Capitolul VII„Întâiul semestru” la „Salem house”

A doua zi am început de-a binelea şcoala. M-a impresionat adânc faptul că vacarmul glasurilor, ţin bine minte, s-a prefăcut deodată într-o tăcere de mormânt când, după gustarea de dimineaţă, mister Creakle a intrat şi s-a oprit în prag, rotindu-şi privirea asupra noastră ca un căpcăun din basme care-şi cercetează prada.

Tungay stătea alături de mister Creakle. N-a fost nevoie, cred, să răcnească: „Tăcere!”, pentru că toţi băieţii încremeniseră şi amuţiseră pe loc.

L-am văzut pe mister Creakle vorbind, iar pe Tungay l-am auzit repetându-i cuvintele.

— Ei, băieţi, începem un nou semestru. Băgaţi de seamă ce faceţi în acest semestru nou. Vă sfătuiesc să nu vă daţi în lături de la lecţii, pentru că nici eu n-o să mă dau în lături de la pedepse. O să fiu neînduplecat. Degeaba o să vă frecaţi; n-o să puteţi şterge urmele lăsate de nuielele pe care am să vi le trag. Şi acum, cu toţii la treabă, băieţi!

După ce-a rostit acest înfricoşător discurs, şi după ce Tungay s-a retras şchiopătând, mister Creakle s-a apropiat de mine şi mi-a spus că ştie că muşc, dar şi el ştie să muşte. Apoi mi-a arătat nuiaua şi m-a întrebat ce credeam despre cogeamite dintele? E destul de ascuţit, ai? Are vârful destul de tăios, ai? Muşcă, ai? Ce zici, muşcă, ai? Şi la fiecare întrebare mă croia atât de crunt cu nuiaua, încât mă zvârcoleam de durere. Astfel s-a săvârşit ritul de iniţiere (cum îi zicea Steerforth) în comunitatea celor de la „Salem House”, şi am început să plâng îndată.

Nu vreau să spun că acestea ar fi fost semne de atenţie specială, acordate numai mie. Dimpotrivă, pe măsură ce mister Creakle făcea înconjurul clasei, marea majoritate a elevilor (mai ales cei mici) erau copleşiţi cu mărturii de atenţie de acelaşi soi.

În fiece zi, înainte de începerea orelor, jumătate din numărul elevilor se zvârcolea şi plângea; şi mi-e teamă să număr câţi s-au mai zvârcolit şi au plâns până la sfârşitul orelor, în ziua aceea căci nu vreau să las impresia că exagerez.

Cred că nicicând n-a existat om pe lume căruia să-i placă profesia sa mai mult decât îi plăcea lui mister Creakle. Când îi croia pe băieţi cu nuiaua, încerca o adevărată desfătare, ca şi cum şi-ar fi potolit o poftă nesăţioasă. Sunt convins că mai ales când se afla în faţa unui băieţaş grăsuţ, nu era în stare să reziste ispitei; băieţaşii grăsuţi parcă îl fascinau şi nu-şi găsea astâmpăr până ce nu-i croia şi nu-i pecetluia pentru tot restul zilei. Eram şi eu grăsun, aşa că vorbesc în cunoştinţă de cauză. Acuma când mă gândesc la el, mi se ridică sângele la cap şi mă revolt de parcă aş fi aflat totul de la alţii, fără să fi încăput vreodată pe mâna lui. Şi sunt cu atât mai revoltat cu cât acum îmi dau mai bine seama că a fost o brută şi un incapabil, tot atât de nepotrivit pentru postul de mare încredere pe care-l deţinea pe cât ar fi fost de nepotrivit şi pentru acela de Comandant suprem al armatei sau pentru acela de Mare amiral al flotei, ba cred chiar că în oricare dintre aceste două funcţiuni ar fi făcut, probabil, mult mai puţin rău.

Iar noi, umili supuşi ai unui idol lipsit de remuşcări, cât de mişei eram în faţa lui! Acuma, când mă gândesc, îmi dau seama ce jalnic debut în viaţă este slugărnicia şi supunerea faţă de un om cu asemenea porniri şi păcate!

Iată-mă din nou în bancă, pândindu-i privirea, pândindu-i cu sfiala privirile, în timp ce liniază un caiet de matematică pentru o nouă victimă, ale cărei mâini abia fuseseră croite cu aceeaşi riglă şi care acuma încearcă să-şi potolească durerea frecându-se cu batista. Am atâtea de făcut! Nu-i pândesc privirile pentru că n-aş avea ce face, ci pentru că ochii lui mă atrag în chip bolnăvicios, din dorinţa, amestecată cu grele temeri, de a şti ce are de gând şi dacă acela căruia îi va veni rândul să sufere voi fi eu sau altul. Băieţii dintr-un şir întreg de bănci îi urmăresc privirile cu aceeaşi încordare. Cred că ştie acest lucru, deşi se preface că habar n-ar avea. Liniind caietul de matematică, se strâmbă cumplit; deodată aruncă o privire chiorâşă înspre şirul nostru şi, înfioraţi, ne aplecăm asupra cărţilor. Dar peste o clipă, iar ne uităm la el. Chemat de el, un nenorocit, găsit vinovat că nu şi-a făcut bine lecţia, se apropie. Vinovatul îşi cere iertare şi făgăduieşte că are să-şi dea toată osteneala pentru a doua zi. Înainte de a-l altoi mister Creakle glumeşte, şi noi, biete javre păcătoase, râdem, râdem albi ca varul, cu inima cât un purice.

lată-mă din nou în bancă, într-o toropitoare după-amiază de vară. Un zumzet şi un zvon surd se ridică în jurul meu, de parcă băieţii ar fi nişte muscoi. Gustul neplăcut de grăsime sleită îmi stăruie în gură (luasem masa cu un ceas sau două înainte) şi-mi simt capul ca de plumb. Aş da orice pe lume numai să mă pot culca. Stau cu ochii la mister Creakle şi clipesc din când în când spre el ca un pui de huhurez; când aţipesc o clipă, mi se pare că tot îl mai zăresc printre gene cum liniază caietele de matematică, până ce vine tiptil, pe la spate, şi, plesnindu-mă peste ceafă, mă trezeşte, ca să-l pot vedea mai limpede.

Iată-mă din nou pe terenul de joc. Deşi nu-l mai am înaintea ochilor, sunt încă vrăjit de amintirea lui. Fereastra care se află la o mică depărtare de locul unde ştiu că stă la masă îl reprezintă şi privesc ţintă la ea. Dacă îi văd chipul lângă geam, îndată mă schimb la faţă, privindu-l rugător şi supus. Dacă se întâmplă cumva să se uite pe geam, chiar şi cei mai îndrăzneţi (în afară de Steerforth) amuţesc în mijlocul unui chiot sau al unui strigăt şi deodată devin visători. Într-o bună zi, Traddles (cel mai nenorocos copil din lume) a spart geamul acela cu mingea. Tremur şi azi când îmi aduc aminte de impresia cumplită făcută de această întâmplare şi de gândul că mingea a căzut în capul sacrosanct al lui mister Creakle.

Bietul Traddles! Cu hainele-i strâmte, sinilii, care făceau ca braţele şi picioarele lui să semene cu nişte cârnaţi sau cu nişte rulade, era cel mai vesel şi cel mai nefericit dintre toţi băieţii. Mereu lua bătaie – cred că n-a fost zi în tot semestrul acela în care să nu simtă nuiaua, în afară de lunea aceea când era sărbătoare şi când a fost croit numai cu rigla peste degetele ambelor mâini – şi mereu se pregătea să-i scrie unchiului său şi să i se plângă, dar de scris nu i-a scris niciodată. După ce stătea un timp cu capul pe pupitru, se liniştea, şi deşi lacrimile încă nu i se uscaseră pe obraji, începea să râdă din nou şi se apuca să deseneze schelete pe tăbliţă. Mă întrebam ce mângâiere poate găsi Traddles în desenarea scheletelor, şi o bună bucată de vreme l-am socotit ca pe un fel de schivnic, care, desenând aceste simboluri ale caducităţii, îşi amintea că nici bătaia nu putea dura la nesfârşit. Dar cred acum că le desena pentru că-i venea mai lesne, unde nu era nevoie să-şi bată capul cu amănuntele.

Tare era cumsecade Traddles ăsta, şi socotea că băieţii au datoria sfântă de a fi solidari. Din pricina aceasta a şi avut de suferit în mai multe rânduri; îndeosebi o dată când Steerforth a râs în biserică, şi paracliserul l-a crezut vinovat pe Traddles şi l-a scos afară. Parcă şi acum îl văd ieşind sub escortă, însoţit de privirile dispreţuitoare ale enoriei. N-a spus niciodată cine a fost adevăratul vinovat, deşi a doua zi a pătimit, stând la carceră atâtea ceasuri, încât a ieşit de acolo având pe filele dicţionarului său de latină mai multe schelete decât într-un cimitir. E drept însă că a fost şi răsplătit pentru asta. Steerforth a declarat că Traddles este departe de a fi o puşlama, şi toţi am găsit că era o laudă cum nu se poate mai mare. În ce mă priveşte (deşi eram mult mai puţin curajos decât Traddles şi nici nu eram de vârsta lui), aş fi fost gata să îndur multe pentru o asemenea răsplată.

Pentru mine era o adevărată plăcere să-l văd pe Steerforth la braţ cu miss Creakle, îndreptându-se spre biserică. N-o socoteam pe miss Creakle la fel de frumoasă ca micuţa Em'ly şi nici n-o iubeam (căci nu îndrăzneam), dar găseam că era nespus de atrăgătoare şi de o neîntrecută bunăcuviinţă. Când Steerforth gătit cu pantaloni albi, îi aducea umbrela de soare, mă simţeam mândru că eram prietenul lui. Şi eram sigur că nu se putea să nu-l iubească din toată inima. În ochii mei, mister Sharp şi mister Mell erau desigur oameni de seamă, dar faţă de ei, Steerforth era ceea ce-i soarele faţă de stele.

Steerforth a continuat să-mi arate o grijă binevoitoare şi s-a dovedit un prieten foarte util, căci nimeni n-ar fi îndrăznit să se atingă de acela care avea cinstea să se bucure de ocrotirea lui. N-a putut – sau, mai bine zis, nici n-a încercat – să mă apere împotriva lui mister Creakle, care era foarte aspru cu mine; ori de câte ori eram admonestat mai rău ca de obicei, îmi spunea că n-ar fi stricat să am ceva din îndrăzneala lui şi că el n-ar fi îndurat atâtea; interpretam aceste cuvinte drept o încurajare şi îi eram recunoscător. Asprimea lui mister Creakle a avut şi o parte bună, singura de care mi-am putut da seama. De fiecare dată când trecea pe lângă banca mea şi voia să-mi ardă una cu nuiaua, tăbliţa de pe spinarea mea îi stătea în drum; de aceea, nu după mult timp a, pus să mi-o scoată, şi aşa am scăpat de ea.

O împrejurare neprevăzută a cimentat şi mai mult prietenia dintre Steerforth şi mine, oferindu-mi mari satisfacţii, în ciuda neajunsurilor pe care le-am avut uneori din pricina ei. Odată, când mi-a făcut cinstea să-mi vorbească pe terenul de joc, m-am încumetat să-i spun că cineva sau ceva – nu mai ştiu despre ce era vorba – îmi aducea aminte de cineva sau de ceva din Peregrine Pickle. Nu mi-a zis nimic atunci, dar seara, când mă pregăteam de culcare, m-a întrebat dacă aveam cartea de care pomenisem.

I-am spus că n-o aveam şi i-am povestit în ce împrejurări o citisem, împreună cu toate celelalte cărţi de care am amintit mai înainte.

— Şi mai ştii despre ce era vorba în ele? m-a întrebat Steerforth.

— O, da! i-am răspuns. Am memorie bună şi cred că mai ştiu foarte bine.

— Atunci, ştii ceva, tinere Copperfield? Să mi le povesteşti. Adorm greu, şi de obicei dimineaţa mă trezesc devreme. O să mi le povesteşti pe rând. Aşa ca în O mie şi una de nopţi.

M-am simţit cât se poate de măgulit de această propunere şi am pus-o în aplicare chiar în seara aceea. Nu sunt în măsură să spun şi nici n-aş vrea să-mi aduc aminte cum i-am masacrat pe autorii mei favoriţi cu prilejul interpretării operelor respective; dar credeam cu adevărat în ei şi aveam un fel serios şi simplu de a istorisi; şi aceste însuşiri mi-au fost de mult folos.

Neajunsul era că deseori, seara, picam de somn sau eram plictisit şi nu-mi ardea să reiau povestirea, şi atunci era o adevărată caznă, dar n-aveam încotro; căci, fireşte, nici prin gând nu mi-ar fi trecut să-l dezamăgesc sau să-l supăr pe Steerforth. De asemenea, dimineaţa, când mă simţeam moleşit şi când aş fi avut poftă să mai dorm un ceas, mi-era tare neplăcut să mă văd trezit din somn ca Şeherezada44 şi să fiu silit să-i înşir o poveste lungă până ce suna deşteptarea; dar Steerforth era neînduplecat; şi cum, în schimb, mă ajuta să-mi fac adunările şi temele şi orice lucrare ce-mi părea prea grea, nu ieşeam păgubit din această afacere. Nu se cade însă să fiu nedrept cu mine însumi. Nu am fost mânat s-o fac nici de interes, nici de motive egoiste şi nici de teama lui Steerforth. Îl admiram, îl iubeam, şi pentru mine, preţuirea lui era cea mai mare răsplată. Ţineam atât de mult la ea, încât şi acum, când mă gândesc la aceste fleacuri, mă simt adânc mişcat.

Steerforth era şi foarte prevenitor cu mine, şi într-o anumită împrejurare şi-a manifestat această trăsătură cu o fermitate care cred că i-a cam făcut să sufere pe bietul Traddles şi pe ceilalţi. Scrisoarea făgăduită de Peggotty – o scrisoare nespus de încurajatoare – a sosit în primele săptămâni ale semestrului şi o dată cu ea am primit un cake, multe portocale şi două sticle de sirop de anglice. Am depus această comoară, precum se cuvenea, la picioarele lui Steerforth şi l-am rugat să hotărască.

— Ascultă, tinere Copperfield, să-ţi spun ceva, a zis Steerforth, siropul o să-l păstrăm ca să-ţi uzi gâtlejul când îmi istoriseşti.

Propunerea lui m-a făcut să roşesc şi l-am rugat, sfios, să nu stăruie. Dar mi-a răspuns că întrucât băgase de seamă că adesea vorbeam cam răguşit, cam gâjâit – acestea au fost cuvintele lui – fiecare picătură avea să fie folosită aşa cum a hotărât. Prin urmare, siropul a fost închis în lădiţa lui, de unde scotea câte puţin într-o sticluţă, şi printr-un pai înfipt în dop îmi dădea să beau ori de câte ori i se părea că aş avea nevoie de un întăritor. Uneori, ca băutura să fie mai eficace, avea bunăvoinţa să stoarcă câteva picături de zeamă de portocală în sirop sau să-l mai învioreze cu ghimbir sau să toarne o picătură de piperment. Şi deşi n-aş putea spune că prin aceste adăugiri căpăta o aromă mai bună sau c-ar fi fost băutura cea mai potrivită dimineaţa, pe stomacul gol, sau seara, înainte de culcare, totuşi o sorbeam cu recunoştinţă şi eram foarte mişcat de atenţia lui.

Mi s-a părut că Peregrine Pickle a durat câteva luni de zile şi că celelalte istorisiri au cerut încă şi mai multă vreme. Îndeplinirea învoielii n-a suferit niciodată din lipsă de material, şi siropul a durat cam atâta cât şi povestirile. Bietul Traddles – nu pot să mă gândesc la băiatul acesta fără să nu-mi vină să râd şi fără ca în acelaşi timp să nu simt umezindu-mi-se ochii – juca, de obicei, rolul corului antic, se prefăcea că se prăpădeşte de râs la părţile hazlii şi că e cuprins de groază ori de câte ori ajungeam la un pasaj sinistru, şi foarte adesea mă punea în mare încurcătură. Îmi amintesc că una din glumele lui preferate era să clănţăne din dinţi, de câte ori, povestind de aventurile lui Gil Blas, pomeneam de un alguazil45; şi ţin bine minte că atunci când Gil Blas s-a întâlnit la Madrid cu căpetenia hoţilor, bietul Traddles a mimat cu atâta foc un acces de spaimă, încât a fost auzit de mister Creakle, care tocmai trecea pe coridor, şi s-a ales cu o bătaie straşnică pentru tulburarea liniştii în dormitor.

Ce înclinaţii spre romantism şi visare voi fi avut din născare au fost stimulate de atâta povestit pe întuneric; şi din acest punct de vedere se prea poate ca această îndeletnicire să nu-mi fi făcut cine ştie ce serviciu. Dar faptul că în dormitorul nostru eram răsfăţat şi că eram conştient de preţuirea de care mă bucuram în rândul băieţilor, deşi eram cel mai mic dintre ei, m-a îndemnat să-mi dau cea mai mare silinţă. Într-o şcoală în care domneşte cruzimea, fie că directorul e un neghiob sau nu, nu se poate învăţa mare lucru. Nu cred să fi existat vreo şcoală ai cărei elevi să fie mai neştiutori decât conşcolarii mei; prea erau hărţuiţi, prea erau des bătuţi ca să aibă capul la învăţătură; nu puteau învăţa cu folos, aşa cum nimeni nu se alege cu vreun folos când în permanenţă se abat asupra lui nenorociri, suferinţe şi griji. Dar orgoliul meu copilăresc şi ajutorul lui Steerforth mi-au dat oarecare imbold; şi cu toate că asta nu m-a ferit de pedepse, am izbutit, spre deosebire de ceilalţi băieţi, să prind, cât am urmat acolo, câteva firimituri de învăţătură.

În această privinţă, mister Mel, care mi-a arătat o simpatie de care îmi amintesc cu recunoştinţă, mi-a dat un deosebit ajutor. De aceea m-a mâhnit întotdeauna atitudinea lui Steerforth faţă de mister Mell, căci căuta în mod sistematic să-l facă de râs, rareori lăsând să-i scape vreun prilej de a-l jigni sau de a-i îndemna pe alţii s-o facă. Lucrul ăsta m-a tulburat multă vreme, mai ales că îi povestisem lui Steerforth – faţă de care nu eram în stare să păstrez nici un secret, după cum nu puteam ascunde de el nici o prăjitură sau vreun alt bun lumesc – despre cele două bătrâne la care mă dusese mister Mell şi mi-era teamă ca nu cumva, din dorinţa de a-l înjosi pe mister Mell, să lase să-i scape vreo vorbă.

Aş putea spune că nici unuia dintre noi nu i-a dat prin gând în dimineaţa aceea, când am luat gustarea în odăiţa bătrânelor şi am aţipit la umbra penelor de păun, în sunetul piculinei, ce urmări va avea trecerea neînsemnatei mele persoane prin acel azil. Şi vizita aceea a avut totuşi urmări neprevăzute şi destul de grave, în felul lor.

Într-o zi, când mister Creakle n-a putut să iasă din odaie, fiind bolnav – ceea ce, fireşte, a stârnit veselie în toată şcoala – s-a făcut mare tărăboi în timpul orelor de dimineaţă. Băieţii se simţeau atât de voioşi şi atât de mulţumiţi, încât nu era chip să-i potoleşti. Deşi temutul Tungay, cu piciorul lui de lemn, şi-a făcut apariţia de două ori sau de trei ori şi a însemnat numele celor mai de seamă vinovaţi, nimeni nu s-a sinchisit, căci, ştiind că în orice caz a doua zi vom fi pedepsiţi cu toţii, socoteam că este mai înţelept să petrecem acuma.

De fapt, fiind sâmbătă în ziua aceea nu aveam ore decât dimineaţa. Dar pentru că gălăgia de pe terenul de joc l-ar fi indispus pe mister Creakle şi pentru că vremea nu era prielnică de plimbare, s-a hotărât să rămânem în clasă şi după-amiază, dându-ni-se teme mai uşoare, anume ticluite pentru acea împrejurare. Era ziua în care mister Sharp obişnuia să se ducă la oraş ca să-şi onduleze peruca; de aceea, sarcina de a supraveghea clasa îi reveni lui mister Mell, în spinarea căruia cădeau toate corvezile.

Dacă aş putea găsi cea mai slabă asemănare între o făptură atât de blândă cum era mister Mell şi un taur sau un urs, atunci, vorbind despre clipele când tărăboiul a ajuns la culme în după-amiaza cu pricina, aş spune că era ca un taur sau ca un urs încolţit de o mie de câini de vânătoare. Parcă-l văd cum, ţinându-şi fruntea îndurerată cu mâna aceea osoasă, îşi pleca privirea asupra cărţii ce o avea în faţă, străduindu-se din răsputeri să-şi urmeze munca istovitoare în mijlocul unui vacarm care l-ar fi năucit şi pe preşedintele Camerei Comunelor. Unii băieţi o zbugheau de la locurile lor, jucând leapşa cu colegii; alţii râdeau zgomotos, cântau, flecăreau, ţopăiau, urlau; alţii băteau din picioare, alţii se învârteau în jurul lui mister Mell rânjind, strâmbându-se, maimuţărindu-se după el, unii pe la spate, iar alţii chiar în faţa lui, făcând haz de sărăcia lui, de încălţările lui, de hainele lui, de maică-sa, de tot ceea ce avea şi faţă de care s-ar fi cuvenit să arate respect.

— Linişte! a izbucnit deodată mister Mell, ridicându-se şi lovind cu cartea în catedră. Ce înseamnă asta? Aţi întrecut măsura. E exasperant. De ce vă purtaţi aşa cu mine, băieţi?

Lovise catedra cu cartea mea; mă aflam lângă el şi, urmărindu-i privirile care cercetau clasa, am băgat de seamă cum toţi băieţii au înlemnit brusc, unii miraţi, alţii pe jumătate înfricoşaţi, iar câţiva regretând parcă cele întâmplate.

Steerforth îşi avea locul în fundul clasei, la celălalt capăt al lungii încăperi. Când privirea lui mister Mell s-a oprit asupra lui, stătea cu spatele rezemat de zid, cu mâinile în buzunare şi se uita la mister Mell, ţinându-şi buzele ţuguiate ca şi cum ar fi fluierat.

— Taci, mister Steerforth, i-a zis.

— Ba să taci dumneata, i-a întors vorba Steerforth, înroşindu-se. Cu cine crezi că vorbeşti?

— Stai jos, i-a zis mister Mell.

— Ba să stai jos dumneata şi să faci bine să-ţi vezi de treabă.

S-au auzit câteva chicoteli şi câteva aplauze; dar mister Mell era atât de palid, încât tăcerea s-a aşternut deodată în toată clasa, iar un băiat care se repezise în spatele lui ca s-o imite în bătaie de joc pe mama profesorului, se răzgândi şi se prefăcu c-ar vrea să-şi ascută pana.

— Te-nşeli dacă îţi închipui că nu ştiu ce putere ai asupra băieţilor de aici, sau că n-am văzut cum de câteva minute încoace îi asmuţi pe cei mici să mă insulte în fel şi chip, a spus mister Mell şi, în acea clipă, şi-a lăsat, presupun, fără gând rău, mâna pe creştetul meu.

— Nici nu-mi dau osteneala să mă ocup de dumneata, aşa că n-am cum să mă înşel, i-a răspuns Steerforth rece.

— Şi când profiţi de situaţia de privilegiat de care te bucuri aici, a urmat mister Mell, căruia îi tremurau buzele, ca să jigneşti un gentleman…

— Un ce?. Să-l văd şi eu, unde-i? i-a tăiat vorba Steerforth.

Deodată cineva a strigat:

— Ruşine, Steerforth! E urât ce faci!

Era Traddles. Dar mister Mell l-a dezamăgit, poftindu-l să-şi ţină limba.

—… ca să jigneşti un om care n-a avut noroc în viaţă şi care nu te-a jignit niciodată cu nimic, mai ales că eşti de ajuns de vârstnic şi de înţelept ca să-ţi dai seama că sunt destule motive pentru care n-ar trebui să-l jigneşti, a urmat mister Mell, şi buzele îi tremurau din ce în ce mai tare, atunci săvârşeşti o faptă josnică, o mârşăvie! Şi acuma poţi să stai jos sau să rămâi în picioare, cum pofteşti! Copperfield, citeşte mai departe!

— Stai puţin tinere Copperfield, mi-a zis Steerforth înaintând către mijlocul clasei. Mister Mell, vreau să-ţi spun ceva o dată pentru totdeauna. Dacă îţi permiţi să spui despre mine că sunt josnic sau mârşav, sau, cam aşa ceva, eşti un cerşetor neruşinat! Că, oricum, eşti un cerşetor, ştii bine. Dar când vorbeşti astfel, eşti un cerşetor neruşinat.

Nici acum nu sunt lămurit dacă Steerforth era cât pe-aci să-l lovească pe mister Mell sau dacă mister Mell era cât pe-aci să-l lovească pe Steerforth, sau dacă amândoi se pregăteau să se încaiere. Dar am văzut deodată că toţi băieţii au încremenit, de parcă s-ar fi prefăcut în stane de piatră, şi atunci l-am văzut pe mister Creakle în mijlocul clasei, cu Tungay alături, şi am zărit-o pe missis Creakle cu fiica ei în dreptul uşii, urmărind scena cu un aer înfricoşat. Mister Mell a rămas câteva clipe nemişcat, cu capul în mâini şi coatele sprijinite pe catedră.

— Mister Mell! a răcnit mister Creakle, scuturându-l de braţ. Şi de astă dată glasul lui s-a auzit atât de bine, încât Tungay a găsit că nu mai era nevoie să-i repete cuvintele. Sper că nu ţi-ai pierdut minţile!

— Nu, sir, nu! i-a răspuns, mister Mell, ridicându-şi capul din palme, clătinându-l şi frângându-şi mâinile foarte tulburat. Nu, mister Creakle, nu mi le-am pierdut… mi-am… mi-am păstrat cumpătul, sir! Numai că ar fi fost… ar fi fost mai bine, mister Creakle, dacă nu vi le-aţi fi pierdut dumneavoastră! Ar… ar fi fost mult mai bine, sir, şi mult mai nimerit, sir! M-ar fi ferit de o neplăcere în plus, sir.

Mister Creakle l-a privit cu severitate, apoi a pus mâna pe umărul lui Tungay şi, urcându-se cu picioarele pe banca cea mai apropiată, s-a aşezat pe un pupitru. De pe acest tron s-a uitat o dată sever la mister Mell, care, la fel de tulburat continua să-şi clatine capul şi să-şi frângă mâinile; apoi, întorcându-se către Steerforth, i-a spus:

— Pentru că dânsul nu binevoieşte să mă lămurească, spune-mi dumneata, ce s-a întâmplat?

Steerforth a ocolit câtva timp întrebarea, rămânând tăcut şi privindu-şi cu dispreţ şi mânie adversarul. Ţin bine minte că până şi în clipa aceea m-am gândit, fără să vreau, cât de mândru arăta Steerforth şi cât de plouat şi necioplit părea mister Mell, alături de el.

— Aş vrea să ştiu ce-a vrut să spună când s-a referit la privilegiaţi? a întrebat, în cele din urmă, Steerforth.

— Privilegiaţi? a repetat mister Creakle, şi pe loc vinele de pe frunte i s-au umflat. Cine a vorbit de privilegiaţi?

— Dumnealui, a răspuns Steerforth.

— Şi, mă rog, ce ai vrut să spui cu asta? a izbucnit mister Creakle, întorcându-se supărat către asistentul său.

— Am vrut să spun, a dat să răspundă acesta cu glasul stins, am vrut să spun ceea ce am spus: că nici un elev nu are dreptul să folosească poziţia privilegiată pe care o are ca să mă înjosească.

— Să te înjosească pe dumneata? a exclamat mister Creakle. Asta-i culmea! Dar dă-mi voie să te întreb, cum dracu te cheamă – şi aici mister Creakle şi-a încrucişat braţele pe piept, cu nuia cu tot, şi şi-a încruntat atât de tare sprâncenele, încât abia i se mai zăreau ochii mici îndărătul lor – dă-mi voie să te întreb dacă pomenind de privilegiaţi, nu ai nesocotit respectul ce-mi e datorat? Respectul ce mi-e datorat mie, ca director al acestei instituţii ca şi ca patron al dumitale, a adăugat mister Creakle, întorcând subit capul în direcţia lui mister Mell.

— Sunt gata să recunosc că am greşit, încuviinţă mister Mell. Dacă mi-aş fi păstrat sângele rece, n-aş fi făcut-o.

Aici Steerforth interveni:

— A mai zis că sunt josnic şi că sunt mârşav, şi atunci i-am spus că e un cerşetor. Recunosc deschis că de mi-aş fi păstrat sângele rece, poate că n-aş fi rostit acest cuvânt. Dar l-am spus, şi sunt gata să trag toate consecinţele.

Fără să mă gândesc că nu risca, pesemne, nimic, aceste cuvinte semeţe m-au înflăcărat. I-au impresionat şi pe băieţi, căci s-a auzit un murmur de aprobare, deşi nimeni n-a scos o vorbă.

— Deşi sinceritatea dumitale îţi face cinste, a zis mister Creakle, fără îndoială că îţi face cinste… mă mir, trebuie să ţi-o spun, Steerforth, că ai putut arunca un asemenea epitet unei persoane care lucrează la „Salem House”.

Steerforth chicoti.

— Ăsta, sir, nu-i un răspuns satisfăcător la observaţia mea, l-a mustrat mister Creakle. Trebuie să-ţi spun, Steerforth, că aştept de la dumneata mai mult decât atât.

Dacă alături de chipeşul Steerforth, mister Mell mi se părea necioplit, ce să mai spun cum mi se părea mister Creakle?

— N-are decât să mă dezmintă, a zis Steerforth.

— Ce să dezmintă? s-a răstit mister Creakle. Că e un cerşetor? Cum adică, vrei să spui că se duce pe undeva să cerşească?

— Dacă nu e el însuşi cerşetor, atunci o rudă apropiată de-a lui este, a stăruit Steerforth. Şi e totuna!

Mi-a aruncat o privire şi, în acelaşi timp, mister Mell m-a bătut prieteneşte pe umăr. M-am uitat la mister Mell şi am simţit cum roşeam şi cum inima îmi era covârşită de mustrări, dar ochii lui mister Mell erau aţintiţi asupra lui Steerforth. A continuat să mă bată prieteneşte pe umăr, fără a-şi lua privirea de la el.

— Deoarece aşteptaţi să mă explic, a urmat Steerforth, şi să lămuresc ce am înţeles prin aceste cuvinte, n-am de spus decât atâta, mister Creakle: maică-sa trăieşte într-un azil din pomana altora.

Privindu-l şi mai departe în ochi pe Steerforth, şi bătându-mă prieteneşte pe umăr, mister Mell a murmurat ceva; dată nu mă înşel, a spus ca pentru sine:

— Da, asta era.

Încruntat, dar cu prefăcută politeţe, mister Creakle s-a întors către subalternul sau.

— Ai auzit, mister Mell, ce a spus acest gentleman. Te rog, dacă vrei, să ai bunătatea şi să dezminţi aici, în faţa clasei, acest lucru.

— Ce-a spus e adevărat, sir, şi n-am nimic de dezminţit, declară mister Moll în mijlocul unei tăceri de mormânt. Ceea ce a spus e adevărat.

— Atunci, te rog, a urmat mister Creakle, plecându-şi capul într-o parte şi rotindu-şi ochii prin clasă, fii atât de bun şi mărturiseşte aici, în faţa tuturor, că până în clipa de faţă această împrejurare n-a fost cunoscută de mine.

— În mod direct, cred că nu, a răspuns mister Mell.

— Precis nu ştii? Într-adevăr nu ştii?

— Presupun că niciodată n-aţi crezut c-aş avea o situaţie materială strălucită. Vă este însă cunoscută situaţia ce o am acum aici şi am avut-o întotdeauna.

— Dacă ridici această chestiune, a zis mister Creakle; şi vinele i s-au umflat mai tare ca oricând, mă tem că ai avut o situaţie falsă şi că te-ai înşelat, confundând această şcoală cu un orfelinat. Să nu vă fie cu supărare, mister Mell, trebuie să ne despărţim. Cu cât mai repede, cu atât mai bine.

— Cel mai bine ar fi s-o facem chiar acum, îi răspunse mister Mell, ridicându-se.

— Cum pofteşti! a exclamat mister Creakle.

— Îmi iau rămas bun de la dumneata, mister Creakle, şi de la voi toţi, a spus mister Mell, plimbându-şi privirea prin clasă şi bătându-mă din nou, prieteneşte, pe umăr. Ţie, James Steerforth, nu îţi pot ura, acum, la plecare, altceva decât să ajungi cândva să te ruşinezi de ceea ce ai făcut azi. Deocamdată, n-aş putea să consider că mi-ai fi prieten mie sau vreunuia dintre cei ce-mi sunt dragi.

Mi-a mai pus încă o dată mâna pe umăr; apoi şi-a luat piculina şi cele câteva cărţi pe care le avea în sertarul catedrei şi, lăsând cheia în broască, pentru urmaşul său, a părăsit clasa cu modestul lui avut sub braţ. După aceea, prin mijlocirea lui Tungay, mister Creakle a ţinut o cuvântare, mulţumindu-i lui Steerforth pentru că apărase (deşi, poate, cu prea multă căldură) fiinţa şi bunul renume al şcolii de la „Salem House”; şi a încheiat strângându-i mâna lui Steerforth, în timp ce noi am strigat, nu prea ştiu de ce, dar cred că pentru Steerforth, de trei ori ura, şi de aceea, deşi eram foarte mâhnit, am luat şi eu parte cu înflăcărare la aceste ovaţii. Apoi mister Creakle l-a bătut pe Tommy Traddles, care, în loc să se bucure, ca ceilalţi băieţi, plângea din pricina plecării lui mister Mell, şi în cele din urmă mister Creakle s-a dus să-şi reia locul pe divanul sau patul pe care-l părăsise.

Rămaşi singuri, ne-am uitat, după câte-mi amintesc, cam fâstâciţi unii la alţii. În ce mă priveşte, mă simţeam atât de mâhnit şi atât de chinuit de remuşcări pentru rolul ce-l jucasem în această întâmplare, încât pentru nimic în lume nu mi-aş fi putut stăpâni lacrimile dacă nu mi-ar fi fost teamă că Steerforth, care vedeam că mereu se uita la mine, mi le va lua în nume de rău, socotindu-le ca un gest neprietenesc, sau că, ţinând seama de deosebirea de vârstă dintre noi şi de sentimentele ce nutream pentru el, va considera ca nelalocul ei manifestarea emoţiei care mă copleşea. Steerforth se arăta foarte supărat pe Traddles şi spunea că îi părea bine că o păţise.

Bietul Traddles, care depăşise prima fază a deznădejdii sale şi nu-şi mai ţinea capul pe bancă, ci se consola, ca de obicei, desenând schelete, i-a răspuns că puţin îi păsa. După părerea lui, mister Mell fusese nedreptăţit.

— Cine l-a nedreptăţit, fetiţo? a întrebat Steerforth.

— Chiar dumneata.

— Dar ce i-am făcut?

— Ce i-ai făcut? L-ai jignit şi l-ai făcut să-şi piardă slujba.

— L-am jignit? a repetat, dispreţuitor, Steerforth. Sunt sigur că o să-i treacă repede! Nu e atât de gingaş ca dumneata, miss Traddles. Cât despre slujba lui – care era foarte bună, nu-i aşa? – crezi oare că n-o să scriu acasă şi n-o să am grijă să i se trimită ceva bani? Aşa crezi, Polly46!

Am socotit cu toţii că Steerforth era cât se poate de mărinimos, căci maică-sa era văduvă şi bogată şi, după câte se zicea, era totdeauna gata să-i îndeplinească orice dorinţă. Aşadar, am fost foarte mulţumiţi că Traddles şi-a primit lecţia cuvenită şi l-am ridicat în slavă pe Steerforth; mai ales după ce a binevoit să ne spună că tot ceea ce făcuse era numai pentru binele şi de dragul nostru şi că, prin fapta lui dezinteresat, ne făcuse un mare serviciu.

Dar trebuie să mărturisesc că în seara aceea, pe întuneric, în vreme ce le istoriseam mai departe o poveste, mi s-a părut de câteva ori că-mi sună jalnic în urechi piculina lui mister Mell; şi că atunci când, în cele din urmă, Steerforth obosind, m-am culcat, mi s-a năzărit că piculina zicea undeva atât de trist, încât m-am simţit foarte nefericit.

Curând însă l-am dat uitării, căci am căzut în extaz în faţa lui Steerforth, care, până să i se găsească un înlocuitor lui mister Mell, a preluat cu nonşalanţă şi dezinvoltură câteva din orele acestuia, predând fără carte (aveam impresia că ştie totul pe de rost). Înainte de a-şi lua serviciul în primire, noul profesor, care mai înainte fusese la o şcoală secundară, a fost poftit într-o zi la masă, ca să-i fie prezentat lui Steerforth. Acesta l-a plăcut şi ne-a spus că era un om de ispravă. Fără a pricepe întocmai ce voia să spună, bizuindu-mă pe aprecierea lui, i-am arătat o mare stimă şi n-am pus nici o clipă la îndoială cunoştinţele sale excepţionale, deşi cu mine nu şi-a dat nici pe departe osteneala pe care şi-o dăduse mister Mell.

În cursul semestrului nu s-a mai întâmplat decât un singur eveniment, ieşit din făgaşul banal al vieţii şcolare de fiece zi, care mi-a lăsat o impresie neştearsă până în ziua de azi. Multe sunt pricinile pentru care a rămas neştearsă.

Într-o după-amiază, când eram cu toţii buimaci de oboseală, iar mister Creakle croia nemilos în dreapta şi în stânga, Tungay a intrat în clasă şi a strigat cu vocea lui răsunătoare:

— Vizite pentru Copperfield!

A schimbat apoi câteva cuvinte cu mister Creakle, informându-l cine erau vizitatorii şi întrebându-l unde să-i primească; potrivit obiceiului, de îndată ce auzisem această veste, mă sculasem în picioare şi mă simţeam aproape leşinat de spaimă şi uimire, când am fost poftit să mă duc pe scara din dos şi să-mi pun un guleraş curat înainte de a mă prezenta în sufragerie. Am îndeplinit degrabă aceste porunci, într-o fierbere cum nu mai cunoscusem; şi când am ajuns la uşa sufrageriei şi mi-a dat în minte că ar putea fi mama – până atunci socotisem că nu putea fi decât sau mister Murdstone, sau soră-sa – m-am oprit, am luat mâna de pe clanţă şi am plâns o bucată înainte de a intra.

La început n-am văzut pe nimeni; dar simţind că uşa se împiedica de cineva, m-am uitat după uşă, şi, spre uimirea mea, i-am văzut pe mister Peggotty şi pe Ham, care, înghesuindu-se unul într-altul lângă perete, îmi făceau plecăciuni cu pălăriile în mână. Nu m-am putut stăpâni şi am pufnit în râs; dar am râs nu atât de înfăţişarea lor, cât de bucurie că-i vedeam. Ne-am strâns mâinile cu multă căldură; şi am râs şi am râs până ce am fost nevoit să-mi scot batista ca să-mi şterg lacrimile.

Mister Peggotty (care, ţin minte, a stat cu gura căscată tot timpul vizitei) s-a arătat foarte îngrijorat văzându-mă cum îmi ştergeam lacrimile şi l-a îmboldit pe Ham să spună ceva.

— Sus inima, mas'r Davy! mi-a zis Ham, zâmbind, cum îi era obiceiul. Etete com a mai crescut 'nealui!

— Adevărat, am crescut? am întrebat, ştergându-mi ochii.

Nu ştiu să fi plâns pentru ceva anume; pesemne îmi dădeau lacrimile numai pentru că revedeam nişte vechi prieteni.

— A crescut, mas'r Davy! Etete com a mai crescut 'nealui! a strigat Ham.

— Com a mai crescut! a repetat mister Peggotty.

Au început să râdă privindu-se unul pe celălalt şi m-au făcut şi pe mine să râd din nou, şi apoi toţi trei am râs, mai-mai să-mi vină din nou a plânge.

— Nu cumva ştiţi ce face mama, mister Peggotty? l-am întrebat. Şi ce face scumpa, scumpa şi buna mea Peggotty?

— Straşnic! mi-a răspuns mister Peggotty.

— Şi micuţa Em'ly, şi missis Gummidge?

— Straşnic! mi-a răspuns mister Peggotty.

A urmat o tăcere. Ca să-i pună capăt, mister Peggotty a scos din buzunare doi homari uriaşi, un crab enorm şi un sac mare de pânză plin cu crevete, pe care i le-a pus în braţe lui Ham.

— Mă-nţelegeţi, a zis mister Peggotty, când aţi stat la noi, am văzut că vă plăceau bunătăţile astea, aşa c-am îndrăznit… Mămuca i-o fiert chiar ea. Missis Gummidge i-o fiert. Da!. a zis mister Peggotty, vorbind rar şi stăruind parcă anume, pentru că nu găsea alt subiect de conversaţie. Missis Gummidge, zău, vă spun, chiar ea i-o fiert.

I-am mulţumit. După ce i-a aruncat o privire lui Ham, care stătea şi se uita zâmbind la crustacee, fără să caute să-i vină în ajutor, mister Peggotty a urmat:

— Vedeţi, mulţumită vântului şi fluxului care ne-au fost prielnice, am ajuns la Gravesen'47 cu una din bărcile noastre din Yarmouth. Soră-mea mi-o scris com se cheamă locul ăsta de aici şi mi-o spus că de o să ajung comva, din întâmplare, la Gravesen', să trec neapărat să văd ce face mas'r Davy şi să-i dau salutările cuvenite şi tare smerite orari de bine din parte-i, şi să-i dau ştire că famelia o duce straşnic de bine. Chiar aşa! Vedeţi, când m-oi întoarce, micuţa Em'ly o să-i scrie soră-mi că v-om văzut şi c-o duceţi şi 'neavoastră straşnic de bine şi aşa mai departe, roată, ca la căluşei.

A trebuit să stau şi să chibzuiesc puţin până să pricep ce voia să spună mister Peggotty prin această metaforă, care desemna lanţul corespondenţei. După aceea, i-am mulţumit călduros şi am adăugat – deşi îmi dădeam seama cum îmi roşeau obrajii – că şi micuţa Em'ly s-o fi schimbat de când mergeam împreună să culegem scoici şi pietricele de pe plajă.

— S-o făcut aproape cât o femeie, atât de mult o crescut, mi-a spus mister Peggotty. Întrebaţi-l şi pe el!

Voia să spună să-l întreb pe Ham, care, cu punga cu crevete în faţă, încuviinţa şi râdea încântat.

— Şi ce frumoasă s-a făcut! a zis mister Peggotty, cu faţa îmbujorată.

— Şi com mai învaţă! a adăugat Ham.

— Şi ce scris are! a zis mister Peggotty. Negru ca tăciunele! Şi mare, că-l poţi vedea de la orice depărtare!

Era o încântare să vezi cum se mai înflăcăra mister Peggotty când îşi amintea de mica lui slăbiciune. Îl văd şi acum cu faţa-i deschisă şi păroasă, radiind de o dragoste şi de o mândrie indescriptibile. Ochii lui, care te privesc drept în faţă, se aprind şi scapără însufleţiţi parcă de o flacără din adâncuri. Pieptul lat i se umflă de plăcere. De emoţie, mâinile-i mari şi puternice se încleştează; şi subliniază ceea ce spune mişcând braţul drept, care, văzut cu ochii mei de pitic, pare cât un baros.

Ham părea aproape la fel de înflăcărat. Cred că amândoi mi-ar fi vorbit mult mai mult despre ea dacă nu i-ar fi tulburat apariţia neaşteptată a lui Steerforth, care, văzându-mă că stăteam de vorbă într-un colţ cu doi străini, a încetat să fredoneze cântecul cu care intrase pe buze, şi dând să iasă, mi-a zis:

— Nu ştiam că erai aici, tinere Copperfield! (Căci, de obicei, nu acolo erau primiţi oaspeţii.)

Nu sunt sigur dacă l-am chemat înapoi spre a mă mândri că am un prieten ca Steerforth sau din dorinţa de a-i explica acestuia cum de aveam un prieten ca mister Peggotty. I-am zis, cu sfială.

— Doamne-Dumnezeule, cum îmi aduc aminte de aceste amănunte, după atâta amar de vreme!

— Te rog, Steerforth, nu pleca. Dumnealor sunt doi pescari din Yarmouth – oameni buni şi cumsecade – rude ale dădacei mele, care au venit de la Gravesend să mă vadă.

— A, ah! a exclamat Steerforth, întorcându-se. Îmi pare bine de cunoştinţă. Cum vă simţiţi?

Avea un fel de a se purta atât de plăcut, vesel, firesc dar nicidecum insolent, încât mai cred şi acum că exercita un adevărat farmec. Şi mai cred că datorită ţinutei şi sănătăţii sale, glasului său foarte armonios şi frumuseţii chipului şi a siluetei, cât şi, pe cât ştiu, datorită unei înnăscute puteri, de atracţie (pe care cred că numai puţini oameni o au), emana o vrajă căreia era doar prea firesc să i te supui şi căreia nu mulţi puteau să-i ţină piept. Mi-am dat seama că şi prietenii mei s-au simţit la largul lor şi că îndată au fost gata să-şi deschidă inima în faţa lui.

— Vă rog, mister Peggotty, să le spuneţi şi celor de acasă, când le veţi trimite scrisoarea, că mister Steerforth e foarte drăguţ cu mine şi nu ştiu ce m-aş fi făcut aici fără el, am zis eu.

— Copilării! făcu Steerforth, râzând. Nici să nu le pomeniţi de aşa ceva.

— Şi dacă mister Steerforth o să vină vreodată în Norfolk sau în Suffolk, în timp ce voi fi şi eu acolo, atunci puteţi fi sigur, mister Peggotty, că o să-l aduc, fireşte, cu voia lui, la Yarmouth, să vadă casa dumneavoastră, am adăugat. Crede-mă, Steerforth, de când eşti n-ai văzut o casă mai nostimă. E amenajată într-un barcaz!

— Chiar într-un barcaz? s-a mirat Steerforth. Nici că s-ar putea o casă mai potrivită pentru un marinar desăvârşit ca dumnealui.

— Chiar aşa, sir, chiar aşa! întări Ham, zâmbind. Aveţi dreptate, tinere domn. Mas'r Davy, are dreptate 'nealui. Un marinar desăvârşit! Ho-ho! Într-adevăr, asta şi e!

Deşi modestia îl oprea să-şi însuşească atât de zgomotos lauda ce i se adusese, mister Peggotty era la fel de încântat ca şi nepotul său.

— Com să vă spun, sir, a zis el surâzător, făcând o plecăciune şi netezind extremităţile fularului pe piept, vă mulţumesc, sir, vă mulţumesc! Mă străduiesc şi eu, sir, în meseria mea.

— Nici cel mai vrednic om nu poate face mai mult, mister Peggotty, i-a zis Steerforth, care îi reţinuse numele.

— Pon rămăşag că şi 'neavoastră, sir, faceţi la fel, a răspuns mister Peggotty clătinând din cap, şi încă foa'te bine, foa'te bine, sir! Vă mulţumesc, sir. Vă rămân foa'te îndatorat, sir, că m-aţi primit atât de bine. Sunt cam necioplit, sir, dar plin de râvnă, cel puţin nădăjduiesc că sunt plin de râvnă, mă-nţelegeţi. N-aveţi cine ştie ce de văzut în casa mea, sir, dar vă stau din toată inima la dispoziţie dac-o să veniţi vreodată cu mas'r Davy s-o vedeţi. Sunt ca un codobelc, chiar aşa! a râs mister Peggotty, voind să spună de fapt că era un melc, căci făcea aluzie la faptul că nu se îndura să plece, deşi dăduse să se retragă după fiecare frază. Şi vă doresc tot binele şi vă urez amândurora fericire!

Ham a repetat aceleaşi urări şi ne-am despărţit foarte buni prieteni. În seara aceea am fost cât pe-aci să-i povestesc lui Steerforth despre micuţa Em'ly, dar m-am sfiit să-i pomenesc numele şi mi-a fost teamă să nu râdă de mine. Îmi aduc aminte că am rămas multă vreme gândindu-mă oarecum stânjenit la vorbele lui mister Peggotty, care-mi spusese că micuţa Em'ly devenise aproape o femeie; până la urmă, însă, mi-am zis că era o prostie.

Nevăzuţi de nimeni, am dus crustaceele, sau „micile bunătăţi”, cum le numise cu modestie mister Peggotty, în dormitorul nostru şi am mâncat straşnic în seara aceea. Dar până la urmă, Traddles a păţit-o. Era prea ghinionist ca să-i poată prii, ca şi celorlalţi, o masă bună. Toată noaptea i-a fost rău din pricina crabilor; şi după ce l-au îndopat cu atâtea ceaiuri negre şi pilule albastre, încât Demple (al cărui tată era medic) a zis că atâtea doctorii ar fi dat gata şi un cal, l-au mai bătut şi cu nuiaua şi l-au pedepsit să înveţe pe de rost şase capitole din versiunea grecească a Vechiului testament pentru faptul că a refuzat să mărturisească din ce i s-a tras.

Din restul semestrului mi-a rămas doar un vălmăşag de amintiri despre strădaniile şi luptele noastre de fiece zi; despre vara care era pe sfârşite şi venirea toamnei; despre dimineţile friguroase, când clopoţelul ne silea să ne sculăm din pat, şi despre aerul tăios, atât de tăios, al nopţilor întunecate; despre clasa neîncălzită şi slab luminată, în care învăţam după-amiază, şi despre clasa rece, ca o adevărată gheţărie, în care ne petreceam dimineţile; despre ciclul imuabil de la rasol la friptură de vită şi de la carnea de oaie fiartă la carnea de oaie friptă; despre grămezile de pâine cu unt; despre cărţi cu colţurile îndoite, tăbliţe sparte, caiete pătate de lacrimi, bătăi cu nuiaua, bătăi cu rigla peste degete, tunderea părului, duminicile ploioase, budincile cu seu şi mirosul acela respingător de cerneală, care învăluia totul.

Îmi amintesc însă foarte desluşit cum, după ce multă vreme mi s-a părut ca un punct nemişcat, gândul la vacanţă a început să se apropie şi să crească, să crească văzând cu ochii. Îmi aduc aminte cum, după ce am socotit timpul ce ne despărţea de vacanţă în luni, am ajuns apoi să-l măsurăm în săptămâni şi, în cele din urmă, în zile; şi cum mi-a fost teamă că nu mă vor chema acasă, şi cum apoi am aflat de la Steerforth că totuşi, mă chemaseră, şi când n-am mai avut nici o îndoială în această privinţă, am avut presimţiri că o să-mi rup piciorul. Şi îmi amintesc cum, în cele din urmă, ziua vacanţei a început să se apropie vertiginos, peste două săptămâni, săptămâna viitoare, apoi săptămâna asta, poimâine, mâine, azi, diseară… până ce m-am trezit în diligenţa de Yarmouth, în drum spre casă.

Nu o dată m-am trezit din somn în diligenţa care gonea spre Yarmouth şi nu o dată am visat visuri incoerente despre toate acestea! Dar când mă trezeam, priveliştea pe care-o zăream pe fereastră nu mai era aceea, a terenului de joc al şcolii „Salem House”, iar zgomotul ce-l auzeam nu mai era acela al loviturilor de nuia administrate lui Traddles de mister Creakle, ci şuierul biciului cu care vizitiul îndemna caii.