinului. Dacă mi-e scris să port peruca de magistrat, din punct de vedere exterior, cel puţin (făcea aluzie la chelie), sunt pregătit pentru această înaltă distincţie. Nu-mi pare rău după părul pierdut şi se prea poate că am fost lipsit de el într-un scop anumit. Nu ştiu. Am de gând, dragă Copperfield, să-l pregătesc pe fiul meu pentru o carieră bisericească; nu tăgăduiesc c-aş fi bucuros să-l văd urcând treptele ierarhiei.

— Pentru o carieră bisericească? l-am întrebat, gândindu-mă tot timpul la Uriah Heep.

— Da, a întărit mister Micawber. Are o remarcabilă voce de tenor, şi are să înceapă prin a cânta în cor. Faptul, că vom locui la Canterbury şi relaţiile ce le avem acolo îi vor îngădui, fără îndoială, să obţină primul loc vacant în corul catedralei.

Uitându-mă din nou la master Micawber, am băgat de seamă c-avea căutătură şi sprâncene de tenor, ceea ce s-a adeverit când (ca să nu fie silit să se ducă la culcare) ne-a cântat Ciocănitoarea79. După ce l-am felicitat pentru interpretare, ne-am luat iar cu vorba, şi fiindcă eram suprasaturat de hotărârile mele neclintite de a nu destăinui nimănui schimbarea intervenită în situaţia mea, am povestit totul lui mister Micawber şi soţiei sale. Nici nu pot spune cât de întristaţi au fost amândoi aflând că mătuşa avea greutăţi şi cât de prietenoşi şi de îndatoritori s-au arătat.

Când punch-ul fu pe sfârşite, m-am adresat lui Traddles, amintindu-i că nu ne putem despărţi de prietenii noştri fără a le face cuvenitele urări de sănătate, fericire şi succes în noua carieră. L-am rugat pe mister Micawber să ne umple paharele pline ochi şi am închinat în cinstea lor, după cuviinţă; şi, pentru a sărbători evenimentul, ne-am strâns mâinile peste masă şi am sărutat-o pe missis Micawber. Primul gest Traddles l-a imitat, dar fiindcă nu se socotea destul de vechi prieten cu ei, nu s-a încumetat să-l imite şi pe al doilea.

— Dragul meu, Copperfield, mi-a zis mister Micawber, ridicându-se şi ţinându-şi degetele mari în buzunarele vestei, tovarăşul meu din tinereţe, dacă îmi este îngăduit să te numesc astfel, şi dumneata, preastimate prieten Traddles, dacă îmi dai voie să-ţi spun aşa, vă rog să-mi permiteţi ca din partea lui missis Micawber, din partea mea şi a odraslelor noastre să vă aducem cele mai călduroase şi mai sincere mulţumiri pentru bunele voastre urări. Este firesc ca în ajunul acestei călătorii, care ne va duce spre o existenţă cu totul nouă (mister Micawber vorbea ca şi cum ar fi plecat la vreo cinci sute de mii de mile), să adresez câteva cuvinte de rămas bun celor doi prieteni atât de apropiaţi pe care-i am în faţă. Dar tot ceea ce aş fi avut de spus în această privinţă, am şi spus. Oricare va fi situaţia pe care o voi dobândi în societate din profesiunea liberă al cărei membru nevrednic urmează să devin, mă voi sili să-i fac cinste, iar missis Micawber va fi cu siguranţă o adevărată podoabă a acestei situaţii. Sub vremelnica povară a unor obligaţii băneşti, făcute cu gândul de a le plăti neîntârziat, dar pe care nu le-am putut achita din pricina unui concurs de împrejurări, m-am văzut silit să adopt o mască ce repugnă instinctelor mele – mă refer la ochelari – şi să folosesc un nume fals, la care nu am nici un drept. Tot ce pot spune în această privinţă e că norii s-au risipit de pe orizontul sumbru şi că zeul luminii străluceşte din nou pe crestele munţilor. Luni, când va sosi la Canterbury diligenţa de la ceasurile patru după-amiază, voi păşi din nou pe pajiştile natale şi-mi voi relua numele de Micawber!

Încheindu-şi cuvântarea, mister Micawber s-a aşezat la loc şi, cu un aer grav, a băut unul după altul două pahare de punch. Apoi, cât se poate de solemn, a spus:

— Înainte de a ne despărţi, îmi mai rămâne ceva de făcut, şi anume un act de dreptate. De două ori, prietenul meu, mister Traddles, dacă mi-e îngăduit să întrebuinţez o expresie vulgară, „şi-a pus semnătura” pe nişte poliţe emise de mine. În cazul celei dintâi, mister Thomas Traddles a rămas… să-mi fie iertat că mă exprim pe scurt, mofluz. Cea de-a doua încă n-a ajuns la scadenţă. Prima se cifra, aici mister Micawber a cercetat, cu grijă nişte hârtii, pare-mi-se, la douăzeci şi trei de lire, patru şilingi, nouă pence şi jumătate; a doua, după cum rezultă din însemnările mele asupra acestei tranzacţii, la optsprezece lire, şase şilingi şi doi pence. Adunate, aceste sume dau, dacă am socotit bine, un total de patruzeci şi una de lire, zece şilingi şi unsprezece pence şi jumătate. Poate că prietenul meu Copperfield va binevoi să-mi facă serviciul de a verifica totalul?

Am verificat şi am găsit socoteala exactă.

— Dacă aş părăsi această metropolă, a urmat mister Micawber, şi l-aş lăsa pe prietenul meu, mister Thomas Traddles, fără a mă achita de partea bănească a acestei datorii, m-ar apăsa pe suflet o povară de neîndurat. De aceea, am pregătit pentru prietenul meu, mister Thomas Traddles, un document, pe care-l ţin acum în mână şi care îndeplineşte scopul urmărit. Îi cer prietenului meu, mister Thomas Traddles să-mi dea voie să-i înmânez această poliţă în valoare de patruzeci şi una de lire, zece şilingi şi unsprezece pence şi jumătate, şi sunt bucuros că-mi recapăt astfel demnitatea morală şi că din nou am dreptul să merg cu fruntea sus în faţa semenilor mei!

După această introducere (care l-a emoţionat foarte mult), mister Micawber i-a predat lui Traddles poliţa şi i-a spus că îi urează numai bine în toate împrejurările vieţiii. Sunt încredinţat nu numai că mister Micawber a socotit că asta echivala cu o plată în numerar, dar că nici Traddles nu s-a dumerit care era deosebirea între poliţă, şi bani gheaţă decât după ce a avut oarecare răgaz să chibzuiască.

Datorită acestui nobil act, când ne-a însoţit cu lumina pe scară ca să coborâm, mister Micawber s-a ţinut atât de ţanţoş, încât mi-a părut mai spătos şi mai impunător. Ne-am despărţit cu mărturii de mare afecţiune de amândouă părţile, şi când, după ce l-am petrecut pe Traddles până la poarta casei sale, am pornit singur mai departe, pe lângă alte gânduri ciudate şi contradictorii care mă frământau, mi-a dat în minte şi acela că mie mister Micawber, aşa uşuratic cum era, nu-mi ceruse să-i dau bani cu împrumut niciodată, pesemne pentru că îşi mai amintea cu înduioşare de băieţaşul pe care-l primise în gazdă cândva. Desigur, nu m-ar fi lăsat inima să-l refuz dacă mi-ar fi cerut; şi nu mă îndoiesc că ştia acest lucru tot atât de bine ca şi mine (ceea ce, spre cinstea lui, se cade să consemnez).