Capitolul XII.Fără sa fiu mai încântat decât înainte că sunt pe picioarele mele, iau o hotărâre de mare însemnătate

În ziua sorocită, cererea lui mister Micawber a fost ascultată şi, spre marea mea bucurie, potrivit legii, s-a hotărât punerea lui în libertate. Creditorii s-au arătat oameni, de înţeles: iar missis Micawber mi-a spus că până şi cizmarul cel hain declarase în faţa judecăţii că nu-i purta pică, dar că, atunci când i se datorau bani, îi plăcea să fie plătit. După părerea lui, asta-i firea omenească.

După judecată, mister Micawber s-a întors la închisoarea „King's Bench”, unde mai avea de îndeplinit anumite formalităţi şi de plătit unele onorarii înainte de a fi eliberat. Membrii clubului l-au primit cu entuziasm şi, în cinstea lui, au organizat în seara aceea o reuniune muzicală; eu am rămas cu missis Micawber şi am mâncat împreună friptură de miel, înconjuraţi de ceilalţi membri ai familiei, care dormeau.

— Master Copperfield, mi-a zis ea, acum, când sărbătorim un asemenea eveniment, am să-ţi mai torn puţin flip78 (căci mai închinasem un rând) ca să bem în amintirea lui tăticu şi a mămichii.

— Au murit, ma'am? am întrebat-o după ce am golit paharul în care-mi turnase flip-ul.

— Mămica a răposat cu puţin înainte de-a fi început mister Micawber să aibă greutăţi, sau, în orice caz, înainte ca ele să devină foarte mari, mi-a răspuns. Tăticu, însă, a mai trăit, şi de câteva ori s-a pus chezaş pentru mister Micawber, apoi a murit, regretat de un larg cerc de prieteni.

Missis Micawber a dat din cap, şi o lacrimă pioasă l-a stropit pe unul dintre gemeni, care întâmplător se afla în braţele ei.

Cum n-aş fi putut lesne găsi un prilej mai nimerit pentru a-i pune o întrebare care mă interesa îndeaproape, i-am spus;

— Aş putea să vă întreb ma'am, ce aveţi de gând să faceţi acum, când mister Micawber a scăpat din încurcături şi a fost pus în libertate? Aţi luat vreo hotărâre?

— Familia mea – mi-a spus missis Micawber, care întotdeauna rostea cu ifos aceste două cuvinte, deşi niciodată n-am putut afla la cine se referea – familia mea e de părere că mister Micawber să părăsească Londra şi să-şi exercite talentele în provincie. Mister Micawber este un om cu mari însuşiri, master Copperfield.

Am asigurat-o că nu mă îndoiam de acest lucru.

— Cu mari însuşiri, a repetat ea. Familia mea e de părere că dacă şi-ar da cineva puţină osteneală, pentru un om atât de iscusit ca el, s-ar putea uşor găsi o slujbă în Administraţia Vămilor. Familia mea, neavând legături decât în provincie, doreşte ca mister Micawber să se mute la Plymouth. Familia socoteşte că e neapărat necesar să vină acolo.

— Ca să fie gata să ia slujba?

— Întocmai. Ca să fie gata, dacă s-ar ivi ceva.

— Şi aveţi de gând să plecaţi şi dumneavoastră; ma'am?

Întâmplările zilei, la care se adăugaseră gemenii şi flip-ul, îi slăbiseră nervii şi, izbucnind în plâns, mi-a răspuns:

— Niciodată nu-l voi părăsi pe mister Micawber! E drept că la început mister Micawber mi-a ascuns greutăţile pe care le avea, dar se prea poate ca, fiind încrezător din fire, să fi fost sigur că le va birui. Şiragul de perle şi brăţările pe care le-am moştenit de la mămica le-am vândut pe jumătate preţ, iar podoabele de mărgean, dăruite de tăticu la nuntă, le-am dat pe nimic. Totuşi, pe mister Micawber nu-l voi părăsi niciodată. Niciodată! a exclamat missis Micawber şi mai surescitată decât la început. Nu, niciodată nu voi face una ca asta! Să nu-mi ceară nimeni una ca asta!

M-am simţit tare stingherit – missis Micawber vorbea ca şi cum ar fi crezut că-i cerusem acest lucru – şi am încremenit, uitându-mă la ea alarmat.

— Mister Micawber are şi el păcatele lui. Nu tăgăduiesc că e neprevăzător. Şi nici nu tăgăduiesc că mi-a ascuns atât veniturile, cât şi datoriile pe care le avea, a urmat ea, privind peretele, dar niciodată nu-l voi părăsi pe mister Micawber!

Întrucât, de astă dată, missis Micawber şi-a ridicat glasul şi strigase, m-am speriat atât de tare, încât am dat fuga la club şi l-am deranjat pe mister Micawber, care, aşezat în capul mesei, conducea corul: „HI, MĂI, DOBBIN79, HI, MĂI, DOBBIN:

HI, MĂI, DOBBIN.

HI, MĂI, HI-HI!”80

I-am spus că starea soţiei sale era îngrijorătoare. L-au podidit pe dată lacrimile şi a venit după mine, cu poalele hainei pline cu capetele şi cozile crevetelor din care se înfruptase.

— Emma, îngeraşul meu! a strigat mister Micawber, dând buzna în odaie. Ce s-a întâmplat?

— Niciodată nu te voi părăsi, Micawber, îi răspunse ea.

— Viaţa mea! a zis mister Micawber, luând-o în braţe. Nu m-am îndoit nici o clipă de asta!

— E tatăl copiilor mei.! E tatăl gemenilor mei! E soţul meu drag, a strigat missis Micawber, zbătându-se, şi niciodată nu-l voi părăsi pe mister Micawber!

Mister Micawber a fost atât de mişcat de această mărturie de devotament (eu, unul, plângeam de mă topeam), încât a strâns-o pătimaş în braţe şi a rugat-o să se uite în ochii lui şi să se liniştească. Dar cu cât se ruga mai mult de ea, cu atât mai abitir missis Micawber îşi aţintea privirea în gol, şi cu cât mai insistent îi cerea să se liniştească, cu atât mai avan se zbătea. Curând, mister Micawber s-a simţit atât de copleşit, încât a început şi el să plângă, împreună cu noi. În cele din urmă, m-a rugat să fiu bun să-mi iau un scaun şi să stau pe palier până îşi va culca nevasta în pat. Am vrut să-i spun bună seara şi să plec, dar a stăruit să rămân până ce clopotul închisorii va da semnalul pentru plecarea vizitatorilor. Aşadar, am aşteptat pe palier în dreptul ferestrei, până ce, aducându-şi şi el un scaun, a venit să se aşeze lângă mine.

— Cum se mai simte missis Micawber? l-am întrebat.

— Destul de prost, mi-a zis, clătinând din cap. E reacţia! Ah, ce zi îngrozitoare! Am rămas singuri… nu mai avem nimic!

Mister Micawber mi-a strâns mâna, a gemut şi a început iar să verse lacrimi. Eram foarte mişcat şi dezamăgit, căci crezusem că o să ne bucurăm împreună de această zi fericită şi atât de mult aşteptată. Dar soţii Micawber erau atât de deprinşi cu vechile lor necazuri, încât acum, când scăpaseră de ele, se simţeau ca nişte naufragiaţi. Îşi pierduseră cu totul elasticitatea, şi niciodată nu i-am văzut mai deprimaţi ca în seara aceea. Şi când a sunat clopotul şi mister Micawber m-a însoţit până la poartă şi s-a despărţit de mine, binecuvântându-mă, mi-a fost teamă să-l las singur, atâta părea de nefericit.

Dar în ciuda zăpăcelii şi a descurajării care, în chip neaşteptat pentru mine, se abătuse asupra noastră, mi-am dat foarte limpede seama că soţii Micawber, cu familia lor, aveau să părăsească Londra şi că în curând va trebui să ne despărţim. În seara aceea, în drum spre casă şi apoi în ceasurile de nesomn care au urmat mi-a încolţit – nici eu nu ştiu cum – întâia oară în minte gândul care mai târziu avea să se prefacă într-o hotărâre de nezdruncinat.

Până într-atât mă obişnuisem cu Micawberii, atât de aproape fusesem de ei în toate nenorocirile lor şi aş fi fost atât de singur fără ei, încât la gândul că voi fi nevoit să-mi caut alt adăpost şi că din nou voi fi aruncat printre străini, mă simţeam ca şi cum chiar în clipa aceea ar fi trebuit să iau lucrurile de la capăt, şi ştiam prea bine din experienţă ce mă aştepta. La acest gând, toată sensibilitatea crunt jignită de această viaţă, întreaga ruşine şi suferinţă pe care ea le stârnea în sufletul meu au devenit şi mai sfâşietoare; şi am înţeles că o asemenea viaţă este insuportabilă.

De scăpare, altfel decât prin propriile mele forţe, ştiam prea bine că nu poate fi vorba. Nu primeam decât rareori veşti din partea lui Jane Murdstone şi nu primisem niciodată nici un cuvânt din partea lui mister Murdstone: nu-mi trimiseseră decât două sau trei colete cu haine de gata sau cârpite, expediate pe numele lui mister Quinion, conţinând fiecare câte un bileţel în care J. M. îşi exprimă nădejdea că D. C. lucrează cu râvnă şi că se dedica fără rezervă îndeplinirii îndatoririlor ce-i reveneau; în aceste bileţele nu era însă nici cea mai vagă aluzie că aş putea ajunge vreodată altceva decât un salahor, ceea ce în mod inevitabil avea să se întâmple într-un timp foarte scurt.

Chiar a doua zi, în timp ce mintea mi-era înfierbântată de planul pe care-l concepuseră, mi-am dat seama că ce-mi spusese missis Micawber despre mutarea lor se adeverea. Au închiriat, în casa în care locuiam, o odaie pentru o săptămână, la sfârşitul căreia urmau să plece la Plymouth. Mister Micawber s-a prezentat în persoană la depozit, ca să-l înştiinţeze pe mister Quinion că din cauza plecării nu se mai putea ocupa de mine şi spre a mă lăuda precum meritam. Mister Quinion l-a chemat pe Tipp, căruţaşul, care era însurat şi avea o odaie de închiriat, şi a aranjat ca să mă ia la el cu consimţământul nostru al amândurora, pe care era în drept să-l presupună, căci, deşi luasem o hotărâre, n-am suflat nici un cuvânt.

Cât timp am mai locuit sub acelaşi acoperiş, am petrecut serile cu soţii Micawber; şi cu cât se apropia ziua despărţirii, cu atât ne simţeam mai strâns legaţi. În ultima duminică m-au poftit la masă, am mâncat o friptură de porc cu sos de mere şi o budincă. În ajun cumpărasem un cal bălţat de lemn, pe care să-l dăruiesc la despărţire micuţului Wilkins Micawber – băieţaşul – şi o păpuşă pentru micuţa Emma. „Orfelinei”, care avea să rămână fără slujbă, i-am dat un şiling.

Am petrecut o zi foarte plăcută, deşi, la gândul apropiatei despărţiri, eram cu toţii foarte înduioşaţi.

— Master Copperfield, mi-a zis missis Micawber, o să-mi aduc aminte de dumneata ori de câte ori o să mă gândesc la vremea în care mister Micawber s-a aflat la strâmtoare. Purtarea dumitale a fost întotdeauna nespus de delicată şi mai presus de orice laudă. Pentru noi n-ai fost niciodată un chiriaş. Ai fost un prieten.

— Draga mea, a zis mister Micawber, Copperfield – căci în ultimul timp aşa obişnuia să-mi spună – are o inimă care înţelege suferinţele semenilor săi apăsaţi de norii nevoilor; are o minte isteaţă şi o mână gata să… într-un cuvânt, se pricepe să vândă acele mărunţişuri de care te poţi lipsi.

Le-am spus că mă măguleau aceste laude şi că-mi părea foarte rău că ne vom despărţi.

— Scumpul meu prieten, mi-a zis mister Micawber, sunt mai bătrân decât dumneata; am oarecare experienţă de viaţă şi… şi am oarecare experienţă, într-un cuvânt, sunt trecut prin greutăţi, vorbind în mare. Deocamdată, până ce s-o ivi ceva (ceea ce aş spune c-aştept să se întâmple de la un ceas la altul), nu-ţi pot oferi altceva decât un sfat. Şi sfatul meu merită să fie luat în seamă, cu toate că… într-un cuvânt, cu toate că eu nu l-am urmat şi am ajuns… Şi mister Micawber, care până atunci fusese radios şi cu zâmbetul pe buze, s-a oprit şi s-a încruntat: Am ajuns, precum vezi, un biet nenorocit!

— Scumpul meu Micawber! l-a întrerupt soţia.

— Am zis, a urmat mister Micawber, din nou detaşat şi zâmbitor, am ajuns, precum vezi, un biet nenorocit. Sfatul meu e: lucrul de astăzi nu-l lăsa pe mâine. Timpul pierdut nu se mai întoarce! Înşfacă-l!

— Deviza bietului papa! a remarcat missis Micawber.

— Scumpa mea, a zis mister Micawber, papa al tău a fost, în felul lui, un om foarte cumsecade şi, ferit-a Sfântul, nu vreau să-l vorbesc de rău! Aşa cum era, probabil că niciodată nu vom mai întâlni om care… într-un cuvânt, la vârsta lui, să aibă picioare atât de bine făcute pentru jambiere şi în stare să citească atât de uşor o tipăritură fără ochelari. Dar, scumpa mea, deviza şi-a pus-o în aplicare şi la cununia noastră; şi urmarea a fost că ne-am căsătorit atât de pretimpuriu, că nici până azi nu mi-am acoperit cheltuielile. Mister Micawber s-a uitat cu coada ochiului la soţia sa, şi apoi a adăugat: Nu-mi pare rău. Dimpotrivă, iubito!

După aceea s-a recules vreun minut.

— Cel de al doilea sfat pe care vreau să ţi-l dau, Copperfield, a urmat mister Micawber, îl cunoşti: venit anual douăzeci de lire, cheltuială nouăsprezece lire, nouăsprezece şilingi şi şase pence, rezultatul: fericire. Venit anual douăzeci de lire, cheltuială douăzeci de lire şi şase pence, rezultatul nenorocire. Floarea se ofileşte, frunza se usucă, zeul luminii părăseşte scena mohorâtă şi… şi într-un cuvânt, eşti la pământ pentru totdeauna! Ca mine!

Vrând ca pilda pe care o oferea să fie şi mai sugestivă, mister Micawber, foarte vesel şi mulţumit, a dat pe gât un păhărel de punch81 şi a început să fluiere The College Hornpipe.82

L-am asigurat că poveţele lui îmi vor rămâne întipărite în minte, deşi, de fapt, nu era nevoie s-o spun, căci se vedea bine cât mă mişcaseră. A doua zi dimineaţă am petrecut familia la staţia diligenţei şi, cu inima zdrobită, i-am văzut pe toţi luându-şi locurile afară, în spate.

— Master Copperfield, mi-a zis missis Micawber, Dumnezeu să te aibă în pază! Niciodată n-am să pot uita toate astea, şi chiar dac-aş putea, tot n-am să te uit vreodată.

— Copperfield, mi-a zis mister Micawber, rămâi cu bine. Belşug şi fericire! Dacă de-a lungul anilor, care trec unu după alţii, mă voi încredinţa că trista-mi soartă ţi-a putut sluji ca un avertisment, voi putea spune că n-am făcut în zadar umbră pământului. Dacă o să-mi surâdă norocul (şi nu mă îndoiesc c-are să-mi surâdă), voi fi nespus de fericit să fac tot ce-mi va sta în putere ca să te ajut să ieşi la lumină.

Missis Micawber, cu copiii se aşezase pe locurile dinapoia diligentei, iar eu, rămas singur în mijlocul drumului, mă uitam la ei, când, privindu-mă, dânsa şi-a dat, cred, subit seama cât de micuţ eram. De aceea presupun că mi-a făcut semn să mă caţăr lângă ea şi de aceea, cercetându-mă cu alţi ochi, m-a strâns la piept cu o duioşie maternă şi m-a sărutat ca pe propriul ei copil.

Am avut doar vreme să cobor, şi diligenţa a şi pornit şi abia am apucat să-i întrezăresc îndărătul batistelor pe care le fluturau. Peste o clipă, diligenţa s-a făcut nevăzută. „Orfelina” şi cu mine am rămas în mijlocul drumului, uitându-ne abătuţi unul la altul, după care ne-am strâns mâna şi ne-am despărţit – dânsa înapoindu-se, cred, la casa de muncă „St. Luke”, iar eu ducându-mă să încep o nouă zi de trudă la „Murdstone & Grinby”.

Dar nu aveam de gând să mai trudesc multe zile acolo. Nu. Hotărâsem să fug. Să fug cu orice preţ şi să mă duc la ţară, la singura rudă pe care o mai aveam pe lume, la mătuşa mea, miss Betsey, şi să-i povestesc păţaniile mele.

Nu ştiu cum mi-a încolţit în minte acest gând disperat. Dar îndată a prins rădăcini; şi s-a transformat într-o hotărâre de neclintit, o hotărâre mai fermă decât luasem vreodată. Sunt departe de a crede că-mi făceam mari iluzii, dar îmi pusesem în minte că planul ăsta trebuia înfăptuit.

Şi din noaptea când gândul acesta s-a ivit întâia oară în mintea mea, gonindu-mi somnul, mi-am reamintit de sute de ori vechea poveste despre împrejurările naşterii mele, pe care mi-o istorisise biata mama şi pe care o ştiam pe de rost, fiindcă a o asculta fusese una din marile bucurii ale copilăriei mele. Episodul apariţiei şi al dispariţiei mătuşii o înfăţişa ca pe un personaj înspăimântător şi cumplit; era, totuşi, în purtarea ei un mic amănunt asupra căruia îmi plăcea să stărui şi care-mi dădea o licărire de nădejde. Nu puteam uita că mamei i s-a părut că o clipă mâna mătuşii îi atinsese părul cu degete mângâioase; şi deşi se prea poate să nu fi fost decât o închipuire lipsită de orice temei, în mintea mea se înfiripase o scenă în care mătuşa cu inima de piatră era înduioşată de frumuseţea copilărească a mamei, care mi-a rămas atât de scumpă şi atât de proaspătă în amintire, şi asta îndulcea întrucâtva întreaga poveste. Se prea poate ca imaginea să se fi ivit cu mult înainte în mintea mea şi să mă fi împins, încetul cu încetul, să iau această hotărâre.

Întrucât nici nu ştiam unde locuia miss Betsey, i-am trimis lui Peggotty o lungă scrisoare şi am întrebat-o, în treacăt, dacă-şi mai aducea aminte; asta, sub pretextul c-aş fi auzit de o doamnă purtând acelaşi nume dintr-o localitate pe care am numit-o la întâmplare şi c-aş fi fost curios să ştiu dacă nu era chiar una şi aceeaşi persoană, în aceeaşi scrisoare i-am spus lui Peggotty c-aveam mare nevoie de o jumătate de guinee şi că i-aş rămâne tare îndatorat dacă ar putea să mi-o împrumute până ce voi fi în stare să i-o restitui, şi c-am să-i spun altă dată de ce mi-au trebuit aceşti bani.

Răspunsul lui Peggotty a venit neîntârziat şi, ca de obicei, era plin de dragoste şi devotament. În plic am găsit şi jumătatea de guinee (îmi închipui cu câtă bătaie de cap o fi scos-o din lădiţa lui mister Barkis), iar în scrisoare îmi spunea că miss Betsey locuia undeva lângă Dover83 dar că nu ştia dacă locuia chiar la Dover, sau la Hythe84 sau la Folkestone85 sau la Sandgate86. Interesându-mă despre aceste localităţi, unul dintre muncitorii de la depozit m-a lămurit că se aflau una lângă alta, şi socotind că asta-mi ajunge, am luat hotărârea să plec chiar la sfârşitul săptămânii aceleia.

Fiind un băieţaş foarte cinstit şi nevrând să las o amintire proastă la „Murdstone & Grinby”, am găsit că e de datoria mea să rămân până sâmbătă seara; şi întrucât la venire mi se plătise leafa înainte pe o săptămână, să nu mă mai prezint la birou să-mi ridic banii. Tocmai de aceea cerusem cu împrumut o jumătate de guinee, căci nu puteam pleca fără bani de drum. Aşadar, sâmbătă seara, când aşteptam cu toţii plata, şi când Tipp, căruţaşul, care avea totdeauna precădere, a intrat primul să-şi primească salariul, i-am strâns mâna lui Mick Walker şi l-am rugat ca atunci când mi-o veni rândul la leafă, să-i spună lui mister Quinion că m-am dus să-mi mut cufăraşul la Tipp; apoi, spunându-i bună seara lui Mealy Potatoes, am şters-o.

Cufăraşul se afla la vechea locuinţă, pe celălalt mal al fluviului, şi pe dosul unui cartonaş, pe care obişnuiam să însemnăm adresa destinatarilor butoaielor, scrisesem: „Master David, cu rugămintea de a se păstra la staţia diligenţelor, pentru Dover, până va fi cerut”. Aveam cartonaşul pregătit în buzunar pentru a-l lipi pe cufăraş de îndată ce-l voi scoate din casă. Şi îndreptându-mă spre locuinţă, mă uitam în stânga şi în dreapta să văd dacă nu găsesc pe cineva care să mă ajute să-l duc până la staţia diligenţelor.

Pe Blackfriars Road, în dreptul Obeliscului87, am zărit un lungan tare aştepta lângă un cărucior la care era înhămat un măgar. Când am trecut prin faţa lui, privirile noastre s-au încrucişat, şi strigându-mă: „Bă, para chioara!”, mi-a spus: „Te-nvăţ eu minte să mai înjuri!”, făcând desigur aluzie la faptul că mă uitasem lung la el. M-am oprit şi l-am încredinţat că n-o făcusem din necuviinţă, ci pentru că nu eram sigur dac-ar fi vrut sau nu să-mi facă o treabă.

— Com, ce treabă? m-a întrebat lunganul.

— Să-mi cari un cufăraş, i-am răspuns.

— Com, ce cofăraş? m-a întrebat lunganul.

I-am spus că era vorba de cufăraşul meu, care se afla ceva mai încolo, chiar pe strada aceea, şi că-i ofeream şase pence ca să mi-l ducă până la staţia diligentelor pentru Dover.

— Dai un tanner88, şi s-a făcut! a zis lunganul, şi-a sărit în căruciorul lui care nu era altceva decât o podişcă de lemn pe două roţi. Şi a pornit atât de repede, încât a trebuit să mă silesc din răsputeri să pot ţine pasul cu măgarul.

Lunganul avea un aer arţăgos, şi mai ales mi-a displăcut faptul că în timp ce-mi vorbea, mesteca paie; dar de vreme ce mă învoisem cu el, l-am luat sus, în odaia pe care o părăseam, şi împreună am cărat cufăraşul până jos şi l-am aşezat în trăsurică. M-am sfiit să lipesc chiar acolo cartonaşul pe lădiţă, de teamă ca nu cumva vreun membru al familiei proprietarului să-mi ghicească gândurile şi să mă oprească; de aceea, când am ajuns sub zidurile închisorii „King's Bench”, l-am rugat pe tânărul căruţaş să oprească o clipă. Dar abia rostisem aceste cuvinte, că a şi pornit-o la goană, ca şi cum dânsul, lădiţa mea, căruciorul şi măgarul ar fi căpiat pe neaşteptate; când în sfârşit am ajuns la locul cu pricina, abia îmi trăgeam sufletul de cât fugisem şi strigasem după el.

Eram foarte tulburat şi aprins la faţă, şi când mi-am scos din buzunar cartonaşul, mi-a picat şi jumătatea de guinee. Pentru mai multă siguranţă, am băgat-o în gură. Şi tocmai eram foarte mulţumit că, deşi îmi tremurau mâinile, izbutisem să prind cartonaşul de cufăraş, când deodată m-am trezit că lunganul mă izbeşte cu pumnul în bărbie şi că jumătatea de guinee din gură a căzut în mâna lui.

— Com? a răcnit lunganul, luându-mă de guler şi rânjind. O să te dau pe mâna boliţiei! Vrei s-o ştergi, aşa-i? Hai la boliţie, vermănosule, hai la boliţie!

— Dă-mi banii înapoi, te rog, i-am zis eu foarte înspăimântat, şi lasă-mă în pace!

— Hai la boliţie, mi-a întors lunganul. Să dovedeşti la boliţie că-s ai tăi!

— Dă-mi înapoi lădiţa şi banii, n-auzi? am strigat eu. Izbucnind în plâns.

— Hai la boliţie, mi-a repetat lunganul, târându-mă spre măgar, ca şi cum ar fi fost vreo legătură între bietul animal şi un poliţai. Răzgândindu-se subit, a sărit în cărucior, s-a aşezat pe cufăraşul meu şi, strigând că se duce de-a dreptul la „bolţie”, a pornit-o într-o goană şi mai turbată ca înainte.

M-am luat după el, fugind din răsputeri, dar nu mai eram în stare să strig, şi chiar dacă aş fi fost, cred că tot n-aş fi îndrăznit să strig. Pe o distanţă de vreo jumătate de milă, cel puţin de douăzeci de ori am scăpat ca prin minune de primejdia de a fi călcat. Aci îl pierdeam din ochi, aci îl zăream din nou, aci iar îl pierdeam, aci mă alegeam cu un bici, aci se răstea cineva la mine; aci alunecam în noroi, aci mă ridicam; aci mă năpusteam în braţele cuiva, aci nimeream într-un stâlp. În cele din urmă, înfierbântat şi buimac de frică şi presupunând că între timp jumătate din Londra se pregătea să iasă ca să mă prindă, l-am lăsat pe lungan să meargă în plata Domnului, cu cufăraşul şi cu banii mei; şi gâfâind şi plângând, am apucat-o spre Greenwich89 care, după câte ştiam, se afla pe drumul Doverului; aşa am pornit spre locul unde se retrăsese mătuşa mea, miss Betsey, aproape la fel de sărac ca în noaptea când, venind pe lume, îi pricinuisem o dezamăgire atât de cruntă.