Capitolul XXIX.Din nou la Steerforth acasă

Dimineaţă i-am spus lui mister Spenlow că am nevoie de un scurt concediu; şi cum nu primeam salariu, şi cum, prin urmare, neînduratul mister Jorkins n-avea de ce să se supere, n-am întâmpinat nici o greutate. Am profitat de acest prilej şi, cu glasul înecat şi cu privirea înceţoşată, i-am spus că nădăjduiam că miss Spenlow e bine, sănătoasă, la care mister Spenlow mi-a răspuns, cu o nepăsare de parcă ar fi vorbit de o făptură ca oricare alta, că e foarte bine şi că-mi mulţumeşte de întrebare.

Noi, stagiarii, care urma să intrăm în ordinul privilegiat al proctor-ilor, eram trataţi cu atâta consideraţie, încât puteam fi liberi oricând pofteam. Cum nu ţineam să ajung la Highgate înainte de ceasurile 1 sau 2 după prânz, şi cum în dimineaţa aceea aveam un mic proces de excomunicare, intitulat „Acţiune deschisă de judecător pe baza plângerii depuse de Tipkins împotriva lui Bullock pentru îndreptarea sufletului acestuia”, am mai petrecut în chip foarte plăcut un ceas sau două cu mister Spenlow la tribunal. Pricina se iscase dintr-o încăierare între doi epitropi, dintre care unul era învinuit că-l îmbrâncise pe celălalt, pocnindu-l de o cişmea; mânerul cişmelei fiind lângă clădirea unei şcoli, aflată sub colţul acoperişului unei biserici, brânciul devenise un delict cu caracter bisericesc. Era un proces amuzant, şi în drum spre Highgate, stând sus pe imperiala poştalionului, m-am gândit la „Doctors' Commons” şi la afirmaţia lui mister Spenlow că de s-ar atinge cineva de „Doctors' Commons”, s-ar duce ţara de râpă.

Atât missis Steerforth, cât şi Rosa Dartle s-au bucurat când m-au văzut. Am fost plăcut surprins când am băgat de seamă că Littimer lipsea şi că în locul lui servea o slujnică tânără, care purta o bonetă cu panglici albastre şi avea ochi a căror privire, când, din întâmplare, o întâlneai, era mai plăcută şi te punea mai puţin în încurcătură decât aceea a respectabilului Littimer. Dar n-a trecut nici o jumătate de ceas de când sosisem, şi am observat că miss Dartle mă urmărea îndeaproape şi cu luare-aminte şi că, pe furiş, compara fizionomia mea cu aceea a lui Steerforth, şi pe aceea a lui Steerforth cu a mea, gata să surprindă orice schimbare de expresie. De câte ori mă uitam la ea, îi vedeam faţa încordată, cu sprâncenele încruntate, şi ochii negri adânciţi în orbite aţintiţi asupra mea; sau trecând brusc de la mine la Steerforth; sau cercetându-ne pe amândoi deodată. Când îşi dădea seama că-i urmăresc căutătura ca de linx, nu se ferea deloc, ci, dimpotrivă, îşi aţintea privirea asupra mea cu o expresie şi mai concentrată. Deşi eram, şi ştiam că sunt, nevinovat de orice rele m-ar fi putut bănui, am şovăit în faţa ochilor ei ciudaţi, neputând suporta strălucirea lor nesăţioasă.

Toată ziua a fost parcă prezentă în toate colţurile casei în acelaşi timp. Când am stat de vorbă cu Steerforth în odaia lui, am auzit foşnetul rochiei ei pe mica galerie exterioară. Când m-am dus cu Steerforth pe pajiştea din dosul casei, să ne jucăm, ca odinioară, i-am zărit faţa trecând de la o fereastră la alta, ca o lumină rătăcitoare, până s-a oprit în dreptul uneia şi ne-a iscodit. După prânz, când toţi patru am pornit să ne plimbăm, mâna ei delicată m-a prins de braţ ca un arc, ca să mă facă să rămân în urmă, până ce Steerforth şi maică-sa s-au depărtat atât de mult, încât nu ne puteau auzi, şi atunci mi-a spus:

— A trecut multă vreme de când n-aţi mai dat pe aici. E oare atât de atrăgătoare şi de interesantă profesia dumneavoastră încât vă absoarbe întreaga atenţie? Vă întreb, pentru că ori de câte ori nu ştiu ceva, doresc să mă informez. Spuneţi, aşa e?

I-am răspuns că noua mea profesie îmi place destul de mult, dar că n-aş putea spune că mă absoarbe în aşa măsură.

— O! Mă bucur, pentru că totdeauna îmi place să mi se atragă atenţia când greşesc. Vreţi să spuneţi că e cam searbădă?

— Da, i-am răspuns, poate că e puţin cam searbădă.

— O! Aşa se explică de ce aveţi nevoie de recreaţie, de schimbare, de distracţii şi aşa mai departe! mi-a zis. Ah! Foarte adevărat! Dar nu e niţel cam… nu-i aşa… pentru el? Nu pentru dumneavoastră.

O privire fugitivă către locul unde Steerforth se plimba la braţ cu maică-sa m-a lămurit la cine se referea; dar afară de asta, n-am priceput nimic. Şi, fără nici o îndoială, acest lucru mi se citea pe faţă.

— Şi nu cumva… nu vreau să spun că ar fi aşa, dar aş vrea să ştiu… nu cumva îi impune un efort prea mare? Nu cumva îl face să fie, poate, mai lăsător ca de obicei în privinţa vizitelor ce i le face… dânsei, care-i poartă o dragoste oarbă… nu?

Şi rostind aceste cuvinte, a aruncat din nou o privire fugară spre el, după care s-a uitat la mine, de parcă ar fi vrut să-mi pătrundă gândurile cele mai ascunse.

— Miss Dartle, i-am spus, vă rog să nu credeţi…

— Nu cred nimic! Vai, Doamne, să nu vă închipuiţi c-aş crede ceva! Nu-s bănuitoare. Întreb numai. Nu exprim o părere! Vreau să-mi formez una din ceea ce îmi veţi spune. Atunci, nu e aşa? Perfect! Sunt cât se poate de fericită să ştiu acest lucru.

— Nu încape îndoială, i-am spus cam buimăcit, că nu pot fi ţinut răspunzător de faptul că Steerforth a lipsit de acasă mai mult ca de obicei… dacă într-adevăr a lipsit, fapt de care n-am cunoştinţă afară doar din spusele dumneavoastră. Până aseară nu l-am văzut în acest lung interval.

— Nu?

— Vă asigur că nu, miss Dartle!

De astă dată, când m-a privit în faţă, am văzut cum obrazul ei a devenit mai ascuţit şi a pălit, cum semnul vechii răni s-a lungit, întinzându-se peste buza deformată şi peste cea de jos, de-a curmezişul bărbiei. Mi s-a părut sinistră această transfigurare, precum şi licărirea din ochii ei în clipa când, fixându-mă, m-a întrebat:

— Atunci, ce face?

Am repetat aceste cuvinte mai mult pentru mine decât pentru ea, de buimăcit ce eram.

— Atunci, ce face? m-a întrebat, consumată de curiozitatea care o mistuia ca o văpaie. Ce urzeşte cu individul acela, care niciodată nu se uită la mine fără o impenetrabilă perfidie în ochi? Nu vă cer să vă trădaţi prietenul dacă sunteţi cinstit şi credincios. Vă întreb numai ce îl mână: ciuda, ura, mândria, neliniştea, o idee năstruşnică, sau dragostea? Ce anume?

— Miss Dartle, i-am răspuns, cum aş putea să vă conving că nu ştiu despre Steerforth nimic mai mult decât ştiam când am venit întâia oară aici? N-am idee. Cred că nu-i nimic la mijloc. Aproape că nici nu înţeleg ce vreţi să spuneţi.

Se uita fix la mine, când deodată crâncena cicatrice a fost străbătută de un fior, de o tresărire ce mi s-a părut că nu putea fi pricinuită decât de o durere; un fior care a făcut să i se ridice un colţ al buzei într-o strâmbătură de dezgust sau de milă, amestecate cu dispreţ. Şi-a dus însă iute mâna la gură – o mână atât de firavă şi delicată încât altă dată, când o ridicase ca să-şi ferească faţa de dogoarea focului, o comparasem în gând cu un porţelan fin – şi precipitat, cu o inflexiune aspră, pătimaşă, mi-a spus doar atât:

— Vă conjur, nu spuneţi nimănui nici un cuvânt!

Missis Steerforth părea cât se poate de fericită lângă fiul ei, iar Steerforth de astă dată s-a arătat deosebit de drăguţ şi de respectuos. Pentru mine era foarte interesant să-i văd împreună, nu numai pentru că se iubeau reciproc, ci şi pentru motivul că semănau foarte mult, semeţia şi impulsivitatea fiului, temperate de feminitate şi vârstă, preschimbându-se la dânsa într-o demnitate plină de graţie. Şi nu o dată m-am gândit că era o fericire că nu s-a ivit niciodată vreo neînţelegere adâncă între ei; căci două firi atât de asemănătoare – aş spune mai degrabă două nuanţe ale aceleiaşi firi – ar fi mai greu de împăcat decât cele mai opuse caractere din lume. Trebuie să mărturisesc însă că izvorul acestei observaţii nu se afla în discernământul meu, ci în cuvintele Rosei Dartle.

La cină miss Dartle a zis:

— O, vă rog, spuneţi-mi, careva un lucru la care m-am gândit toată ziua şi aş vrea să-l ştiu.

— Ce ai vrea să ştii, Rosa? a întrebat-o missis Steerforth. Zău, nu fi misterioasă.

— Misterioasă! O! Într-adevăr? Mă socoteşti misterioasă?

— Nu te-am rugat de nenumărate ori, i-a răspuns missis Steerforth, să te exprimi desluşit şi firesc?

— O! Va să zică nu m-am exprimat în mod firesc? s-a mirat miss Dartle. Te rog să fii îngăduitoare cu mine, căci nu întreb decât ca să mă lămuresc. Nu suntem în stare să ne cunoaştem pe noi înşine.

— La tine asta a devenit un fel de a doua natură, a observat fără supărare missis Steerforth. Dar ţin minte, şi desigur că nici tu n-ai uitat, Rosa, că a fost o vreme când te purtai altfel, nu te fereai atât şi erai mai încrezătoare.

— Ai desigur dreptate, aşa se întâmplă că te trezeşti cu deprinderi proaste! Chiar aşa? Să mă feresc mai puţin şi să fiu mai încrezătoare? Mă întreb, oare cum a fost cu putinţă să mă schimb aşa pe nesimţite? Da, e cât se poate de ciudat! Trebuie să-mi dau silinţa s-ajung cum am fost altădată.

— Aş dori să ţi-o dai, i-a spus zâmbind missis Steerforth.

— Vai! Într-adevăr, am să mi-o dau, să ştii! Am să învăţ să fiu sinceră de la… să văd… de la James.

— Nici că ai putea găsi un profesor mai bun, Rosa! i-a replicat missis Steerforth înţepată, căci era o urmă de sarcasm în orice spunea Rosa Dartle, deşi vorbea întotdeauna cum vorbise şi de astă dată, cu aerul cel mai nevinovat din lume.

— De asta sunt sigură! a întărit Rosa cu neobişnuită căldură. Dacă există vreun lucru de care să fiu sigură, apoi să ştii că ăsta e.

Am avut impresia că missis Steerforth regreta că se formalizase, căci i-a spus amabil:

— Bine, dragă Rosa, dar tot nu ne-ai spus ce ai vrea să ştii!

— Ce aş vrea să ştiu? a repetat dânsa cu o răceală sfidătoare. Vai! Aş vrea să ştiu doar dacă oamenii care au aceeaşi structură morală… e corectă expresia?

— Tot atât de corectă ca oricare alta, a asigurat-o Steerforth.

— Mulţumesc… dacă oamenii care au aceeaşi structură morală riscă, atunci când între ei se iveşte o neînţelegere gravă, să ajungă la o ruptură mai adâncă decât ceilalţi.

— Cred că da, i-a răspuns Steerforth.

— Aşa crezi? Vai, Doamne! Să presupunem, de pildă, deşi această ipoteză e puţin probabilă, că s-ar isca o ceartă serioasă între tine şi mama.

— Rosa dragă, a intervenit missis Steerforth râzând, pune o altă ipoteză! James şi cu mine, slavă Domnului, ne cunoaştem îndatoririle reciproce.

— Vai! a făcut miss Dartle, dând din cap şi căzând pe gânduri. Desigur. Asta ar împiedica ruptura? Da, fireşte c-ar putea. Exact. Îmi pare bine că în prostia mea am pus această ipoteză, căci sunt încântată să aflu că îndatoririle ce le aveţi unul faţă de altul ar împiedica o ruptură! Vă mulţumesc foarte mult.

Nu se cade să trec cu vederea o altă întâmplare măruntă în legătură cu miss Dartle; căci de ea am avut motive să-mi aduc aminte mai târziu, când trecutul ireversibil a ieşit la iveală în întregimea lui. În tot restul zilei, şi mai ales după acest episod, Steerforth s-a străduit, cu toată iscusinţa lui şi cu o perfectă naturaleţe, s-o vrăjească pe această făptură ciudată şi s-o preschimbe într-o interlocutoare agreabilă. Pentru mine n-a fost de mirare c-a izbutit. De asemenea, nu m-a surprins faptul că dânsa a încercat să reziste înrâuririi minunate a fermecătoarei lui măiestrii – a firii lui fermecătoare, cum credeam eu atunci – căci ştiam că era uneori urâcioasă şi afurisită. Am văzut cum i s-au schimbat cu încetul trăsăturile şi atitudinea; am văzut-o privindu-l cu admiraţie crescândă; am văzut-o cum, tot mai slab – dar permanent înciudată, de parc-ar fi condamnat propria ei slăbiciune – încerca să ţină piept puterii farmecului său; şi, în cele din urmă, am văzut privirea-i severă îmblânzindu-se, iar zâmbetul ei devenind blajin, şi am încetat să mă mai tem de ea, cum mă temusem tot restul zilei, şi am stat cu toţii în preajma căminului, pălăvrăgind şi făcând haz ca nişte copii.

După plecarea ei, n-am mai rămas în sufragerie nici cinci minute; nu ştiu dacă asta se datora împrejurării că zăbovisem cam mult acolo sau faptului că Steerforth îşi pusese în gând să exploateze avantajul dobândit.

— Cântă la harpă, mi-a şoptit Steerforth, oprindu-se în dreptul uşii salonului, şi cred că, în ultimii trei ani, nimeni, afară de mama, n-a auzit-o cântând.

A rostit aceste cuvinte cu un zâmbet ciudat, care s-a risipit îndată, şi am intrat în salon, unde am găsit-o singură.

— Nu, nu te ridica, Rosa dragă, a rugat-o Steerforth (deşi dânsa se şi sculase). Fii şi tu drăguţă o dată şi cântă-ne un cântec irlandez.

— Ce nevoie ai tocmai de un cântec irlandez? l-a întrebat.

— Mare! Mult mai mare nevoie decât de orice alt cântec. Uite, şi Daisy iubeşte muzica din tot sufletul. Cântă-ne un cântec irlandez, Rosa, şi lasă-mă să stau jos şi să te ascult ca altădată.

Nu s-a atins de ea, nici de scaunul de pe care se ridicase, ci s-a aşezat lângă harpă. Dânsa a rămas câtva timp lângă harpă, trecându-şi în chip straniu mâna dreaptă peste strune fără a le atinge. În cele din urmă, s-a aşezat, a tras brusc harpa mai aproape şi a început să cânte, acompaniindu-se din gură.

Era ceva – nu ştiu ce – în tuşeul ei sau în timbrul ei care imprima acestui cântec o notă eterică; niciodată în viaţa mea n-am auzit şi nici nu pot să-mi închipui ceva asemănător. Cântecul era de o autenticitate cutremurătoare. Părea că nu fusese scris sau pus pe note nicicând, ci ţâşnea din patima-i lăuntrică; patimă ce-şi găsea expresia cea mai potrivită în sunetele grave ale glasului ei şi care se ascundea când se aşternea tăcerea. Am rămas încremenit când am văzut-o aplecându-se din nou asupra harpei şi trecându-şi dreapta peste strune, fără a cânta.

N-a trecut nici un minut, şi am fost trezit din visare: Steerforth se ridicase de pe scaun, se apropiase de ea şi o cuprinsese cu braţul, spunându-i:

— De aci înainte, Rosa, ne vom iubi foarte mult!

Dar dânsa îl lovise şi, îndepărtându-l cu furia unei pisici sălbatice, dăduse buzna afară din salon.

— Ce s-a întâmplat cu Rosa? a întrebat missis Steerforth intrând.

— S-a purtat ca un înger, mamă, i-a răspuns Steerforth, iar peste o clipă, drept compensare, a trecut la extrema cealaltă.

— Bagă de seamă, n-o scoate din sărite, James. Nu uita c-a devenit cam arţăgoasă şi că-i mai sănătos să nu fie zgândărită.

Rosa nu s-a mai întors; şi numele ei n-a mai fost pomenit până ce-am intrat în odaia lui Steerforth, ca să-i spun noapte bună. Atunci a început să râdă pe socoteala ei şi m-a întrebat dacă-mi fusese dat să văd vreodată o fiinţă mai sălbatică şi mai de neînţeles.

I-am mărturisit că eram uluit peste măsură şi l-am întrebat dacă bănuieşte ce anume o supărase aşa de tare.

— Dumnezeu ştie, mi-a răspuns Steerforth. Orice, sau nimic! Ţi-am mai spus că trage pe tocilă şi ascute fiece lucru, chiar şi pe sine însăşi. E un instrument tăios, şi se cade să fie mânuită cu mare băgare de seamă. E întotdeauna periculoasă. Noapte bună!

— Noapte bună, Steerforth dragă! i-am zis. Plec mâine în zori, înainte ca să te trezeşti. Noapte bună!

Nu m-a lăsat să mă duc la culcare, şi punându-şi mâinile pe umerii mei, m-a ţinut în faţa lui cum făcuse şi când fusese la mine.

— Daisy, mi-a spus zâmbind, deşi naşii şi naşele tale nu ţi-au dat acest nume, mie aşa-mi place să-ţi spun… şi tare-aş vrea… aş vrea… aş vrea să poţi şi tu să-mi spui la fel.

— Pot să-ţi spun, dacă vreau, i-am răspuns.

— Daisy, dacă vreodată se va ivi ceva care să ne despartă, să-ţi aminteşti numai de părţile mele bune, băiete. Hai să cădem la această învoială. Dacă împrejurările ne vor despărţi vreodată, adu-ţi aminte de părţile mele bune.

— Steerforth, în ochii mei n-ai părţi bune şi părţi rele. În inima mea te iubesc şi te preţuiesc deopotrivă întotdeauna.

Am încercat atunci remuşcări atât de adânci că l-am nedreptăţit cândva, fie numai cu umbra unei bănuieli, încât am fost gata-gata să-i mărturisesc. Numai temerea ca nu cumva s-o trădez pe Agnes şi nehotărârea cum să ating acest subiect fără a comite vreo indiscreţie m-au oprit înainte ca dânsul să-mi fi spus:

— Dumnezeu să te ajute, Daisy, şi noapte bună!

Numai datorită acestor ezitări nu i-am mărturisit; apoi ne-am dat mâna şi ne-am despărţit.

A doua zi m-am sculat în zori, şi după ce m-am îmbrăcat fără zgomot, am aruncat o privire în odaia lui. Dormea un somn adânc; cu capul pe braţ, aşa cum adesea îl văzusem dormind la şcoală.

Şi foarte curând a venit vremea să mă minunez cum de nu-i tulbura nimic somnul atunci când l-am privit. Dormea – îl văd şi acuma – aşa cum adesea îl văzusem dormind la şcoală; şi astfel, în ceasul acela tăcut, l-am părăsit.

Vai, niciodată, Dumnezeu să te ierte, Steerforth, niciodată nu-mi va mai fi dat să-ţi ating cu dragoste şi prietenie mâna inertă. Niciodată, niciodată!