Capitolul LVI.Rana nouă şi cea veche

Nu era nevoie, o, Steerforth, să-mi spui, când am vorbit ultima oară, în ceasul care, pentru nimic în lume, n-aş fi crezut că va fi al despărţirii noastre pentru eternitate, nu era nevoie să-mi spui: „Adu-ţi aminte de părţile mele bune!” Aşa făcusem întotdeauna; şi oare aş fi putut face altfel acum, în faţa acestei privelişti?

Au adus o targă, pe care l-au aşezat şi l-au acoperit cu un prapur. L-au ridicat şi l-au purtat către casele din apropiere. Toţi cei care duceau targa îl cunoşteau, ieşiseră cu el în larg, îl văzuseră vesel şi cutezător. Au trecut cu el prin larma năprasnică – un pâlc tăcut în mijlocul tumultului; şi l-au dus către căsuţa în care Moartea deja intrase.

Dar când au lăsat jos targa în prag, s-au uitat unul la altul, apoi la mine şi şi-au vorbit în şoaptă. Ştiam de ce. Li se părea c-ar fi nepotrivit să-l aşeze în liniştea aceleiaşi încăperi.

Am mers mai departe şi ne-am lăsat povara la han. Îndată ce mi-am putut aduna gândurile, am trimis să-l cheme pe Joram şi l-am rugat să găsească un vehicul care să-l transporte la Londra chiar în noaptea aceea. Ştiam că această sarcină precum şi neplăcuta datorie de a o pregăti pe maică-sa să-l primească nu le puteam îndeplini decât eu; şi doream să le îndeplinesc în chipul cel mai conştiincios cu putinţă.

Am hotărât să călătoresc noaptea, pentru ca plecarea mea din oraş să stârnească mai puţină curiozitate. Dar deşi, când am ieşit cu careta din curte, urmat de ceea ce aveam în pază, era aproape miezul nopţii, am găsit o mulţime de oameni care aşteptau. Din loc în loc, în oraş şi chiar o bucată de drum afară pe şosea am mai văzut şi alţi oameni aşteptând; în cele din urmă, însă, am rămas singur cu noaptea posomorâtă, cu priveliştea pustie şi cu cenuşa prieteniei din prima tinereţe.

Am ajuns la Highgate pe la prânz, pe o frumoasă zi de toamnă, când pământul răspândea mireasma frunzelor căzute, iar prin frunzişul galben, roşu, cafeniu, destul de bogat, care mai înveşmânta copacii, lucea soarele. Ultima milă am străbătut-o pe jos, gândindu-mă la ceea ce aveam de făcut; vehiculul, care mă însoţise tot timpul nopţii, îl lăsasem în urmă, să aştepte dispoziţia de a continua drumul.

Când am ajuns, am găsit casa neschimbată. Jaluzelele erau trase, nici un semn de viaţă în trista curte pavată cu piatră, unde aceeaşi alee acoperită ducea spre uşa de mult nefolosită. Vântul încetase aproape cu totul şi nu se simţea nici o adiere.

La început n-am avut curajul să sun la poartă; şi după ce am sunat, mi s-a părut că sunetul clopoţelului vestea esenţa mesajului ce-l aduceam. Slujnica cea mică a ieşit cu cheia în mână; şi uitându-se foarte grav la mine, în timp ce deschidea poarta, mi-a spus:

— Vă rog să mă iertaţi, sir. Sunteţi cumva bolnav?

— Am trecut prin multe încercări şi sunt ostenit.

— S-a întâmplat ceva, sir?. Mister James?.

— Ssst! i-am zis. Da, s-a întâmplat ceva şi trebuie să-i dau de ştire lui missis Steerforth. E acasă?

Mi-a răspuns, îngrijorată, că stăpâna ieşea foarte rar chiar şi cu trăsura; că stătea mai mult în odaia ei; că nu primea pe nimeni, dar că pe mine mă va primi. Stăpâna se afla sus, mi-a zis, şi miss Dartle era cu ea. Ce să-i spună din partea mea?

După ce i-am atras atenţia să-şi ţină firea şi să se mărginească să predea cartea mea de vizită spunându-i că aşteptam, am luat loc în salon (unde ajunseserăm între timp), până la întoarcerea ei. Nu mai avea aerul îmbietor de altădată, şi jaluzelele erau pe jumătate trase. Harpa nu mai fusese atinsă de multă, multă vreme. Portretul care-l reprezenta ca băiat atârna la locul lui. Scrinul în care maică-sa îi păstra scrisorile se afla la locul lui. M-am întrebat dacă le mai recitea vreodată; dacă le va mai reciti vreodată!

Domnea o asemenea linişte, încât am auzit paşii uşori ai slujnicei pe scară. Când s-a întors, mi-a spus că missis Steerforth, fiind bolnavă, nu putea coborî, dar că m-ar primi bucuroasă dacă aş binevoi să poftesc în odaia ei. Peste câteva secunde mă aflam în faţa ei.

Era în odaia lui; nu în a ei. Mi-am dat seama, fireşte, că se mutase acolo ca să-i păstreze mai bine amintirea; şi că din acelaşi motiv lăsase neatinse numeroasele mărturii ale vechilor lui îndeletniciri şi distracţii, de care era înconjurată. De cum am intrat, mi-a spus, însă, cu glas stins, că se mutase aici pentru că odaia ei era nepotrivită cu infirmitatea de care suferea; dar ţinuta-i mândră înlătura orice îndoială.

Lângă jilţul ei stătea, ca de obicei, Rosa Dartle. Din prima clipă când ochii ei negri s-au oprit asupra mea, am înţeles că ghicise că aduceam veşti proaste. Pe loc, cicatricea a devenit vizibilă. S-a dat cu un pas înapoi, pentru ca missis Steerforth să nu-i poată vedea faţa, şi m-a cercetat cu privirea aceea pătrunzătoare care nu şovăia şi nu tresărea niciodată.

— Îmi pare rău să văd că sunteţi în doliu, sir, mi-a spus missis Steerforth.

— Am rămas văduv, din nefericire, i-am zis.

— Sunteţi încă prea tânăr pentru o pierdere atât de grea, mi-a răspuns. Sunt foarte îndurerată. Sunt foarte îndurerată. Sper că Timpul are să vă aline durerile.

— Sper că Timpul, i-am zis privind-o în ochi, ne va alina tuturor durerile. Trebuie, stimată missis Steerforth, să fim pătrunşi cu toţii de această credinţă în ceasul de grea încercare.

Tonul meu grav şi lacrimile ce-mi umeziseră ochii au alarmat-o. Brusc, gândurile ei parcă s-au oprit şi şi-au schimbat cursul.

Am încercat să-mi controlez glasul şi să-i rostesc numele încet, dar a tremurat. Dânsa l-a repetat în şoaptă, de două sau trei ori. Apoi, silindu-se să-şi păstreze calmul, m-a întrebat:

— Fiul meu e bolnav?

— Foarte bolnav.

— L-aţi văzut?

— Da.

— V-aţi împăcat?

Nu-i puteam spune nici da, nici nu. Şi-a întors uşor capul către locul unde adineauri se mai aflase Rosa Dartle, şi în clipa aceea, din vârful buzelor, i-am spus Rosei: „A murit!”

Ca s-o împiedic pe missis Steerforth să se uite la Rosa Dartle şi să citească limpede pe faţa ei ceea ce încă nu era pregătită să afle, m-am grăbit să-i întâmpin privirea; dar am apucat să văd că Rosa Dartle şi-a ridicat braţele spre cer, cu vehemenţa groazei şi a deznădejdii, şi apoi şi-a acoperit faţa cu mâinile.

Frumoasa missis Steerforth – care semăna atât de mult, o, atât de mult cu fiul ei – s-a uitat la mine cu o privire fixă şi şi-a dus mâna la frunte. Am rugat-o să fie calmă şi să se pregătească pentru vestea pe care trebuia să i-o dau; ar fi trebuit mai degrabă s-o implor să plângă, căci stătea ca o stană de piatră.

— Ultima oară când am fost aici, am bolborosit, miss Dartle mi-a spus că vântura mările. Acum două nopţi a fost o furtună groaznică pe mare. Dacă, aşa cum mi s-a spus, în noaptea aceea s-a aflat într-adevăr pe mare, în apropierea unei coaste primejdioase, şi dacă vasul care a fost văzut era chiar vasul care…

— Rosa…! a şoptit missis Steerforth. Apropie-te!

S-a apropiat, dar fără nici o umbră de compătimire şi fără nici un menajament. Când privirea i s-a încrucişat cu aceea a mamei lui Steerforth, ochii îi străluceau ca două văpăi şi a izbucnit într-un râs înfiorător.

— Ei, smintito, asta-ţi satisface mândria? Acum greşeala ce a săvârşit-o faţă de tine… a ispăşit-o cu viaţa lui! M-auzi? Cu viaţa lui!

Missis Steerforth, lăsându-se ţeapănă pe speteaza jilţului, s-a holbat la ea gemând, fără nici un cuvânt.

— Vai! a strigat Rosa Dartle. Bătându-se pătimaş cu pumnii în piept. Ia te uită la mine! Geme şi suspină şi te uită la mine! Uită-te-aici! şi rostind aceste cuvinte, s-a lovit peste cicatrice. Asta-i isprava fiului tău, care acum e mort!

Gemetele pe care din când în când le scotea mama lui m-au mişcat până în adâncul inimii. Erau mereu aceleaşi. Mereu nearticulate, înăbuşite, urmate de o neputincioasă clătinare a capului, fără să i se citească însă vreo schimbare pe faţă. Ţâşnind mereu din gura-i crispată printre dinţii ei strânşi, ca şi cum fălcile i-ar fi fost încleştate şi faţa încremenită de durere.

— Îţi mai aduci aminte când a făcut isprava asta? a urmat miss Dartle. Îţi mai aduci aminte când, pentru că ţi-a moştenit firea şi i-ai încurajat trufia şi pornirile, a făcut isprava asta şi m-a desfigurat pe viaţă? Poftim, uită-te la mine, voi purta până la moarte semnul intensei sale antipatii, şi jeleşte şi suspină că l-ai crescut aşa!

— Miss Dartle, am implorat-o, pentru numele lui Dumnezeu…

— Vreau să vorbesc! m-a repezit, fulgerându-mă cu o privire. Dumneata să taci! Uită-te la mine, îţi spun, mamă trufaşă a unui fiu trufaş şi făţarnic! Jeleşte acum pentru creşterea pe care i-ai dat-o, jeleşte pentru că l-ai stricat, geme pentru că l-ai pierdut, jeleşte pentru că l-am pierdut şi eu!

Şi-a încleştat pumnul, şi întreaga-i făptură, mititică, ofilită, a început să tremure, ca şi cum patima ar fi ucis-o cu încetul.

— TU să te plângi de încăpăţânarea lui! a izbucnit. TU să te simţi jignită de firea lui orgolioasă! TU, care de când ai încărunţit, ai opus acestor două cusururi însuşirile din care se trag şi pe care i le-ai dat de la naştere! TU, care din leagăn l-ai crescut să fie ceea ce a fost şi ai stropşit ceea ce ar fi trebuit să fie! Eşti răsplătită acum pentru atâţia ani de trudă?

— Vai, miss Dartle, ruşine! Ce cruzime!

— Ţi-am mai spus că vreau să-i vorbesc! mi-a răspuns răstit. Şi nici o putere din lume n-are să mă oprească s-o fac atât cât sunt aici! Am tăcut atâţia ani şi să nu vorbesc acum? L-am iubit mai mult decât l-ai iubit tu vreodată! a urmat, întorcându-se întărâtată către missis Steerforth. L-aş fi putut iubi fără a-i cere nimic în schimb! De i-aş fi fost soţie, pentru un singur cuvânt de dragoste într-un an, i-aş fi satisfăcut toate gusturile şi toate capriciile, ca o sclavă. Da, i-aş fi fost ca o sclavă. Cine o ştie mai bine decât mine? Ai fost pretenţioasă, mândră, cicălitoare, egoistă. Eu l-aş fi înconjurat cu o dragoste generoasă, devotată şi aş fi călcat în picioare meschinele tale văicăreli!

Văpăi îi ieşeau din ochi şi bătea cu piciorul, ca şi cum într-adevăr le-ar fi călcat.

— Uită-te-aici! a urmat ea, lovindu-se din nou peste cicatrice cu o mână necruţătoare. Când a fost în stare să-şi dea seama de ce a făcut, s-a căit! Ştiam să-i cânt, şi să-i vorbesc, şi să-i arăt căldura pe care o simţeam pentru tot ce făcea, şi să-mi însuşesc cu multă osteneală cunoştinţele ce-l interesau mai mult; şi-l atrăgeam. Când era sincer şi cinstit, mă iubea. Da, mă iubea! De câte ori, după ce te expedia cu un cuvânt dispreţuitor, nu m-a strâns cu dragoste la pieptul lui!

În furia-i oarbă – căci oarbă era – a rostit aceste cuvinte cu o mândrie şfichiuitoare, şi totuşi însufleţită de o amintire în care a răbufnit pentru o clipă focul mocnit al unor sentimente mai duioase.

— Am ajuns o biată păpuşă în mâinile lui – trebuia să mă aştept la asta, dar m-a vrăjit cu felul lui copilăros de a-mi face curte – am ajuns o jucărie pentru clipele de zăbavă, pe care putea s-o lase şi s-o ia când voia, după toanele lui. Când obosea, mă simţeam şi eu obosită. Şi când s-a plictisit de mine, n-am încercat să-l recuceresc, aşa cum n-aş fi acceptat niciodată să mă ia de soţie silit de alţii. Ne-am despărţit fără o vorbă. Poate că ai băgat de seamă şi te-ai bucurat. De atunci n-am mai fost pentru voi doi decât o mobilă veche; v-aţi purtat cu mine ca şi cum n-aş fi avut nici urechi, nici ochi, nici sentimente, nici amintiri. Jeleşti acum? Poţi să jeleşti pentru ce ai făcut din el; nu pentru dragostea pe care i-ai purtat-o! Ţi-am mai spus c-a fost o vreme când l-am iubit mult, mai mult decât l-ai iubit tu vreodată!

Înfrunta cu ochii ei scânteietori, plini de mânie, privirea fixă şi chipul crispat al lui missis Steerforth, şi când gemetele s-au repetat, a rămas la fel de neînduplecată ca în faţa unui tablou.

— Miss Dartle, i-am spus, dacă vă e inima atât de împietrită încât nu mai simţiţi nimic în faţa durerii unei mame…

— Dar pentru durerea mea oare cine simte ceva? mi-a răspuns tăios. A cules ce a semănat. Las-o să geamă văzând rodul ce l-a cules!

— Dar dacă greşelile lui… am început eu.

— Greşeli? a strigat izbucnind în lacrimi pătimaşe. Cine îndrăzneşte să-l calomnieze? Inima lui preţuia mai mult decât milioanele de prieteni până la care se cobora!

— Nimeni nu l-a putut iubi mai mult decât mine, nimeni nu-i poate purta o amintire mai pioasă, i-am răspuns. Voiam să vă spun că dacă nu vă e milă de mama lui, sau dacă greşelile lui… faţă de care aţi fost aspră…

— Asta-i o minciună! a strigat ea, smulgându-şi părul cel negru. Eu una l-am iubit!

—… dacă, într-un ceas ca acesta, nu-i puteţi uita greşelile, am urmat, uitaţi-vă la fiinţa asta ca şi cum aţi vedea-o pentru întâia oară şi daţi-i o mână de ajutor!

Tot timpul, missis Steerforth a rămas neschimbată, inalterabilă; neclintită, ţeapănă, cu privirea fixă; scoţând din când în când un geamăt surd, cu aceeaşi clătinare deznădăjduită a capului; dar fără a da nici un alt semn de viaţă. Subit, miss Dartle s-a aruncat în genunchi la picioarele ei şi a început să-i desfacă rochia.

— Afurisit să fii! mi-a zis, uitându-se la mine cu o expresie de mânie şi de durere în privire. A fost un ceas rău când ai pus piciorul în casa asta! Afurisit să fii! Pleacă!

După ce am ieşit din odaie, m-am întors precipitat să sun, ca să chem slugile. Miss Dartle, stând mai departe în genunchi, o strângea în braţe pe fiinţa împietrită, şi plângea amarnic, sărutând-o, strigând-o şi legănând-o la piept ca pe un copil, încercând prin orice mijloc să-i trezească la viaţă simţurile amorţite. Nemaifiindu-mi frică s-o las singură cu ea, am părăsit odaia; am dat de ştire întregului personal şi am plecat.

Ceva mai târziu m-am întors şi l-am depus în odaia mamei sale. Dânsa, mi s-a spus, era în aceeaşi stare; miss Dartle n-o părăsea nici o clipă; fuseseră chemaţi doctori şi se încercaseră fel de fel de leacuri; dar dânsa stătea ca o stană de piatră, scoţând numai, din când în când, un geamăt surd. Am străbătut casa cernită şi am acoperit ferestrele. Ferestrele din odaia unde zăcea el le-am lăsat la urmă. I-am luat mâna ca de plumb şi am dus-o la inimă; şi lumea întreagă mi s-a părut moarte şi tăcere, întreruptă numai de gemetele mamei sale.