Capitolul LVII.Emigranţii
Înainte de a mă lăsa pradă emoţiilor pricinuite de aceste nenorociri, mai aveam un lucru de făcut. Trebuia să ascund faţă de cei care plecau tot ce se întâmplase şi să-i las să pornească în lunga lor călătorie fără să ştie nimic. Şi pentru aceasta n-aveam timp de pierdut.
Chiar în seara aceea l-am luat deoparte pe mister Micawber şi i-am destăinuit totul, încredinţându-i misiunea să vegheze ca mister Peggotty să nu afle de recenta tragedie. Plin de zel, a luat asupra sa această sarcină şi s-a angajat să dosească orice ziar prin care, în lipsa unor asemenea măsuri de prevedere, ştirea ar putea să-i parvină.
— N-are să ajungă până la el, sir, decât peste cadavrul meu! mi-a zis mister Micawber, lovindu-se cu pumnul în piept.
Trebuie să spun că, în dorinţa de a se adapta cerinţelor noii sale situaţii, mister Micawber luase un aer de aventurier îndrăzneţ, nu cu desăvârşire lipsit de principii, dar neînfricat şi dinamic. Ai fi putut crede că era un fiu al pădurilor sălbatice, de mult deprins să trăiască în afara hotarelor lumii civilizate, care se pregătea să se înapoieze pe meleagurile de baştină.
Printre altele, îşi cumpărase un costum de pânză impermeabilă şi o pălărie de pai cu calota foarte joasă, impregnată cu smoală. În această ţinută, cu o lunetă sub braţ, aruncând câte o privire spre cer, ca să se încredinţeze dacă nu cumva se vesteşte vreme rea, avea o înfăţişare de lup-de-mare chiar alături de mister Peggotty. Întreaga lui familie era, ca să spun aşa, gata de luptă Missis Micawber purta o bonetă foarte simplă, strânsă şi legată sub bărbie; şi era înfofolită (cum mă înfofolise mătuşa în ziua când m-a primit în casa ei) într-un şal straşnic înnodat la spate în dreptul taliei. Miss Micawber era echipată în acelaşi fel, gata să înfrunte orice vreme; şi nu purta nimic de prisos. Mister Micawber, într-un tricou Guernsey46 şi pantaloni largi, marinăreşti, dintr-o stofă nemaivăzut de păroasă, era aproape de nerecunoscut, iar copiii cei mici, împachetaţi cu grijă, în materiale impermeabile, arătau ca nişte cârnaţi. Atât mister Micawber, cât şi fiul său mai mare, cu mânecile puţin suflecate, păreau oricând gata să dea o mână de ajutor la orice treabă, „să iasă la atac” sau să strige: „Hei-rup!”
Traddles şi cu mine aşa i-am găsit pe înserate, adunaţi pe treptele de lemn ale debarcaderului cunoscut pe atunci sub numele de Hungerford Stairs, privind cum se depărta barca în care fusese încărcată o parte din avutul lor. Îi povestisem lui Traddles cumplita nenorocire, şi acesta s-a arătat puternic zguduit; nu încăpea îndoială că va şti să păstreze secretul şi venise cu mine să mă ajute să-mi fac această ultimă datorie. Cu acest prilej l-am luat deoparte pe mister Micawber şi am obţinut de la el promisiunea amintită.
Familia Micawber trăsese la un han mic, murdar şi dărăpănat, care pe vremea aceea se afla chiar lângă Hungerford Stairs, şi ale cărui încăperi cu balcoane de lemn ieşite în afară dădeau spre fluviu. În calitatea lor de emigranţi, membrii familiei stârneau oarecare interes în vecinătate, şi în jurul lor se strânseseră atâţia curioşi, încât am fost bucuroşi să ne retragem în odaia lor. Era una din camerele acelea cu balcon de lemn de la etaj sub care se ridicau apele fluxului. Le-am găsit acolo şi pe mătuşa şi pe Agnes, care coseau nişte cuverturi destinate copiilor. Peggotty, tăcută, cu vechea ei cutie de lucru, cu iardul şi cu mucul de lumânare, care înfruntaseră atâtea vicisitudini, le dădea şi ea o mână de ajutor.
Mi-a venit destul de greu să răspund la întrebările ce mi le-a pus; dar încă şi mai greu mi-a venit să-i spun la ureche lui mister Peggotty, când a fost adus la mister Micawber, că predasem scrisoarea şi că totul era în regulă. Mi-am făcut însă datoria faţă de amândoi şi i-am făcut fericiţi. Dacă mi se putea citi pe faţă ce aveam în suflet, desigur că nenorocirile de care fusesem încercat în ultima vreme constituiau o explicaţie suficientă.
— Şi, mă rog, mister Micawber, când ridică corabia ancora? a întrebat mătuşa.
Mister Micawber, socotind necesară o pregătire treptată, ca s-o menajeze pe mătuşă-mea sau pe missis Micawber, a răspuns că avea să ridice ancora mai curând decât îşi închipuise ieri.
— Presupun că echipajul bărcii v-a adus această ştire, nu-i aşa?
— Chiar aşa e, ma'am.
— Da? i-a zis mătuşa. Aşadar, ridică ancora…
— Am fost înştiinţat că mâine dimineaţă înainte de ora 7 trebuie să ne aflăm neapărat pe bord.
— Zău! a exclamat mătuşa cam iute. Ce părere aveţi, mister Peggotty, este cu putinţă?
— Da, ma'am. O dată cu refluxul, corabia o să coboare spre mare. Poimâine după-masă, dac-or să vină la Gravesend şi-or să urce la bord, mas'r Davy şi soră-mea o să-şi poată lua rămas bun de la noi pentru ultima oară.
— Chiar aşa o să facem! am zis.
— Până atunci şi până vom porni în larg, a declarat mister Micawber, făcându-mi semn cu ochiul, mister Peggotty şi cu mine vom sta tot timpul împreună de strajă, ca să veghem asupra lucrurilor şi avutului nostru. Emma, iubito, a adăugat mister Micawber, dregându-şi glasul cu un aer solemn, prietenul meu, mister Thomas Traddles, are bunăvoinţa să-mi ceară, la ureche, favoarea de a i se îngădui să comande ingredientele necesare pentru prepararea unei modeste cantităţi din acea băutură care, în mintea noastră, e strâns legată de roastbeef-ul din bătrâna Anglie. Mă refer… într-un cuvânt, la punch. În împrejurări obişnuite, m-aş simţi obligat să le rog pe miss Trotwood şi miss Wickfield să ne ierte, dar…
— În ceea ce mă priveşte, a intervenit mătuşa, pot să vă asigur, mister Micawber. C-am să beau cu cea mai mare plăcere în sănătatea şi pentru succesul dumneavoastră!
— Şi eu la fel! a adăugat Agnes zâmbind.
Mister Micawber a coborât imediat în local, unde părea să se simtă ca la el acasă; şi peste puţin s-o întors cu un ibric aburind. Am băgat de seamă că instrumentul cu care cojise lămâile era propriul lui briceag şi că acesta măsura – cum se cuvine să măsoare briceagul oricărui colonist încercat – aproape un picior; şi că şi-l ştergea, nu fără oarecare ostentaţie, de mâneca hainei. Am constatat apoi că missis Micawber şi cei doi membri mai vârstnici ai familiei erau şi ei înarmaţi cu instrumente similare, şi că fiecare dintre copii purta legată la brâu o lingură de lemn. De asemenea, mister Micawber, vrând să-şi călească soţia, fiica şi fiul mai mare în vederea greutăţilor vieţii pe corabie şi în junglă, în loc să folosească pahare de vin, ceea ce lesne ar fi putut face, căci erau berechet în odaie, le-a servit punch-ul în nişte căni ordinare de cositor, şi niciodată nu l-am văzut mai fericit decât atunci când şi-a băut porţia de punch din cana proprie şi pe care la sfârşit a băgat-o în buzunar.
— Ne luăm rămas bun de la luxul pe care ni-l oferă scumpa noastră patrie, a declarat mister Micawber, încântat de acest sacrificiu. Locuitorii codrilor nu pot, fireşte, beneficia de rafinamentele ţării celor liberi!
În clipa aceea a intrat un rândaş, să anunţe că mister Micawber era aşteptat jos.
— Am o presimţire, a spus missis Micawber, lăsând din mână cana de cositor, că-i un membru al familiei mele.
— Dacă-i aşa, draga mea, a zis mister Micawber, pornit şi pătimaş ca totdeauna când era vorba de acest subiect, dat fiind că acel membru al familiei tale – oricine ar fi el, bărbat sau femeie – ne-a lăsat să-l aşteptăm destul de mult, pot şi eu acum să-l las să aştepte după bunul meu plac.
— Micawber, i-a spus cu glas scăzut soţia sa, într-un moment ca acesta…
— Nu se cuvine „orice păcat mărunt să-l iei în seamă”47 a zis mister Micawber, ridicându-se de pe scaun. Emma, mustrarea e îndreptăţită.
— În pagubă a fost familia mea, Micawber, nu a ta, i-a replicat dânsa. Dacă, în sfârşit, au ajuns să-şi dea seama de tot ce au pierdut datorită purtării lor şi doresc să ne întindă o mână prietenească, să n-o respingem!
— Fie, draga mea! s-a învoit el.
— Dacă nu de dragul lor, de al meu, Micawber! a stăruit soţia.
— Emma, dacă aşa înţelegi să pui problema într-un moment ca acesta, nu mai am nimic de spus, i-a răspuns. Nici acum nu-ţi pot însă făgădui că voi sări de gâtul familiei tale; dar să fii încredinţată că acel membru al familiei tale care aşteaptă jos nu va fi răsplătit cu răceală pentru un gest pornit din inimă.
Mister Micawber a coborât şi a lipsit un răstimp, în care missis Micawber n-a putut alunga cu totul temerea că s-ar fi putut produce un schimb de cuvinte între el şi respectivul membru al familiei ei. În cele din urmă, acelaşi rândaş a venit din nou şi mi-a înmânat un bileţel scris cu creionul, împodobit ca un document judiciar, cu inscripţia: „Heep v. Micawber”. Am aflat din cuprinsul acestuia că mister Micawber, fiind din nou arestat pentru datorii, era în culmea disperării şi că mă ruga să-i trimit, prin aducătorul biletului, briceagul şi cana lui da 1/2 quarter, deoarece s-ar putea să-i fie de trebuinţă la închisoare în zilele puţine la număr ce le mai avea de trăit. De asemenea, îmi mai cerea, ca un ultim gest de prietenie, să-i plasez familia la casa de muncă a parohiei şi să uit că l-aş fi cunoscut vreodată.
Ca răspuns la acest bilet, îndată am coborât cu rândaşul, ca să plătesc banii în cauză, şi l-am găsit pe mister Micawber într-un colţ, aruncând priviri întunecate portărelului care-l înhăţase. După ce l-am scăpat, mister Micawber m-a îmbrăţişat cu cea mai mare căldură; şi-a însemnat suma în carnet, şi, după câte îmi amintesc, a făcut mare caz de o jumătate de penny pe care-o scăpasem din vedere când am făcut adunarea.
Acest carnet atât de preţios i-a amintit de o altă operaţie. Când ne-am întors sus, în odaie (unde, ca să se scuze, a spus că întârziase din pricina unor împrejurări independente de voinţa lui), a scos din carnet o coală mare de hârtie, împăturită cu grijă, acoperită cu interminabile coloane de cifre scrise citeţ şi frumos aliniate. N-am aruncat decât o ochire asupra lor, dar am impresia că asemenea adunări n-am văzut niciodată într-un caiet de aritmetică la şcoală. Era, pare-se, socoteala dobânzilor compuse cuvenite pe diferite perioade de timp la ceea ce numea „un capital de patruzeci şi una de lire, zece şilingi şi unsprezece şi jumătate pence”. După ce şi-a revăzut cu atenţie calculele şi după ce a cântărit mijloacele ce-i stăteau la dispoziţie, a ajuns la concluzia că trebuie să se oprească asupra cifrei care reprezenta capitalul amintit, plus dobânda compusă cuvenită pe doi ani – mai exact pe cincisprezece luni calendaristice şi paisprezece zile, socotite din ziua aceea. Şi pentru această sumă pe loc i-a înmânat lui Traddles, cu multe mulţumiri, o obligaţie scrisă foarte curat, de mână, de a acoperi întreaga sa datorie (ca de la bărbat la bărbat).
— Totuşi, am o presimţire, a spus missis Micawber, clătinând din cap îngândurată, că familia mea va veni pe bord înainte de plecarea noastră.
Mister Micawber avea, se vedea bine, alte presimţiri în această privinţă, dar le-a pus în cana lui personală şi le-a dat de duşcă.
— Dacă, pe drum, vi se oferă vreun prilej, să trimiteţi scrisori în ţară, a spus mătuşa, trebuie neapărat să ne scrieţi, missis Micawber.
— Scumpă miss Trotwood, i-a răspuns, nu pot decât să mă simt fericită că e cineva care aşteaptă veşti din partea noastră. Vă voi scrie, fără îndoială. Sunt încredinţată că şi mister Copperfield, ca un vechi şi intim prieten, n-are nimic împotrivă să primească din când în când veşti de la aceea care l-a cunoscut înainte de venirea pe lume a gemenilor.
I-am spus că voi fi bucuros să primesc ştiri ori de câte ori va avea ocazia să-mi scrie.
— Cu ajutorul lui Dumnezeu, ocazii vor fi destule! a intervenit mister Micawber. În zilele noastre, pe ocean mişună corăbiile; şi e cu neputinţă să nu întâlnim numeroase corăbii pe drum. De fapt, nu-i decât o simplă transbordare, o simplă transbordare, a spus mister Micawber, jucându-se cu lornionul. Distanţa nu-i decât o născocire a închipuirii.
Mă gândesc acum cât de ciudat, dar cât de caracteristic era pentru mister Micawber faptul că atunci când la Londra s-a mutat la Canterbury a vorbit ca şi cum s-ar fi mutat la capătul pământului; şi că atunci când a părăsit Anglia, pentru a emigra în Australia, a vorbit ca şi cum ar fi făcut doar o mică excursie peste Canalul Mânecii.
— În cursul călătoriei, a spus mister Micawber, îmi voi da osteneala să-i mai distrez din când în când cu câte o poveste; şi trag nădejde că în sala de mese, în jurul focului, glasul fiului meu Wilkins are să fie ascultat cu plăcere. Şi missis Micawber, după ce nu va mai suferi de rău de mare – sper că expresia nu este necuviincioasă – îndrăznesc să cred că le va cânta Micuţul Tafflin. Sunt convins că adesea vom zări tăindu-ne calea delfini şi marsuini la prova, şi că tot timpul vom avea multe lucruri interesante de văzut atât la babord, cât şi la tribord. Într-un cuvânt, a încheiat mister Micawber, cu obişnuitul lui aer distins, e foarte probabil că vom găsi atâtea lucruri interesante în văzduh şi pe mare, încât, atunci când gabierul, de veghe în vârful arborelui mare, va striga: „Pământ vom fi cât se poate de miraţi.
Şi rostind aceste cuvinte, şi-a golit cana de cositor cu un gest elegant, ca şi cum ar fi şi ajuns la capătul călătoriei şi ar fi absolvit cu succes un examen greu, în faţa celor mai înalte autorităţi navale.
— Nădejdea mea, scumpe mister Copperfield, mi-a declarat missis Micawber, este că va veni ziua când, datorită anumitor ramuri ale familiei noastre, vom ajunge să trăim din nou în patrie. Nu te încrunta, Micawber! Nu mă refer la familia mea, ci la copiii copiilor noştri. Oricât de înalt să fie copacul, a urmat missis Micawber, clătinând din cap, frunzele cad tot pe pământ; şi când spiţa noastră va dobândi faimă şi avere, mărturisesc deschis că aş dori ca averea ei să se reverse în sipetele Britaniei!
— Draga mea, a zis mister Micawber, Britania să se descurce singură. Trebuie să mărturisesc că niciodată n-a făcut nimic de seamă pentru mine şi că nu ard de dorinţa de a întreprinde ceva în acest sens.
— Aici greşeşti, Micawber! i-a ripostat missis Micawber. Pleci în ţara asta depărtată spre a întări, nu spre a slăbi legăturile dintre tine şi Albion.
— Îţi repet, iubito, a declarat mister Micawber, că legăturile despre care vorbim nu mi-au creat nici o obligaţie personală, aşa că nu prea mă interesează întărirea lor.
— Micawber, i-a zis missis Micawber, nici aici n-ai dreptate. Nu-ţi cunoşti posibilităţile, Micawber. Şi legăturile dintre tine şi Albion, în pasul pe care te găteşti să-l faci acum, tocmai de ele vor fi întărite.
Mister Micawber şedea în fotoliu, cu sprâncenele ridicate; stătea în cumpănă dacă să aprobe sau să respingă părerile exprimate de missis Micawber, fiind însă foarte măgulit de anticipările pe care le cuprindeau.
— Dragă mister Copperfield, a urmat missis Micawber. Aş dori ca mister Micawber să fie conştient de situaţia sa. Mi se pare cât se poate de important ca mister Micawber să-şi dea seama de situaţia sa chiar din clipa îmbarcării. Mă cunoşti de mult, scumpe mister Copperfield, şi eşti în măsură să ştii că nu am o fire entuziastă ca aceea a lui mister Micawber. Am o fire, ca să zic aşa, eminamente practică. Ştiu că pornim într-o lungă călătorie. Ştiu că ea comportă multe lipsuri şi multe neplăceri. Nu pot trece cu vederea aceste fapte. Dar în acelaşi timp ştiu de ce este capabil mister Micawber. Cunosc forţele latente ale lui mister Micawber, şi de aceea socotesc că e esenţial ca mister Micawber să-şi dea seama de situaţia sa.
— Iubito, a intervenit mister Micawber, ai să-mi îngădui poate să spun că mi-e aproape cu neputinţă să-mi dau seama de situaţia mea în clipa de faţă.
— Nu cred, Micawber! i-a ripostat ea. Nu-i chiar aşa. Scumpe mister Copperfield, mister Micawber nu este un caz obişnuit. Mister Micawber pleacă într-o ţară depărtată anume ca, pentru întâia oară în viaţa lui, să fie pe deplin înţeles şi preţuit. Vreau ca mister Micawber să se aşeze la prova corăbiei şi să strige: „Am venit să cuceresc această ţară! Aveţi onoruri? Aveţi bogăţii? Aveţi funcţii gras plătite? Aduceţi-le încoace! sunt ale mele!”
Mister Micawber, care şi-a rotit privirea asupra noastră, părea convins că exista un sâmbure de adevăr în toate astea.
— Vreau, şi sper să nu fiu greşit înţeleasă, a spus missis Micawber pe tonul ei retoric, ca mister Micawber să devină cezarul propriului său destin. Asta, scumpe mister Copperfield, este, mi se pare, poziţia pe care s-ar cuveni să se situeze. Din prima clipă a acestei călătorii, mister Micawber trebuie să se urce la prova corăbiei şi să proclame: „Destule tărăgăneli; destule dezamăgiri; destule lipsuri! Toate acestea s-au întâmplat în patria veche. Asta-i patria cea nouă! Reparaţi nedreptatea. Aduceţi despăgubirile!”
Mister Micawber şi-a încrucişat braţele cu atâta hotărâre, încât ai fi zis că luase loc de pe acum la prova corăbiei.
— Şi procedând astfel, a zis missis Micawber, adică dându-şi seama de situaţia sa, n-am oare dreptate să spun că mister Micawber nu-şi va slăbi, ci, dimpotrivă, îşi va întări legătura, cu Britania? Mi se poate spune oare că apariţia unei importante personalităţi publice în cealaltă emisferă nu va exercita nici o înrâurire în patria-mumă? Sunt eu atât de proastă încât să-mi închipui că, atunci când va mânui bagheta magică a talentului şi a puterii în Australia, mister Micawber nu va însemna nimic în Anglia? Nu sunt decât o femeie; dar dacă aş fi atât de absurd de proastă, aş fi nevrednică de tăticul meu şi de mine.
Convingerea de care era pătrunsă missis Micawber că argumentele ei sunt peremptorii au conferit tonului ei o elevaţie morală pe care până atunci nu o înregistrasem încă niciodată.
— Iată de ce doresc atât de mult ca într-un viitor nu prea îndepărtat să putem trăi iarăşi pe meleagurile natale, a spus missis Micawber. Se prea poate că mister Micawber va înscrie o nouă pagină în istorie – nu-mi pot ascunde credinţa că acest lucru îmi pare foarte probabil – şi atunci mister Micawber va trebui să fie reprezentat în ţara care i-a dat viaţă, dar nu i-a dat slujbă!
— Iubito, a zis mister Micawber, e imposibil să nu fiu mişcat de dragostea pe care mi-o arăţi! Sunt întotdeauna gata să mă bizui pe bunul tău simţ. Ce-o fi o fi! Ferească cerul ca tocmai eu să precupeţesc patriei măcar o părticică din avuţiile ce vor fi strânse de urmaşii noştri!
— Foarte frumos, a spus mătuşa, făcându-i semn lui mister Peggotty, şi cu drag închin paharul în cinstea dumneavoastră a tuturor şi vă doresc să aveţi parte numai de fericire şi de izbândă.
Mister Peggotty i-a lăsat jos pe cei doi copii pe care-i legănase pe genunchi şi s-a alăturat lui mister şi missis Micawber când au băut şi ei în sănătatea noastră; şi când l-am văzut strângându-le călduros mâna Micawberilor, ca unor camarazi, când am văzut că faţa-i arsă de soare e luminată de un zâmbet, mi-am dat seama că oriunde se va duce îşi va croi drum, va câştiga nume bun şi va fi iubit.
Până şi copiii au fost poftiţi să-şi vâre lingurile de lemn în cana lui mister Micawber şi să bea în sănătatea noastră. După care, mătuşa şi Agnes s-au ridicat şi şi-au luat rămas bun de la emigranţii, noştri. Scena despărţirii a fost dureroasă. Toţi plângeau; copiii s-au agăţat de fusta lui Agnes până în ultima clipă; când am plecat, am lăsat-o pe biata missis Micawber foarte deprimată, plângând şi suspinând, în faţa unei palide lumânări, datorită căreia, privită de afară, de pe fluviu, odăiţa arăta, pesemne, ca un far sărăcăcios.
Dimineaţa, a doua zi, m-am dus să văd dacă au plecat. Porniseră în zori, la 5, cu barca. Mi-am dat seama cu acest prilej ce gol lăsa în suflet asemenea despărţiri, căci deşi nu-i văzusem decât o singură dată, şi nu mai departe, decât în ajun, în hanul acela prăpădit şi pe treptele de lemn ale debarcaderului, acuma, că nu mai erau, locurile mi-au părut triste şi părăsite.
În după-amiaza zilei următoare am plecat împreună cu iubita mea dădacă la Gravesend. Am găsit corabia ancorată în mijlocul fluviului, înconjurată de o sumedenie de bărci; bătea un vânt prielnic; şi pavilionul care semnalizează plecarea flutura în vârful catargului. Îndată am tocmit o barcă şi ne-am îndreptat spre corabie; şi după ce ne-am croit drum prin învălmăşeala ce domnea în jurul ei, ne-am suit la bord.
Mister Peggotty ne aştepta pe punte. M-a informat că mister Micawber fusese din nou arestat (pentru ultima oară), la reclamaţia lui Heep, şi că potrivit rugăminţii ce-i făcusem, plătise creanţa; pe loc i-am înapoiat banii. După aceea ne-a condus jos, pe puntea intermediară, şi acolo temerile mele ca nu cumva mister Peggotty să fi auzit ceva despre cele întâmplate au fost risipite de mister Micawber, care, ieşind din semiobscuritate, l-a luat de braţ cu un aer prietenos şi ocrotitor, iar mie mi-a spus că de alaltăieri seară, nu se despărţiseră aproape nici o clipă.
Pentru mine tabloul era atât de nou şi locul atât de strâmt şi întunecat, încât la început n-am putut desluşi nimic; dar treptat, pe măsură ce ochii mei s-au obişnuit cu obscuritatea, contururile s-au luminat şi am avut impresia că am în faţă o pânză de van Ostade48. În spaţiile cuprinse între pontiluri, pereţi verticali, inele de arimare şi priciuri destinate emigranţilor, în mijlocul lăzilor, al boccelelor, al butoaielor şi al grămezilor de bagaje – luminate ici-colo de lanternele care se legănau, iar pe alocuri, de lumina palidă ce se strecura de-a lungul trombelor de aer sau prin spiraiuri – se înghesuiau grupuri de oameni, unii legând prietenii noi, alţii luându-şi rămas bun, vorbind, râzând, plângând, bând sau mâncând; unii şi luaseră în posesie colţişorul ce le aparţinea, îşi rânduiseră micile lor gospodării şi îşi aşezaseră copiii pe scăunaşe sau pe fotolii în miniatură; alţii, disperaţi, pentru că nu găsiseră încă un loc unde să se aciueze, rătăceau buimaci de colo-colo. Toate vârstele păreau să fie înghesuite laolaltă în strâmtoarea punţii intermediare – de la pruncii născuţi abia de o săptămână două, până la moşi şi babe gârbove, care nu păreau să mai aibă de trăit decât vreo săptămână, două; de la plugarii care cărau pe bocancii lor calupuri de pământ englezesc, până la fierarii a căror piele era impregnată cu eşantioane de fum şi de funingine de la locurile de baştină.
Când am privit în jur, mi s-a părut că în dreptul unui hublou desluşesc, alături de unul dintre copiii lui Micawber, silueta unei femei care aducea cu Emily; atenţia îmi fusese atrasă într-acolo de o altă persoană, care chiar în clipa aceea se despărţise de ea după ce o sărutase; o persoană care, depărtându-se calmă prin învălmăşeala aceea, mi-a amintit… de Agnes! Dar, datorită forfotei şi babiloniei ce domneau acolo şi tulburării gândurilor mele, am pierdut-o din vedere; şi m-am pomenit deodată că trecuse vremea şi că toţi vizitatorii fuseseră poftiţi să părăsească vasul; că, aşezată pe un cufăr lângă mine, dădaca mea plângea; şi că missis Gummidge, ajutată de o femeie mai tânără, îmbrăcată în negru, aşeza bagajele lui mister Peggotty.
— Mai aveţi a-mi spune ceva acum, în ultima clipă, mas'r Davy? m-a întrebat mister Peggotty. Cumva am uitat de ceva de care ar trebui să vorbim înainte de a ne despărţi?
— De un singur lucru, i-am spus. De Martha!
A atins-o uşor pe umăr pe femeia cea tânără de care tocmai am amintit, şi iată că Martha era în faţa mea.
— Dumnezeu să te binecuvânteze, că tare eşti bun! am exclamat. O iei cu dumneata!
Dânsa mi-a răspuns în locul lui, izbucnind în plâns. N-am fost în stare să rostesc nici un cuvânt, doar i-am strâns mâna. Şi dacă vreodată am iubit şi am cinstit un om pe lumea asta, acela pe care l-am iubit şi l-am cinstit mai mult, în adâncul inimii mele, el a fost.
Vizitatorii părăseau în grabă corabia. Aveam în faţă încercarea cea mai grea. I-am împărtăşit ceea ce sufletul nobil care plecase dintre noi mă însărcinase să-i spun în clipa despărţirii. Şi asta l-a mişcat profund. Dar când m-a rugat să transmit încredinţări de dragoste şi păreri de rău aceluia ale cărui urechi erau surde de-a pururi, m-a răscolit cumplit.
Sosise clipa despărţirii. L-am îmbrăţişat, am luat-o la braţ pe dădaca mea, care vărsa lacrimi amare, şi am pornit în grabă. Pe punte mi-am luat rămas bun de la biata missis Micawber, care tocmai îşi căuta îngrijorată familia; ultimele cuvinte pe care mi le-a spus au fost că niciodată nu-l va părăsi pe mister Micawber.
Am coborât în barcă şi ne-am oprit la o oarecare distanţă. Să vedem corabia pornind la drum. Era un amurg calm, strălucitor. Corabia se afla între noi şi lumina roşiatică; fiecare strai, fiecare vergă se profila pe fondul aprins de văpaia asfinţitului. Niciodată n-am văzut o privelişte atât de frumoasă, atât de tristă şi în acelaşi timp atât de însufleţitoare ca acea mândră corabie, nemişcată pe apa cu reflexe sângerii, şi toată suflarea de pe bord îngrămădită pe punte, în tăcere, cu capul descoperit.
Tăcerea n-a ţinut decât o clipă. Când pânzele s-au înălţat în bătaia vântului şi corabia a început să se depărteze, trei urale puternice au izbucnit deodată din toate bărcile aflate în apropiere, la care cei de pe bord au răspuns cu alte urale, pe care ecoul le-a repetat. Inima mi-a zvâcnit mai tare când am auzit aceste urale şi când am văzut fluturându-se pălăriile şi batistele… şi apoi am zărit-o!
Apoi am zărit-o lângă unchiul ei, tremurând, rezemată de umărul lui. Dânsul arăta cu mâna spre noi; şi atunci ne-a văzut şi mi-a făcut un ultim semn de rămas bun. Vai, frumoasă şi tristă Emily, bizuie-te pe el, cu toată încrederea inimii tale sfâşiate, căci şi el s-a bizuit pe tine; cu toată forţa marii lui iubiri!
Scăldaţi în lumina trandafirie, deoparte, sus, pe punte, unul lângă altul, ea rezemându-se de el, în timp ce el o susţinea, s-au depărtat solemn. Când ne-am apropiat de ţărm, noaptea se lăsase peste dealurile din Kent… şi se lăsase adâncă peste mine.
