Capitolul VI.Fac noi cunoştinţe

Am dus acest fel de viaţă timp de aproape o lună, până ce, într-o bună zi, omul cu piciorul de lemn a început să umble de colo până colo, înarmat cu o mătură şi cu o găleată de apă, de unde am dedus că se făceau pregătiri pentru primirea lui mister Creakle şi a băieţilor. Bănuiala mea s-a adeverit, căci n-a trecut multă vreme, şi mătura a pătruns în clasa unde lucram, izgonindu-ne, pe mister Mel şi pe mine, care, vreme de câteva zile, ne-am aciuat pe unde am apucat, trezindu-ne mereu în calea unor slujnice tinere, două sau trei, care până atunci rar se arătaseră, şi stând tot timpul în mijlocul unor adevăraţi nori de praf, care mă făceau să strănut, de parcă „Salem House” ar fi fost o uriaşă tabacheră cu tabac de prizat.

Într-o bună zi, mister Mell mi-a dat de ştire că mister Creakle se va înapoia chiar în seara zilei. Şi pe seară, după vremea ceaiului am aflat că într-adevăr sosise. Înainte de ora de culcare, omul cu piciorul de lemn m-a poftit să mă prezint în faţa directorului.

Aripa ocupată de mister Creakle era mult mai confortabilă decât a noastră şi avea o grădiniţă frumuşică, mai ales în comparaţie cu terenul de joc, acoperit de praf, care arăta ca un deşert în miniatură, unde, după părerea mea, numai o cămilă sau un dromader s-ar fi putut simţi la largul său. Chiar şi faptul că, în timp ce mă duceam tremurând, spre a da ochi cu mister Creakle, am putut să-mi dau seama că şi coridorul era mai plăcut, m-a mirat. Eram atât de zăpăcit, încât, când am intrat, aproape nici nu le-am zărit pe missis Creakle şi pe fiica ei, care amândouă se aflau în salon. Nu l-am văzut decât pe mister Creakle, un bărbat voinic, care purta un lanţ de ceasornic cât toate zilele, de care atârnau o mulţime de brelocuri, şi şedea într-un jilţ, cu un pahar şi o sticlă alături.

— Aşa! a zis mister Creakle. Ăsta-i tânărul căruia trebuie să-i pilim dinţii! Întoarce-l!

Omul cu piciorul de lemn îndată m-a sucit, ca să se vadă pancarta; apoi, după ce i-a lăsat răgaz s-o cerceteze pe îndelete, m-a întors la loc cu faţa către mister Creakle şi s-a postat lângă acesta. Mister Creakle era roşu în obraz şi avea ochi mici, înfundaţi în orbite; tâmplele îi erau brăzdate de vine groase şi avea nasul cârn şi fălci puternice. Rămăsese chel în creştetul capului şi nu avea decât câteva şuviţe de păr jilav, care începuseră să încărunţească, potrivite de-a curmezişul tâmplelor, în aşa fel încât să se împreune pe frunte. Dar ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost faptul că n-avea voce şi că nu vorbea decât în şoaptă. Fie că îl obosea această sforţare, fie că îl irita acest cusur, fapt este că de câte ori vorbea chipul lui morocănos devenea încă şi mai morocănos, iar vinele-i groase se umflau încă şi mai şi, astfel că acum, privind înapoi, mi se pare firesc că tocmai această ciudăţenie mi-a făcut impresia cea mai puternică.

— Ei, a zis mister Creakle, ce ai de raportat despre băiatul ăsta?

— N-a făcut nimic rău până acum, i-a răspuns omul cu piciorul de lemn. Încă n-a avut prilejul.

Mi s-a părut că mister Creakle a fost dezamăgit. Mi s-a părut, însă, că missis Creakle şi fetiţa ei (abia atunci le-am zărit întâia oară şi am văzut că erau slabe şi tăcute amândouă) nu au fost dezamăgite.

— Vino încoace! a zise mister Creakle, făcându-mi semn.

— Vino încoace! a zis omul cu piciorul de lemn, repetând gestul.

— Am fericirea să-l cunosc pe tatăl dumitale vitreg, mi-a şoptit mister Creakle, apucându-mă de ureche. E un om vrednic, un om hotărât. Mă cunoaşte şi îl cunosc. Dar dumneata pe mine mă cunoşti? Ai? m-a întrebat mister Creakle, răsucindu-mi urechea cu sălbatică plăcere.

— Nu încă sir, am răspuns, fremătând de durere.

— Ai? Nu încă? m-a îngânat mister Creakle. Dar o să facem noi cunoştinţă curând. Ai?

— O să facem noi cunoştinţă curând! Ai? a repetat omul cu piciorul de lemn.

Abia mai târziu am băgat de seamă că omul acesta, cu glas puternic, îi slujea de obicei lui mister Creakle drept interpret în faţa băieţilor.

Eram tare înspăimântat şi am răspuns că, dacă-i face plăcere, nădăjduiesc şi eu să facem cunoştinţă. Simţeam tot timpul, cum îmi ardea urechea; mi-o răsucea fără milă.

— O să-ţi spun eu ce sunt, mi-a şoptit mister Creakle, dând în sfârşit, drumul urechii, după ce a mai răsucit-o o dată de mi-au dat lacrimile. Un tătar, asta sunt!

— Un tătar, a repetat omul cu piciorul de lemn.

— Când spun c-am să fac un anumit lucru, îl fac, a continuat mister Creakle, şi când spun că un anumit lucru trebuie făcut, vreau să fie făcut.

— Când spun că trebuie făcut, vreau să fie făcut, a repetat omul cu piciorul de lemn.

— Sunt un om hotărât, a urmat mister Creakle. Aşa sunt eu. Îmi fac datoria. Asta fac! Şi faţă de cei ce-mi stau împotrivă, chiar de ar fi trup din trupul meu şi sânge din sângele meu, a zis uitându-se la missis Creakle, sunt fără milă. Mă lepăd de ei! Apoi, adresându-se omului cu piciorul de lemn: A mai călcat pe aici nătărăul acela?

— Nu, i-a răspuns omul.

— Nu, a repetat mister Creakle. Ştie ce-l aşteaptă. Mă ştie doar. Să se ferească din calea mea, atâta spun: să se ferească! a adăugat mister Creakle, bătând cu pumnul în masă şi fixând-o pe missis Creakle. Căci mă ştie. Acum, tinere, că ai început să mă cunoşti şi tu, poţi s-o ştergi. Ia-l de aici!

Eram cât se poate de fericit că mi se poruncise să plec, pentru că missis Creakle şi fetiţa ei îşi ştergeau lacrimile şi mă simţeam mâhnit atât pentru ele, cât şi pentru mine. Mă obseda însă un lucru care avea o însemnătate atât de mare pentru mine, încât nu m-am putut stăpâni, şi minunându-mă de propria mea îndrăzneală, am început:

— V-aş ruga, sir…

Mister Creakle mi-a tăiat vorba:

— Ha?! Ce pofteşti? şi m-a privit de parc-ar fi vrut să mă străpungă.

— V-aş ruga sir, am bolborosit eu, dacă mi s-ar putea îngădui… (vă asigur, sir, că îmi pare din suflet rău pentru ceea ce am făcut) să scot această pancartă înainte de întoarcerea băieţilor…

Nu ştiu dacă mister Creakle, în serios sau doar ca să mă sperie, a făcut deodată un salt din jilţul său, salt în faţa căruia m-am retras în pripă, fără să mai aştept ca omul cu piciorul de lemn să mă însoţească, şi nu m-am oprit decât tocmai în dormitor, unde, după ce am constatat că nu sunt urmărit, m-am culcat, căci era ora de culcare, şi am dârdâit de frică ceasuri de-a rândul.

A doua zi dimineaţă s-a înapoiat şi mister Sharp. Mister Sharp, fiind cel mai în vârstă dintre profesorii şcolii, era superiorul lui mister Mell. Mister Mell mânca împreună cu elevii, în vreme ce mister Sharp lua mesele cu mister Creakle. Părea cam molâu şi plăpând, avea un nas cât toate zilele şi obişnuia să-şi ţină capul înclinat într-o parte, ca şi cum ar fi fost prea greu. Avea un păr mătăsos şi inelat; cel dintâi dintre băieţii care s-au întors la şcoală mi-a destăinuit, însă, că purta perucă (o perucă de ocazie, mi-a zis) şi că în fiecare sâmbătă după-amiază se ducea să şi-o onduleze.

Aceste lămuriri mi-au fost date de Tommy Traddles în persoană. Căci el a fost cel dintâi care s-a întors. S-a prezentat singur, informându-mă că numele lui îl pot găsi în colţul din dreapta uşii, deasupra zăvorului de sus. L-am întrebat atunci pe loc: „Traddles?” La care mi-a răspuns: „Chiar el”, şi mi-a cerut apoi să-i povestesc despre mine şi familia mea.

Am avut noroc că Traddles a fost cel dintâi care s-a înapoiat. A găsit că pancarta era foarte nostimă şi m-a scutit de neplăcerea de a o arăta sau de a o ascunde, prezentându-mă în felul următor băieţilor mari sau mici, pe măsură ce soseau: „Ia uitaţi-vă aici! Ce mai distracţie!” Din fericire, cei mai mulţi se întorceau abătuţi şi nu făceau chiar atâta haz pe socoteala mea, cât mă aşteptasem. Fireşte că printre ei s-au găsit şi câţiva care s-au apucat să joace în jurul meu, ca pieile roşii, cei mai mulţi însă n-au putut rezista ispitei de a se preface că mă iau drept câine, mângâindu-mă şi bătându-mă uşor pe spate ca să nu-i muşc şi spunându-mi: „Culcat, Towzer42!” Glumele astea m-au făcut, fireşte, să sufăr, mai ales între atâţia necunoscuţi şi din pricina lor am vărsat multe lacrimi, dar, în general, a fost mult mai uşor decât mă aşteptam.

Băieţii însă nu m-au socotit ca făcând parte din comunitatea lor până la sosirea lui J. Steerforth.

Se bucura de faima de a fi foarte învăţat, avea o înfăţişare foarte plăcută şi era cel puţin cu şase ani mai mare decât mine, şi în faţa lui m-au dus ca înaintea unui judecător. În şopronul de la marginea terenului de joc a cerut să-i povestesc de ce fusesem pedepsit şi a binevoit să spună că, după părerea lui, ceea ce se făcuse cu mine era „o adevărată ruşine”, fapt pentru care i-am rămas îndatorat pe vecie.

— Câţi bani ai, Copperfield? m-a întrebat, luându-mă deoparte, după ce se pronunţase astfel asupra cazului meu.

I-am spus că aveam şapte şilingi.

— Ai face bine să mi-i dai să ţi-i păstrez, m-a sfătuit. Adică, dacă vrei. Dacă nu vrei, nu mi-i dai.

M-am grăbit să dau urmare acestui sfat prietenesc şi, deschizând portofelul dăruit de Peggotty, l-am golit în mâna lui.

— Ai vrea să cumperi ceva acum?

— Nu, mulţumesc!

— Să ştii că dacă vrei, se poate, a adăugat Steerforth. N-ai decât să spui.

— Nu, mulţumesc, sir, am repetat eu.

— Poate ţi-ar face plăcere să cumperi de vreo doi şilingi o sticlă de lichior de coacăze negre, ca s-o bem sus, în dormitor? Suntem în acelaşi dormitor, pare-mi-se?

Nici nu-mi trecuse prin minte, dar i-am răspuns că da, mi-ar face plăcere.

— Prea bine! a încuviinţat Steerforth. Ai mai da bucuros încă un şiling pentru pricomigdale, nu-i aşa?

— Da, bucuros! i-am zis:

— Şi încă vreun şiling pe biscuiţi şi un altul pe fructe, ce zici? Ce zici, tinere Copperfield, te învoieşti?

Am zâmbit pentru că zâmbea şi el, dar nu prea ştiam ce să cred.

— Bine! a zis Steerforth. Banii ăştia trebuie folosiţi cu socoteală! O să fac pentru tine tot ce-mi va sta în putinţă. Am voie să ies când vreau, aşa că de aducerea proviziilor eu am grijă.

Rostind aceste cuvinte, a băgat banii în buzunar şi mi-a spus să fiu liniştit – va avea el grijă ca toate să meargă strună.

S-a ţinut de cuvânt, şi toate au ieşit bine, dacă ceea ce făcusem era un lucru chibzuit, în ciuda faptului că un gând ascuns îmi şoptea că nu era chibzuit deloc, căci mă temeam că risipisem fără nici un rost cele două jumătăţi de coroană date de mama, cu toate că păstrasem un bun de preţ: hârtia în care fuseseră înfăşuraţi aceşti bani.

Când ne-am dus la culcare, a scos la iveală toate cumpărăturile făcute cu cei şapte şilingi ai mei şi le-a întins pe patul meu, în bătaia lunii, spunând:

— Iată, tinere Copperfield, ne dai un ospăţ pe cinste!

Eram prea mic ca să mă pot încumeta să fac pe gazda cât timp era el de faţă; numai la gândul acesta îmi tremura mâna. L-am rugat să-mi facă plăcerea să prezideze; şi cererea aceasta fiind susţinută şi de ceilalţi băieţi din dormitor, dânsul a primit, s-a aşezat pe perna mea şi a început să împartă bucatele – trebuie să recunosc, cu o desăvârşită nepărtinire – şi să toarne pe rând fiecăruia lichior de coacăze negre într-un păhărel fără picior, care-i aparţinea. Eu şedeam la stânga lui, iar ceilalţi băieţi, aşezându-se unii pe paturile mai apropiate, iar alţii pe podea făceau cerc în jurul nostru.

Ce bine îmi amintesc cum stăteam acolo, vorbind în şoaptă, sau, mai bine zis, ascultându-i foarte respectuos pe ceilalţi cum vorbeau; cum prin fereastră razele lunii pătrundeau în odaie şi desenau pe podea o fereastră străvezie şi cum cei mai mulţi dintre noi stăteam în umbră, cu excepţia momentelor în care Steerforth scotea un chibrit şi-l aprindea ca să caute ceva de mâncare, când o licărire albastră trecea asupra noastră, stingându-se numaidecât! Fiorul acela pricinuit de întuneric, de caracterul tainic al ospăţului nostru, de faptul că nu se vorbea decât în şoaptă mă învăluie parcă din nou şi, cu un sentiment nelămurit de teamă şi respect, ascult ce povestesc ceilalţi şi sunt fericit că stăm unul lângă altul, şi când Traddles pretinde că a zărit o stafie într-un ungher, tremur (deşi mă prefac că râd).

Am aflat o sumedenie de amănunte despre şcoală şi despre personalul ei. Am aflat că mister Creakle are motive să afirme că e un adevărat tătar; e cel mai aspru şi mai neînduplecat dintre profesori; am aflat că loveşte în fiecare zi în dreapta şi în stânga, dând năvală în mijlocul băieţilor ca un cavalerist şi croindu-i fără milă. De asemenea, am mai aflat că nu ştie nimic, pricepându-se numai la bătaie, fiind (cum spunea Steerforth) mai neştiutor decât cel din urmă elev din şcoală; că fusese cu mulţi ani înainte un biet negustoraş de hamei undeva în Borough43 şi că se apucase de şcoală tot ca de o negustorie, după ce ajunsese la faliment cu hameiul, izbutind să se descurce numai mulţumită banilor doamnei Creakle. Precum şi multe altele, despre care mă minunam şi eu de unde le ştiau.

Am aflat că omul cu piciorul, de lemn, care se numea Tungay, era o fiară îndărătnică. Fusese în slujba lui mister Creakle când făcea negoţ cu hamei şi îl urmase şi în întreprinderea şcolară, pentru că – presupuneau băieţii – îşi rupsese piciorul în slujba lui şi îl ajutase la tot felul de afaceri necurate, aşa că-i cunoştea toate secretele. Am aflat că, în afară de mister Creakle, Tungay îi socotea pe toţi – cei din şcoală – profesori şi elevi – drept duşmani personali şi că singura lui plăcere în viaţă era să fie acru şi răutăcios. Am aflat că mister Creakle avea un fiu, care nu se împăcase cu Tungay şi că, lucrând şi el în şcoală, într-o zi când tatăl îşi aplicase cu cruzime metodele, fiul se împotrivise; se mai spunea că protestase şi împotriva felului cum se purta părintele cu mamă-sa. Şi am mai aflat că, din această pricină, mister Creakle îl izgonise şi că de atunci missis Creakle şi fetiţa duceau o viaţă amarnică.

Dar din toate câte le-am aflat despre mister Creakle, ceea ce m-a mirat cel mai mult a fost faptul că în şcoală exista un băiat asupra căruia nu se încumetase să ridice mâna niciodată şi că băiatul acela era J. Steerforth. Acesta a adeverit că aşa este şi a spus că i-ar face plăcere dacă s-ar încumeta. Fiind întrebat de un băiat sfios (nu de mine) ce ar face dacă mister Creakle ar ridica mâna asupra lui, Steerforth a aprins un chibrit şi, ţinându-l astfel încât să fie în lumină, i-a răspuns că ar începe prin a-l doborî, aruncându-i în cap clondirul de cerneală de şapte şilingi şi jumătate, care se afla întotdeauna pe cămin. Am rămas câtva timp pe întuneric, ţinându-ne răsuflarea.

Am aflat de asemenea că mister Sharp şi mister Mell erau foarte prost plătiţi; şi, că atunci când la masa lui mister Creakle se servea şi carne caldă şi rece, mister Sharp trebuia să spună că preferă carne rece, lucru confirmat de Steerforth, singurul băiat care lua masa în salon. Am aflat că lui mister Sharp nu i se prea potrivea peruca şi că n-avea de ce să fie atât de „mândru” – cineva a zis că n-avea de ce să fie atât de „fudul” – de ea, pentru că la spate tot i se vedea părul roşu.

Am mai aflat că drept taxă pentru unul dintre băieţi, feciorul unui negustor de cărbuni, şcoala primea cărbuni în loc de bani, şi de aceea băiatului i se dăduse porecla „Troc” sau „Schimb în natură” – termenii prin care erau desemnate în cartea de aritmetică târgurile de acest soi. Am aflat că berea ce se servea la masă nu era decât un mijloc de a-i înşela pe părinţi, iar budinca, un pretext de a se stoarce bani. Am aflat că mai toţi băieţii erau încredinţaţi că miss Creakle îl iubea pe Steerforth; lucru care, stând eu în întuneric şi gândindu-mă la glasul lui plăcut, la trăsăturile-i regulate, la purtările-i alese şi la părul lui cel frumos inelat, mi s-a părut foarte posibil. Am aflat că mister Mell nu era un om rău, dar n-avea nici un gologan, şi că, fără îndoială, maică-sa, bătrâna missis Mel, era săracă şi nevoiaşă ca Iov. Atunci mi-am adus aminte că prânzisem o dată la ea şi cum mi se păruse că bolborosise ceva ca „Charley al meu!”, dar sunt bucuros să spun că n-am suflat nici o vorbă despre acest lucru.

Toate aceste povestiri şi altele pe deasupra s-au întins mult după încheierea ospăţului. De îndată ce s-a isprăvit mâncarea şi băutura, cei mai mulţi dintre musafiri s-au dus să se culce; dar în cele din urmă şi noi, cei care am rămas şi am vorbit în şoaptă sau am ascultat ne-am culcat şi noi pe jumătate dezbrăcaţi.

— Somn uşor, tinere Copperfield, mi-a zis Steerforth. O să te am în vedere.

— Sunteţi prea bun, i-am zis cu recunoştinţă. Vă rămân foarte îndatorat.

— N-ai vreo soră? m-a întrebat Steerforth, căscând.

— Nu.

— Păcat. Dacă ai fi avut o soră, cred c-ar fi fost o fetiţă drăguţă, sfioasă, cu ochi mari. Mi-ar fi făcut plăcere s-o cunosc. Noapte bună, Copperfield.

— Noapte bună, sir, i-am răspuns.

După ce m-am culcat, am rămas multă vreme gândindu-mă la el şi îmi aduc aminte că m-am ridicat în pat să-l privesc cum stătea întins, în bătaia lunii, cu faţa-i frumoasă întoarsă într-o parte şi capul uşor sprijinit pe un braţ. Îl socoteam o personalitate foarte puternică, şi de aceea gândurile mi se îndreptau către el. Faţa-i luminată de lună nu era întunecată de vălurile mohorâte ale viitorului. Iar în grădina în care am visat că m-am plimbat toată noaptea, urma paşilor era neumbrită.