Capitolul XI. Încep să trăiesc din munca mea şi nu sunt încântat

Cunosc destul de bine lumea acum, ca să nu mă mai mir de nimic; totuşi, nici acum nu înţeleg cum a fost cu putinţă să fiu aruncat pe drumuri cu atâta nepăsare la o vârstă atât de fragedă. Mi se pare de necrezut că nu s-a aflat nimeni să facă măcar un gest în apărarea mea, cu toate că eram un copil deosebit de înzestrat, perspicace, ager, vioi, gingaş, de timpuriu încercat trupeşte şi sufleteşte. Fapt e că nimeni n-a ridicat măcar un deget; şi astfel m-am trezit la vârsta de 10 ani argăţind la firma „Murdstone & Grinby”.

Depozitul „Murdstone & Grinby” se afla pe malul Tamisei, undeva lângă Blackfriars59. Astăzi, datorită îmbunătăţirilor recente, aspectul locurilor acelora este schimbat; era în ultima casă la capătul de jos al unei uliţe, care cobora şerpuind spre fluviu, în prelungirea căreia se aflau câteva trepte, folosite ca debarcader. Era o clădire veche dărăpănată, plină de şobolani, cu schelă proprie, care în timpul fluxului înainta în apă, iar în orele refluxului rămânea înconjurată de nămol. Odăile cu pereţi îmbrăcaţi în panouri de lemn afumate şi îmbâcsite de murdărie de mai bine de un veac; podelele şi scările putrede; chiţcăitul bătrânilor şobolani cenuşii care forfoteau prin beciuri şi murdăria şi putreziciunea ce domneau pretutindeni sunt prezente în mintea mea nu ca nişte imagini ale unui trecut îndepărtat, ci vii ca senzaţiile clipei de faţă. Le am pe toate aievea înaintea ochilor, aşa cum le-am avut în ceasul blestemat când am păşit în mijlocul lor întâia oară cu mâna-mi tremurândă în mâna lui mister Quinion.

Clientela firmei „Murdstone & Grinby” era alcătuita din fel de fel de oameni, însă în afacerile ei un loc de seamă îl ocupa aprovizionarea cu vinuri şi spirtoase a anumitor vase care efectuau curse regulate. Nu mai ţin minte care era destinaţia lor, dar pare-mi-se că unele dintre ele luau drumul Indiilor Occidentale, iar altele drumul Indiilor Orientale. Ştiu însă că de pe urma acestui comerţ se aduna o mare mulţime de sticle goale, pe care câţiva bărbaţi şi copii trebuiau să le cerceteze la lumină pentru a le da deoparte pe cele crăpate şi pentru a le spăla şi clăti pe celelalte. Când lipseau sticlele goale, fie că trebuiau etichetate, astupate şi pecetluite sticlele umplute, fie că trebuiau aşezate în lăzi sticlele gata dichisite. Asta era munca mea, eu fiind unul dintre băieţii plătiţi s-o facă.

Eram trei sau patru băieţi cu mine inclusiv. Lucram într-un ungher al depozitului, unde mister Quinion, dacă se cocoţa pe stinghia de jos a scaunului, putea oricând să mă vadă prin fereastra din faţa biroului. Acolo a fost chemat, în prima zi când, sub auspicii atât de prielnice, am început să trăiesc din munca mea, cel mai vârstnic dintre băieţii angajaţi mai demult, şi i s-a dat poruncă să-mi arate ce aveam de făcut. Se numea Mick Walker şi purta un şorţ peticit şi-o tichie de hârtie. Mi-a spus că tatăl său lucra pe un ceam şi că lua parte la procesiunea lordului-primar60, gătit cu o pălărie neagră de catifea. De asemenea mi-a adus la cunoştinţă că vom lucra împreună cu un alt băiat, pe care mi l-a prezentat sub numele foarte ciudat de Mealy Potatoes61. Am aflat mai târziu că acesta nu-i era numele, ci o poreclă dată aici la depozit, pentru că avea faţa palidă, albicioasă. Taică-său era sacagiu şi avea şi cinstea de a sluji ca pompier la un teatru mai de seamă; un teatru la care o tânără rubedenie a lui Mealy – chiar surioara lui, pare-mi-se – juca roluri de spiriduş în spectacolele de pantomimă.

Îmi lipsesc cuvintele ca să descriu mâhnirea ascunsă de care am fost cuprins când m-am pomenit în această societate; când i-am comparat pe aceşti oameni, în mijlocul cărora urma să trăiesc zi de zi, cu tovarăşii copilăriei mele fericite, ca să nu mai vorbesc de Steerforth, de Traddles şi de ceilalţi băieţi; când mi-am dat seama că orice nădejde de a ajunge om învăţat şi cu vază s-a spulberat. Iar amintirea simţământului că nu-mi rămâne nici o licărire de speranţă, a simţământului de ruşine că am ajuns în aceasta situaţie, a durerii ce-o încercam în inima mea copilărească la gândul că, treptat, tot ceea ce învăţasem şi cugetasem şi îndrăgisem, precum şi că tot ce-mi îmboldise închipuirea şi ambiţia se va şterge pentru totdeauna nu poate fi exprimată în scris. De câte ori, în dimineaţa aceea, Mick Walker s-a depărtat puţin, lacrimile mele se rostogoleau în apa în care spălam sticle, şi gemeam, ca şi, cum inima mea ar fi stat să plesnească.

Pendula din birou arăta ora douăsprezece şi jumătate, şi toată lumea se pregătea să se ducă la masă, când mister Quinion a bătut în fereastră şi mi-a făcut semn să poftesc înăuntru. Intrând, am văzut un bărbat îndesat, între două vârste, cu o redingotă cafenie, cu pantaloni şi ghete negre, care nu avea nici un fir de păr pe cap (un cap mare şi lucios) şi a cărui faţă foarte lată era întoarsă spre mine. Hainele îi erau jerpelite, dar purta un plastron impunător. Avea şi un baston nostim împodobit cu doi ciucuri mari, ruginii; şi de redingotă atârna un lornion – ornamental – după cum am constatat mai târziu, căci nu-l folosea decât foarte rar. Şi atunci nu vedea nimic.

— Ăsta e, i-a zis mister Quinion, arătând către mine.

— Ăsta-i mister Copperfield, a spus străinul cu o anumită inflexiune binevoitoare şi cu o indescriptibilă distincţie, care m-au impresionat adânc. Nădăjduiesc că vă simţiţi bine, sir?

I-am răspuns că mă simţeam foarte bine şi mi-am exprimat speranţa că şi dânsul se simţea la fel. Dumnezeu ştie cât de nenorocit eram, dar pe atunci nu prea aveam obiceiul să mă plâng, de aceea i-am zis că mă simţeam foarte bine şi mi-am exprimat speranţa că şi dânsul se simţea la fel.

— Slavă Domnului, mi-a zis străinul, sunt bine sănătos! Am primit o scrisoare de la mister Murdstone, prin care-mi împărtăşeşte dorinţa să adăpostesc pe tânărul începător, cu care am avut acum plăcerea… într-un apartament care e tocmai liber în partea din fund a caselor mele şi care, într-un cuvânt, e de închiriat ca… Şi aici străinul zâmbi, şi într-un subit acces de comunicativitate, adăugă: într-un cuvânt, ca dormitor… şi străinul făcu un gest larg cu mâna şi îşi vârî bărbia în plastron.

— Acesta-i mister Micawber, mi-a zis mister Quinion.

— Îhî! a întărit străinul. Aşa mă cheamă.

— Mister Micawber, a urmat mister Quinion, este o cunoştinţă a lui mister Murdstone. Ia comenzi pe bază de comision, pentru noi, când are ocazia. Mister Murdstone i-a scris, cerându-i să te găzduiască, aşa că vei fi chiriaşul lui.

— Adresa mea, a spus mister Micwaber, e Windsor Terrace, City Road. Într-un cuvânt, a adăugat mister Micawber, cu aceeaşi distincţie şi cuprins de un nou acces de sinceritate, acolo locuiesc.

I-am făcut o plecăciune.

— Întrucât, pare-mi-se, a continuat mister Micawber, n-aţi avut încă prilejul să cunoaşteţi prea bine această metropolă şi întrucât s-ar putea să nu reuşiţi a răzbate, fără unele greutăţi, prin labirintul acestui Babilon modern, în direcţia lui City Road… Şi aici mister Micawber, cuprins de un nou acces de comunicativitate, mi-a zis: Într-un cuvânt, ca să nu vă rătăciţi, voi fi fericit să vin să vă iau diseară şi să vă arăt drumul cel mai scurt.

I-am mulţumit din tot sufletul, căci era foarte frumos din partea lui că voia să-şi dea atâta osteneală.

— La ce oră să…? a întrebat mister Micawber.

— Pe la opt, i-a răspuns mister Quinion.

— Pe la opt, a repetat mister Micawber. Daţi-mi voie să vă salut, mister Quinion. N-aş vrea să vă mai reţin.

Şi şi-a pus pălăria şi a ieşit, cu bastonul sub braţ; umbla foarte ţanţoş şi, cum a trecut pragul, a început să fredoneze.

Mister Quinion m-a îndemnat apoi foarte solemn să lucrez cu râvnă pentru firma „Murdstone & Grinby”, urmând să primesc, mi se pare, şase şilingi pe săptămână. Nu mai ştiu sigur dacă erau şase sau şapte şilingi. Îndoielile ce le am în această privinţă mă împing să cred că la început mi s-au plătit şase, iar mai târziu şapte. Mi-a dat leafa pe o săptămână înainte (cred că din buzunarul său), din care şase pence i-am dat lui Mealy ca să-mi ducă seara cufărul până la Windsor Terrace, căci pirpiriu cum eram, nu mă simţeam în stare să car o povară atât de grea. Am cheltuit alţi şase pence cu masa de prânz alcătuită dintr-o plăcintă cu carne şi apă rece de la o cişmea din apropiere; şi am petrecut pauza de un ceas ce ni se dădea pentru masă hoinărind pe străzi.

Seara, la ora hotărâtă, mister Micawber s-a înfiinţat din nou. M-am spălat pe mâini şi pe faţă, ca să mă arăt vrednic de amabilităţile lui, şi am pornit împreună spre casa noastră, cum socotesc c-o pot numi de aici înainte. Pe când mergeam împreună, mister Micawber mi-a atras atenţia asupra numelui străzilor şi asupra formei clădirilor de la colţuri, ca să le ţin minte şi dimineaţa să pot nimeri uşor înapoi.

Când am ajuns la locuinţa sa din Windsor Terrace (care am băgat de seamă că era jerpelită ca şi el, deşi, la fel ca dânsul, dorea să pară arătoasă), m-a prezentat lui missis Micawber, o femeie trecută, uscăţivă şi veştejită, care, cu un copil la sân, stătea în salon (parterul clădirii nu era mobilat, dar pentru a-i amăgi pe vecini, obloanele erau lăsate). Copilul era unul din cei doi gemeni, şi trebuie să spun că în tot timpul cât am stat la această familie, nu cred s-o fi văzut vreodată pe missis Micawber fără unul dintre cei doi gemeni în braţe. Întotdeauna unul se afla la pieptul ei.

Mai aveau încă doi copii: master Micawber, în vârstă de vreo 4 ani, şi miss Micawber, de vreo 3. Aceştia, împreună cu slujnica familiei, o tânără oacheşă – care avea obiceiul să pufnească şi care, în prima jumătate de ceas când m-a cunoscut, mi-a povestit că era „orfelină” şi că scăpase din casa de muncă62 „St. Luke”, aflată în vecinătate – întregeau gospodăria. Odaia mea se afla la mansardă, în partea dinapoi a casei; o odaie strâmtă, foarte sărăcăcios mobilată, zugrăvită cu un motiv ornamental care, pentru frageda-mi închipuire, reprezenta o chiflă albastră.

— Înainte de-a mă mărita, mi-a zis missis Micawber când a venit sus, cu gemeni cu tot, ca să-mi arate apartamentul, şi s-a aşezat să-şi tragă suflarea pe când locuiam cu tăticu şi cu mămica, n-aş fi crezut c-am să fiu vreodată nevoită să iau un chiriaş. Dar acum, mister Micawber fiind la strâmtoare, trebuie să las la o parte susceptibilităţile personale.

— Aşa-i, ma'am! i-am zis.

— Greutăţile lui mister Micawber sunt acum mai mari. Ca niciodată, a urmat missis Micawber, şi nu ştiu dacă are să reuşească să le iaca faţă. Pe vremea când locuiam acasă, cu tăticu şi cu mămica, nici n-aş fi priceput ce înseamnă cuvântul greutăţi în înţelesul pe care i-l dau astăzi, dar, cum obişnuia să zică tăticu, experientia63 te-nvaţă.

Nu-mi amintesc dacă dânsa mi-a spus că mister Micawber a fost ofiţer de marină sau dacă acest amănunt este rodul imaginaţiei mele. Singurul lucru pe care-l ştiu este că şi în ziua de azi cred, fără să-mi dau seama de ce, că a servit cândva în marină. Acum era un fel de agent de piaţă care lucra pentru mai multe firme; dar mi se pare că nu făcea prea mare scofală.

— Dacă au să refuze să-l păsuiască, mi-a mai zis missis Micawber, creditorii vor avea de suferit urmările; căci cu cât mai repede se vor învoi cu el, cu atât va fi mai bine. Nu se pot scoate bani din piatră seacă, şi aşa cum stau lucrurile acum, nu vor scoate nimic de la mister Micawber (de cheltuieli de judecată nici nu mai vorbesc).

N-am reuşit niciodată să-mi dau seama dacă faptul că-mi câştigam existenţa a înşelat-o pe missis Micawber asupra vârstei mele sau dacă nu cumva era atât de obsedată de această problemă, încât, neavând pe nimeni altul, care s-o asculte, n-ar fi fost în stare să discute chiar şi cu cei doi gemeni; în orice caz, mie astea mi le-a spus din prima zi, şi de câte ori am vorbit cu ea, mereu a reluat subiectul.

Biata missis Micawber! Mi-a spus – şi nu-i pun vorba la îndoială – că îşi dăduse toată osteneala să câştige şi ea un ban. În mijlocul uşii dinspre stradă era o placă de alamă pe care erau gravate cuvintele: Pensionul pentru tinere domnişoare Mrs. Micawber, dar n-am auzit că vreo tânără domnişoară ar fi învăţat vreodată la acest pension; sau că vreo domnişoară ar fi călcat sau ar fi avut de gând să calce pe acolo; după cum n-am văzut să se fi făcut pregătiri pentru a găzdui vreo domnişoară. Singurii vizitatori pe care i-am văzut sau despre care am auzit c-au fost pe acolo erau creditorii. Dădeau buzna la orice oră, şi unii dintre ei erau de-a dreptul fioroşi. Un individ cu faţa murdară, care cred că era cizmar, luase obiceiul să se strecoare în gangul de la intrare, dimineaţa la 7, şi să-i strige lui mister Micawber de la capătul scării:

— Hei! Ştiu bine, că n-ai plecat încă! N-ai de gând să ne plăteşti? Auzi? nu te mai ascunde, e josnic ce faci! Dac-aş fi în locul tău, nu m-aş purta aşa. N-ai de gând să ne plăteşti? Hai, plăteşte-ne odată! Hai!

Neprimind răspuns, se mânia şi arunca vorbe grele, ca „tâlharule” şi „pungaşule”. Şi când vedea că şi aceste ocări erau zadarnice, ieşea uneori în stradă şi începea să vocifereze în faţa ferestrelor de la catul întâi, unde ştia că locuieşte mister Micawber. În asemenea ocazii, mister Micawber cădea pradă unei deznădejdi şi unei mâhniri atât de adânci, încât punea mâna pe brici (cum am aflat într-un rând datorită ţipetelor nevestei sale), mai-mai să-şi taie beregata; dar o jumătate de ceas mai târziu, îşi lustruia ghetele cu un zel nemaipomenit, şi apoi ieşea în oraş, fredonând o melodie, cu un aer mai distins ca oricând. Şi missis Micawber avea o fire la fel de elastică. Într-o zi, la ora 3, am văzut-o leşinând pentru că n-avea cu ce plăti impozitul. Iar la ceasurile 4, mâncând cu poftă costiţe de miel pe pâine prăjită şi bând bere (plătită cu banii luaţi pe două linguriţe amanetate). Cu alt prilej, întorcându-mă acasă, nu mai ştiu de ce, pe la ceasurile 6, am găsit-o prăbuşită lângă cămin, cu părul căzut pe faţă şi răvăşit (şi, fireşte, cu unul din gemeni în braţe) pentru că primise o publicaţie de vânzare; dar în aceeaşi seară, mai veselă ca oricând, şi-a prăjit un cotlet de viţel în bucătărie, povestindu-mi despre tăticu şi mămica şi despre mesele ce le dădeau.

În casa asta şi în mijlocul acestei familii îmi petreceam tot timpul liber. Îmi cumpăram singur pâine şi lapte de câte un penny pentru gustarea de dimineaţă, şi într-un colţ anume al bufetului puneam deoparte o pâiniţă şi o bucăţică de brânză, ca să am ce mânca seara, când mă întorceam acasă. Asta reprezenta, ştiu bine, o cheltuială mare faţă de cei şase sau şapte şilingi ai mei; şi doar munceam toată ziua la depozit, şi banii ăştia trebuiau să-mi ajungă pe toată săptămâna. De luni dimineaţă până sâmbătă seara nu auzeam nici o vorbă bună, nici un sfat, nu primeam nici o îmbărbătare, nici un sprijin, nici un ajutor de nici un fel de la nimeni, să mă bată Dumnezeu dacă mint!

Eram atât de necopt, atât de copilăros şi atât de nepregătit pentru viaţă – şi era oare de aşteptat să fiu altfel? – încât uneori, dimineaţa, în drum spre „Murdstone & Grinby”, nu puteam ţine piept ispitei de a cumpăra o prăjitură râncedă, expusă cu jumătate preţ în faţa cofetăriilor, cheltuind astfel banii pe care ar fi trebuit să-i păstrez pentru masa de prânz. Şi la prânz posteam sau îmi cumpăram o chiflă sau o porţie de budincă. Îmi amintesc de două dughene unde se vindea budincă, între care oscilam în raport cu starea finanţelor mele. Una se afla într-o curticică, lângă biserica St. Martin – în spatele bisericii – care nu mai există astăzi. Acolo budinca era cu coacăze şi foarte gustoasă, dar scumpă, căci costa doi penny porţia, deşi nu mai mare decât o porţie de un penny de budincă obişnuită. Cealaltă dugheană unde se vindea budincă obişnuită se afla pe Strand64 în partea care a fost reclădită între timp. Era o budinca deasă, de culoare deschisă, lipicioasă şi greu de mistuit, cu stafide din alea mari, întregi, dar destul de rare. Era caldă, proaspăt scoasă din cuptor la ora când ieşeam, şi de multe ori cu asta mă săturam la prânz. Când mâncam ca lumea, pe săturate, îmi cumpăram un cârnat şi o pâiniţă de un penny sau o porţie de friptură de vacă de patru pence de la un birt; sau o porţie de brânză cu pâine şi un pahar cu bere de la o cârciumă veche şi prăpădită, numită „La Leu” sau „La Leul şi…”, ceva ce am uitat, care se afla peste drum de depozit. Îmi aduc aminte că într-un rând, am intrat într-un local de lângă Drury Lane65, pe atunci foarte ŕ la mode, unde se serveau fripturi de vacă, ţinând sub braţ, învelită în hârtie, o pâine (luată de-acasă de dimineaţă), şi am cerut o mică porţie de roastbeef66. Nu ştiu ce o fi gândit chelnerul de ciudata apariţie a unui băieţel care vine să mănânce singur-singurel la birt; dar parcă îl văd şi acum cum se holba la mine în timp ce mâncam şi cum l-a chemat şi pe celălalt chelner ca să mă vadă. I-am dat o jumătate de penny bacşiş, şi tare aş mai fi fost bucuros dac-ar fi refuzat să-l primească.

Dacă-mi aduc bine aminte, ni se dădea o jumătate de ceas pentru ceai. Când aveam bani, luam o ceaşcă de alea gata făcută şi o felie de pâine cu unt. Când n-aveam, mă duceam să mă uit în vitrina unui magazin cu vânat de pe Fleet Street sau până în piaţa de pe Covent Garden67, să mă satur privind ananaşii. Îmi plăcea să hoinăresc de-a lungul terasei „Adelphi”68 ale cărei, bolţi întunecoase făceau ca locul acela să-mi pară plin de taină. Parcă mă vad ieşind într-o seară de sub una dintre aceste bolţi şi dând peste o cârciumioară, aşezată pe malul Tamisei, şi având în faţă un maidan pe care dansau câţiva hamali cărbunari, şi parcă mă văd iarăşi cum, ca să-i privesc, m-am aşezat pe o bancă. Mă întreb ce-or fi gândit despre mine!

Eram încă un copil, şi atât de mic, încât uneori, când intram într-o cârciumă al cărei prag îl treceam întâia oară şi ceream la tejghea un pahar de bere blondă sau neagră, ca să-mi ud gâtlejul după masă, se temeau să mă servească. Îmi aduc aminte că într-o seară călduroasă m-am apropiat de barul unei cârciumi şi m-am adresat patronului:

— Cât costă o halbă din berea cea mai bună – cea mai bună – pe care o aveţi?

Era un prilej deosebit. Nu mai ştiu ce. Poate să fi fost ziua mea.

— Doi pence şi jumătate halba de „Genuine Stunning”69 mi-a răspuns.

— Atunci, i-am spus eu, scoţând banii puneţi-mi o halbă de „Genuine Stunning”, cu guler.

Cu un zâmbet ciudat, patronul s-a uitat la mine peste bar, măsurându-mă din cap până în picioare; şi, în loc să-mi toarne berea, a aruncat o privire după paravan şi i-a spus ceva neveste-si. Aceasta a ieşit cu lucrul în mână şi s-a apucat şi ea să mă măsoare. Parcă văd şi acum cum stăteam toţi trei. Patronul, cu mânecile suflecate, sprijinindu-se de geamlâcul barului; soţia lui uitându-se la mine peste uşiţa batantă; iar eu, în faţa barului, holbându-mă la ei cam fâstâcit. Mi-au pus o sumedenie de întrebări: cum mă cheamă, câţi ani am, unde locuiesc, ce slujbă am şi cum de nimerisem acolo. Pentru a nu compromite pe nimeni, la toate aceste întrebări am născocit răspunsuri potrivite. Mi-au servit şi halba, am însă bănuieli că nu mi-au dat „Genuine Stunning”; apoi nevasta patronului, deschizând uşiţa, s-a aplecat, mi-a înapoiat banii şi m-a sărutat cu admiraţie amestecată cu milă şi, sunt încredinţat de asta, ca o duioşie maternă izvorâtă din adâncul inimii.

Sunt sigur că nu exagerez, fără voie sau fără să-mi dau seama, nici sărăcia în care m-am zbătut, nici greutăţile înfruntate. Ştiu că ori de câte ori se întâmpla ca mister Quinion să-mi dăruiască un şiling. Îl cheltuiam pe mâncare sau ceai. Ştiu că eram un copil plăpând, care din zori până în noapte munceam cot la cot cu bărbaţi şi băieţi de rând. Ştiu că băteam uliţele pe jumătate flămând. Ştiu că numai din mila lui Dumnezeu n-am ajuns hoţ sau vagabond, căci nu era nimeni care să-mi poarte de grijă.

Cu toate acestea, mă bucuram de oarecare consideraţie la „Murdstone & Grinby”. Afară de faptul că mister Quinion făcea tot ce e în stare să întreprindă un om nepăsător şi foarte ocupat când are a face cu un caz atât de neobişnuit, purtându-se cu mine altfel decât se purta cu ceilalţi, eu, unul, n-am spus niciodată nimănui, mare sau mic, cum de ajunsesem acolo şi n-am lăsat nici măcar să se întrevadă că nu m-aş fi simţit bine. Şi astfel, nimeni, afară de mine, n-a ştiut că sufeream în ascuns şi că sufeream straşnic. Cum am mai spus, mi-e eu neputinţă să povestesc cât am suferit. Dar mi-am ţinut gura şi mi-am văzut de treabă. Am ştiut de la bun început că dacă nu-mi voi îndeplini munca la fel de bine ca şi ceilalţi băieţi, voi fi dispreţuit şi batjocorit. În scurt timp, am devenit cel puţin tot atât de îndemânatic şi de priceput ca şi ei. Deşi mă arătam foarte prietenos, totuşi, felul meu de a fi şi de a mă purta se deosebea atât de mult de al lor, încât a creat o barieră între noi. Când vorbeau despre mine, băieţii şi oamenii mă numeau „micul gentleman” sau „tânărul din Suffolk”. Un anume Gregory, care era şeful împachetatorilor, şi un altul, pe nume Tipp, care era căruţaş şi purta o livrea roşie, îmi spuneau uneori „David”; dar asta nu s-a întâmplat decât după ce ne-am mai împrietenit şi când, fără a mă opri din muncă, mă sileam să-i înveselesc cu amintiri din vechile mele lecturi, care mi se ştergeau tot mai mult din amintire. Într-o zi, Mealy Potatoes a izbucnit revoltat, pentru motivul ca făceam pe distinsul; dar imediat Mick Walker l-a pus la locul lui.

Socoteam că-i exclus să scap vreodată de această viaţă, şi, prin urmare, pierdusem orice nădejde. Sunt însă convins că nici o clipă nu m-am împăcat cu această situaţie şi că tot timpul m-am simţit nespus de nefericit. Totuşi am îndurat-o şi nici măcar lui Peggotty (deşi i-am expediat şi am primit de la ea destul de multe scrisori) nu i-am dezvăluit vreodată adevărul, pe de o parte, pentru că o iubeam, iar pe de alta, pentru că mi-era ruşine.

Belelele lui mister Micawber constituiau încă un motiv de amărăciune. Singur fiind, am ajuns să mă simt strâns legat de familia lui, şi mergeam pe stradă, absorbit de planurile făurite de missis Micawber pentru a găsi o ieşire din impas şi încovoiat sub povara datoriilor lui mister Micawber. Sâmbătă seară – care pentru mine era o adevărată sărbătoare, pe de o parte fiindcă îmi făcea mare plăcere să merg spre casă cu şase sau şapte şilingi în buzunar, uitându-mă în vitrine şi chibzuind ce s-ar putea cumpăra cu aceşti bani, iar pe de alta pentru că sâmbătă părăseam lucrul mai devreme – missis Micawber obişnuia să-mi facă cele mai sfâşietoare destăinuiri; la fel se întâmpla şi duminică dimineaţa, când îmi pregăteam într-un mic vas de bărbierit ceaiul sau porţia de cafea, cumpărată de cu seară, şi zăboveam până târziu cu gustarea. Nu era nicidecum neobişnuit ca la începutul acestor taifasuri de sâmbătă seara mister Micawber să plângă cu hohote, pentru ca spre sfârşitul lor să cânte romanţa despre frumoasa Nan, mângâierea şi fericirea lui Jack70. Nu o dată l-am văzut venind acasă la cină vărsând şuvoaie de lacrimi şi văicărindu-se că avea să-l mănânce puşcăria; ca apoi să se ducă la culcare socotind cât ar costa amenajarea unor bow-window71-uri, „dacă o să-i surâdă norocul”, cum îi plăcea să spună. La fel era şi missis Micawber.

În ciuda uriaşei diferenţe de vârstă, între mine şi aceşti oameni s-a statornicit o bizară prietenie pe picior de egalitate, care presupun că se datora faptului că ne aflam în situaţii similare. Dar niciodată n-am acceptat vreo invitaţie de a mânca şi a bea la masa lor (căci ştiam că erau în conflict cu măcelarul şi brutarul şi că deseori n-aveau de ajuns nici pentru ei), până ce missis Micawber mi s-a destăinuit fără nici o rezervă. Asta s-a întâmplat într-o scară, şi anume în felul următor:

— Master Copperfield, mi-a zis, nu te socotesc străin şi de aceea nici nu ezit să-ţi dezvălui că încurcăturile lui mister Micawber se apropie de deznodământ.

Foarte mâhnit de cele auzite, m-am uitat cu jale în ochii ei înroşiţi de plâns.

— Afară de o coajă de brânză de Olanda, care nu reprezintă un aliment potrivit pentru cei mici, nu ne-a mai rămas absolut, nimic în cămară, mi-a zis missis Micawber. M-am deprins să vorbesc despre cămară de pe vremea când trăiam cu tăticu şi cu mămica şi folosesc mereu acest cuvânt fără să vreau. Ceea ce vreau să spun e că nu mai avem nimic de mâncare.

— Vai! am exclamat foarte mâhnit.

Mai aveam doi sau trei şilingi din leafa mea săptămânală – ceea ce mă face să presupun că discuţia a avut loc într-o miercuri seara – şi îndată i-am scos din buzunar şi cu sinceră emoţie am rugat-o pe missis Micawber să-i ia cu împrumut. Dar dânsa, sărutându-mă şi silindu-mă să-i pun la loc, mi-a zis că nu-i poate accepta sub nici un cuvânt.

— Nu se poate, master Copperfield, mi-a spus, departe de mine asemenea gând. Dumneata ai însă tact şi discernământ mai presus de vârsta dumitale, şi, dacă ai vrea, ai fi în măsură să-mi vii într-ajutor în alt fel, ceea, ce aş primi cu recunoştinţă.

Am rugat-o pe missis Micawber să-mi spună despre ce era vorba.

— Argintăria am dat-o cu mâna mea, a zis missis Micawber. Şase linguriţe de ceai, două solniţe şi un cleşte de zahăr le-am amanetat pe ascuns, în mai multe rânduri. Dar gemenii mă ţin legată acasă; pentru mine, cu amintirile mele despre tăticu şi despre mămica, asemenea tranzacţii sunt foarte dureroase. Ne-au mai rămas câteva fleacuri de care ne putem despărţi. Lui mister Micawber sensibilitatea nu i-ar îngădui niciodată să le înstrăineze, iar Clickett (aşa se numea slujnica lor care fusese cândva într-o casă de muncă) e o necioplită şi şi-ar lua nasul la purtare dacă i-aş arăta prea multă încredere. Master Copperfield, pot îndrăzni să-ţi cer…

Am ghicit îndată ce voia missis Micawber şi am rugat-o să-mi ceară orice. Şi chiar în seara aceea m-am dus să vând câteva mărunţişuri; iar apoi, mai în fiecare dimineaţă, înainte de a mă prezenta la „Murdstone & Grinby”, făceam câte un drum de acest fel.

Mister Micawber avea câteva cărţi deasupra unui şifonier, căruia îi zicea „biblioteca lui”. Acestea au fost sacrificate întâi şi-ntâi. Una câte una le-am dus unui anticar de pe City Road – din care, pe vremea aceea, o porţiune, în apropiere de casa noastră, era ocupată de gheretele unor anticari şi ale unor negustori de păsări. – şi le-am vândut la orice preţ. Anticarul locuia într-o căsuţă undeva în dosul gheretei sale şi se îmbăta în fiecare seară, iar nevasta îl ocăra straşnic în fiecare dimineaţă. Şi de multe ori, când mă prezentam acolo devreme, dimineaţa, mă primea întins pe un pat pliant, cu o cicatrice la frunte sau cu un ochi umflat, care atestau excesele lui nocturne (pare-mi-se că era cam certăreţ la beţie), şi cu o mână tremurândă scotocea prin buzunarele hainelor, aruncate pe jos, căutând cei câţiva şilingi de care avea nevoie, în timp ce nevastă-sa, cu un prunc în braţe şi încălţată cu pantofi scâlciaţi, nu contenea să-l certe. Uneori nu găsea banii şi-mi spunea să trec mai târziu; dar nevastă-sa avea întotdeauna bani – îmi vine să cred că îi lua chiar ea când era beat – şi atunci încheiam târgul pe ascuns, pe scară, unde cobora după mine.

Începusem să fiu bine cunoscut, şi în dugheana cămătarului care dădea bani pe amanet. Domnul care oficia la tejghea îmi acorda o deosebită atenţie; ţin bine minte că deseori mă punea să-i declin la ureche un substantiv sau un adjectiv latinesc sau să-i conjug vreun verb, în timp ce-mi făcea socoteala. Când mă întorceam cu banii, missis Micawber organiza un mic ospăţ, de obicei seara; şi aceste mese aveau o deosebită savoare, de care îmi aduc bine aminte.

În cele din urmă, greutăţile financiare ale lui mister Micawber au atins punctul culminant. Într-o bună dimineaţă l-au arestat şi l-au dus la închisoarea din Borough a tribunalului „King's Bench”72. Înainte de a părăsi, casa, mi-a zis că Dumnezeu şi-a întors faţa de la el şi am crezut că inima îi era tot atât de zdrobită ca şi a mea. După aceea am auzit, însă, c-a fost văzut chiar în dimineaţa aceea jucând, foarte bine dispus, o partidă de popice.

În prima duminică după arestare urma să mă duc să-l văd şi să iau prânzul cu el. Mi s-a spus să întreb cum să ajung până în cutare loc, şi de acolo voi vedea cutare alt loc, şi puţin înainte de locul acesta voi vedea un maidan pe care urma să-l străbat şi să merg drept înainte, până voi zări un gardian. Am urmat întocmai, toate aceste indicaţii, şi când, în cele din urmă, l-am găsit pe gardian, mi-am amintit (ce copilăros mai eram!) de Roderick Random şi de faptul că atunci când l-au băgat la închisoare pentru datorii, a dat peste un om care n-avea altă îmbrăcăminte decât o pătură zdrenţuită, şi atunci nu l-am mai văzut pe gardian, pentru că inima a început a-mi bate şi ochii mi s-au umplut de lacrimi.

Mister Micawber mă aştepta lângă poartă şi ne-am suit în odăiţa sa (situată la penultimul cat) şi am plâns amândoi. Ţin bine minte că m-a rugat solemn să trag învăţămintele cuvenite din păţania sa; şi să nu uit niciodată că cine are douăzeci de lire venit pe an va fi fericit de nu va cheltui decât nouăsprezece lire şi nouăsprezece şilingi şi şase pence, iar de va cheltui douăzeci de lire şi un şiling, va fi nenorocit. După care mi-a cerut să-i împrumut un şiling pentru bere şi mi-a dat un ordin de plată către missis Micawber pentru această sumă, şi-a pus batista deoparte şi s-a înseninat.

Am stat apoi în faţa căminului, pe al cărui grătar ruginit se aflau două cărămizi, câte una de fiecare parte, ca să nu se ardă prea mulţi cărbuni; până ce a venit de la bucătărie datornicul cu care mister Micawber împărţea odăiţa, cu pulpa de berbec, din care urma să mâncăm toţi trei. După aceea mister Micawber m-a trimis la căpitanul Hopkins, care locuia în odaia de deasupra, căruia să-i spun că eram prietenul cel tânăr al lui mister Micawber şi să-i predau salutări din partea lui şi să-i cer cu împrumut un cuţit şi o furculiţă.

Căpitanul Hopkins mi-a împrumutat cuţitul şi furculiţa şi, la rândul său, i-a trimis salutări lui mister Micawber. În odăiţa sa am văzut o doamnă foarte murdară şi două fetiţe jigărite, fiicele sale, care aveau câte o claie de păr în cap. Şi mi-am zis că-i preferabil să-i ceri căpitanului Hopkins să-ţi împrumute un cuţit şi o furculiţă decât să-i ceri un pieptene. Căpitanul era cât se poate de jerpelit, avea favoriţi lungi şi purta o manta veche-veche, cafenie, fără haină dedesubt. Patul pliant se afla într-un colţ, şi toate farfuriile şi străchinile pe care le avea erau îngrămădite pe o policioară; şi am ghicit (Dumnezeu ştie cum) că, deşi cele două fetiţe ciufulite erau fiicele căpitanului Hopkins, totuşi doamna cea murdară nu era soţia lui. Sfios, n-am stat în pragul odăii căpitanului, mai mult de două minute; dar când am coborât, eram tot atât de încredinţat de acest lucru pe cât eram de sigur că ţineam în mână cuţitul şi furculiţa.

La masă a domnit o atmosferă boemă şi plăcută. După prânz i-am dus înapoi căpitanului Hopkins cuţitul şi furculiţa şi am plecat acasă, s-o liniştesc pe missis Micawber şi să-i povestesc cum a decurs vizita. Când m-a văzut înapoindu-mă, a leşinat, iar după aceea a pregătit o cană de egghot73 ca să ne întărească în timpul convorbirii.

Nu ştiu cum s-a vândut mobila din casă în folosul familiei, nici cine a vândut-o, în orice caz, eu n-am avut nici un amestec. S-a vândut totuşi şi s-a cărat de acolo cu camionul totul, în afară de paturi, câteva scaune şi masa de bucătărie. Cu lucrurile rămase, missis Micawber, copiii, „orfelina” şi cu mine ne-am retras în două odăi ale casei pustii din Windsor Terrace; şi acolo am locuit şi ziua şi noaptea. Nu mai îmi dau seama cât a durat această situaţie, dar mi se pare că a ţinut destul de mult, în cele din urmă, missis Micawber s-a hotărât să se mute la închisoare, unde mister Micawber obţinuse o odaie numai pentru el. I-am dus proprietarului cheia casei, şi dânsul a primit-o foarte bucuros. Paturile au fost trimise tribunalului „King's Bench” afară de al meu, care a fost transportat într-o odăiţă luată cu chirie în vecinătatea închisorii, spre marea mea mulţumire, căci, datorită nefericirilor noastre comune, mă obişnuisem atât de bine cu membrii, familiei Micawber şi ei cu mine, încât nu ne mai puteam despărţi. „Orfelina” şi-a găsit şi ea o locuinţă ieftină prin apropiere. Odăiţa mea, cu tavanul înclinat, destul de tihnită, se afla într-o mansardă, de unde aveam o vedere plăcută asupra unui depozit de cherestea; când m-am mutat în ea, m-am gândit că acum necazurile lui mister Micawber atinseseră punctul culminant şi mi s-a părut un adevărat paradis.

În tot acest răstimp am continuat să lucrez ca mai înainte la „Murdstone & Grinby”, alături de aceeaşi neciopliţi tovarăşi de muncă, stăpânit de acelaşi sentiment de nemeritată înjosire, ca în prima zi. Dar, din fericire pentru mine, n-am făcut cunoştinţă şi n-am stat de vorbă cu niciunul dintre nenumăraţii băieţi pe care-i întâlneam zilnic în drum spre depozit şi de la depozit acasă, sau în timpul pauzei de prânz, când hoinăream pe străzi. Duceam aceeaşi viaţă lipsită de orice bucurii; dar trăiam mai departe singur, închis în mine însumi. Singurele schimbări de care-mi dădeam seama erau următoarele: mai întâi că devenisem tot mai jerpelit, şi apoi că scăpasem, în mare măsură, de povara grijilor ce-i apăsau pe soţii Micawber; căci în greaua încercare prin care treceau, câteva rude sau prieteni începuseră să-i ajute, aşa că în închisoare o duceau mai bine decât o duseseră multă vreme liberi fiind. Gustarea de dimineaţă o luam cu ei, pe baza unei învoieli, ale cărei amănunte îmi scapă. De asemenea, am uitat ora la care se deschideau porţile închisorii şi puteam intra dimineaţa; dar îmi aduc aminte că adesea eram pe picioare de la 6, şi că până se deschideau porţile, aşteptam pe bătrânul London Bridge74 unde, aşezat într-una din firidele de piatră care-l împodobesc, priveam trecătorii sau contemplam peste balustradă soarele care-şi revărsa razele asupra fluviului şi aprindea flacăra de aur din vârful Monument-ului75. Uneori mă aştepta aici „Orfelina”, ca să-i istorisesc întâmplări ciudate în legătură cu docurile şi cu Turnul Londrei76, despre care nu pot spune decât un singur lucru, şi anume că le credeam adevărate, cel puţin aşa sper. Serile obişnuiam să trec pe la închisoare şi să mă plimb pe alee cu mister Micawber; sau să joc o partidă de „casino”77 cu missis Micawber şi s-o ascult depănându-şi amintirile despre tăticu şi mămica. N-aş putea spune dacă mister Murdstone ştia măcar unde locuiam. Căci celor de la „Murdstone & Grinby” niciodată nu le-am pomenit despre toate acestea.

Deşi momentul cel mai greu trecuse, situaţia lui mister Micawber era foarte încurcată din pricina unui anumit „document”, de care am auzit vorbindu-se adesea şi care – presupun acum – trebuie să fi fost o învoială mai veche cu creditorii săi; pe vremea aceea nu înţelegeam ce putea fi acest „document” şi-mi dau seama că mi se părea c-ar fi vorba de unul din acele pergamente întărind legămintele diavoleşti foarte răspândite în Germania pe vremuri. În cele din urmă, nu ştiu cum, acest act a fost dat deoparte; în orice caz, n-a mai constituit un obstacol insurmontabil, ca mai înainte; şi missis Micawber mi-a spus că „familia ei” luase hotărârea ca mister Micawber să ceară punerea în libertate, potrivit legii cu privire la datornicii insolvabili, aşa că se aştepta ca până în cel mult şase săptămâni să i se dea drumul.

— Şi atunci, mi-a zis mister Micawber, care era de faţă, nu mă îndoiesc că voi începe, cu ajutorul lui Dumnezeu, să mă descurc şi eu şi să duc cu totul o altă viaţă, dacă… într-un cuvânt dacă o să-mi surâdă norocul.

Pentru orice eventualitate, trebuie să amintesc aici că mister Micawber a redactat o petiţie către Camera Comunelor, cerând amendarea legii cu privire la închisoarea pentru datorii. Mă opresc asupra acestei întâmplări, pentru că învederează cum îmbinam vechile mele lecturi cu noul meu fel de viaţă şi cum, folosind faptele de pe uliţă şi bărbaţii şi femeile pe care îi întâlneam, ţeseam fel de fel de poveşti: şi cum treptat s-au format unele trăsături de caracter mai de seamă, care presupun că, vrând-nevrând, vor ieşi la iveală în cursul acestei descrieri a vieţii mele.

În închisoare era un club unde mister Micawber, în calitatea lui de gentleman, avea mare trecere. Mister Micawber supusese membrilor clubului ideea de a întocmi această petiţie, şi ei o aprobaseră cu entuziasm. Atunci mister Micawber (care era un om cât se poate de bun şi de o energie fără seamăn în toate privinţele, în afară doar de propriile sale treburi, şi se simţea nespus de fericit ori de câte ori se îndeletnicea cu ceva din care nu putea trage nici un folos personal) s-a pus pe scris petiţia, a redactat-o, a transcris-o pe curat pe o coală de hârtie uriaşă, a întins-o pe masă şi a fixat ora la care toţi membrii clubului şi toţi cei aflaţi în închisoare să poftească, dacă vor, în odaia sa şi s-o semneze.

Când am auzit de ceremonia care trebuia să aibă loc, am fost atât de curios să-i văd venind unul după altul să semneze, cu toate că îi cunoşteam mai pe toţi şi mă ştiau şi ei pe mine, încât am cerut învoire un ceas de la „Murdstone & Grinby” şi m-am postat într-un colţ al odăii ca să asist la eveniment. Membrii cei mai de seamă ai clubului, atâţia câţi încăpuseră în odăiţă, luaseră loc alături de mister Micawber, iar vechiul meu prieten, căpitanul Hopkins (care se spălase în cinstea acestei solemnităţi), s-a aşezat lângă masă ca să le poată citi petiţia tuturor acelora care nu-i cunoşteau cuprinsul. Uşa a fost apoi larg deschisă, şi oamenii au început să intre pe rând: intra unul, iar până ce semna şi ieşea, ceilalţi aşteptau afară. Căpitanul Hopkins punea fiecăruia întrebarea:

— Aţi citit-o?

— Nu.

— Aţi vrea să vă fie citită?

Şi dacă acela care era la rând se arăta cât de cât dornic să-i fie citită, căpitanul Hopkins i-o citea cu glas tare, răsunător, de la un cap la altul. Căpitanul, dacă s-ar fi găsit douăzeci de mii de oameni doritori s-o asculte, bucuros ar fi citit-o de douăzeci de mii de ori, fiecăruia în parte. Îmi amintesc de voluptatea cu care intona anumite crâmpeie de frază, cum ar fi, de pildă: „Reprezentanţii poporului adunaţi în Parlament”, sau: „De aceea, noi, cei mai jos semnaţi, venim cu smerenie în faţa acestei prea onorate adunări”, sau: „Nefericiţii supuşi ai augustei-sale majestăţi”; auzindu-l, ai fi zis că aceste cuvinte aveau pentru el o savoare reală; la rândul lui, mister Micawber asculta cu orgoliul autorului şi privea (nu prea sever) cuiele bătute în peretele din faţă.

Făcând zilnic, drumul de la Southwark la Blackfriars şi-napoi, sau colindând la prânz uliţele acelea întunecoase, al căror caldarâm poate mai poartă şi astăzi, cine ştie, urmele paşilor mei de copil, mă întrebam adesea câţi dintre cei care se îmbulziseră atunci să semneze petiţia nu-mi vor reveni în amintire, o dată cu ecourile vocii căpitanului Hopkins! Iar astăzi, când mă întorc cu gândul la acel lung cortegiu de suferinţe ale tinereţii mele, mă întreb câte din poveştile pe care le-am înfiripat în jurul acestor oameni mai învăluie ca negurile închipuirii, faptele de care-mi aduc atât de bine aminte! Şi când paşii mă poartă iar pe acest tărâm al trecutului, nu-i de mirare că parcă văd mergând în faţa mea un băieţaş romantic şi nevinovat, care-şi făureşte o lume imaginară din asemenea ciudate şi jalnice întâmplări, şi nu-i de mirare că mă înduioşez.