Capitolul XXXVII.Un mic duş rece

Începusem viaţa cea nouă de mai bine de o săptămână şi eram mai dârz ca oricând în privinţa epocalelor hotărâri de ordin practic cerute, după părerea mea, de acele împrejurări critice. Continuam să umblu foarte iute şi să fiu încredinţat c-am s-o scot la capăt, îmi impuneam, ca regulă generală, să depun în orice muncă de care mă apucam toată energia de care eram capabil. Ajunsesem, în sensul cel mai exact al cuvântului, victima mea proprie. Mă bătea chiar gândul să trec la vegetarianism, nutrind o iluzie vagă că, devenind ierbivor, i-aş aduce un prinos Dorei.

Deocamdată, micuţa Dora n-avea idee de fermitatea mea disperată decât în măsura în care-i vorbeam de ea în chip destul de nelămurit în scrisorile mele. Dar a sosit şi sâmbăta, şi sâmbăta după-amiază urma să vină în vizită la miss Mills; iar după ce mister Mills va fi plecat la club, să joace whist80 (fapt ce avea să-mi fie semnalizat pe stradă, punând colivia la fereastra din mijloc a sufrageriei), aveam să merg să iau ceaiul cu ele.

Între timp ne instalasem definitiv în Buckingham Street, unde mister Dick, în culmea fericirii, continua să copieze acte. Mătuşa repurtase o strălucită victorie asupra lui missis Crupp, renunţând la serviciile ei, zvârlind pe fereastră prima cană cu apă pusă de ea pe scară, ca piedică, şi apărând-o personal pe femeia de serviciu tocmită dinafară, pe care o escorta pe scări, şi la venire şi la plecare. Aceste vajnice măsuri au băgat-o în sperieţi pe missis Crupp, care, socotind că mătuşa-i nebună, s-a retras în bucătăria ei. Întrucât mătuşii puţin îi păsa de părerile altora şi de ale lui missis Crupp, şi întrucât, departe de a căuta să dezmintă impresia ei, dimpotrivă, a întărit-o, missis Crupp, care până atunci era atât de îndrăzneaţă, a devenit în puţine zile atât de timidă, încât decât să se întâlnească cu mătuşa pe scară, prefera să se ascundă, pitindu-şi voluminoasa făptură după vreo uşă – de unde tot se mai zărea un colţ al fustei ei de flanelă – sau trăgându-se într-un ungher întunecat. Asta pentru mătuşa era o satisfacţie atât de mare, încât cred că numai de plăcere se plimba în sus şi în jos pe scări, cu boneta pusă alandala pe vârful capului, în orele când ştia că s-ar putea întâlni cu missis Crupp.

Ţinând mult la curăţenie şi fiind foarte ingenioasă, mătuşa a adus în gospodărie atât de multe ameliorări mărunte încât mi se părea că, în loc să fi sărăcit, m-aş fi îmbogăţit. Printre altele, a transformat oficiul într-o debara pentru mine; şi mi-a cumpărat un pat de lemn, care în timpul zilei aducea a bibliotecă, atât cât poate un pat de lemn să aducă a bibliotecă. Îmi purta de grijă tot timpul; şi nici biata mama nu m-ar fi putut înconjura cu mai multă dragoste şi nu s-ar fi putut frământa mai mult ca să mă facă fericit.

Peggotty s-a simţit foarte onorată că i s-a îngăduit să ia parte la toate aceste strădanii; deşi mai păstra rămăşiţe din spaima pe care i-o insuflase mătuşa odinioară, primise atâtea semne de încredere şi de încurajare, încât acuma erau prietene cum nu se poate mai bune. Dar a venit şi ziua când Peggotty a trebuit să se întoarcă acasă (şi asta s-a întâmplat în sâmbăta când urma să iau ceaiul la miss Mills), pentru a îndeplini obligaţiile asumate faţă de Ham.

— Du-te sănătoasă, Barkis, vezi-ţi de sănătate i-a spus mătuşa. N-aş fi crezut niciodată că o să-mi pară rău să mă despart de tine!

Am petrecut-o pe Peggotty la diligenţă şi am stat cu ea până a plecat. A plâns la despărţire şi, ca şi Ham, m-a rugat să am grijă de fratele ei. De când pornise la drum în după-amiaza aceea însorită, nu primisem nici o veste de la el.

— Ascultă, scumpul meu Davy, mi-a zis Peggotty, dacă până termini stagiul s-ar întâmpla să ai nevoie de bani de cheltuială, sau dacă, după ce o să isprăveşti stagiul, o să-ţi trebuiască bani ca să te instalezi (şi ar fi bine, iubitul meu, să ai nevoie de bani şi pentru una şi pentru alta, şi chiar pentru amândouă), atunci cine mai mult decât bătrâna şi proasta, care a slujit-o pe fetiţa dulce şi dragă, ar avea dreptul să-ţi ofere un împrumut?

Setea mea de independenţă era mare, totuşi i-am răspuns că de voi avea nevoie vreodată să cer bani cu împrumut, la dânsa voi veni. Şi cred că pe Peggotty nimic n-ar fi putut s-o bucure mai mult decât această promisiune, afară doar dacă pe loc i-aş fi cerut să-mi dea o însemnată sumă de bani.

— Şi, scumpul meu, mi-a şoptit Peggotty, să-i spui îngeraşului tău că tare aş fi vrut s-o văd, măcar pentru o clipă! Şi să-i mai spui că, înainte de a se cununa ea cu băieţaşul meu, dacă o să-mi daţi voie, am să vin să vă împodobesc casa!

I-am făgăduit că afară de ea n-am să las pe nimeni să se atingă de casa noastră; asta i-a umplut inima de fericire într-o asemenea măsură încât a plecat foarte bine dispusă.

Toată ziua m-am ostenit cât am putut la „Doctors' Commons”, făcând fel de fel de treburi, iar pe seară, la timpul hotărât, m-am postat pe strada pe care locuia miss Mills. Mister Mills, care avea nesuferitul obicei de a dormi după masă, nu plecase încă, aşa încât colivia nu se afla în fereastra de la mijloc.

M-a făcut să aştept atât de mult, încât sper din toată inima că i se va aplica o amendă de întârziere. În cele din urmă a plecat; şi după aceea am zărit-o pe scumpa mea Dora agăţând colivia la fereastră şi ieşind în balcon ca să mă caute, şi când m-a văzut, a fugit înapoi în casă, dar Jip a rămas în urmă, ca să latre obraznic la un uriaş zăvod de măcelar din stradă, care l-ar fi putut înghiţi ca pe un hap.

Dora m-a întâmpinat în uşa salonului; iar Jip a dat şi el năvală, urlând şi sărind la mine, căci credea că eram un bandit; apoi toţi trei am intrat în casă cât se poate de fericiţi şi de duioşi. Curând, însă, am vărsat cupa deznădejdii peste fericirea noastră – nu cu bună ştiinţă, ci numai pentru că eram obsedat de această problemă – punându-i pe neaşteptate Dorei întrebarea dacă ar fi în stare să iubească un cerşetor.

Ce speriată a fost micuţa şi frumoasa Dora! În mintea ei, cuvântul acesta a evocat un chip gălbejit şi un păhărel de băutură, sau o pereche de cârje, sau un picior de lemn, sau un câine cu o farfurioară în bot, sau altceva de acelaşi soi; de aceea s-a uitat la mine cu cea mai delicioasă uimire.

— Cum poţi să-mi pui o asemenea întrebare prostească? s-a bosumflat Dora. Să iubesc un cerşetor!

— Dora, iubito! i-am spus. Sunt un cerşetor!

— Cum poţi fi atât de caraghios, mi-a răspuns Dora, dându-mi peste mână, încât să-mi spui asemenea poveşti? Am să-l pun pe Jip să te muşte!

Felul ei copilăresc de a se purta mi s-a părut de-a dreptul încântător, dar era necesar să limpezesc situaţia, şi de aceea am repetat solemn:

— Dora, viaţa mea, sunt ruinat!

— Bagă de seamă, dacă nu te laşi de prostii, am să-l pun pe Jip să te muşte! m-a ameninţat Dora, scuturându-şi buclele.

Aveam însă un aer atât de serios, încât Dora a încetat să-şi mai scuture buclele şi, punând mânuţa-i tremurândă pe umărul meu, mai întâi s-a uitat la mine speriată şi neliniştită, şi apoi a izbucnit în plâns. A fost îngrozitor. Am căzut în genunchi în faţa sofalei, mângâind-o şi implorând-o să nu-mi frângă inima; dar o bună bucată de vreme Dora n-a fost în stare să facă altceva decât să exclame: „Vai, Doamne! Vai, Doamne!” Şi vai, ce speriată era! Şi unde-i Julia Mills! Şi s-o duc la Julia Mills, şi să plec, până ce aproape că mi-am ieşit din minţi.

În cele din urmă, după frenetice rugăminţi şi explicaţii, am înduplecat-o pe Dora să se uite la mine, cu o căutătură îngrozită, pe care încetul cu încetul am izbutit s-o îmblânzesc, până ce s-a preschimbat într-o expresie duioasă şi până ce şi-a lipit faţa frumuşică şi catifelată de obrazul meu. Îmbrăţişând-o, i-am spus atunci cât de tare-tare o iubeam; că, pentru că sărăcisem, mă simţeam dator să-i ofer posibilitatea de a rupe logodna; că nimic pe lume nu mă va putea mângâia şi niciodată nu-mi voi putea reveni dacă s-ar întâmpla cumva s-o pierd; că de sărăcie nu mi-ar fi teamă defel dacă ea nu s-ar teme, căci braţul îmi era oţelit, iar inima înflăcărată de dânsa; că şi pornisem a munci cu un avânt de care numai îndrăgostiţii sunt în stare; că începusem să dobândesc spirit practic şi să privesc spre viitor; că o coajă de pâine agonisită în mod cinstit era mult mai dulce decât un ospăţ din bani moşteniţi; şi multe alte lucruri de acest fel, debitate într-o explozie de elocvenţă pătimaşe, care m-a mirat şi pe mine, cu toate că, de când mătuşa îmi făcuse surpriza, zi şi noapte numai la asta mă gândisem.

— Inimioara ta îmi mai aparţine, scumpă Dora? am întrebat-o, foarte exaltat, pentru că, după cum se ghemuia lângă mine, îmi dădeam seama că-mi mai aparţinea.

— Of, da! a exclamat Dora. Of, da, e numai a ta! Of, nu mai fi rău!

— Eu, rău! Cu Dora!

— Nu-mi mai spune c-ai sărăcit şi că munceşti din greu! mi-a zis Dora, lipindu-se şi mai tare de mine. Of, nu, nu!

— Dragostea mea, i-am zis, o coajă de pâine agonisită în mod cinstit…

— Of, da! Să nu mai aud de coji de pâine! a zis Dora. Chiar şi Jip are nevoie zilnic, la ceasurile douăsprezece, de un cotlet de berbec, că altfel se prăpădeşte!

Firea şi farmecul ei copilăresc m-au vrăjit. I-am explicat, afectuos, Dorei că Jip va primi cotletul de berbec în mod regulat, ca de obicei. I-am zugrăvit modesta noastră gospodărie, care, prin munca mea, va fi de sine stătătoare, şi i-am descris căsuţa pe care o văzusem la Highgate, şi odaia de sus, unde avea să locuiască mătuşa.

— Nu-i aşa, Dora, că nu mai sunt rău acum? am întrebat-o duios.

— Vai, nu, nu! Dar vreau să sper că mătuşă-ta o să stea mai mult în odaia ei şi că nu-i cumva o babă arţăgoasă!

De ar fi fost cu putinţă s-o iubesc pe Dora mai mult ca oricând, sunt sigur că aş fi făcut-o. Simţeam însă că era cam îndărătnică. Şi faptul că nu izbuteam să-i transmit înflăcărarea mea mi-a domolit acest entuziasm nou-născut. Am mai făcut însă o încercare. După ce şi-a revenit cu totul, şi când a început să se joace cu urechile lui Jip, care i se culcase în poală, mi-am luat un aer grav şi i-am zis:

— Iubito! Pot să-ţi mai spun ceva?

— Vai, te rog, să nu-mi mai vorbeşti de lucruri practice! mi-a răspuns alintându-se. Pentru că prea mă înspăimântă!

— Sufleţelul meu, i-am zis, dar nu-i nimic de spaimă în tot ce ţi-am spus! Aş vrea să vezi toate astea cu alţi ochi. Aş vrea să-ţi dea putere şi avânt, Dora!

— O, dar sunt atât de respingătoare! a protestat Dora.

— Nu, iubito! Statornicia şi forţa de caracter ne vor îngădui să înfruntăm şi greutăţi mult mai mari.

— Dar n-am nici un pic de forţă, mi-a răspuns Dora, scuturându-şi buclele. Nu-i aşa că n-am, Jip? Pupă-l pe Jip şi fii drăguţ!

Mi-a fost cu neputinţă să mă împotrivesc şi să nu-l pup pe Jip când dânsa l-a ridicat anume pentru asta, ţuguindu-şi buzele trandafirii şi dirijând întreaga operaţie, stăruind ca sărutarea să i-o dau chiar în vârful botului. M-am conformat întocmai – luându-mi apoi singur răsplata – şi m-a vrăjit făcându-mă să uit pentru nu mai ştiu cât timp că aveam probleme grave.

— Dar, Dora, iubito, i-am zis în cele din urmă, reluând firul, voiam să-ţi spun ceva.

Dacă ar fi văzut-o cum şi-a împreunat mânuţele şi le-a ridicat, rugându-mă şi implorându-mă să nu mai fiu rău, chiar şi judecătorul de la Curtea prerogativelor s-ar fi îndrăgostit de ea.

— Zău că n-am să fiu, dragă! am încredinţat-o. Dar, Dora, iubito, dacă ai vrea uneori să te gândeşti… fără întristare, ştii, dimpotrivă… dacă ai vrea uneori să te gândeşti… tocmai pentru a prinde curaj… că eşti logodită cu un om sărac.

— Nu, nu, lasă! Te rog, lasă! s-a răstit Dora la mine. E îngrozitor!

— Nicidecum, sufleţelul meu! i-am răspuns voios. Dacă ai vrea uneori să te gândeşti la asta şi, din când în când, dacă ai vrea să bagi de seamă cum e gospodărită casa tatălui tău, şi dacă ţi-ai da puţină osteneală să-ţi însuşeşti deprinderea… socotelilor, de pildă…

Biata Dora a întâmpinat această sugestie cu ceva care mi s-a părut jumătate suspin şi jumătate ţipăt.

— Asta ne-ar fi de mare folos mai târziu! am urmat şi ne-ar prinde foarte bine amândurora dacă ai consimţi să citeşti o carte de bucate, pe care voi avea grijă să ţi-o trimit. Căci drumul nostru în viaţă, Dora, i-am zis, înfierbântându-mă din nou, e pietros şi accidentat şi depinde numai de noi să-l netezim. Trebuie să luptăm ca să ne croim drum. Trebuie să fim viteji. Avem piedici de înfruntat, şi trebuie să le înfruntăm şi să le biruim!

Am perorat în felul acesta mai departe, din ce în ce mai repede, cu pumnul încleştat şi cu o gesticulaţie foarte avântată; dar n-a fost nevoie să continui. Vorbisem destul. Din nou depăşisem măsura. Vai, ce înspăimântată era! Vai, dar Julia Mills unde o fi? Vai, s-o duc la Julia Mills şi să plec! Aşa că, pe scurt, mi-am pierdut minţile şi am început să umblu de colo-colo prin salon şi să divaghez.

Am crezut că de astă dată am răpus-o. Am stropit-o cu apă pe faţă. Am căzut în genunchi. Mi-am smuls părul din cap. M-am acuzat că sunt o brută lipsită de conştiinţă şi o fiară care nu ştie ce-i mila. Am implorat-o să mă ierte. Am conjurat-o să se uite la mine. Am răvăşit coşuleţul de lucru al Juliei Mills, în căutarea sticluţei cu săruri81 şi, înnebunit, am apucat o cutioară de fildeş pentru ace şi am răsturnat toate acele peste Dora. L-am ameninţat cu pumnul pe Jip, care era tot atât de zăpăcit ca şi mine. Epuizasem toate metodele, cu putinţă şi nu mai ştiam ce să încep, când, deodată, a intrat în odaie miss Mills.

— Cine a adus-o în halul ăsta? a exclamat miss Mills, sărind în ajutorul prietenei sale.

I-am răspuns:

— Eu, scumpă miss Mills! Eu sunt de vină! Eu sunt vandalul!

Sau poate i-am spus-o cu alte cuvinte, după care, ca că-mi feresc faţa de lumină, mi-am îngropat-o în perna de pe sofa.

La început miss Mills a crezut că ne-am certat şi că ne-am îndreptat paşii spre deşertul Saharei; dar foarte curând a aflat cum stăteau lucrurile, căci scumpa şi micuţa Dora, îmbrăţişând-o, a început să strige că eram „un biet salahor”; apoi a lăcrimat de mila mea şi m-a îmbrăţişat şi mi-a cerut voie să-mi dea în păstrare toţi banii ei, iar după aceea s-a ghemuit lângă miss Mills şi a plâns cu sughiţuri, de parcă biata-i inimă i-ar fi fost sfâşiată.

Miss Mills n-a venit, cred, pe lume decât spre a fi binefăcătoarea noastră. S-a lămurit din câteva cuvinte spuse de mine asupra celor întâmplate, a liniştit-o pe Dora şi, încetul cu încetul, a convins-o că nu eram salahor – după felul cum îi prezentasem lucrurile, cred că Dora ajunsese la concluzia că eram un fel de marinar şi că toată ziulica mă legănam împingând în sus şi în jos o roabă pe o pasarelă – şi în felul acesta ne-a împăcat. După ce ne-am calmat cu totul şi când Dora s-a dus să-şi dea cu apă da trandafiri pe ochi, miss Mills a sunat să ne aducă ceaiul. În răstimpul ce a urmat am asigurat-o pe miss Mills că atâta vreme cât inima mea va continua să bată, nu voi uita compasiunea şi simpatia arătate.

Apoi i-am explicat Juliei Mills ceea ce cu rezultate atât de triste încercasem să-i explic Dorei. Miss Mills, vorbind în general, mi-a răspuns că o modestă căsuţă a fericirii este preferabilă unui palat al splendorii reci, şi că iubirea e cea mai mare avuţie.

I-am spus Juliei Mills că asta era foarte adevărat şi că acest lucru nimeni nu-l ştia mai bine decât mine, care o iubeam pe Dora cu o dragoste neîncercată încă de nici un alt muritor. Miss Mills observând cu melancolie că bine ar fi pentru unii dacă aşa ar sta lucrurile cu adevărat, i-am cerut îngăduinţa de a limita câmpul de aplicaţiune al observaţiei ei la muritorii de sex masculin.

După aceea am întrebat-o pe miss Mills dacă socoteşte, da sau nu, că avusese vreun rost sugestia în privinţa socotelilor, a gospodăriei şi a cărţii de bucate.

După oarecare chibzuire, miss Mills mi-a răspuns astfel:

— Mister Copperfield, am să fiu sinceră. La unii oameni suferinţele şi încercările înlocuiesc numărul anilor, şi am să-ţi vorbesc deschis şi fără înconjur, ca o stareţă. Nu. Sugestia nu se potriveşte Dorei. Scumpa noastră Dora e o răsfăţată. E plăsmuită din lumină, din aer şi bucurie. Recunosc fără şovăire că n-ar fi rău să se realizeze, dar…

Şi miss Mills a clătinat din cap.

Încurajat de această mărturisire finală a Juliei Mills, m-am încumetat să întreb dacă, spre binele Dorei, n-ar fi de acord, în cazul că s-ar ivi prilej, să-i trezească atenţia asupra pregătirilor cerute în vederea unei vieţi serioase. Miss Mills a primit atât de bucuros această sarcină, încât am îndrăznit s-o întreb dacă n-ar vrea să păstreze Cartea de bucate; şi am rugat-o, dacă vreodată ar avea putinţa să i-o strecoare Dorei, fără a o speria, s-o facă, pentru că îmi va face un nemaipomenit serviciu. Miss Mills a acceptat şi această sarcină de încredere; dar fără entuziasm.

Dora s-a întors atât de micuţă şi drăgălaşă, încât am avut într-adevăr îndoieli dacă era admisibil să fie plictisită cu asemenea lucruri grosolane. Şi mă iubea atât de mult, şi era atât de fermecătoare (mai ales când l-a pus pe Jip să facă sluj pentru nişte pâine prăjită şi când, ca să-l pedepsească pentru că n-a vrut, s-a prefăcut că-i lipeşte botul de ceainicul fierbinte), încât la gândul că am speriat-o şi am făcut-o să plângă m-am simţit ca un căpcăun care a dat buzna în lăcaşul unei zâne.

După ceai, a apărut ghitara; şi Dora ne-a cântat din nou vechile cântece franţuzeşti, care spuneau că-i imposibil să trăieşti fără a dansa, „tralala, tralala”, până mi s-a părut că eram un căpcăun încă şi mai urâcios.

Bucuria noastră n-a mai fost frânată decât o singură dată, şi anume puţin înainte de plecarea mea, când miss Mills, făcând întâmplător o aluzie cu privire la dimineaţa următoare, am avut proasta inspiraţie să spun că, fiind nevoit să muncesc, urmează să mă scol la ceasurile 5. N-aş putea spune dacă nu cumva Dora şi-a închipuit că m-am angajat paznic de noapte; dar a fost foarte impresionată şi n-a mai cântat nici din ghitară, nici din gură.

Când mi-am luat rămas bun, tot mai era preocupată de această idee; alintându-mă, de parcă ar fi vorbit unei păpuşi, mi-a zis:

— Ascultă, răule, nu te scula la cinci. N-are nici un rost.

— Iubito, i-am răspuns, am treabă.

— N-ai decât să n-o faci! mi-a răspuns Dora. De ce s-o faci?

Acestei fetiţe dulci, cu chipul mirat, nu-i puteam spune decât, pe un ton glumeţ şi şăgalnic, că trebuie să muncim ca să putem trăi.

— Vai, ce prostie! a exclamat Dora.

— Altfel, cum am putea trăi, Dora?

— Cum? Oricum.

Părea să fie convinsă că tranşase problema, şi atât de încântată părea de izbândă când mi-a dat acel sărut nevinovat, încât pentru nimic în lume n-aş fi consimţit să-i risipesc iluziile în privinţa răspunsului ei.

Da! O iubeam, şi am continuat s-o iubesc din toată inima, fără nici o rezervă. Dar fără a conteni să muncesc din greu, şi străduindu-mă şi mai departe să ţin încinse toate fiarele ce pusesem pe foc, câteodată, seara, când şedeam cu mătuşa, mă gândeam cum o speriasem pe Dora şi mă întrebam cum mi-aş putea croi drum, cu ghitara sub braţ, prin pădurea greutăţilor ce-mi stăteau în cale, şi mi se părea că încărunţesc de-a binelea.