Capitolul XXVIII.Mister Micawber aruncă mănuşa.
Până în ziua când urma să-mi ospătez vechii prieteni de curând regăsiţi m-am ţinut mai cu seamă cu amintirea Dorei şi cu cafea. De când eram îndrăgostit, nu prea mai aveam poftă de mâncare şi eram mulţumit, căci dac-aş fi mâncat cu poftă, mi s-ar fi părut cu săvârşesc un act de trădare faţă de Dora. Făceam multă mişcare, dar fără obişnuitele urmări, fiindcă dezamăgirea zădărnicea efectele aerului curat. Afară de asta, experienţa dureroasă culeasă în acea epocă a vieţii mele mă face să am îndoieli că un om torturat în permanenţă de o încălţăminte prea strâmtă s-ar mai putea bucura în mod normal de o hrană de origine animală. Pentru ca stomacul să funcţioneze normal, sunt de părere că este necesar ca extremităţile să fie la largul lor.
În vederea acestei mese intime n-am mai făcut pregătiri exagerate, ca rândul trecut. Am cumpărat numai doi peşti, o pulpă de berbec şi un pateu de porumbel. Când i-am făcut o timidă aluzie cu privire la gătitul peştelui şi a pulpei de berbec, missis Crupp a avut o izbucnire de revoltă şi, cu aerul demn al unei persoane jignite, mi-a zis:
— Nu! Nu, sir! Nu-mi puteţi cere lucrul ista, fiindcă mă cunoaşteţi prea bine ca să presupuneţi c-aş fi în stare, să fac ceva fără deplină tragere de inimă!
Dar în cele din urmă am ajuns la o înţelegere: missis Crupp s-a învoit să-mi gătească, cu condiţia ca, după aceea, timp de două săptămâni să nu mai mănânc seara acasă.
Şi aici se cuvine să spun că, din pricina tiraniei pe care missis Crupp a exercitat-o asupra mea, am avut multe de îndurat. De nimeni nu m-am temut vreodată atât de tare. Trebuia să mă tocmesc cu dânsa pentru fiece lucru. Dacă mă codeam, deodată o apuca boala aceea ciudată, care o pândea, gata să izbucnească oricând, instantaneu. Dacă, după vreo jumătate de duzină de zadarnice încercări mai sfioase, trăgeam cordonul soneriei mai nervos şi dacă, în cele din urmă, îşi făcea apariţia – ceea ce nu se întâmpla chiar întotdeauna – îşi făcea apariţia cu un aer de reproş şi se lăsa cu răsuflarea tăiată pe un scaun lângă uşă, apăsându-şi mâna pe corsajul de nanchin şi i se făcea atât de rău, încât eram bucuros să jertfesc oricât coniac sau orice alt lucru numai să scap de ea. Dacă protestam să nu-mi facă patul pentru seară de la ceasurile 5 după-amiază – ceea ce cred şi azi că e cu totul nepotrivit – era de ajuns să-şi îndrepte mâna spre acea regiune înveşmântată în nanchin, unde îşi avea sediul sensibilitatea ei rănită, pentru ca să mă grăbesc să-i cer iertare. Pe scurt, aş fi făcut orice numai să n-o jignesc pe missis Crupp, care era spaima vieţii mele.
În vederea acestei mese am cumpărat de ocazie o măsuţă de servit, ca să nu fiu nevoit să mai apelez la serviciile „tânărului îndemânatic”; căci prinsesem ciudă pe el de când îl zărisem într-o duminică dimineaţă pe Ştrand, purtând o jiletcă foarte asemănătoare cu aceea care-mi dispăruse când cu prima masă. Pe „fata tânără” am tocmit-o din nou, însă cu condiţia să ducă farfuriile în odaie şi apoi să iasă îndată pe palier, dincolo de uşa de la intrare, căci de acolo năravul ei de a trage cu ochiul n-avea cum să-i supere pe musafiri şi ar fi fost fizic imposibil să mai dea iama în veselă.
Am pregătit ingredientele necesare pentru punch-ul pe care avea să-l prepare mister Micawber, am cumpărat o sticlă cu apă de lavandă, două lumânări, un pachet de ace de diferite mărimi, precum şi o perniţă de ace, destinate să fie folosite de missis Micawber, ca să-şi pună la punct ţinuta; am pus să se facă focul în dormitor, pentru ca missis Micawber să se simtă bine; apoi, după ce am întins chiar eu faţa de masă, am aşteptat, liniştit, desfăşurarea evenimentelor.
Cei trei oaspeţi au sosit împreună la ora fixată: mister Micawber, cu un plastron mai mare ca de obicei şi cu o panglică nouă la lornion, missis Micawber, cu capişonul împachetat într-o hârtie cafeniu-deschis, iar Traddles ducând pachetul şi ţinând-o la braţ pe missis Micawber. Toţi au fost încântaţi de apartamentul meu. Când am dus-o pe missis Micawber la masa de toaletă şi a văzut ce pregătiri făcusem în cinstea ei, a fost atât de fericită, că l-a chemat pe mister Micawber să vină şi el să vadă.
— Dragul meu Copperfield, mi-a zis mister Micawber, e de-a dreptul luxos. Felul acesta de a trăi îmi aduce aminte de vremea când mai eram becher şi când missis Micawber încă nu fusese solicitată să jure credinţă în faţa altarului lui Himeneu60.
— Vrea să spună: solicitată de dânsul, mister Copperfield, a comentat ironic missis Micawber. Căci pentru alţii nu poate fi tras la răspundere.
— Scumpa mea, i-a răspuns mister Micawber cu o neaşteptată seriozitate, n-am poftă să fiu tras la răspundere pentru alţii. Îmi dau seama că atunci când, prin nepătrunsele hotărâri ale sorţii, mi-ai fost hărăzită mie, se prea poate să fi fost menită unui om al cărui destin cerea ca, după o luptă îndelungată, să cadă în cele din urmă victima unor greutăţi băneşti de o natură foarte complicată. Am înţeles aluzia, iubito. Îmi pare rău, dar pot suporta şi asta.
— Micawber! a izbucnit missis Micawber lăcrimând. Nu meritam asta! Eu, care niciodată nu te-am părăsit, care niciodată nu te voi părăsi, Micawber!
— Iubita mea, a protestat mister Micawber, foarte emoţionat, îmi vei ierta şi tu, îmi va ierta, desigur şi vechiul şi încercatul nostru prieten Copperfield sfâşierea de o clipă a unei inimi rănite, pe care o recentă ciocnire cu o unealtă a stăpânirii – mai exact, cu un grosolan slujbaş de la reţeaua de alimentare cu apă – a făcut-o să fie mai sensibilă, şi departe de a-i osândi excesele, o veţi compătimi.
Apoi mister Micawber a îmbrăţişat-o pe missis Micawber, iar mie mi-a strâns mâna, lăsându-mă să înţeleg din această vagă aluzie că în după-amiaza aceea îi fusese închisă apa pentru neplata taxelor.
Pentru a-i abate gândurile de la acest trist subiect, i-am spus lui mister Micawber că mă bizuiam pe el ca să prepare punch-ul şi l-am pus faţă în faţă cu lămâile. Proaspăta lui amărăciune, ca să nu spun deznădejde, s-a risipit într-o clipită. Niciodată n-am văzut om să se delecteze cu aroma cojilor de lămâie şi a zahărului, cu mirosul romului care ardea şi cu aburul apei clocotinde ca mister Micawber în după-amiaza aceea. Era o desfătare ca, printre vaporii preţioaselor mirodenii, să-i zăreşti chipul radiind de bucurie, în timp ce învârtea cu lingura, amesteca şi gusta, ca şi cum, în loc să prepare un punch, ar fi făurit o avere, menită să-i fericească urmaşii peste veacuri. Cât despre missis Micawber, nu ştiu dacă datorită capişonului, apei de lavandă, acelor, focului din cămin sau lumânărilor, dar mi s-a părut relativ drăguţă când a ieşit din odaia mea. Şi nici ciocârlia n-a fost mai veselă vreodată decât această femeie atât de cumsecade.
Presupun – nu m-am încumetat să cercetez, dar presupun – că lui missis Crupp i s-a făcut rău după ce a fript peştele. Fiindcă tot ce a urmat a ieşit anapoda. Pulpa de berbec ne-a fost adusă sus crudă pe dinăuntru şi foarte albicioasă pe dinafară, fiind presărată cu un praf ciudat, de ai fi zis că se tăvălise în cenuşa faimoasei maşini de gătit. Nu am fost însă în măsură să verificăm acest fapt după gustul sosului, deoarece „tânăra fată” îl vărsase pe scară, unde a rămas sub forma unei lungi dâre, până ce, în cele din urmă, s-a şters. Pateul de porumbel n-a fost rău, dar a fost un pateu amăgitor, căci, pentru a folosi un limbaj frenologic, coaja, ca o scoarţă cerebrală înşelătoare, era numai cute şi protuberanţe, fără nimic dedesubt. Pe scurt, masa a fost un fiasco, şi aş fi fost foarte nefericit – de acest fiasco vreau să zic, căci eram în permanenţă nefericit din pricina Dorei – dacă voioşia musafirilor mei şi o straşnică idee a lui mister Micawber nu m-ar fi îmbărbătat.
— Dragul meu Copperfield, mi-a zis mister Micawber, accidente se întâmplă în cele mai bune familii; iar în familiile care nu sunt dominate de acea puternică înrâurire care sfinţeşte şi înalţă în acelaşi timp… aş spune, într-un cuvânt, înrâurirea Femeii, învestite cu titlul sacru de Soţie, asemenea accidente sunt inevitabile şi se cade să fie privite cu resemnare filosofică. Dacă mi-ai îngădui, m-aş încumeta să observ că există puţine mâncăruri mai gustoase, în felul lor, decât carnea la grătar şi că, după părerea mea, aplicând o mică diviziune a muncii, am putea prepara una straşnică! Dacă tânăra persoană care ne serveşte ne-ar aduce un grătar, te asigur că această mică nenorocire ar putea fi lesne îndepărtată.
Aveam în oficiu un grătar, pe care-mi frigeam în fiecare dimineaţă o felie de slănină. L-am adus în grabă şi ne-am apucat de îndată să punem în aplicare ideea lui mister Micawber. Diviziunea muncii de care pomenise s-a înfăptuit astfel: Traddles a tăiat carnea de berbec în felii, mister Micawber (care se pricepea de minune la de-alda astea) le-a presărat cu piper, muştar, sare şi cayenne61 eu le-am pus pe grătar şi le-am întors cu o furculiţă şi apoi le-am scos, sub îndrumarea lui mister Micawber; iar missis Micawber a pus la încălzit, într-o crăticioară, amestecându-l mereu, un sos picant de ciuperci. Când am avut destule felii gata, ne-am aşezat la masă aşa, cu mânecile suflecate, în timp ce altă serie se frigea şi sfârâia pe foc, iar noi ne uitam când la carnea de berbec din farfurie, când la cea de pe grătar.
Stimulaţi de noutatea acestui mod de a găti, de avantajele lui, de forfota inerentă, ne ridicam mereu ca să supraveghem grătarul şi apoi ne aşezam la loc, să mâncăm feliile rumene luate fierbinţi-fierbinţi de pe foc, atât de zoriţi, atât de încinşi de dogoarea grătarului şi atât de bine dispuşi în zarva şi în mirosul acela îmbietor, încât am mâncat pulpa de berbec până la os. Ca prin minune mi-a revenit şi mie pofta de mâncare. Mi-e ruşine să mărturisesc, dar pentru câtva timp am uitat-o cu totul pe Dora. Sunt convins că mister şi missis Micawber n-ar fi savurat mai bine mâncarea nici chiar de ar fi vândut un pat pentru a o procura. Mai tot timpul Traddles a râs cu aceeaşi poftă cu care mânca şi lucra. De fapt, râdeam cu toţii; şi îndrăznesc să spun că nici că s-a pomenit vreodată ospăţ mai reuşit.
Eram în toiul petrecerii şi lucram de zor fiecare în sectorul lui, silindu-ne să pregătim cât mai bine ultimele felii, pentru a încununa ospăţul, când deodată am băgat de seamă că se afla în odaie un străin, şi privirea-mi a întâlnit-o pe aceea a severului Littimer, care, cu pălăria în mână, stătea în picioare în faţa mea.
— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat fără să vreau.
— Vă cer iertare, sir, mi s-a spus să intru. Stăpânul meu nu e aici, sir?
— Nu.
— Nu l-aţi văzut, sir?
— Nu; nu vii din partea lui?
— Nu chiar, sir.
— Ţi-a spus că-l vei găsi aici?
— Nu tocmai, sir. Dar de vreme ce n-a venit astăzi, cred că s-ar putea să vină mâine.
— S-a întors de la Oxford?
— Vă rog, sir, să luaţi loc şi să-mi îngăduiţi să fac eu treaba asta, mi-a răspuns Littimer, foarte respectuos.
Şi rostind aceste cuvinte, mi-a luat furculiţa din mână şi s-a aplecat asupra grătarului, concentrându-şi întreaga atenţie asupra lui.
Apariţia lui Steerforth în persoană cred că nu ne-ar fi tulburat cine ştie ce, dar în faţa respectabilului său servitor am devenit într-o clipă cei mai supuşi dintre supuşi. Mister Micawber s-a aşezat pe un scaun fredonând o melodie, ca să arate că se simţea la largul lui, dar mânerul unei furculiţe, pe care o ascunsese în grabă, îi ieşea de sub surtuc, de parcă s-ar fi înjunghiat singur. Missis Micawber şi-a tras mănuşile cafenii, luându-şi un aer de distinsă plictiseală. Traddles şi-a trecut mâinile unsuroase prin păr, zburlindu-l de tot, şi se uita încurcat la faţa de masă. În ce mă priveşte, mă simţeam ca un copil în capul propriei mele mese, şi abia mă încumetam să-l privesc pe respectabilul fenomen, care venise, Dumnezeu ştie de unde, ca să pună rânduială în gospodăria mea.
Între timp, Littimer a scos carnea de berbec de pe grătar şi a servit-o solemn, făcând ocolul mesei. Am luat fiecare câte o bucată, dar parcă ne pierise pofta, şi mai mult ne prefăceam că mâncăm. Pe măsură ce am dat la o parte farfuriile, le-a ridicat fără zgomot şi ne-a servit brânza. Când am sfârşit, a luat-o, a strâns masa, a grămădit totul pe măsuţa de servit şi ne-a adus paharele de vin, şi, din proprie iniţiativă, a împins măsuţa de servit în oficiu. Toate acestea le-a făcut în mod ireproşabil, fără a-şi fi ridicat o clipa ochii. Totuşi, chiar când sta cu spatele spre mine, mi s-a părut că până şi coatele lui exprimau părerea neclintită că eram foarte tânăr.
— Mai e ceva de făcut, sir?
I-am mulţumit şi i-am zis: „Nu”, şi l-am întrebat dacă nu voia să mănânce şi el ceva.
— Vă mulţumesc foarte mult, nu, sir.
— Mister Steerforth urmează să vină de la Oxford?
— Iertaţi-mă, sir, n-am înţeles.
— Mister Steerforth urmează să vină de la Oxford?
— Presupun, sir, că mâine ar putea fi aici. Credeam c-ar fi putut sosi şi astăzi, sir. Fără îndoială, greşeala e a mea, sir.
— Dacă ai să-l vezi înaintea mea…
— Vă rog să mă iertaţi, sir, dar nu cred că-l voi vedea înaintea dumneavoastră.
— Dacă totuşi ai să-l vezi, i-am zis, te rog să-i spui că-mi pare rău că n-a venit în seara aceasta, pentru c-a fost aici un vechi coleg de şcoală de-al lui.
— Prea bine, sir!
Littimer a făcut o plecăciune adresată mie pe jumătate, şi pe jumătate lui Traddles, pe care l-a cercetat cu privirea.
Se îndrepta cu pas domol către uşă, când, împins de o dorinţă disperată de a vorbi cu el pe un ton firesc – ceea ce n-am izbutit niciodată – i-am zis:
— Littimer!
— Sir!
— Ai rămas multă vreme la Yarmouth atunci?
— Nu prea multă, sir.
— Ai rămas până s-a armat ambarcaţia?
— Da, sir. Am rămas tocmai pentru a supraveghea armarea.
— Ştiu!
Şi-a ridicat respectuos ochii spre mine.
— Bănuiesc că mister Steerforth n-a văzut-o încă, am adăugat.
— Asta n-aş putea să vă spun, sir. Cred… dar sigur n-aş putea să vă spun, sir. Vă urez noapte bună, sir.
Şi rostind aceste cuvinte, a tras o respectuoasă plecăciune tuturor celor de faţă şi s-a făcut nevăzut. Când l-au văzut plecat, musafirii au răsuflat uşuraţi, dar cel mai mulţumit am fost eu, căci, pe lângă jena datorită acelei foarte ciudate senzaţii pe care-o încercam întotdeauna în prezenţa lui, mai aveam şi mustrări de conştiinţă că mă îndoisem de stăpânul său şi nu mă puteam împiedica de a simţi o vagă temere c-ar putea să afle acest lucru. Cum se explica oare faptul că, deşi în realitate n-aveam mai nimic de ascuns, mă simţeam întotdeauna ca şi cum omul ăsta ar fi fost în stare să-mi citească gândurile?
Din această meditaţie, care se împletea cu oarecare temeri de a-l revedea pe Steerforth, am fost trezit de mister Micawber, care a început să laude pe Littimer, spunând că era o persoană cât se poate de respectabilă şi un servitor admirabil. Trebuie să adaug că mister Micawber, socotind plecăciunea făcută de acesta tuturor ca fiind adresată mai cu seamă lui, îi răspunsese cu nemărginită condescendenţă.
— Ei, dragul meu Copperfield, punch-ul, ca şi fluxul şi refluxul, nu aşteaptă pe nimeni, ne-a avertizat mister Micawber, gustându-l. Ah! Acum are aroma cea mai bună! Vrei să-ţi dai părerea, iubito?
Missis Micawber l-a găsit excelent.
— Atunci, dacă prietenul Copperfield îmi îngăduie să iau această libertate, a spus mister Micawber, voi bea în cinstea acelor zile când atât eu, cât şi prietenul Copperfield eram mai tineri şi luptam cot la cot pentru existenţă. Despre mine şi despre prietenul Copperfield aş putea spune, folosind cuvinte pe care le-am cântat cândva împreună, că amândoi prin crâng am alergat, Butculiţe-am tot cules62, în sens figurativ, fireşte, în mai multe rânduri. Nu-mi prea dau seama, a urmat mister Micawber, cu obişnuita-i inflexiune şi cu acel are indescriptibil pe care-l lua când voia să spună ceva mai distins, nu-mi prea dau seama ce ar putea fi acele butculiţe, dar nu mă îndoiesc că atât eu, cât şi Copperfield am fi cules mai des dacă ar fi fost cu putinţă.
În clipa aceea mister Micawber a sorbit din punch. Toţi am făcut la fel, Traddles întrebându-se, de bună seamă, în ce vremuri depărtate o fi putut mister Micawber să fie camaradul meu, în lupta pentru existenţă.
— Aha! a făcut mister Micawber, dregându-şi glasul şi simţindu-se încălzit de punch şi de dogoarea focului din cămin. Încă un pahar, draga mea?
Missis Micawber a rugat ca ei să nu-i toarne decât un pic; dar n-am putut fi de acord şi i-am umplut paharul.
— Fiindcă suntem între noi, mister Copperfield, mi-a spus missis Micawber sorbindu-şi punch-ul, căci mister Traddles e de-ai casei aş ţine mult să aflu părerea dumitale asupra planurilor lui mister Micawber. După cum, în repetate rânduri, i-am spus lui mister Micawber, şi-a început missis Micawber expunerea, o fi comerţul cu grâu o îndeletnicire vrednică de un gentleman, dar nu-i deloc bănoasă. Un comision de doi şilingi şi nouă pence în două săptămâni nu poate fi socotit mulţumitor, oricât de modeşti am fi.
Asupra acestui punct am fost cu toţii de acord.
— Dacă-i aşa, a urmat missis Micawber, care se mândrea că vedea clar lucrurile şi că, prin înţelepciunea ei femeiască, îl ţinea în frâu pe mister Micawber, care, altfel, ar fi luat-o razna, dacă-i aşa, îmi pun următoarea întrebare: Dacă pe grâu nu ne putem bizui, atunci pe ce să ne bizuim? Pe cărbuni? Câtuşi de puţin! Urmând sfaturile familiei mele, am încercat şi în direcţia asta, dar am constatat că nu-i decât o iluzie.
Răsturnat în fotoliu, cu mâinile în buzunare, mister Micawber ne privea şi încuviinţa din cap, dând a înţelege că problema era foarte bine pusă.
— De grâu şi de cărbuni nemaiputând fi vorba, a argumentat mai departe missis Micawber, am privit, cum era şi firesc, mister Copperfield, în jurul meu şi mi-am zis: „În ce domeniu ar putea să se afirme un om cu talentele lui mister Micawber?” Am înlăturat din capul locului orice afaceri pe bază de comision, pentru că este bine ştiut că nu-i lucru sigur comisionul. Temperamentul deosebit pe care-l are mister Micawber cere, sunt convinsă, certitudine.
Traddles şi cu mine am emis un murmur de simpatie, spre a arăta că această mare descoperire în privinţa lui mister Micawber era cât se poate de adevărată şi că nu-i făcea decât cinste.
— Nu-ţi voi ascunde, dragă mister Copperfield, a continuat missis Micawber, că de mult am impresia că lui mister Micawber i-ar conveni foarte bine negoţul de bere. Gândeşte-te, de pildă, la „Barclay” şi „Perkins”! Sau la „Truman”, „Hanbury” şi Buxton”63! Ştiu, din proprie experienţă, că mister Micawber este făcut să strălucească în asemenea afaceri de mari proporţii; câştigurile, mi s-a spus, sunt e-NOR-me! Dar de vreme ce mister Micawber nu poate intra în legătură cu aceste firme – care refuză să răspundă scrisorilor prin care şi-a oferit serviciile, chiar şi pentru posturi foarte modeste – ce rost ar avea sa stăruim asupra acestei idei? Niciunul. Sunt încredinţată că manierele lui mister Micawber…
— Hm! Zău, dragă… a intervenit mister Micawber.
— Taci, iubitule, i-a spus missis Micawber, punându-şi mănuşa cafenie pe mâna lui. Sunt încredinţată, mister Copperfield, că prin manierele sale, mister Micawber este foarte potrivit pentru afacerile de bancă. Pot spune că, dacă aş avea bani depuşi la o bancă, manierele lui mister Micawber, ca reprezentant al acelei bănci, mi-ar inspira încredere şi ar spori afacerile întreprinderii. Dar ce rost ar avea să mai stăruim asupra acestei idei dacă diferitele case de bancă refuză cu insolenţă să folosească aptitudinile deosebite ale lui mister Micawber sau să-i primească ofertele? Niciunul. Cât despre ideea de a întemeia o întreprindere bancară, ştiu că dacă unii membri ai familiei mele s-ar hotărî să-şi dea banii pe mâna lui mister Micawber, ar putea înjgheba o asemenea întreprindere. Dar ce folos dacă nu se hotărăsc să-şi dea banii pe mâna lui mister Micawber? Aşadar, din nou trebuie să constat, că n-am făcut nici un pas înainte.
Am clătinat din cap şi am zis:
— Nici un pas.
Traddles de asemenea a clătinat din cap şi a zis:
— Nici un pas.
— Ce concluzie trag din toate acestea? a urmat missis Micawber, afectând mai departe dorinţa de a prezenta situaţia în mod lucid. Care e concluzia de neînlăturat, dragă mister Copperfield? Greşesc oare când spun că trebuie totuşi să trăim?
Am răspuns:
— Câtuşi de puţin!
Şi Traddles a răspuns:
— Câtuşi de puţin!
Şi apoi m-am trezit adăugând singur, plin de înţelepciune, că orice om trebuie sau să trăiască, sau să moară.
— Aşa e! a încuviinţat missis Micawber. Întocmai. Şi fapt e, dragă mister Copperfield, că nu o să mai putem trăi dacă nu se va produce în curând o întorsătură radicală în situaţia noastră. Dar sunt convinsă, şi în ultimul timp i-am repetat acest lucru de mai multe ori lui mister Micawber, că nu ne putem aştepta ca întorsătura să se producă de la sine. Trebuie, într-o anumită măsură, s-o ajutăm să se producă. Poate că greşesc, dar am ajuns la această convingere.
Traddles şi cu mine am aprobat-o călduros.
— Prea bine, a zis missis Micawber. Şi atunci, ce soluţie propun? Iată-l pe mister Micawber, înzestrat cu atâtea însuşiri… plin de talent…
— Te rog, iubito… a întrerupt-o mister Micawber.
— Te rog, dragul meu, dă-mi voie să închei. Iată-l pe mister Micawber înzestrat cu atâtea însuşiri, plin de talent… aş zice chiar, plin de geniu… asta, din partea soţiei, s-ar putea să pară o afirmaţie părtinitoare…
Traddles şi cu mine am îngânat amândoi: „Nu.”
— Iată deci că mister Micawber n-are o situaţie sau o slujbă potrivită. Răspunderea pentru asta cine o poartă? Nu încape îndoială, societatea. De aceea mă gândesc să dau în vileag această ruşinoasă situaţie şi, fără frică, să somez societatea s-o îndrepte. După părerea mea, dragă mister Copperfield, a declarat cu emfază missis Micawber, ceea ce-i rămâne de făcut lui mister Micawber e s-arunce mănuşa societăţii şi să spună răspicat: „Să vedem cine are s-o ridice! Cine se încumetă să poftească!”
Am îndrăznit s-o întreb pe missis Micawber cum s-ar putea face aceasta.
— Publicând anunţuri în toate ziarele, a declarat missis Micawber. Mi se pare că faţă de sine, faţă de familia sa, şi voi merge atât de departe, încât voi adăuga chiar şi faţă de societatea care până acum n-a ţinut seama de el, mister Micawber are datoria să dea anunţuri în toate ziarele, să se descrie amănunţit aşa cum e, arătând anume toate însuşirile sale, şi să încheie astfel: „Acum, daţi-mi o slujbă, cu o remuneraţie cumsecade, şi adresaţi-vă cu răspuns plătit lui W. M., Oficiul poştal, Camden Town”.
— Această idee, dragă Copperfield, a spus mister Micawber, înfundându-şi bărbia în plastron şi uitându-se cu coada ochiului la mine, este, de fapt, saltul de care ţi-am pomenit când am avut plăcerea să vorbesc cu dumneata ultima oară.
— Dar anunţurile sunt cam costisitoare, am obiectat eu, cu oarecare îndoială.
— Aşa e! a încuviinţat missis Micawber, cu acelaşi aer stringent logic. Foarte adevărat, dragă mister Copperfield! I-am spus şi eu exact acest lucra lui mister Micawber. Tocmai de aceea sunt de părere că mister Micawber ar trebui (aşa cum am zis adineauri, are această datorie faţă de sine, faţă de familia sa, faţă de societate) să ia bani cu împrumut, pe poliţă.
Lăsându-se pe spătarul fotoliului, mister Micawber a început să se joace cu lornionul şi şi-a ridicat privirea, în tavan; dar în acelaşi timp mi s-a părut că trăgea cu coada ochiului la Traddles, care se uita la focul din cămin.
— Dacă niciunul dintre membrii familiei mele, a spus missis Micawber, nu are destulă solicitudine naturală ca să negocieze această poliţă… mi se pare însă că există un cuvânt mai potrivit pentru ceea ce vreau să spun…
Mister Micawber, cu ochii în tavan, i-a venit în ajutor:
— Să sconteze.
— Să sconteze această poliţă, a urmat missis Micawber, atunci cred că mister Micawber trebuie să se ducă în City să ofere poliţa pe piaţa financiară şi să ia pe ea ce s-o putea. Dacă indivizii de pe piaţa financiară îl vor sili pe mister Micawber să facă o jertfă prea mare, îi priveşte, e o problemă de conştiinţă. Eu sunt ferm convinsă că e o investiţie sigură. Şi îl sfătuiesc pe mister Micawber să facă la fel; s-o considere ca pe o investiţie care fără greş va da rezultate, şi să fie gata la orice sacrificiu.
Mi s-a părut, nu ştiu de ce, că asta constituia încă o dovadă de devotament şi abnegaţie din partea ei, şi am bolborosit ceva în acest sens. Traddles, care îmi ţinea isonul, a făcut acelaşi lucru privind mai departe focul din cămin.
— Nu vreau, a spus missis Micawber golind paharul de punch şi strângându-şi şalul pe umeri, fiind gata să se retragă în dormitor, nu vreau să mai prelungesc aceste discuţii cu privire la afacerile băneşti ale lui mister Micawber. Nu m-am putut opri ca aici, lângă focul din căminul dumitale, dragă mister Copperfield, şi în faţa lui mister Traddles, care, deşi nu e un prieten atât de vechi, e totuşi unul de-ai noştri, nu m-am putut opri, zic, să-ţi aduc la cunoştinţă ce cale îl sfătuiesc eu pe mister Micawber să apuce. Sunt de părere c-a sosit vremea ca mister Micawber să acţioneze şi, aş adăuga, să se afirme, şi cred că acestea sunt metodele cele mai potrivite. Ştiu prea bine că nu sunt decât o femeie şi că îndeobşte judecata unui bărbat e socotită mai temeinică în discutarea unor astfel de probleme, totuşi nu trebuie să uit că atunci când trăiam acasă cu tăticu şi cu mămica, tăticu spunea mereu: „Emma e cam pirpirie, dar în ceea ce priveşte puterea de pătrundere, n-o întrece nimeni”. Ştiu bine că tăticu era cam prea părtinitor, dar atât datoria, cât şi raţiunea nu-mi îngăduie să mă îndoiesc că tăticu judeca bine caracterul oamenilor.
Cu aceste cuvinte, rezistând rugăminţilor noastre insistente de a cinsti cu prezenţa ei punch-ul rămas, missis Micawber s-a retras în dormitorul meu. Şi mi-am dat seama că era într-adevăr o femeie plină de nobleţe, o femeie din aluatul matroanelor romane, capabilă să săvârşească tot felul de fapte eroice în vremuri de restrişte.
Însufleţit de acest gând, l-am felicitat pe mister Micawber că avea o asemenea comoară. Traddles a făcut la fel. Mister Micawber ne-a dat pe rând mâna, apoi şi-a acoperit faţa cu batista, care, lucru neştiut de el, era plină de tabac de prizat. După aceea, foarte voios, s-a întors lângă vasul cu punch.
Era cât se poate de elocvent. Ne-a dat a înţelege că ne retrăim viaţa în persoana copiilor noştri şi că, în momentele de jenă financiară, orice sporire a numărului lor era de două ori binevenită. Ne-a destăinuit că missis Micawber avusese în ultima vreme anumite îndoieli în această privinţă, dar că dânsul i le risipise, liniştind-o. Despre neamurile ei ne-a zis că erau nevrednice de ea şi că nu se sinchisea defel de părerea lor şi că ar putea – citez propriile sale cuvinte – să-i ia dracu pe toţi.
Apoi mister Micawber i-a adus un cald elogiu lui Traddles. A spus că Traddles era un caracter, şi că dânsul (mister Micawber), deşi nu avea virtuţi neclintite ca Traddles, era totuşi în stare, slavă Domnului, să le admire. A amintit apoi, cu emoţie, de tânăra necunoscută pe care Traddles o cinstea cu dragostea lui şi care răspundea acestui simţământ, cinstindu-l şi binecuvântându-l pe Traddles cu dragostea ei. Mister Micawber a închinat în sănătatea ei. La fel am făcut şi eu. Traddles ne-a mulţumit amândurora, spunând cu o naivitate şi o sinceritate care, mărturisesc fără înconjur, m-au fermecat: „Vă sunt foarte îndatorat. Şi vă asigur că e cea mai drăguţă fată din lume!”
După aceea, mister Micawber a prins primul prilej pentru a aduce vorba, cu cea mai mare grijă şi delicateţe, de starea inimii mele. Nimic – în afară de o tăgadă cât se poate de serioasă din partea prietenului său Copperfield – nu l-ar putea clinti din credinţa că prietenul său Copperfield iubeşte şi e iubit. După ce m-am simţit foarte înfierbântat şi foarte prost câtva timp şi după ce m-am îmbujorat la faţă şi m-am bâlbâit şi am tăgăduit, am spus, ridicând paharul: „Bine, să bem în cinstea lui D.!”, ceea ce pe mister Micawber l-a surescitat şi l-a încântat în aşa măsură încât a dat fuga, cu un pahar de punch în mână, în dormitor, pentru ca şi missis Micawber să bea în sănătatea lui D., ceea ce dânsa a făcut cu entuziasm, strigând cu glas piţigăiat şi bătând cu pumnul în perete: „Bravo, bravo! Dragă mister Copperfield, sunt încântată! Bravo!”
După aceea ne-am apucat să vorbim de lucruri mai mărunte. Mister Micawber a declarat că, după părerea lui, Camden Town era un cartier nepotrivit şi că primul lucru pe care avea de gând să-l facă, de îndată ce anunţurile vor fi determinat o întorsătură cât de cât mulţumitoare, era să se mute. Ne-a vorbit de o clădire de la capătul dinspre apus al lui Oxford Street, chiar în faţa „Hyde Park”-ului, pe care pusese de mult ochii, dar pe care nu spera s-o poată închiria imediat, pentru că necesita cheltuieli foarte mari. Va mai trece un timp, ne-a explicat, în care se va mulţumi să ocupe catul de sus al unei case, într-un cartier comercial respectabil, de pildă în Picadilly64, unde missis Micawber se va simţi bine şi unde – dacă ar amenaja un bow-window, sau dacă ar construi un etaj, sau ar face unele mici modificări de acest fel – ar putea locui vreo câţiva ani, plăcut şi demn. Ne-a spus că, orice i-ar hărăzi soarta şi oriunde i-ar fi dat să locuiască, să fim siguri că se va găsi întotdeauna o odaie pentru Traddles şi un tacâm pentru mine. I-am mulţumit pentru bunăvoinţa sa, iar el ne-a rugat să-l iertăm că a intrat în asemenea amănunte practice, gospodăreşti, lucrul acesta fiind scuzabil din partea unui om care se pregăteşte să-şi organizeze viaţa pe baze cu totul noi.
Această parte a discuţiei noastre prieteneşti a fost întreruptă de missis Micawber, care a bătut din nou în perete ca să întrebe dacă apa de ceai era gata. Ne-a pregătit apoi ceaiul în chipul cel mai amabil cu putinţă; şi de câte ori mă apropiam de ea pentru a lua ceştile sau feliile de pâine cu unt, mă întreba în şoaptă dacă D. era blondă sau brună, dacă era micuţă sau înaltă şi alte amănunte de felul acesta, ceea ce cred că mi-a făcut plăcere. După ce am luat ceaiul, am stat în jurul focului şi am vorbit de unele şi de altele; iar missis Micawber a binevoit să ne cânte (cu un glas scăzut, firav şi monoton, pe care, după câte îmi amintesc, când l-am auzit întâia oară, l-am socotit foarte potrivit) baladele ei preferate; Viteazul sergent alb65 şi Micuţul Tafflin66. Pe vremea când locuise acasă la tăticu şi mămica, missis Micawber dobândise o faimă deosebită cu aceste două cântece. Mister Micawber ne-a zis că atunci când a auzit-o cântând prima bucată, cu prilejul celei dintâi vizite ce i-o făcuse sub acoperişul părintesc, missis Micawber i-a tras în mod deosebit luarea-aminte; şi că atunci când dânsa a executat Micuţul Tafflin, s-a hotărât s-o cucerească, sau, de nu ar fi izbutit, să-şi dea viaţa pentru ea.
Pe la ceasurile 10 sau 11. Missis Micawber s-a sculat să-şi împacheteze capişonul în hârtia cea cafenie şi să-şi pună pălăria. Mister Micawber a profitat de momentul când Traddles şi-a pus paltonul ca să-mi strecoare o scrisoare, rugându-mă în şoaptă s-o citesc când voi avea timp. Când am ieşit cu o lumânare ca să le luminez drumul, întrucât mister Micawber o pornise înainte la braţ cu missis Micawber, l-am putut opri o clipă în capul scării pe Traddles, care rămăsese în urmă cu capişonul.
— Traddles, i-am zis, mister Micawber e un om cumsecade, săracul, dar în locul tău, nu i-aş împrumuta nimic.
— Dragă Copperfield, mi-a răspuns Traddles zâmbind, n-am ce să-i împrumut.
— Nu uita însă că ai un nume.
— O! Şi consideri tu că se poate da cu împrumut? mi-a replicat Traddles, privindu-mă lung.
— Desigur!
— O! a exclamat Traddles. Da, ai dreptate! Îţi mulţumesc foarte mult, Copperfield, dar.. pare-mi-se că i l-am şi împrumutat.
— Pe poliţa aia care constituie o investiţie sigură!
— Nu. Nu pentru aia. De aia abia acum am aflat. Mă aşteptam ca în drum spre casă să-mi propună să i-o girez. I-am dat numele pe o alta.
— Sper că n-o să iasă vreun bucluc, i-am spus.
— Sper şi eu, mi-a răspuns Traddles. Cred, pentru că mi-a spus acum câteva zile că e asigurată acoperirea ei. Chiar acestea au fost cuvintele lui mister Micawber: „Acoperirea e asigurată”.
Cum în clipa ceea mister Micawber şi-a ridicat privirea spre locul unde ne oprisem, abia am avut timp să-i repet povaţa. Traddles mi-a mulţumit şi a coborât. Dar când l-am văzut cât de liniştit a coborât scara cu pachetul în mână şi cum i-a dat braţul lui missis Micawber, mi-a fost tare teamă că va fi târât, de mâini şi de picioare, pe piaţa financiară.
M-am întors lângă cămin, şi tocmai reflectam, pe jumătate râzând, asupra caracterului lui Micawber şi la vechile noastre legături, când deodată am auzit paşii grăbiţi suind scările. Mai întâi am crezut că o fi Traddles, care se întorcea pentru că missis Micawber uitase ceva; dar când s-au apropiat, i-am recunoscut, şi inima a început să-mi zvâcnească şi sângele mi-a năvălit în obraji, căci erau paşii lui Steerforth.
Nu uitasem sfatul lui Agnes şi imaginea ei nu părăsise nici o clipă acel sanctuar pe care, dacă mă pot exprima astfel, încă de la început i-l hărăzisem în gândurile mele. Dar când Steerforth a intrat şi l-am avut în faţa ochilor cu mâna întinsă, umbra care-l învăluise s-a prefăcut în lumină şi m-am simţit stânjenit şi ruşinat că mă îndoisem de un prieten atât de iubit. Asta nu însemna că o iubeam mai puţin pe Agnes; o socoteam mai departe drept geniul meu bun şi binefăcător; şi mie îmi făceam reproşuri, nu ei, că-l nedreptăţisem pe Steerforth; şi ca să-mi ispăşesc greşeala, aş fi fost în stare să fac orice dacă aş fi ştiut ce să fac şi cum să procedez!
— Ei, Daisy, bătrânule, ai rămas ca lovit de trăsnet! mi-a zis Steerforth râzând şi strângându-mi călduros mâna. Iar te-am prins la chef, sibaritule! Băieţii ăştia de la „Doctors' Commons” sunt cei mai mari cheflii din oraş, n-au ce alege din noi, studenţii cumpătaţi de la Oxford!
Şi rotindu-şi vioi privirea prin odaie, s-a aşezat în faţa mea, pe sofaua pe care de curând o părăsise missis Micawber, şi s-a apucat să aţâţe focul.
— Atâta am fost de uimit în prima clipă, i-am spus, urându-i bun venit din toată inima, încât mi s-a tăiat suflarea şi abia am fost în stare să-ţi urez bun venit, Steerforth.
— Bine, bine! Vorba scoţienilor: „Chipul meu e o desfătare pentru ochii celor osteniţi”, mi-a răspuns Steerforth, şi aşa-i şi chipul tău înfloritor, Daisy. Ce mai faci, amice, slujitor al lui Bachus?
— Foarte bine, i-am zis, deşi astă-seară nu i-am slujit lui Bachus, cu toate că recunosc că din nou am avut trei invitaţi la masă.
— Pe care i-am întâlnit pe stradă, lăudându-te în gura mare, mi-a zis Steerforth. Cine-i amicul cu pantalonii strâmţi?
În câteva cuvinte i l-am descris pe mister Micawber cât m-am priceput mai bine. A râs din toată inima de palidul portret ce i l-am făcut şi mi-a spus că era un om pe care ar merita şi ar vrea să-l cunoască.
— Dar celălalt cine crezi că este? l-am întrebat la rândul meu.
— Dumnezeu ştie! N-o fi vreun pisălog, sper? După înfăţişare aşa mi s-a părut.
— Traddles! i-am zis eu, triumfător.
— Ăsta cine mai e? m-a întrebat Steerforth, dezinvolt ca de obicei.
— Nu-ţi mai aduci aminte de Traddles? Traddles, din dormitorul nostru de la „Salem House”!
— Aha, individul ăla! a spus Steerforth, ciocănind cu vătraiul o bucată de cărbune de pe foc. Tot atât de molâu ca şi odinioară? Unde dracu l-ai mai pescuit?
Drept răspuns, l-am ridicat în slăvi pe Traddles; căci mi s-a părut că Steerforth îl cam desconsidera. După ce a schimbat vorba zâmbind, clătinând uşor din cap şi declarând că ar fi bucuros să-l vadă şi el, căci întotdeauna i se păruse un tip cam ciudat, Steerforth m-a întrebat dacă n-aş avea ceva de mâncare pentru el. Mai tot timpul, în pauzele dintre aceste replici nervoase şi repezite, a stat alene, ciocănind cărbunele cu vătraiul. Am băgat de seamă că acelaşi lucru l-a făcut şi cât am adunat rămăşiţele pateului de porumbel şi celelalte.
— Bine, Daisy, dar ăsta-i un ospăţ vrednic de un rege! a exclamat Steerforth, trezindu-se brusc din visare şi ridicându-se pentru a se aşeza la masă. O să-i fac cinstea cuvenită, căci vin de la Yarmouth.
— Credeam că vii de la Oxford.
— Nu. Am fost pe mare… mult mai plăcut.
— Littimer a trecut azi pe aci şi te-a căutat, şi din spusele lui înţelesesem că erai la Oxford; cu toate că dacă mă gândesc bine, nu mi-a zis acest lucru.
— Littimer ăsta e măi prost decât credeam de vreme ce s-a apucat să mă caute, a spus Steerforth, jovial, umplându-şi paharul cu vin şi închinând în sănătatea mea. Iar dacă eşti în stare să-l înţelegi, înseamnă, dragă Daisy, că eşti mai deştept decât mulţi muritori.
— Ai dreptate, am zis, trăgându-mi scaunul mai aproape de masă. Aşadar, ai fost la Yarmouth! am adăugat, curios să aflu amănunte. Ai stat mult?
— Nu. O escapadă de vreo săptămână şi ceva.
— Şi ce mai fac cei de acolo? Fireşte, micuţa Em'ly nu s-a măritat încă.
— Nu încă. Se va mărita, cred… peste câteva săptămâni, câteva luni sau aşa ceva. Nu prea i-am văzut. Dar bine că mi-am adus aminte! şi lăsând din mână cuţitul şi furculiţa pe care le folosise de zor, a început să-şi pipăie buzunarele. Am o scrisoare pentru tine.
— De la cine?
— De la fosta ta dădacă, mi-a răspuns scoţând mai multe hârtii din buzunarul de la piept. „J. Steerforth Esquire, notă de consumaţii la „Băiatul de viaţă”;” nu, asta nu-i. Răbdare, o găsesc îndată. Bătrânul, am uitat cum îl cheamă, e foarte rău şi cred că despre asta îţi scrie.
— Barkis cumva?
— Da! mi-a zis tot căutându-se prin buzunare şi cercetându-le conţinutul. Cred că s-a zis cu bietul Barkis! Am întâlnit acolo un spiţer… un felcer sau ce-o mai fi… care a adus-o pe lume pe înălţimea-voastră. Mi-a ţinut o disertaţie foarte savantă despre cazul lui Barkis; concluzia a fost că bietul harabagiu va ajunge destul de iute la capătul ultimului său drum. Ia caută tu în buzunarul de la piept al paltonului meu – e pe scaunul de colo – acolo cred c-ai să găseşti scrisoarea. E acolo?
— Iat-o!
— Bine!
Era de la Peggotty; scurtă şi mai puţin citeaţă ca de obicei. Mă încunoştinţa de starea deznădăjduită a soţului ei şi îmi dădea a înţelege că devenise „ceva mai scump” ca mai nainte şi că din această pricină nu prea avea cu ce să-i aline suferinţa. Nu pomenea nici un cuvânt nici de oboseala ei, nici de nopţile petrecute la căpătâiul lui şi îi aducea mari laude. Era scrisă cu o pietate simplă, firească, neînflorită, pe care o ştiam sinceră, şi se încheia cu cuvintele: „Tot respectul în veci iubitului meu copilaş”, adică mie.
Cât am descifrat, Steerforth a mâncat şi a băut mai departe.
— Proastă afacere! mi-a zis când am sfârşit de citit. Dar soarele apune în fiecare zi, şi oameni mor în fiece clipă, şi nu se cade să ne temem să împărtăşim soarta obştească. Dacă ne-am pierde cu firea ori de câte ori auzim pasul acela neîndurat undeva pe la uşile tuturor oamenilor, n-am mai înţelege nimic din viaţă. Nu! Înainte! Înainte cu orice preţ! Treci peste toate obstacolele, şi câştigă neapărat întrecerea!
— Să câştig ce întrecere?
— Întrecerea în care am luat plecarea. Înainte!
Când s-a oprit, uitându-se la mine, cu capul lui frumos uşor lăsat pe spate şi cu paharul ridicat, îmi aduc aminte c-am băgat de seamă că, deşi faţa-i sănătoasă respira prospeţimea vântului de mare, pe ea se vedeau semne ivite de la ultima noastră întâlnire încoace, care parcă arătau că se consumase, desfăşurând, cum îi era obiceiul, energia lui clocotitoare, care, atunci când o stârnea ceva, izbucnea cu atâta pasiune. Voiam să-l cert, arătându-i că rău face aruncându-se ca un disperat în urmărirea fiecărui capriciu – cum ar fi, de pildă, vânzoleala pe marea dezlănţuită şi înfruntarea furtunilor – când mi-am amintit de cele ce vorbisem înainte şi am urmat:
— Am să-ţi spun ceva, Steerforth, fireşte, dacă această efervescenţă a spiritului îţi permite să mă asculţi…
— Spiritul meu este la dispoziţia ta, mi-a răspuns, ridicându-se de la masă şi apropiindu-se din nou de cămin.
— Atunci să-ţi spun, Steerforth. Cred c-am să mă duc la Yarmouth s-o văd pe fosta mea dădacă. Nu pentru c-aş putea s-o ajut cu ceva sau că i-aş putea fi cu adevărat de folos, dar ţine atât de mult la mine, încât vizita mea i-ar face mai mult bine decât orice. Se va bucura, şi asta-i va fi şi sprijin, şi mângâiere. Nu-i un sacrificiu prea mare, sunt sigur, pentru o prietenă cum mi-a fost dânsa. Dac-ai fi în locul meu, nu te-ai duce pentru o zi s-o vezi?
A rămas pe gânduri, chibzuind câtva timp, după care mi-a răspuns în şoaptă:
— Bine! Du-te. N-are ce strica.
— De-abia te-ai înapoiat, aşa că degeaba te-aş ruga să mă însoţeşti, nu-i aşa?
— Aşa e. Plec la Highgate încă noaptea asta. N-am mai văzut-o pe mama de mult şi mă mustră cugetul, căci nu-i puţin lucru să fii iubit aşa cum maică-mea îşi iubeşte fiul risipitor… Astea-s prostii!. Presupun că ai de gând să pleci chiar mâine? m-a întrebat, punându-şi mâinile pe umerii mei şi ţinându-mă la un braţ depărtare de el.
— Da, aşa cred.
— Ştii? las-o pe poimâine. Aş fi vrut să vii să stai câteva zile la noi. De aceea am şi venit, să te poftesc, şi tu zbori la Yarmouth!
— Vorbeşti de zburat tocmai tu, Steerforth, care mereu porneşti valvârtej nu ştiu încotro?
S-a uitat la mine câteva clipe fără a scoate o vorbă, ţinându-mă la fel ca înainte, apoi m-a scuturat şi mi-a spus:
— Hai! Zi că pleci poimâine şi vino de stai mâine cu noi! Altfel, cine ştie când ne-om mai întâlni? Hai! Zi că pleci poimâine! Am nevoie de tine să stai între mine şi Rosa Dartle şi să ne desparţi.
— V-aţi iubi prea mult unul pe altul fără mine?
— Da; sau ne-am urî! a râs Steerforth. Care din două, n-are a face. Hai! Zi că pleci poimâine!
Am consimţit; şi-a pus paltonul, şi-a aprins ţigara şi s-a pregătit de plecare. Văzând că pleacă, mi-am pus şi eu paltonul (dar nu mi-am aprins o ţigară, căci mă săturasem de fumat) şi l-am însoţit până la drumul mare, care la ceasul acela din noapte era pustiu. Tot drumul a fost foarte voios; iar când ne-am despărţit şi l-am petrecut cu privirea, văzând cum mergea spre casă, cu pasul semeţ şi uşor, mi-am adus aminte de cuvintele lui: „Treci peste toate obstacolele şi câştigă neapărat întrecerea”, şi pentru întâia oară i-am dorit să concureze într-o cursă care să merite să fie câştigată.
Tocmai mă dezbrăcăm în dormitorul meu, când scrisoarea lui mister Micawber s-a rostogolit pe podea. Atunci mi-am adus aminte de ea, am rupt pecetea şi m-am apucat s-o citesc. Era datată cu un ceas şi jumătate înaintea cinei. Nu ştiu sigur dacă n-am mai spus că, ori de câte ori se afla într-o situaţie disperată, mister Micawber obişnuia sa folosească un fel de frazeologie juridică, ceea ce, pare-se, în ochii lui era echivalent cu lichidarea activului şi pasivului său.
SIR… căci nu îndrăznesc să scriu dragă Copperfield, Este nimerit să vă aduc la cunoştinţă că subsemnatul e Distrus. S-ar putea să mai observaţi astăzi la el câteva sforţări sporadice de a vă cruţa prematura destăinuire a nefericitei sale situaţii; dar nădejdea a coborât sub linia orizontului, şi subsemnatul e Distrus.
Această comunicare e scrisă în prezenţa unui individ (nu pot spune în societatea lui) aflat într-o stare vecină cu beţia, care e slujbaşul unui misit. Individul se află în mod legal în posesia locuinţei, în virtutea unei urmăriri pentru neplata chiriei. Inventarul obiectelor sechestrate nu cuprinde numai averea mişcătoare şi toate efectele de orice fel care aparţin subsemnatului, în calitatea lui de chiriaş cu anul al acestei locuinţe, ci şi cele aparţinând lui mister Traddles, subchiriaş, membru al onoratei asociaţii „Inner Temple”67.
Dacă mai lipsea o picătură de amărăciune ca să se verse cupa, care în această clipă se „oferă” (precum spune, un nemuritor poet) buzelor subsemnatului, acea picătură o constituie faptul că mai sus-amintitul mister Thomas Traddles a girat, din prietenie faţă de subsemnatul, o poliţă pentru suma de 23 lire, 4 şilingi şi 91/2 pence, care a ajuns la scadenţă şi NU a fost achitată. De asemenea, şi faptul că la răspunderile vii ce apasă în prezent asupra subsemnatului se va adăuga, după rânduielile firii, încă o victimă nevinovată, a cărei apariţie este aşteptată – în cifre rotunde – nu mai târziu decât în şase luni socotite (după calendarul lunar) de la data prezentei.
După cele de mai sus, ar fi poate să întrec măsura dacă aş adăuga că praful şi cenuşa se vor aşterne de-a pururi, pe capul lui WILKINS MICAWBER.
Sărmanul Traddles! Ajunsesem să-l cunosc destul de bine pe mister Micawber ca să pot prevedea c-avea să-şi revină şi în urma acestei lovituri; dar am fost tulburat toată noaptea gândindu-mă la Traddles şi la fiica pastorului din Devonshire, cu zece copii, la logodnica lui, care era cea mai drăguţă fată din lume şi care era gata să-l aştepte pe Traddles (fatidică laudă!) până la vârsta de 60 de ani… până la orice vârsta.
