Capitolul LVIII.O lungă absenţă

Asupra mea coborâse o noapte lungă şi întunecată, bântuită de strigoii multor speranţe risipite, multor amintiri scumpe, multor greşeli şi multor zadarnice amărăciuni şi păreri de rău.

Am părăsit Anglia; fără a-mi da seama nici chiar atunci cât eram de zguduit. I-am lăsat pe toţi cei dragi şi am plecat; credeam că suportasem lovitura şi că aparţinea trecutului. Aşa cum pe câmpul de luptă un ostaş lovit de moarte nici nu bagă de seamă c-a fost atins, la fel şi eu, când am fost lăsat singur cu inima-mi neînfrânată, nu mi-am dat seama de gravitatea rănii.

Am ajuns s-o cunosc nu dintr-o dată, ci încetul cu încetul, pas cu pas. Ceas de ceas, sentimentul de deznădejde cu care am luat drumul străinătăţii devenea mai adânc, mai copleşitor. La început n-am încercat decât o apăsătoare senzaţie de gol şi de jale, în care nu izbuteam să desluşesc aproape nimic altceva. Treptat, pe nesimţite, din ea s-a înfiripat nemângâiată conştiinţa a tot ce pierdusem – dragoste, prietenie, poftă de viaţă; conştiinţa a tot ce se năruise… întâiul meu elan de încredere, întâia mea afecţiune, întreg eşafodajul de visuri ale vieţii mele; conştiinţa a tot ce-mi rămăsese – un pustiu acoperit de ruine, care mă înconjura din toate părţile şi se întindea neîntrerupt până în zarea întunecată.

Chiar dacă părerile mele de rău vor fi fost egoiste, eu, unul, nu ştiam că erau. O jeleam pe soţia-mi copiliţă atât de timpuriu răpită lumii ei înfloritoare. Îl jeleam pe prietenul care câştigase dragostea şi admiraţia multora, aşa cum mai demult câştigase dragostea şi admiraţia mea. Îl jeleam pe acela a cărui inimă zdrobită îşi aflase odihna în marea bântuită de furtună; precum îi jeleam şi pe supravieţuitorii rătăcitori ai acelui modest cămin unde, în copilărie, auzisem întâia oară cum şuieră vântul în noapte.

Covârşit de atâtea necazuri, am căzut într-o melancolie din care am ajuns să cred în cele din urmă că nu mă voi mai ridica niciodată. Rătăceam din loc în loc, ducând pretutindeni cu mine această povară. Îi simţeam toată greutatea acuma; mă încovoiam sub apăsarea ei şi-mi spuneam în sinea mea că nu va putea fi uşurată nicicând.

Când descurajarea mea a ajuns la culme, am crezut c-am să mor.

Mi se părea uneori c-aş vrea să mor în patrie; şi efectiv mă întorceam din drum ca să ajung cât mai repede acasă. Alteori mergeam mereu mai departe, din oraş în oraş, căutând ceva şi încercând să mă descotorosesc de nu ştiu ce.

Mi-e cu neputinţă să zugrăvesc una câte una toate fazele istovitoarei crize sufleteşti prin care am trecut. Există vise ce nu pot fi descrise decât în mod vag şi imperfect; ori de câte ori mă străduiesc să-mi întorc privirea spre această perioadă a vieţii mele, am impresia că evoc un asemenea vis. Mă văd străbătând ca un somnambul oraşe străine, palate, catedrale, temple, privind picturi, vizitând castele, morminte, uliţe bizare – vechi monumente ale istoriei şi ale imaginaţiei; trec prin faţa lor, ducând pretutindeni dureroasa mea povară, şi aproape că nu-mi dau seama cum toate acestea parcă pier din faţa ochilor mei. Noaptea ce a coborât peste inima-mi neînfrânată era insensibilă şi indiferentă la toate cele, afară doar de părerile de rău care mă măcinau. Dar fie-mi îngăduit ca din această noapte şi din această lungă şi cumplit de tristă visare să-mi înalţ privirile – cum, slavă Domnului, am izbutit să fac în cele din urmă! – către zor, către lumină.

Luni de-a rândul am călătorit cu mintea învăluită de acest nor întunecat. Nelămuritele pricini de a nu dori să mă întorc acasă – pe care, atunci, zadarnic căutam să le limpezesc – mă purtau tot mai departe în pribegia mea. Uneori n-aveam astâmpăr şi mă mutam dintr-un loc într-altul, fără să mă opresc nicăieri; alteori zăboveam vreme îndelungată în aceeaşi localitate. Nicăieri nu găseam o ţintă, un îndemn care să mă reţină.

Eram în Elveţia. Venisem din Italia, peste una din marile trecători ale Alpilor, şi de când mă aflam acolo, însoţit de o călăuză, băteam potecile munţilor. Se prea poate ca măreţia acelor singurătăţi mă ungea la inimă, dar nu-mi dădeam seama de acest lucru. Găseam sublime şi vrednice de admiraţie acele înălţimi şi prăpăstii ameţitoare, cascadele ce duruiau fără încetare şi pustietăţile acoperite de zăpadă şi gheaţă; dar pentru moment ele nu-mi sugeraseră altceva nimic.

Într-o seară, înainte de asfinţit, am ajuns într-o vale unde urma să poposesc. Coborând pe cărarea ce şerpuia pe coasta muntelui de unde o văzusem scânteind departe la picioarele mele, mi se pare că am simţit trezindu-se în mine emoţia de mult uitată pe care o stârnesc frumuseţea şi liniştea şi înrâurirea binefăcătoare a păcii ce domnea peste vale. Îmi aduc aminte că într-un rând m-am oprit în loc pătruns de o melancolie care nu era nici apăsătoare, nici tocmai sumbră. Îmi aduc aminte chiar că am întrevăzut nădejdea unei îndreptări înăuntrul meu.

Când am ajuns în vale, luminile asfinţitului străluceau pe crestele înveşmântate în zăpadă de care era împrejmuită ca de o cunună de nori încremeniţi pentru veşnicie. Picioarele muntelui, în care erau săpate cheile ce adăposteau cătunul, erau acoperite de pajişti de un verde-cald; iar dincolo de acest brâu de vegetaţie delicată se ridicau păduri întunecate de brad, care abăteau din drum viforul şi stăvileau avalanşele. Mai sus se ridicau şiruri-şiruri de muchii dantelate, stânci cenuşii, râuri de gheaţă strălucitoare şi insuliţe verzi înierbate, care, toate, se amestecau şi se pierdeau în zăpada crestelor. Ici-colo, la poalele muntelui se zăreau, ca nişte puncte, fiecare punct reprezentând o gospodărie, căsuţe de lemn singuratice, care, în perspectiva uriaşelor înălţimi, păreau atât de mici, încât ai fi zis că nici ca jucării nu puteau sluji. La fel părea şi cătunul strâns în fundul văii, cu podul de lemn aruncat peste pârâul ce se rostogolea printre stânci prăvălite şi sfărâmate şi se depărta clocotitor printre copaci. În aerul liniştit răsuna de departe un cântec – glasuri de păstori; dar cum de-a curmezişul pantei luneca un nor incandescent, aş fi putut crede că de acolo venea cântecul şi că nu era o muzică pământească. Şi deodată, în această linişte adâncă, am auzit glasul Firii; şi m-a îmbiat să-mi odihnesc în iarbă capul obosit şi să plâng, cum încă niciodată de la moartea Dorei nu plânsesem.

Numai cu câteva minute mai înainte îmi fusese înmânat un pachet de scrisori care mă aştepta şi ieşisem să le citesc la marginea satului, în timp ce gazda îmi pregătea cina. Alte pachete se rătăciseră, aşa că de multă vreme nu mai primisem nici o ştire. Şi de când plecasem din ţară, n-avusesem curajul sau răbdarea să scriu nici o scrisoare, în afară de câteva rânduri, ici şi colo, ca să dau de veste că eram sănătos şi că am ajuns în cutare loc.

Ţineam pachetul în mână. L-am deschis şi am recunoscut scrisul lui Agnes.

Era mulţumită, întrucât se simţea utilă şi făcea progrese, aşa cum nădăjduise. Asta era tot ce-mi scria despre ea. Restul se referea la mine.

Nu-mi dădea sfaturi; nu-mi amintea de vreo datorie; îmi spunea doar, cu obişnuita ei căldură, câtă încredere avea în mine. Era convinsă (aşa-mi spunea) că un caracter ca al meu avea să izbutească să întoarcă răul spre bine. Era convinsă că încercarea şi durerea aveau să-l stimuleze şi să-l călească. Era sigură că, datorită suferinţelor îndurate, voi năzui, în orice voi face, mai sus şi cu mai multă fermitate. Dânsa, care se bucurase atât de mult de faima ce o dobândisem şi spera s-o vadă sporind, era convinsă că voi lucra mai departe. Era convinsă că pe mine durerea nu mă putea slăbi, că ea se va preface în forţă. Că aşa cum greutăţile copilăriei mă ajutaseră să ajung ceea ce eram, nenorocirile şi mai mari prin care trecusem îmi vor da imboldul să mă depăşesc pe mine însumi; şi că întrucât trăsesem învăţătură de pe urma lor, aveam să împărtăşesc experienţa mea altora. Se ruga lui Dumnezeu, care chemase la el pe odorul meu nevinovat, să mă ocrotească; şi mă asigura că dragostea ei de soră nu va slăbi niciodată şi că oriunde m-aş duce va fi mereu alături de mine; că era mândră de ceea ce realizasem până acum, dar şi mai mândră încă de ceea ce aveam să fac de aci înainte!

Am pus scrisoarea în buzunarul de la piept şi m-am gândit cum fusesem cu un ceas înainte! Când am auzit glasurile acelea pierzându-se în depărtare şi când am văzut că norul acela incandescent începea să se întunece şi că toate culorile din vale pălesc, şi că zăpada de aur de pe vârfuri se contopeşte cu cerul palid al înserării, dar totuşi am simţit că noaptea ce-mi învăluia mintea se destrăma şi că toate umbrele ei se risipesc, n-am mai avut cuvinte pentru dragostea ce i-o purtam ei, şi de atunci mi-a fost mai dragă decât îmi fusese vreodată.

Am recitit rândurile ei de multe ori. I-am scris înainte de a mă culca. I-am spus că tocmai simţisem mare nevoie de ajutorul ei; că fără ea nu eram şi niciodată nu fusesem ce-şi închipuia dânsa; dar că pentru mine dânsa constituia un îndemn şi că voi încerca să-i întrupez visul.

Într-adevăr am încercat. Peste trei luni avea să se împlinească un an de când începuse calvarul meu. Mi-am propus să nu iau nici o hotărâre până nu vor fi trecut aceste trei luni, dar totuşi să încerc. Tot acest răstimp l-am petrecut în valea aceea şi prin împrejurimile ei.

După trecerea celor trei luni, am luat hotărârea să mai rămân câtăva vreme departe de ţară; să mă stabilesc pentru moment în Elveţia, care, în amintirea acelei seri, începuse să-mi fie dragă; să reiau condeiul şi să încep să lucrez.

Am urmat supus calea arătată de Agnes; m-am întors către Natură, către care nimeni niciodată nu se întoarce în zadar; şi mi-am deschis inima faţă de frământările omeneşti, pe care le ignorasem în ultimul timp. Şi după nu multă vreme am avut în valea aceea aproape tot atâţia prieteni câţi aveam şi la Yarmouth; şi când, în pragul iernii, am părăsit-o, ducându-mă la Geneva, şi apoi primăvara, când m-am întors, salutările lor cordiale, deşi nu erau exprimate în cuvinte englezeşti, îmi sunau familiar în ureche.

Am lucrat din zori şi până în noapte, cu răbdare şi din greu. Am scris o povestire cu subiect luat din propria mea experienţă şi i-am trimis-o lui Traddles, care a reuşit să asigure publicarea ei în condiţii foarte avantajoase; şi prin călătorii pe care-i întâlneam întâmplător mi-a ajuns la ureche ştirea că faima mea era în creştere. După ce m-am odihnit şi am zăbovit puţin, din nou m-am aşternut pe scris cu entuziasmul de altădată, atacând o temă care m-a pasionat. Pe măsură ce înaintam, m-am simţit din ce în ce mai prins de această operă şi m-am silit din răsputeri s-o duc la bun sfârşit. Era a treia carte pe care o pregăteam. Ajunsesem cam pe la jumătatea ei, când, în cursul unei perioade de repaos, am început să mă gândesc la întoarcere.

Deşi studiam şi lucram cu răbdare, mă deprinsesem de multă vreme să fac mişcare în aer liber. Sănătatea mea, serios zdruncinată în momentul când plecasem din Anglia, era complet refăcută. Văzusem multe. Vizitasem numeroase ţări şi cred că-mi îmbogăţisem bagajul de cunoştinţe.

Cred c-am amintit tot ce era necesar să spun în legătură cu această lungă absenţă din ţară – afară doar de un lucru. Nu l-am lăsat deoparte cu intenţia de a-l tăinui; căci, după cum am mai zis, cartea de faţă nu face decât să consemneze în scris amintirile mele. Dinadins am păstrat relatarea evoluţiei sentimentelor celor mai intime pentru la urmă. Am să vorbesc despre aceasta acum.

Nu pot pătrunde atât de adânc în tainele inimii mele încât să-mi dau seama când anume am început să cred că de mult aş fi putut concentra asupra lui Agnes speranţele cele mai luminoase pe care le nutrea. Nu pot spune în ce moment al acestei crize a mijit în inima mea gândul că, în anii zănatici ai adolescenţei, dădusem cu piciorul comorii care era dragostea ei. S-ar putea, cred, să fi auzii şoapte nedesluşite ale acestui gând încă îndepărtat în durerosul sentiment că pierdusem ceva sau că-mi lipsea ceva ce nu voi dobândi niciodată, pe care-l încercasem mai demult. Dar nu încape îndoială că, sub haina mustrării de conştiinţă şi a părerii de rău, această idee s-a ivit în mintea mea când am rămas singur şi nemângâiat.

Dacă, în perioada aceea, aş fi fost împreună cu ea, datorită slăbiciunii şi dezolării, poate că i-aş fi mărturisit acest lucru. O temere vagă în acest sens am încercat întâia oară când am luat hotărârea să mai rămân departe de ţară. N-aş fi putut suporta să pierd câtuşi de puţin din dragostea ei de soră, dar dacă i-aş fi mărturisit, s-ar fi creat între noi o sfială cum nu existase până atunci niciodată.

Nu puteam uita că sentimentul cu care mă privea decurgea din purtarea, din atitudinea ce adoptasem liber şi nesilit de nimeni. Că dacă mă iubise cândva într-alt fel – şi uneori îmi vine a crede că fusese o vreme când se prea poate să mă fi iubit cu adevărat – eu, unul, nu o luasem în seamă. Acuma, faptul că, pe vremea când eram copii, o socotisem mult deasupra gusturilor mele exaltate nu mai avea nici o importanţă. Altcuiva îi dăruisem toată duioşia şi toată pasiunea de care eram capabil; nu procedasem aşa cum aş fi putut proceda; iar dacă Agnes ajunsese să reprezinte ceea ce reprezenta în ochii mei, asta se datora atât atitudinii mele, cât şi nobleţei ei sufleteşti.

La începutul acelei schimbări ce s-a petrecut treptat în mine, când am încercat să-mi înţeleg mai bine gândurile şi să devin un om mai vrednic, am întrezărit că după o perioadă nedefinită de încercare s-ar putea să vină o zi când îmi va fi îngăduit să sper că mi-am răscumpărat greşelile trecutului şi că voi avea fericirea s-o iau de soţie. Cu timpul, însă, această palidă nădejde s-a depărtat şi s-a risipit. Dacă într-adevăr mă iubise vreodată, se cuvenea s-o respect ca pe o sfântă, când îmi aduceam aminte de destăinuirile ce-i făcusem, de faptul că-mi cunoştea nestatornicia inimii şi când îmi dădeam seama că trebuise să-şi calce pe suflet ca să se poarte ca o prietenă şi ca o soră şi ce biruinţă dobândise asupra ei însăşi. Iar dacă nu mă iubise niciodată, puteam oare nădăjdui că mă va iubi acum?

Fusesem totdeauna conştient de slăbiciunea mea în comparaţie cu statornicia şi fermitatea ei; iar acum îmi dădeam seama de ea tot mai limpede. Orice voi fi însemnat pentru ea sau ea pentru mine, acum nu mai eram vrednic de dânsa, chiar dacă altădată voi fi fost. Trecuse timpul. L-am lăsat să-mi scape şi, aşa cum meritam, o pierdusem.

Este adevărat că aceste gânduri care se băteau cap în cap mă chinuiau şi-mi umpleau inima de remuşcări şi de amărăciune, nu este însă mai puţin adevărat că eram susţinut de sentimentul că aş avea datoria de onoare să alung chiar şi din gândurile mele posibilitatea ca acuma, când speranţele mele păliseră, să revin la fiinţa dragă de la care, fluşturatic, îmi întorsesem privirea atunci când ele erau în floare, şi acest sentiment constituia punctul de pornire al tuturor reflecţiilor ce făceam în privinţa ei. Acum nici nu mai încercam să ascund de mine însumi faptul că eram îndrăgostit de ea, că-i eram devotat; aveam însă convingerea că era prea târziu şi că nu se cădea ca vechea prietenie dintre noi să fie tulburată.

Adesea meditasem îndelung asupra cuvintelor Dorei despre ce s-ar fi întâmplat dacă am mai fi avut de trăit câţiva ani împreună. Ajunsesem să-mi dau seama că de multe ori, prin urmările pe care le au, anumite năzuinţe rămase neînfăptuite ajung să reprezinte pentru noi realităţi la fel de concrete ca cele înfăptuite. Anii de care vorbise Dora se împliniseră acuma şi aveau să slujească îndreptării mele; şi chiar de ne-am fi despărţit de la prima izbucnire zvăpăiată, ei tot ar fi ajuns realităţi, doar ceva mai târziu poate. Aşadar, m-am străduit să prefac ceea ce s-ar fi putut înfiripa între Agnes şi mine într-un imbold de a deveni mai puţin egoist, mai hotărât, mai conştient de cusururile şi de greşelile mele. Şi astfel, cugetând la ceea ce ar fi putut să fie, am ajuns la convingerea că nu va fi niciodată.

Cu şovăirile şi nedumeririle inerente, acestea au fost nisipurile mişcătoare ale sufletului meu din clipa când am plecat până în clipa când, trei ani mai târziu, m-am întors în patrie. Trecuseră trei ani de când vasul cu emigranţi înălţase pânzele; şi iată că tot într-un amurg, în acelaşi loc, mă aflam pe puntea corăbiei care mă aducea înapoi în ţară şi priveam apele cu reflexe trandafirii, în care văzusem oglindindu-se imaginea acelui vas.

Trei ani. Multă vreme dacă îi ai înainte, dar o nimica toată după ce au trecut. Mi-era drag pământul patriei şi dragă-mi era şi Agnes, dar nu era a mea, şi n-avea să fie a mea niciodată. Ar fi putut să fie, dar acum asta era de domeniul trecutului!