Capitolul XXX.O jale

Am ajuns seara la Yarmouth şi am tras la han. Ştiam că odaia de musafiri a lui Peggotty – odaia mea – va fi ocupată probabil peste scurt timp, dacă nu cumva Marele Oaspete, în faţa căruia fiecare muritor trebuie să se dea la o parte, se şi instalase în casă; aşadar, m-am dus la han, unde am mâncat şi mi-am oprit loc pentru noapte.

Era 10 când am ieşit. Multe prăvălii erau închise, iar oraşul părea somnoros. Când am ajuns la prăvălia firmei Omer şi Joram, am găsit obloanele puse, dar uşa era deschisă. Zărindu-l pe mister Omer, care trăgea din lulea, aşezat în pragul salonaşului, am intrat şi l-am întrebat cum o mai duce.

— Ei, Doamne-Dumnezeule, ia te uită! a exclamat mister Omer. Dar dumneata ce mai faci? Ia loc. Sper că nu te supără fumul?

— Câtuşi de puţin, i-am răspuns. Chiar îmi place… din luleaua altuia.

— Va să zică, în luleaua dumitale, nu? a spus mister Omer râzând. Cu atât mai bine, sir. Prost nărav la cei tineri. Ia loc. Eu fumez, că-mi face bine la astm.

Mister Omer mi-a făcut loc şi mi-a adus un scaun. Apoi s-a aşezat la loc, gâfâind şi trăgând cu nesaţ din lulea, ca şi cum în ea s-ar fi aflat provizia de aer fără de care ar fi pierit.

— Sunt mâhnit de ştirile proaste pe care le am despre mister Barkis, i-am zis.

Mister Omer s-a uitat la mine grav şi a clătinat din cap.

— Ştiţi cumva cum se simte astă-seară! am întrebat.

— Tocmai asta voiam să vă întreb şi eu, sir, dar n-am îndrăznit, mi-a răspuns mister Omer. E unul din neajunsurile branşei. Când cineva-i bolnav, nu putem să ne interesăm de mersul bolii.

Nu mă gândisem la acest neajuns; e drept, însă, că, înainte de a intra, mi-a fost teamă că voi auzi iar vechea melodie. Când a pomenit de acest neajuns, am recunoscut că aşa stăteau lucrurile şi am şi spus-o.

— Da, da, mă-nţelegeţi, a urmat mister Omer clătinând din cap. Nu îndrăznim s-o facem, Dragă Doamne, dacă le-am trimite vorbă: „Firma „Omer şi Joram” vă prezintă omagii şi întreabă cum vă simţiţi în dimineaţa asta”, sau în după-amiaza asta, după cum ar fi cazul, asta ar fi o lovitură care pe mulţi i-ar da gata.

Atât eu cât şi mister Omer, am dat din cap, iar mister Omer s-a folosit de lulea pentru a se alimenta cu aer.

— E una dintre consideraţiunile care impun membrilor branşei să se abţină de la actele de curtoazie pe care am dori adesea să le facem, mi-a zis mister Omer. Să luăm cazul meu. Îl cunosc pe mister Barkis de patruzeci de ani. Dar nu pot să mă duc să-ntreb: „Cum îi mai merge?”

Mi-am dat seama că asta nu putea să-i vină uşor şi i-am spus-o.

— Vreau să sper că nu-s mai interesat decât oricare altul, mi-a zis mister Omer. Uitaţi-vă la mine! Pot să-mi dau ultima suflare în orice clipă, şi, pe cât îmi dau seama, în această situaţie e puţin probabil c-aş mai putea fi interesat. E puţin probabil să fie un om care ştie că-şi poate da în orice clipă ultima suflare, aşa ca foalele când se taie burduful; mai ales când omul acela e şi bunic.

— Fireşte că nu, am încuviinţat.

— Nu că m-aş plânge de meseria mea, a urmat mister Omer. Nu, nicidecum. Fiecare meserie are, fireşte, părţi bune şi rele. Aş dori numai ca oamenii să nu se piardă atât de lesne cu firea.

Cu un aer blajin şi îndatoritor, mister Omer a tras de câteva ori din lulea, fără a spune nici un cuvânt; apoi, reluând prima idee, a zis:

— De aceea, ca s-aflăm cum o mai duce Barkis, suntem siliţi să ne mărginim la Em'ly. Ştie ea prea bine ce gânduri nutrim şi n-are, în privinţa noastră, mai multe temeri sau bănuieli decât dac-am fi nişte mieluşei. Minnie şi Joram tocmai s-au dus la Barkis acasă (unde, după închidere, Em'ly se duce să-i dea o mână de ajutor mătuşii), ca să-ntrebe cum îi mai merge în astă seara; dac-aţi binevoi s-aşteptaţi până se întorc, aţi afla de la ei toate amănuntele. N-aţi vrea să luaţi ceva? Un grog, cu puţină apă? Când fumez, mai beau din când în când şi câte un grog, mi-a zis mister Omer, ridicând paharul, fiindcă se spune că moaie înghiţitoarea prin care se face păcătoasa asta de respiraţie a mea. Dar, slavă Domnului, nu înghiţitoarea-i bolnavă, a adăugat mister Omer, răguşit. Mereu îi zic fiicei mele Minnie: „Respiraţia să fie cum trebuie, că de înghiţitoare n-am eu grijă!”

Într-adevăr, respira foarte greu şi era îngrijorător să-l vezi râzând. Când şi-a revenit, i-am mulţumit pentru grogul oferit, dar am refuzat, întrucât tocmai cinasem; i-am spus însă că, de vreme ce mă poftise, voi aştepta până s-or întoarce fiica şi ginerele lui, şi l-am întrebat ce mai făcea micuţa Em'ly.

— Să vă spun drept, sir, mi-a zis mister Omer, scoţând luleaua din gură, ca să-şi poată freca bărbia, am să fiu bucuros după ce am s-o văd măritată.

— De ce? l-am întrebat.

— Nu prea e în apele ei deocamdată, mi-a explicat mister Omer. Nu că n-ar fi la fel de frumoasă ca totdeauna, căci e mai frumoasă, vă asigur că e mai frumoasă. Nu că n-ar lucra la fel de bine ca totdeauna, căci lucrează. Lucra cât şase, şi acum tot cât şase lucrează. Dar îi lipseşte tragerea de inimă, mi-a zis mister Omer, şi după ce şi-a mai frecat puţin bărbia şi a mai tras un fum, a adăugat: Nu ştiu dacă veţi înţelege ce vreau să spun: „Trageţi straşnic, nu vă încurcaţi, trageţi cu sete, trageţi toţi o dată, băieţi, ura!” Vedeţi, asta mi se pare că-i lipseşte lui Em'ly.

Chipul şi gesturile lui mister Omer erau atât de expresive, încât, cu drept cuvânt, i-am putut face semn cu capul că-i înţelesesem gândul. Faptul c-am priceput atât de repede i-a făcut plăcere, pare-mi-se, şi a urmat:

— Eu, unul, socot că asta se datoreşte mai ales faptului că-i nehotărâtă. Am stat eu mult de vorbă cu unchiul ei, şi cu logodnicul ei, seara, după lăsatul lucrului; şi socot că asta se datoreşte faptului că-i nehotărâtă. Nu trebuie să uitaţi nici o clipă, a urmat mister Omer, clătinând binişor din cap, că Em'ly e o fiinţă nemaipomenit de iubitoare. Vorba ceea: „Din coadă de câine nu mă faci sită de mătase”. La asta nu mă pricep. Dar cred că totu-i cu putinţă dacă începi din vreme. A fost ea în stare, sir, ca din barcazul acela vechi să facă o locuinţă pe care nici o clădire din piatră şi marmură n-o întrece!

— Într-adevăr, a făcut! am adeverit.

— Face să vezi cum se ţine fetiţa asta drăguţă de unchiul ei, cum se agaţă de el şi cum se alintă tot mai mult pe zi ce trece. Asta înseamnă că se dă o luptă în sufletul ei. Ce rost are s-o lungească mai mult decât trebuie?

L-am ascultat cu luare-aminte pe acest bătrân cumsecade şi i-am dat dreptate din toată inima.

— De aceea le-am şi spus-o, a urmat mister Omer pe un ton domol. Le-am spus: „Să nu credeţi că Em'ly trebuie să rămână aici până se-mplineşte sorocul uceniciei. O lăsăm să plece oricând poftiţi. A lucrat mai bine decât mă aşteptam; a învăţat mai repede decât credeam: „Omer şi Joram” pot să renunţe dintr-o trăsătură de condei la răstimpul ce a mai rămas; e liberă să plece când doriţi. Şi dacă vrea, după aceea, să lucreze pentru noi la domiciliu, cu atât mai bine. Dacă nu, tot bine. În nici un caz nu ne păgubeşte”. Căci, vedeţi dumneavoastră, mi-a zis mister Omer, atingându-mă cu pipa. S-ar putea oare ca un om suferind de astm ca mine; şi care pe deasupra mai e şi bunic, să-i facă greutăţi unei floricele cu ochi albaştri, ca dânsa?

— Nicidecum, i-am zis.

— Nicidecum! Aveţi dreptate! mi-a zis mister Omer. Bine, sir, vărul ei… ştiţi că se mărită cu un văr al ei?

— Da, ştiu, i-am răspuns. Îl cunosc bine.

— Desigur că-l cunoaşteţi, a spus mister Omer. Bine, sir! Vărul ei, care, pare-se, e om cu stare şi are mult de lucru, mi-a mulţumit cât se poate de frumos (s-a purtat, trebuie să mărturisesc într-un fel care mi-a făcut o impresie excelentă) şi s-a dus şi a închiriat o căsuţă, aşa cum ne-am dori fiecare dintre noi. Căsuţa e acum gata mobilată în întregime şi e frumoasă ca o casă de păpuşi. Dacă nu s-ar fi întâmplat necazul acesta cu agravarea bolii bietului mister Barkis, azi ar fi fost gata căsătoriţi, pot spune. Dar aşa, au trebuit să mai amâne nunta.

— Şi Em'ly, mister Omer? l-am întrebat. Em'ly s-a mai liniştit?

— Ei, la asta nu ne prea putem aştepta, mi-a răspuns, mângâindu-şi guşa. Despărţirea şi toate schimbările aş putea spune, i se par în acelaşi timp şi, apropiate şi foarte depărtate. Moartea lui Barkis n-ar trebui să le întârzie cununia prea mult, dar dacă s-o mai chinui bietul om, s-ar putea să se tărăgăneze lucrurile. În orice caz, precum vedeţi, e o situaţie destul de nesigură.

— Văd, i-am zis.

— Prin urmare, a spus mai departe mister Omer, Em'ly e cam abătută, şi cam neliniştită, poate mai mult chiar decât înainte. Pe zi ce trece pare mai legată de unchiul ei şi-i vine mai greu să se despartă de noi toţi. Când îi spun o vorbă bună, o podidesc lacrimile, şi dacă ai vedea-o când e împreună cu fetiţa fiicei mele Minnie, n-ai mai uita-o niciodată; O, Doamne; cât de mult o iubeşte pe fetiţa asta! a încheiat mister Omer, îngândurat.

Având un prilej atât de bun, m-am grăbit să-l întreb pe mister Omer, înainte ca discuţia noastră să fie întreruptă de înapoierea fiicei şi a ginerelui său, dacă mai ştia ceva despre Martha.

— Vai! mi-a răspuns, clătinând din cap şi părând foarte mâhnit. Nimic bun. Oricum aţi lua-o, sir, e o poveste tare tristă. Niciodată n-am crezut că fata asta ar fi o stricată. N-aş vrea să spun lucrul ăsta de faţă cu fiica mea, Minnie, fiindcă s-ar supăra, dar, zău, niciodată n-am crezut. Niciunul dintre noi n-a crezut.

Mister Omer, auzind paşii fiicei sale înaintea mea. M-a atins cu pipa şi mi-a făcut semn cu ochiul, ca să-mi dea de veste. Imediat după aceea, Minnie a sosit împreună cu bărbatul ei.

Ne-au spus că starea lui mister Barkis era „cât se poate de proastă” că şi-a pierdut cunoştinţa şi că în bucătărie, în clipa când să plece, mister Chillip le spusese, foarte mâhnit, că nici chiar dacă la căpătâiul lui s-ar întruni Colegiul medicilor, Colegiul chirurgilor şi toţi membrii Asociaţiei farmaciştilor, tot nu i-ar mai putea ajuta cu nimic. Pentru cele două colegii, precizase mister Chillip, era prea târziu, iar asociaţia n-ar fi putut face altceva decât să-i dea otravă.

Auzind aceste veşti, şi aflând totodată că mister Peggotty se găsea acolo, am hotărât să mă duc şi eu numaidecât. Le-am spus noapte bună lui mister Omer şi soţilor Joram şi, stăpânit de un simţământ de jale care făcea ca mister Barkis să-mi pară o fiinţă cu totul nouă şi deosebită, mi-am îndreptat paşii într-acolo.

Am bătut încetişor la uşă şi mi-a deschis mister Peggotty. Acesta, când m-a văzut, nu s-a arătat nici pe departe atât de surprins cât m-aş fi aşteptat. Am băgat de seamă acelaşi lucru şi la Peggotty când a coborât; şi de atunci am mai avut prilejul să-l observ şi în alte împrejurări; şi cred că în preajma cutremurătorului deznodământ, toate celelalte schimbări şi surprize pierd orice însemnătate.

I-am strâns mâna lui mister Peggotty şi am intrat în bucătărie, el închizând încet uşa după mine. Micuţa Em'ly şedea lângă foc, acoperindu-şi faţa cu mâinile. În picioare, lângă dânsa, stătea Ham.

Am vorbit în şoaptă, ascultând din când în când dacă nu se aude vreun zgomot din odaia de sus. Cu prilejul ultimei mele vizite, nici că băgasem de seamă acest amănunt, dar de astă dată mi s-a părut ciudat că mister Barkis lipsea din bucătărie!

— Foarte frumos din partea 'neavoastră, mas'r Davy, mi-a spus mister Peggotty.

— Com nu se poate mai frumos! a întărit Ham.

— Em'ly, draga mea! a exclamat mister Peggotty. Ete-te! A venit mas'r Davy. Hai, capul sus, frumoaso? Nu-i spui nici un cuvânt lui mas'r Davy?

Văd şi acum cum a tresărit, străbătută de un fior. Şi parcă mai simt şi astăzi ce rece îi era mâna când i-am strâns-o. Unicul semn de viaţă a fost că s-a tras înapoi; apoi s-a ridicat binişor de pe scaun şi, tremurând toată şi fără a spune nici un cuvânt, s-a strecurat lângă unchiul ei şi şi-a lăsat capul pe pieptul lui.

— Are o inimă atât de bună, a zis mister Peggotty, netezindu-i părul bogat cu mâna lui mare şi aspră, încât nu poate-ndura durerea asta. E şi firesc, mas'r Davy, la tineri nedeprinşi cu încercările de acest fel şi care sunt şi sfielnici ca păsărică mea… E firesc!

Dânsa s-a ghemuit mai tare lângă el, tăcută şi fără a-şi ridica privirea.

— Se face târziu, draga mea, i-a spus mister Peggotty, şi a venit Ham să te ia acasă. Hai! Du-te cu el, c-are suflet tot atât de bun ca tine! Ce-i, Em'ly? Ce-i, frumoaso?

Glasul ei n-a răzbătut până la mine, dar mister Peggotty îşi plecase capul într-o parte şi părea s-o asculte, şi apoi i-a zis:

— Să stai cu unchiul? Nu, nu se cade să-mi ceri una ca asta! Să stai cu unchiul, fetiţa mea, când acela care-n curând îţi va fi soţ a venit să te petreacă acasă? Ei, e de necrezut cât ţine mititica asta la un bătrân lup-de-mare ca mine! a declarat mister Peggotty, uitându-se la noi cu nespusă mândrie. Dar nu-i atâta sare în apa mării câtă dragoste-i poartă ea unchiului ei… prostuţa asta de Em'ly!

— Are dreptate Em'ly, mas'r Davy! a spus Ham. Dac-aşa vrea ea şi dacă-i îngrijorată şi speriată pe deasupra, o las aici până dimineaţă. Şi rămân şi eu!

— Nu, nu, s-a împotrivit mister Peggotty. Nu se cade, un bărbat însurat ca tine – sau aproape însurat – să-şi irosească o zi de lucru. Şi nici să veghezi noaptea şi să munceşti ziua nu se cade. Asta nu merge! Du-te acasă şi te culcă! Teamă că n-o s-avem destulă grijă de Em'ly ştiu că nu-ţi e!

În faţa acestor argumente, Ham a cedat şi şi-a luat pălăria, dând să plece. Dar chiar şi când a sărutat-o – şi trebuie să spun că niciodată nu l-am văzut apropiindu-se de dânsa fără să-mi zic în gând că fusese dăruit din naştere cu un suflet de gentleman – Em'ly mi s-a părut că se lipeşte mai tare de unchiul ei, ferindu-se parcă de Ham. Am închis uşa după el, pentru ca nimic să nu tulbure liniştea ce domnea în casă; iar când m-am întors, l-am găsit pe mister Peggotty vorbindu-i mai departe micuţei Em'ly.

— Acu mă duc sus, să-i spun mătuşii c-a venit mas'r Davy; asta o s-o mai lumineze puţintel. Pân' mă-ntorc, şezi colo lângă foc, dragă, şi încălzeşte-ţi mâinile, că-s îngheţate. Nu se cade să fii atât de speriată şi să pui totul la inimă. Cum? Vrei să vii cu mine? Bine vino cu mine, hai! Sunt sigur, mas'r Davy, că fata asta nu şi-ar părăsi unchiul nici chiar dac-ar fi izgonit din casă şi ar fi nevoit să se culce pe dig, mi-a spus mister Peggotty, tot atât de mândru ca şi înainte. Dar foarte curând o să vină rândul altuia, Em'ly foarte curând o să vină rândul altuia!

Mai târziu când, urcând scara, am trecut, prin faţa uşii odăiţei mele, în care era întuneric,; mi s-a părut că dânsa era acolo, că o zăresc întinsă pe podea. Dar dacă într-adevăr ea a fost, sau n-a fost decât o iluzie pricinuită de umbrele din odaie, nici acuma nu ştiu.

Cât am stat în bucătărie, în faţa focului, am avut răgaz să reflectez asupra spaimei faţă de moarte pe care o resimţea micuţa Em'ly, care, adăugată celor spuse de mister Omer, mi s-a părut că ar fi pricina schimbării ei, şi până ce a coborât Peggotty, am avut răgaz, numărând bătăile pendulei şi pătrunzându-mă de reculegerea din jur, să privesc mai cu îngăduinţă aceste slăbiciuni ale ei. Peggotty m-a îmbrăţişat, m-a binecuvântat şi n-a mai contenit să-mi mulţumească pentru mângâierea ce i-o aduceam (acestea au fost cuvintele ei) în această restrişte. M-a rugat apoi să vin sus, spunându-mi printre suspine că mister Barkis m-a iubit şi m-a admirat întotdeauna; că deseori îi vorbise de mine înainte de a-şi pierde cunoştinţa; şi că era încredinţată că dacă şi-ar recăpăta-o, s-ar bucura să mă vadă, dacă mai există ceva care să-l poată bucura pe lumea asta.

Când l-am văzut, mi s-a părut foarte puţin probabil că s-ar mai putea bucura de ceva. Zăcea cu capul şi umerii afară din pat, într-o poziţie incomodă, rezemat pe jumătate de lădiţa care-l costase atâtea oboseli şi griji. Am aflat apoi că, din clipa când nu s-a mai putut târî din pat ca s-o deschidă şi n-a mai fost în stare să se încredinţeze cu ajutorul băţului miraculos, că lădiţa se afla în siguranţă, a cerut să fie aşezată pe un scaun lângă pat, şi că de atunci, zi şi noapte, nu-şi mai ridicase mâna de pe ea. Şi acum îşi ţinea braţul pe lădiţă. Nu-şi mai dădea seama de vreme şi de oameni, dar lădiţa o păstra lângă el; şi ultimele cuvinte pe care le rostise (în chip de explicaţie) fuseseră: „Haine vechi!”

— Barkis dragă! i-a zis Peggotty aproape voioasă, aplecându-se asupra lui, în timp ce fratele ei şi cu mine stăteam la celălalt capăt al patului. Uite, a venit băiatul meu scump, băiatul meu drag, master Davy, prin care m-ai peţit, Barkis! Ştii tu, acela prin care mi-ai trimis răvaşe! Nu vrei să-i spui nimic lui master Davy?

A rămas mut şi ţeapăn, ca lădiţa de la care chipul lui împrumutase singura expresie ce o avea.

— O să se ducă o dată cu apele, mi-a zis mister Peggotty, ducând mâna la gură.

Ochii îmi erau înecaţi în lacrimi, şi la fel erau aceia ai lui mister Peggotty; dar am repetat în şoaptă:

— Cu apele?

— Pe litoral oamenii nu pot trece din viaţă, mi-a zis mister Peggotty, decât când apele coboară. Şi nu se nasc decât când se ridică… nu vin pe lume, până nu-ncepe fluxul. Da, o să se ducă o dată cu apele. La trei juma se isprăveşte refluxul, iar fluxul nu porneşte decât după vreo juma de ceas. De apucă să trăiască pân' ce-ncepe fluxul, supravieţuieşte până trece, şi nu se duce decât o dată cu mareea următoare.

Am rămas acolo, veghindu-l multă vreme… ceasuri întregi. Ce tainică înrâurire a avut prezenţa mea asupra lui, în starea în care se afla, n-am să mă încumet a spune; fapt e că atunci când, într-un târziu, a început să aiureze, a îngăimat ceva despre vremea când mă ducea la şcoală.

— Îşi revine! a exclamat Peggotty.

Mister Peggotty m-a atins şi mi-a şoptit cu spaimă şi reculegere:

— Se duce şi el, şi se duc şi apele.

— Barkis, dragul meu… l-a îmbiat Peggotty.

— C. P. Barkis… a exclamat el cu glas stins. Femeie mai de treabă ca dânsa nici că mai e pe lume…

— Ia te uită! A venit master Davy! i-a zis Peggotty, căci deschisese ochii.

Eram cât pe-aci să-l întreb dacă mă recunoaşte, când dânsul a dat să-mi întindă mâna şi, zâmbind prietenos, mi-a zis desluşit:

— Barkis ar vrea…

Şi, fiind ceasul refluxului, s-a dus o dată cu apele.