Capitolul XIII.Urmările hotărârilor mele

Se prea poate că atunci când am încetat să-l urmăresc pe lunganul acela cu trăsurica şi cu măgarul lui şi am pornit spre Greenwich, nutream gândul năstruşnic de a alerga până la Dover. Dar curând mi-am venit în fire şi m-am potolit, căci m-am oprit undeva pe Kent Road, într-o piaţetă care avea în faţă un bazin cu o statuie nostimă în mijloc, înfăţişând un personaj care sufla într-o scoică. Extenuat de sforţările făcute, m-am aşezat pe treptele unei case şi nu mai aveam putere nici ca să plâng pierderea lădiţei şi a jumătăţii de guinee.

Între timp se întunecase; şi cum stăteam şi mă odihneam, am auzit orologiile bătând ceasurile 10. Din fericire, era o noapte senină de vară. După ce mi-am revenit şi am înghiţit nodurile ce le aveam în gât, m-am ridicat şi am pornit mai departe. Deşi eram în culmea deznădejdii, nu m-am gândit nici o clipă să mă întorc. Şi chiar dacă pe Kent Road ar fi căzut o avalanşă ca în Elveţia, tot nu cred că m-aş fi gândit la una ca asta.

Deşi îmi vedeam de drum, faptul că averea mea se mărginea la trei monede de o jumătate de penny (cum de mai aveam şi aceşti bani la sfârşit de săptămână nu-mi pot explica!) mă cam tulbura. Am început să-mi închipui că peste o zi sau două ziarele vor insera la rubrica faptelor diverse ştirea că murisem undeva lângă un gard; abătut, am mers înainte, iuţind pasul cât puteam, până ce am trecut în dreptul unei dughene, în faţa căreia se afla o firmă care anunţa că se cumpără veşminte atât bărbăteşti, cât şi femeieşti şi că se plăteau preţuri bune pentru zdrenţe, oase şi articole de bucătărie. Patronul, în cămaşă, stătea la uşă, fumând; din tavanul scund atârnau o puzderie de surtucuri şi de pantaloni, luminate de flacăra palidă a două lumânărele. Şi mi-am închipuit că stăpânul dughenei părea un om răzbunător, care-şi spânzurase toţi duşmanii şi se bucura de moartea lor.

Experienţa recentă, dobândită pe lângă mister Micawber şi soţia lui, mi-a sugerat ideea c-aş putea afla aici un mijloc de a îndepărta spectrul foamei pentru un timp. Am luat-o pe prima stradă lăturalnică, mi-am scos jiletca, am făcut-o sul şi, cu ea sub braţ, m-am întors la uşa dughenei.

— Dacă nu vă e cu supărare, sir, i-am zis negustorului, aş vrea să vând asta pe un preţ bun.

Mister Dolloby – Dolloby era numele înscris pe firma ce atârna deasupra uşii – mi-a luat jiletca, şi-a rezemat pipa de stâlpul uşii şi, urmat de mine, a intrat în dugheană, a scurtat cu degetele mucul lumânării, a întins jiletca pe tejghea şi a cercetat-o cu grijă; apoi a privit-o la lumină, s-a mai uitat o dată la ea şi, în cele din urmă, mi-a zis:

— Ce înţelegi printr-un preţ bun pentru jiletca asta?

— O! Dumneavoastră, sir, ştiţi desigur mai bine decât mine, i-am răspuns, sfios.

— Nu pot fi cumpărător şi vânzător în acelaşi timp, mi-a replicat mister Dolloby. Spune cât ceri pentru jiletca asta!

— Ce-aţi zice de optsprezece pence? am întrebat după o oarecare şovăire.

Mister Dolloby a făcut-o sul şi mi-a dat-o înapoi, zicându-mi:

— Dac-aş da nouă pence pe aşa ceva, ar însemna să iau pâinea de la gura familiei mele.

Felul acesta de a pune problema era cam neplăcut, căci mă silea pe mine, om străin, să-i cer lui mister Dolloby ca, de dragul meu, să ia pâinea de la gura familiei. Dar nevoia dându-mi ghes, i-am spus că m-aş învoi, şi cu nouă pence. Bombănind, mister Dolloby mi-a numărat nouă pence. I-am urat noapte bună şi am ieşit din dugheană cu banii în buzunar, dar fără jiletcă. Când mi-am încheiat surtucul, am văzut că pierderea nu era prea însemnată.

De fapt prevedeam că în curând şi surtucul avea să ia acelaşi drum şi că voi fi silit să parcurg în pantaloni şi cămaşă cea mai mare parte a drumului până la Dover şi c-ar trebui să mă socotesc fericit dacă măcar aş ajunge până acolo în această ţinută. Gândurile mele nu stăruiau însă asupra acestei probleme atât cât s-ar putea crede. Când am pornit mai departe cu cei nouă pence în buzunar, nu-mi dădeam tocmai bine seama de greutăţile care mă aşteptau, afară doar că aveam o idee vaga despre distanţa de străbătut şi că fusesem amăgit şi prădat cu neruşinare de lunganul acela cu trăsurica şi cu măgarul lui.

Îmi făurisem un plan cum să-mi petrec noaptea şi am încercat să-l pun în aplicare. Îmi pusesem în gând să mă culc pe zidul din dosul vechii mele şcoli, în colţul unde de obicei se afla o claie de fân. Socoteam că aproape de foştii mei colegi şi de dormitorul în care le istorisisem cândva atâtea poveşti nu mă voi simţi, atât de singur, deşi băieţii habar nu vor avea că mă aflam acolo, iar dormitorul nu-mi va putea servi de adăpost.

Muncisem din greu în ziua aceea şi eram sleit de oboseală, când, în cele din urmă, am ieşit sus pe platou la Blackheath. A fost destul de greu să regăsesc „Salem House”. Dar mi-am regăsit şcoala şi am aflat claia de fân în colţul ştiut şi m-am întins lângă ea, după ce am făcut mai întâi înconjurul zidurilor şi m-am uitat la ferestrele în dosul cărora domneau tăcerea şi întunericul. Niciodată nu voi uita cât de singur m-am simţit când, întâia oară în viaţa mea, m-am culcat sub cerul liber!

M-a prins, şi pe mine somnul ca şi pe atâţia alţi proscrişi, în faţa cărora porţile caselor rămâneau zăvorâte şi pe care îi lătrau câinii în noaptea aceea, şi am visat că eram culcat în patul cel vechi de la şcoală şi că le vorbeam băieţilor din dormitorul meu, şi m-am trezit aşezat în capul oaselor, rostind numele lui Steerforth şi uitându-mă năuc la stelele care scânteiau şi clipeau deasupra mea. Când mi-am adus aminte unde mă aflam la ora aceea atât de nepotrivită, m-a trecut un fior, care m-a făcut să mă ridic în picioare, speriat nu ştiu din ce pricină, şi să umblu de colo-colo. Dar licărirea tot mai slabă a stelelor şi lumina palidă ce se ivise pe zarea dinspre răsărit m-au liniştit; şi ochii fiindu-mi grei de somn, m-am culcat la loc şi am dormit – deşi simţeam că mă pătrunde răcoarea nopţii – până ce m-au trezit razele calde ale soarelui şi clopotul care suna deşteptarea la „Salem House”. Dac-aş fi ştiut că Steerforth se mai află acolo, aş fi dat târcoale şcolii până ce l-aş fi întâlnit singur; ştiam însă că de mult trebuie să fi părăsit şcoala. Poate că Traddles se mai afla acolo, dar şi asta era îndoielnic; şi afară de asta, deşi puneam mult temei pe firea lui atât de bună, n-aveam destulă încredere în discreţia sa ca să-i destăinuiesc în ce situaţie mă aflam. Aşadar, m-am depărtat de zidul în dosul căruia învăţăceii lui mister Creakle abia se ridicau din paturile lor şi am apucat-o pe şleaul cel lung şi colbuit despre care aflasem că duce la Dover încă pe vremea când eram şi eu şcolar ca ei şi nici nu visam că voi ajunge vreodată să-l urmez ca un biet vagabond.

Cât de diferită era această duminică dimineaţă de duminicile petrecute odinioară la Yarmouth! La ceasul rânduit, am auzit clopotele bisericilor şi, mergând mai departe, am întâlnit oamenii care se duceau la slujbă şi am trecut pe lângă una sau două biserici, pline de credincioşi, ale căror imnuri năvăleau afară în lumina soarelui, în vreme ce paracliserul stătea în pridvor la umbră sau sub o tisă şi, cu mâna la ochi, se holba la mine cum treceam. Ca şi altădată, pacea şi tihna duminicală domneau asupra tuturor, numai asupra mea nu. Asta era singura deosebire. Murdar, plin de praf, cu părul răvăşit, mă simţeam tare păcătos. Şi dacă n-aş fi avut mereu în faţa ochilor acea scenă liniştitoare, în care o vedeam pe mama, frumoasă şi tânără, care plângea lângă cămin, şi pe mătuşa aplecându-se cu duioşie asupra ei, nu cred c-aş fi avut puterea de a merge mai departe. Dar icoana aceasta păşea mereu în fata mea, şi eu o urmam.

În duminica aceea am străbătut vreo douăzeci şi trei de mile, cu toate că nu mi-a venit uşor, căci nu eram deprins să umblu atât de mult. Mă văd şi acum trecând podul şi intrând pe înserate la Rochester90 frânt de oboseala, cu picioarele însângerate şi oprindu-mă să mănânc pâinea cumpărată pentru cină. Două sau trei căsuţe cu tăbliţe: „Adăpost pentru călători” mă ispitiseră; dar mi-a fost teamă să cheltuiesc cei câţiva pence pe care-i mai aveam şi eram mai ales înspăimântat de mutra fioroasă a vagabonzilor pe care-i întâlnisem sau îi depăşisem pe drum. De aceea m-am mulţumit să mă adăpostesc sub bolta cerului; şi când, abia târându-mă, am ajuns la Chatham91 – care, văzut noaptea, părea un vis de piatră de var, de punţi mişcătoare şi corăbii fără catarge, ce aminteau arca lui Noe, rânduite de-a lungul fluviului noroios – m-am căţărat pe taluzul acoperit cu iarbă al unei poziţii de artilerie, deasupra unei ulicioare pe care se plimba în sus şi în jos o santinelă. Acolo m-am culcat, lângă un tun, fericit că auzeam paşii santinelei, deşi nu bănuia că mă aflam sus, după cum băieţii de la „Salem House” nu bănuiseră că dormisem lipit de zidul lor, şi astfel am tras un somn straşnic până dimineaţă.

Când m-am trezit în zori, eram ţeapăn şi mă dureau picioarele, şi coborând uliţa lungă şi îngustă, am fost năucit de răpăitul tobelor şi de pasul apăsat al unităţilor militare care păreau că mă înconjoară din toate părţile. Dându-mi seama că n-am să pot umbla prea mult în ziua aceea, ca să-mi cruţ puterile pentru a ajunge la capătul călătoriei, am luat hotărârea să stau locului şi să caut să-mi vând surtucul. Ca să mă învăţ fără el, l-am dezbrăcat şi, luându-l sub braţ, am pornit să colind prăvăliile de haine vechi.

Era un loc prielnic pentru vânzarea surtucului, fiindcă negustorii de vechituri erau numeroşi şi stăteau în uşa prăvăliilor, pândind muşteriii. Dar văzând că, printre altele, mulţi dintre ei aveau în prăvălie şi câte o tunică sau două cu epoleţi ofiţereşti şi cu tot dichisul, mi-am zis că sunt deprinşi cu afaceri mai importante şi de aceea m-am plimbat multă vreme fără a îndrăzni să le ofer marfa mea.

În loc să mă adresez negustorilor mai mari, sfiala m-a făcut să-mi îndrept paşii spre magazinele cu articole marinăreşti şi spre dughenele de felul celei a lui mister Dolloby. În cele din urmă, în colţul unei uliţe murdare, la capătul căreia se aflau tufişuri de urzici, am găsit o dugheană care mi s-a părut mai atrăgătoare. Pe gardul din faţa uşii se legănau în bătaia vântului câteva costume de marinar, care parcă nu mai încăpeau în dugheană, flancate de puşti ruginite, de hamacuri, de pălării de pânză ceruită şi de tăvi pline cu fel de fel de chei ruginite, care ai fi zis că pot deschide toate uşile de pe lume.

Îmi zvâcnea inima cu putere când am coborât cele câteva trepte care duceau în dugheana aceea scundă şi înghesuită, luminată sau, mai bine zis, întunecata de o ferestruică acoperită de vechiturile agăţate în faţa ei; şi m-am simţit şi mai tulburat când un bătrân slut, cu barba cenuşie tăiată scurt, s-a repezit la mine, ieşind din fundul unei vizuini murdare, şi m-a luat de păr. Era un moşneag respingător, purta o vestă de flanelă murdară şi duhnea straşnic a rom. Patul lui, acoperit cu o zdreanţă peticită, se afla în vizuina din care ieşise şi unde, printr-o altă ferestruică, se vedeau urzici şi un măgăruş şchiop.

— Ce cauţi aici? m-a întrebat moşneagul, gângăvind sinistru, monoton. Of, vai de ochii şi de mădularele mele! Ce cauţi aici? Of, vai de ficaţii şi de plămânii mei! Ce cauţi aici? Of, guruu, guruu?

Aceste cuvinte şi mai ales repetarea sunetelor din urmă, pe care nu le cunoşteam şi care păreau mai degrabă un hârâit din gâtlej, m-au speriat atât de tare, încât mi-a fost cu neputinţă să-i răspund. Iar moşneagul, tot ţinându-mă de păr, a repetat:

— Of, ce cauţi aici? Of, vai de ochii şi de mădularele mele, ce cauţi aici? Of, vai de ficaţii şi de plămânii mei, ce cauţi aici? Of, guruu…

Şi atât de tare a horcăit, că mai-mai i-au sărit ochii din cap.

— Aş vrea să ştiu, i-am zis tremurând, dacă nu cumva aţi cumpăra un surtuc?

— Of, dă surtucul încoace! s-a răstit moşneagul. Of, inima-mi arde de parc-ar fi pe jăratic! Arată-mi surtucul, să-l văd. Of, vai de ochii şi de mădularele mele, adu surtucul încoace!

Şi rostind aceste cuvinte, şi-a scos mâinile tremurânde, răşchirate ca ghearele unei păsări uriaşe, din părul meu şi, ca să-i ajute ochii injectaţi, şi-a pus pe nas o pereche de ochelari, care nu-l împodobeau câtuşi de puţin.

— Of, cât ceri pe surtuc? a strigat, după ce l-a cercetat. Of… guruu!. cât ceri pe surtuc?

— Jumătate coroană, i-am răspuns, venindu-mi în fire.

— O, vai de ficaţii şi de plămânii mei! Of, vai de ochii mei, nu! Of, vai de mădularele mele, nu! Optsprezece pence. Guruu!

Şi de câte ori scotea acest sunet, mai-mai că-i săreau ochii din cap; şi fiecare frază a lui urma o anumită schemă melodică, aceeaşi întotdeauna, care, cam ca şuierul vântului, pornea de la notele grave şi urca pentru a coborî apoi din nou.

— Bine, i-am zis, mulţumit să închei mai repede târgul, fie şi optsprezece pence.

— Of, vai de ficaţii mei! a răcnit bătrânul, zvârlind haina pe poliţă. Ieşi afară din prăvălie! Of, vai de plămânii mei, ieşi afară din prăvălie! Of, vai de ochii şi de mădularele mele – guruu! – să nu-mi ceri bani; să facem un schimb!

Niciodată în viaţa mea, nici înainte, nici după aceea, n-am fost atât de înspăimântat; i-am zis foarte smerit că am nevoie de bani şi că nimic altceva n-ar putea să-mi fie de folos, dar că, dacă doreşte, voi aştepta afară, fără să-l zoresc. Am ieşit din pivniţa aceea şi m-am aşezat într-un colţ, la umbră. Şi am stat aşa ceasuri întregi, până ce în locul umbrei a venit lumina soarelui, şi apoi iar s-a făcut umbră, şi tot acolo eram, aşteptându-mi banii.

Cred că niciodată n-a existat beţiv mai sucit în această branşă. Foarte curând mi-am dat seama că era bine cunoscut de vecini şi că-i mergea vestea că şi-ar fi vândut sufletul Diavolului, ceea ce am aflat de la ştrengarii care dădeau târcoale dughenei, debitând în gura mare această legendă şi cerându-i să scoată aurul.

— Hai, Charley, nu eşti tu atât de sărac cât vrei să te arăţi! Scoate aurul! Scoate măcar o parte din aurul ce ţi l-a dat Diavolul când i te-ai vândut! Hai! L-ai ascuns în saltea, Charley! Tai-o şi dă-ne şi nouă ceva aur!

Aceste interpelări şi propunerile de a-i da un cuţit ca să taie salteaua îl exasperau în aşa hal, încât n-a făcut nimic altceva toată ziua decât să se repeadă să gonească băieţii. Nu o dată, în furia lui, m-a luat drept unul dintre aceşti ştrengari şi s-a năpustit la mine ocărând, gata să mă sfâşie, dar recunoscându-mă în ultima clipă, s-a întors în dugheană, s-a trântit pe pat şi s-a apucat să urle ca un nebun cântecul Death of Nelson92 introducând câte un „of” la începutul fiecărui vers şi presărând în text nenumărate „guruu”. Ca şi cum toate acestea n-ar fi fost de ajuns, ştrengarii, văzând cu câtă răbdare şi stăruinţă şedeam în faţa dughenei, pe jumătate dezbrăcat, au presupus că sunt un trepăduş de-al lui şi s-au legat şi de mine, chinuindu-mă toată ziua.

A încercat de mai multe ori să mă convingă să primesc un schimb; într-un rând a ieşit cu o undiţă, în alt rând cu o vioară, apoi cu un tricorn şi, în sfârşit, cu un flaut. Dar am rămas neînduplecat în faţa tuturor acestor ispite aşteptând deznădăjduit; şi de fiecare dată îl rugam cu lacrimi în ochi să-mi dea banii sau surtucul, în cele din urmă a început să-mi plătească în cont câte o jumătate de penny deodată, şi până să adun cu ţârâita un şiling, au trecut două ceasuri.

— Of, vai de ochii şi de mădularele mele! a răcnit el după o tăcere mai lungă, aruncându-mi din fundul dughenei o privire înfricoşătoare. Dacă-ţi mai dau doi pence, pleci?

— Nu pot! i-am zis. O să mor de foame.

— Of, vai de ficaţii şi de plămânii mei! Dar dacă ţi-aş mai da trei pence, ai pleca?

— Dac-aş putea, aş pleca fără să mai cer nimic, i-am zis. Dar am mare nevoie de bani.

— Of, guruu! (E cu neputinţă să redau cum modula acest răcnet, uitându-se la mine de după usciorul uşii, fără să-i pot vedea altceva decât capul de bătrân viclean.) Dar dacă ţi-aş mai da patru pence, ai pleca?

Eram atât de slăbit şi de obosit, încât am primit această ultimă ofertă; şi, tremurând am luat banii din ghearele sale, şi, mai înfometat şi mai însetat ca oricând, am plecat mai departe puţin înainte de apusul soarelui. Mâncând însă de trei pence, m-am reîntremat pe dată; şi, ceva mai bine dispus, am parcurs, şchiopătând, încă şapte mile.

În noaptea aceea mi-am făcut culcuşul lângă o altă claie de fân, unde, după ce mi-am spălat picioarele băşicate în apa unui pârâu şi le-am oblojit cum m-am priceput cu frunze răcoritoare, m-am odihnit bine. A doua zi de dimineaţă, când am pornit mai departe, am văzut că drumul ducea printre livezi şi culturi de hamei. Vara era pe sfârşite, şi livezile gemeau de mere pârguite, iar pe alocuri şi începuse culesul hameiului. Priveliştea mi s-a părut minunată şi m-am hotărât să-mi petrec noaptea următoare în mijlocul unei culturi de hamei, părându-mi-se plăcută tovărăşia acelor lungi şiruri de araci, în jurul cărora se încolăceau frunze graţios dinţate.

Vagabonzii întâlniţi în ziua aceea mi s-au părut înfricoşători, şi până şi astăzi mă gândesc cu groază la ei. Unii aveau o înfăţişare fioroasă, de adevăraţi tâlhari, şi când treceam pe lângă ei, se opreau, mă chemau înapoi ca să-mi vorbească, iar când o luam la goană, aruncau cu pietre după mine. Îmi aduc aminte mai ales de unul mai tânăr – căldărar de meserie, judecând după geanta şi mangalul lui – însoţit de o femeie, care s-a întors şi s-a uitat lung la mine şi apoi a răcnit atât de tare să vin înapoi, încât m-am oprit şi am întors capul.

— Vino, când te chem, mi-a zis, că de nu, te spintec!

Am socotit că-i mai prudent să mă întorc. Şi pe când mă apropiam, încercând să-l înduplec cu privirea, am băgat de seamă că femeia avea un ochi vânăt.

— Încotro? m-a întrebat căldărarul, apucându-mă de cămaşă cu mâna-i înnegrită.

— Mă duc la Dover, i-am zis.

— Şi de unde vii? m-a întrebat, răsucindu-mi cămaşa, ca să fie sigur că n-o să-i scap.

— De la Londra, i-am zis.

— Ce învârteşti? Eşti borfaş?

— N… n… nu! am îngăimat.

— Va' zică, nu eşti borfaş, fir-ai al dracului să fii! Nu face pe cinstitul cu mine, că-ţi vărs creierii!

Cu mâna liberă m-a ameninţat, gata să mă lovească, şi apoi m-a măsurat din cap până în picioare.

— Ai cumva la tine bani pentru o halbă de bere? m-a întrebat căldărarul. Dacă ai, scoate-i, până nu ţi-i scot eu!

Dacă n-aş fi întâlnit privirea femeii şi n-aş fi văzut-o făcându-mi un semn discret cu capul şi mişcându-şi buzele ca pentru a spune: „Nu!”, fără îndoială i-aş fi dat banii.

— Sunt sărac lipit, i-am răspuns, încercând să zâmbesc, şi n-am nici un ban.

— Ce vrei să spui? m-a întrebat, aruncându-mi o privire atât de cruntă şi pătrunzătoare, încât m-am temut c-ar putea să vadă banii ce-i aveam în buzunar.

— Sir… am bolborosit.

— De ce porţi la gât batista de mătase a fratelui meu? s-a răstit atunci căldărarul. Dă-o-ncoa'!

Şi într-o clipită mi-a smuls batista de la gât şi i-a aruncat-o femeii.

Femeia a izbucnit în râs, ca şi cum ar fi fost o glumă, mi-a aruncat înapoi batista şi din nou mi-a făcut un semn discret cu capul şi şi-a mişcat buzele ca pentru a spune: „Nu!” Dar înainte de a-i fi urmat îndemnul, căldărarul mi-a smucit-o din mână cu asemenea violenţă, încât m-a suflat la o parte ca pe un fulg, şi după ce şi-a legat batista la gât, s-a năpustit asupra femeii şi, înjurând-o, a doborât-o la pământ. Nu voi uita niciodată cum s-a prăbuşit pe şleaul bătătorit şi cum a rămas întinsă pe spate, cu părul alb de praf, în timp ce boneta i se rostogolise pe şosea; nu voi uita niciodată nici faptul că, uitându-mă înapoi din depărtare, am văzut-o şezând pe poteca de picior de la marginea şoselei şi ştergându-şi sângele de pe faţă cu un colţ al şalului, în timp ce căldărarul îşi continua drumul.

Aceasta păţanie m-a înspăimântat atât de tare, încât după aceea, când zăream oameni în depărtare, mă întorceam din drum până găseam o ascunzătoare, unde rămâneam până treceau, şi asta se întâmpla atât de des, încât am pierdut o mulţime de vreme. Dar datorită imaginii pe care închipuirea mea şi-o făurise despre mama, aşa cum fusese în tinereţe, înainte de venirea mea pe lume, am izbutit să birui şi această greutate, ca şi toate celelalte pe care le-am întâmpinat în timpul călătoriei. Această icoană m-a însoţit fără încetare – în lanul de hamei, unde am dormit: dimineaţa, când m-am trezit; şi a mers înaintea mea cât a fost ziua de lungă. De atunci această imagine a rămas legată în mintea mea de acea stradă însorită din Canterbury93 care părea toropită de căldură; şi de priveliştea vechilor clădiri şi portaluri şi a majestuoasei catedrale cenuşii, şi a ciorilor care se roteau în jurul turnurilor ei. Când, în cele din urmă, am ajuns pe dunele întinse şi golaşe din jurul Doverului, această icoană mi-a dat nădejde, îndulcind pustietatea acelor locuri. Şi nu m-a părăsit, nici o clipă până ce, în cea de-a şasea zi, am atins întâiul ţel al călătorii mele, păşind în acest oraş. Dar, lucru de necrezut, atunci când, cu ghetele rupte, prăfuit, ars de soare şi îmbrăcat ca vai de lume, am ajuns în locul acela spre care năzuisem atâta amar de vreme, ea s-a risipit ca un vis, lăsându-mă singur şi abătut.

Mai întâi am întrebai nişte pescari dacă nu cumva o cunoşteau pe mătuşa şi am primit răspunsuri felurite. Unul mi-a zis că locuia în far la South Foreland Light94 şi că din pricina asta şi-ar fi ars mustăţile: un altul, c-ar fi legată de geamandura a mare din largul portului şi că nu puteai ajunge la ea decât între flux şi reflux; un al treilea, c-ar fi fost aruncată în temniţa de la Maidstone95 pentru furt de copii; un al patrulea, că în timpul ultimei furtuni fusese văzută încălecând pe un târn şi pornind-o spre Calais. Birjarii, pe care i-am iscodit mai apoi, s-au arătat la fel de glumeţi şi de lipsiţi de respect; iar negustorii, văzându-mă aşa pârlit, m-au gonit, fără a-şi da măcar osteneala să mă asculte, spunându-mi că n-aveau nimic de dat. M-am simţit mai nenorocit şi mai singur ca niciodată de când fugisem. Rămăsesem fără nici o leţcaie şi nu mai aveam nimic de vândut; mi-era foame şi sete şi mă simţeam frânt de oboseală; şi mi se părea cu nu eram mai aproape de ţelul meu decât dac-aş fi rămas la Londra.

Îmi irosisem dimineaţa cu aceste investigaţii şi şedeam pe treptele unei prăvălii părăsite în colţul unei străzi, lângă piaţă, cugetând s-o pornesc mai departe, să cercetez celelalte localităţi pomenite de Peggotty, când deodată a trecut prin faţa mea un birjar, căruia i-a căzut din trăsură o pătură de cal. Căutătura lui blândă când i-am înmânat-o m-a îndemnat să-l întreb dacă nu cumva ar putea să-mi spună unde locuia miss Trotwood; de atâtea ori pusesem această întrebare, încât abia mi s-a desprins de pe buze.

— Trotwood, a repetat el. Să mă gândesc. Mi-e cunoscut numele ăsta. Bătrână?

— Da, i-am zis, cam bătrână.

— Cam ţeapănă? m-a întrebat, îndreptându-şi spinarea.

— Da, i-am zis. Aşa mi se pare.

— Poartă o sacoşă? O sacoşă încăpătoare? Ursuză şi repezită?

Când mi-am dat seama că semnalmentele se potriveau perfect, am simţit că inima mi se face cât un purice.

— Atunci o să-ţi spun ce-ai de făcut, mi-a zis. Urci într-acolo – şi-mi arăta cu biciul către coline – şi mergi drept înainte până dai de un pâlc de case cu faţa spre mare. Acolo cred c-o să găseşti pe cineva care să te-ndrepte la ea. Dar, pe cât o cunosc, n-o să-ţi dea nimic, aşa că ia un penny de la mine.

Am acceptat darul şi i-am mulţumit frumos, după care, cu acest penny, mi-am cumpărat o bucată de pâine. Muşcând din ea, m-am îndreptat spre colinele care mi le arătase şi am mers mult şi bine fără să dau peste casele de care îmi vorbise. În cele din urmă, am zărit un grup de case în faţa mea şi, apropiindu-mă, am intrat într-o prăvălioară (era un magazin universal, aşa cum ziceam noi acasă) şi am întrebat dac-ar avea bunătatea să-mi spună unde locuia miss Trotwood. M-am adresat unui bărbat care stătea la tejghea şi-i cântărea nişte orez unei tinere; aceasta s-a întors către mine, ca şi cum pe ea aş fi întrebat-o.

— Stăpâna mea? Ce vrei cu ea, băieţaşule?

— Aş vrea să-i vorbesc, dacă se poate.

— Vrei să cerşeşti ceva de la ea? mi-a zis tinerica.

— Nu! i-am răspuns. Câtuşi de puţin.

Dar deodată, amintindu-mi că, de fapt, tocmai pentru asta venisem, am tăcut încurcat, simţind că-mi ardeau obrajii.

Slujnica mătuşii, căci, judecând după spusele ei, am presupus că asta era, şi-a pus orezul într-un coşuleţ şi a ieşit din prăvălie, spunându-mi că dacă voiam să aflu unde locuieşte miss Trotwood, n-aveam decât s-o urmez. Deşi eram atât de frământat şi de năucit încât îmi tremurau picioarele, n-am aşteptat să mă poftească de două ori. Am însoţit-o şi curând am ajuns în dreptul unei căsuţe mici şi curate, de bow-window-uri vesele, având în faţă o curticică sau o grădiniţă pătrată, cu o alee pietruită, plină de flori bine îngrijite, cu mireasmă îmbătătoare.

— Asta-i casa lui miss Trotwood, mi-a zis. Acuma ştii; altceva nu mai am aţi spune.

Şi rostind aceste cuvinte, a intrat zorită în casă. Ca şi cum ar fi vrut să se scuture de orice răspundere pentru prezenţa mea acolo; şi m-a lăsat în dreptul portiţei, peste care m-am uitat, plin de amărăciune, spre fereastra unei odăi, a cărei perdea de muselină, trasă pe jumătate, şi un ecran verde, mare, rotund, sau o apărătoare de soare, aşezată pe pervaz, precum şi măsuţa şi fotoliul, impunător, pe care le-am întrezărit, m-au făcut să cred că mătuşa se afla acolo, severă şi solemnă, ca de obicei.

Încălţămintea mea ajunsese într-o stare de plâns. Tălpile se rupseseră, bucăţică cu bucăţică, căputele erau crăpate şi plesnite, astfel că ghetele îşi pierduseră cu totul forma. Pălăria (care-mi servise şi de scufie de noapte) era atât de mototolită şi de boţită, încât nici o tinichea veche, fără toarte, aruncată la gunoi, nu s-ar fi ruşinat să stea alături de ea. Cămaşa şi pantalonii, pătaţi de sudoare, de rouă şi de iarbă şi mânjiţi cu ţărâna meleagurilor din Kent, pe unde înnoptasem, şi pe deasupra, şi rupţi, ar fi fost în stare să sperie toate păsările din grădina mătuşii. De când plecasem din Londra nu-mi trecusem pieptenele sau peria prin păr. Bătute de soare şi de vânt, faţa, gâtul şi mâinile mi-erau negre ca gemul de mure. Eram acoperit din cap până în picioare de praf alb, ca şi cum aş fi fost scos dintr-un cuptor de var. În acest hal fără de hal, de care-mi dădeam foarte bine seama, mă pregăteam să mă prezint înfricoşătoarei mele mătuşi şi aşteptam să văd ce impresie îi voi face.

Văzând că la fereastră nu se arată nimeni, mi-am zis după un timp că mătuşa, pesemne, nu se afla în odaie şi am ridicat privirea spre fereastra de la catul de sus, unde am văzut un domn cu păr cărunt, simpatic şi rumen la faţă, care închizând un ochi, mi-a făcut semn de câteva ori, apoi tot de atâtea ori a clătinat din cap, a râs şi după aceea s-a făcut nevăzut.

Fusesem destul de speriat şi până atunci; purtarea lui neobişnuită m-a speriat însă şi mai tare, şi tocmai eram gata să fug ca să mă duc să chibzuiesc ce era de făcut, când am văzut ieşind din casă o doamnă, cu o batistă legată peste o bonetă şi cu mănuşi de grădinărie trase pe mâini, purtând sub braţ ceva ce semăna cu o taşcă de vameş şi înarmată cu un cuţit foarte mare. Mi-am dat seama numaidecât că era miss Betsey, căci umbla cu acel pas semeţ, descris de atâtea ori de biata mama, cu care îşi făcuse intrarea în grădina casei noastre de la Blunderstone.

— Şterge-o! mi-a zis miss Betsey, clătinând din cap şi spintecând aerul cu cuţitul. Vezi-ţi de drum! Băieţii n-au ce căuta aici!

Cu sufletul la gură, m-am uitat după ea cum, cu paşi mari, s-a dus într-un colţ al grădinii şi s-a aplecat să smulgă nişte rădăcini. Apoi, foarte speriat, dar împins de disperare, am intrat tiptil, m-am apropiat de ea şi am atins-o cu degetul.

— Vă rog, ma'am… am început.

A tresărit şi şi-a ridicat privirile.

— Te rog, mătuşă…

— CE? a exclamat dânsa cu o uluială în glas cum nu mi-a fost dat să mai aud vreodată.

— Te rog, mătuşă, sunt nepotul matale…

— Vai, Doamne! a strigat mătuşa.

Şi s-a prăbuşit în mijlocul aleii.

— Sunt David Copperfield din Blunderstone, comitatul Suffolk, unde ai venit în noaptea când m-am născut şi ai făcut cunoştinţă cu scumpa mea mamă. De când s-a prăpădit sunt foarte nenorocit. Am suferit înjosiri, n-am fost dat la învăţătură, m-au lăsat în voia sorţii şi m-au silit să fac o muncă cu totul nepotrivită. De aceea am fugit şi am venit la matale. Am fost jefuit de cum am pornit şi m-am văzut nevoit să fac tot drumul pe jos, şi din clipa plecării n-am dormit nici o singură noapte în pat.

Brusc, nu m-am mai putut stăpâni; şi făcând un gest cu mâna, spre a-i arăta în ce hal ajunsesem şi spre a învedera tot ce îndurasem, am izbucnit în hohote de plâns, acumulate de o săptămână întreagă.

Aşezată pe pietrişul, aleii, mătuşa, pe chipul căreia nu se putea vedea nici un alt sentiment decât uimirea, s-a holbat la mine fără nici o întrerupere până în clipa când am început să plâng; atunci s-a sculat în mare grabă, m-a luat de guler şi m-a dus în casă. Prima ei grijă a fost să descuie dulapul înalt din perete şi sa scoată câteva sticle şi să-mi toarne pe gât câte puţin din fiecare. Presupun că le-a luat la întâmplare, căci, după gust, am recunoscut, pe rând, lichior de anason, salată de heringi şi oţet pentru salată. După ce mi-a administrat aceste întăritoare, văzând că tot mai eram agitat şi nu-mi puteam stăpâni plânsul, m-a culcat pe sofa, aşternându-mi o basma sub cap şi o batistă sub picioare, ca nu cumva să murdăresc cuvertura; apoi s-a aşezat în aşa fel în dosul paravanului sau ecranului verde, de care am pomenit, încât să nu-i pot vedea faţa, exclamând din când în când: „Miluieşte-ne, Doamne!”, aceste exclamaţii răsunând ca nişte mici detunături.

După câtva timp a scuturat clopoţelul.

— Janet! i-a zis slujnicei, când aceasta a intrat în odaie. Du-te sus; salută-l din partea mea pe mister Dick şi spune-i că vreau să-i vorbesc.

Janet a părut cam surprinsă când m-a văzut imobil, întins pe sofa (mi-era teamă să mă mişc, ca nu cumva s-o supăr pe mătuşa), dar s-a dus să îndeplinească porunca. Mătuşa, cu mâinile la spate, s-a plimbat de-a lungul şi de-a latul odăii, până ce domnul, care adineauri îmi făcuse cu ochiul de la fereastra de sus a intrat în odaie râzând.

— Mister Dick, i-a zis mătuşa, nu mai face pe prostul, căci nimeni nu-i mai priceput decât dumneata când vrei să-ţi dai osteneala. Ştim noi asta. Aşa că, orice ar fi, să nu faci pe prostul!

Domnul a devenit îndată serios şi s-a uitat la mine, rugându-mă parcă să nu pomenesc nimic despre scena de la fereastră.

— Mister Dick, i-a zis mătuşa, îţi aduci aminte că m-ai auzit pomenind de David Copperfield? Să nu pretinzi că n-ai memorie, pentru că ştim amândoi cum stau lucrurile.

— David Copperfield? a îngânat mister Dick, care nu părea să-şi amintească acest nume. David Copperfield? O, da, desigur! Nici vorbă, David!

— Bine, i-a zis mătuşa. Ăsta-i băiatul lui, fiul lui. Dacă n-ar semăna atât de mult cu maică-sa, ar fi leit taică-su.

— Fiul lui? s-a mirat mister Dick. Fiul lui David? Nu se poate!

— Da, da, a urmat mătuşa, şi a făcut o ispravă straşnică! A fugit! Ah, Betsey Trotwood, sora lui, niciodată n-ar fi fugit de acasă!

Şi mătuşa întări aceste cuvinte dând energic din cap, căci avea deplină încredere în firea şi purtarea fetei care nu se născuse.

— Ah, crezi că n-ar fi fugit de acasă? a întrebat-o mister Dick.

— Iartă-l, Doamne, că nu ştie ce spune! a exclamat indignată mătuşa. Cum poate vorbi aşa? Sunt sigură că n-ar fi fugit. Ar fi trăit lângă naşa ei şi am fi fost cele mai bune prietene. Şi, pentru numele lui Dumnezeu, de unde ar fi putut să fugă Betsey Trotwood şi unde s-ar fi putut duce?

— Nicăieri, i-a răspuns mister Dick.

— Bine, atunci, a urmat mătuşa, lăsându-se îmbunată de acest răspuns, cum poţi să pretinzi că eşti distrat. Dick, când ţi-e mintea ascuţită ca un bisturiu? Iată-l, deci, pe David Copperfield-junior, şi întrebarea pe care ţi-o pun e: ce să fac cu el?

— Ce să faci cu el? a bolborosit mister Dick, scărpinându-se în cap. O! Ce să faci cu el?

— Da! i-a zis mătuşa, aruncându-i o privire gravă şi ridicând arătătorul. Hai! Am nevoie de un sfat înţelept.

— Păi, dac-aş fi în locul dumitale, a zis mister Dick, chibzuind şi uitându-se la mine dezorientat, i-aş face… Şi venindu-i subit o idee, a adăugat repede: I-aş face o baie!

— Janet! a exclamat mătuşa întorcându-se triumfătoare (de ce, n-am putut pricepe) către slujnică. Mister Dick ne-a scos din încurcătură. Fă focul la baie!

Deşi dialogul lor mă interesa foarte mult, nu m-am putut reţine ca, pe măsură ce se desfăşura, s-o măsor din ochi pe mătuşa, precum şi pe mister Dick şi pe Janet şi să cercetez mai departe odaia în care mă aflam.

Mătuşa era o femeie înaltă, cu trăsături dure, dar nu era nicidecum urâtă. În chipul şi în glasul ei, precum şi în ţinută şi în mers se oglindea o hotărâre nestrămutată, care explică pe deplin impresia ce-a făcut-o asupra fiinţei blajine care era mama; trăsăturile ei, deşi severe şi rigide, erau mai degrabă frumoase. Am băgat de seamă mai ales că privirea-i era ageră şi luminoasă. Deasupra părului cărunt, pieptănat cu cărare la mijloc, purta o bonetă de casă – o bonetă cu panglici ce se legau sub bărbie, care pe vremea aceea erau mult mai răspândite decât astăzi. Rochia ei, de culoarea levănţicăi, era foarte îngrijită; croiala era simplă, parcă anume ca să n-o stingherească în mişcări. Ţin minte că mi s-a părut că seamănă cu un costum de călărie, căruia i se retezase trena inutil de lungă. Purta la brâu un ceas de aur, care, după formă şi mărime, părea a fi un ceas bărbătesc, prevăzut cu lanţ şi brelocuri; la gât purta nişte bentiţe de olandă în chip de guler, iar la mânecă, un fel de manşete.

Mister Dick, după cum am spus mai înainte, era cărunt şi avea obraji rumeniţi; încolo, n-aş mai fi avut nimic de spus, afară doar de faptul că-şi ţinea capul plecat, nu din pricina vârstei, într-un chip cât se poate de ciudat; îmi amintea cum îşi ţinea capul în piept după ce mânca bătaie, unul dintre elevii lui mister Creakle, iar ochii lui, cenuşii, mari şi bulbucaţi, care aveau o ciudată lucire apoasă, precum şi expresia lui absentă, şi faptul că nu ieşea din vorba mătuşii, şi copilăreasca încântare pe care o arăta atunci când dânsa îl lăuda m-au făcut să bănuiesc c-ar fi puţin cam nebun; cu toate că dacă ar fi fost într-adevăr nebun nu înţelegeam defel cum de ajunsese în casa mătuşii. Ca orice gentleman care se respectă, purta o redingotă largă, gri, o jiletcă de aceeaşi culoare şi pantaloni albi. Avea un ceas în buzunarul jiletcii, iar în buzunarele pantalonilor avea nişte bani pe care-i zornăia, ca şi cum ar fi fost foarte mândru de ei.

Janet, o fată drăguţă, în floarea tinereţii, avea vreo 19-20 de ani şi era întruchiparea spiritului de ordine. Deşi, în privinţa ei, cercetările mele n-au mers mai departe atuncea, pot spune aici un lucru ce l-am aflat abia mai târziu, şi anume că era una dintr-un şir întreg de fete luate în serviciu de mătuşă-mea spre a le creşte în spiritul renunţării la viaţa lumească şi care mai toate au dezamăgit-o, căsătorindu-se cu primul bărbat care le-a cerut de nevastă.

Încăperea era foarte ordonată cum erau Janet şi mătuşa. Adineauri, lăsând pana din mână, ca să-mi aduc aminte cum era, am simţit adierea mării, încărcată cu miresmele florilor, pătrunzând în odaie ca altădată şi am văzut aievea mobilierul ei vechi frecat şi lustruit, scaunul mătuşii, pe care n-avea voie să se aşeze nimeni, şi masa de lângă apărătoarea de soare din nişă, covorul acoperit cu un preş, pisica, suportul ceainicului, cei doi canari, vesela veche de porţelan, vasul pentru punch, plin cu petale uscate de trandafiri, dulapul cel înalt din perete, în care erau păstrate fel de fel di sticle şi borcane, şi, făcând o notă foarte discordantă în mijlocul lor, mă văd şi pe mine, plin de praf, culcat pe divan, înregistrând totul.

Janet se dusese să pregătească baia, când deodată, spre stupoarea mea, mătuşa crispată de mânie a strigat cu voce sugrumată:

— Janet! Măgarii!

Auzind acest strigăt, Janet a coborât în goană, ca şi cum s-ar fi aprins casa, şi s-a repezit spre mica pajişte din faţa casei, de unde a alungat doi măgăruşi, care, cu câte o cucoană în spinare, se încumetaseră să calce iarba cu copitele lor, în vreme ce mătuşa, ieşind din casă ca o vijelie, a apucat de căpăstru un al treilea măgăruş, pe care călărea un băieţaş, şi, întorcându-l, l-a silit să părăsească acele locuri sacrosancte, arzându-i şi câteva scatoalce unui alt băieţaş care-i însoţea pe jos şi cutezase să profaneze acel pământ sfinţit.

Nici până azi nu ştiu dacă mătuşa avea sau nu un drept asupra acestei pajişti; dar hotărâse ea singură c-ar avea un asemenea drept, şi asta-i era de ajuns. Trecerea unui măgar peste acest loc neprihănit era cea mai mare ocară ce i se putea aduce şi nu putea fi lăsată nepedepsită. Orice treabă să fi avut, oricât de interesantă să fi fost conversaţia la care lua parte, de îndată ce vedea un măgar, lăsa totul baltă şi se năpustea asupra lui. Căldări şi vase pline cu apă stăteau pregătite în locuri ascunse, spre a-i împroşca pe cei vinovaţi de o asemenea nelegiuire; în dosul uşii erau pitite nişte ciomege; expediţiile de acest fel se ţineau lanţ şi în casă domnea în permanenţă o atmosferă de război. Se prea poate ca treaba asta să-i fi distrat pe băieţii care păzeau măgăruşii; sau poate că măgarii, mai isteţi, înţelegând cum stăteau lucrurile, se desfătau, încăpăţânându-se – după cum le este firea – să apuce mereu într-acolo. Un singur lucru ştiu sigur, şi anume că până să fie gata baia, s-a dat alarma de trei ori, şi că, în timpul ultimei şi celei mai înverşunate dintre ciocniri, am văzut-o pe mătuşa încăierându-se cu un băiat de vreo 15 ani, cu părul blond-deschis, şi dându-l cu capul lui cel blond de poartă mai înainte ca acesta să fi priceput despre ce era vorba. Mie aceste întreruperi îmi păreau deosebit de caraghioase, căci mătuşa tocmai îmi dădea supă cu lingura (fiind încredinţată că eram flămând şi deci trebuia să mă hrănească numai puţin câte puţin), şi pe când stam cu gura deschisă ca să-mi toarne supă, o vărsa înapoi în castron, strigând: „Janet! Măgarii!” şi se năpustea la atac.

Baia m-a înviorat. Din pricină că petrecusem nopţile pe câmp, sub cerul liber, începusem să simt junghiuri ascuţite în toate mădularele şi eram atât de obosit şi de slăbit, încât abia mai puteam ţine ochii deschişi cinci minute în şir. După ce am făcut baie, dânsele (adică mătuşa şi Janet) mi-au îmbrăcat o cămaşă şi o pereche de pantaloni de-ai lui mister Dick şi m-au învelit în două sau trei şaluri mari. Nu ştiu cum arătam astfel împachetat, ştiu doar că mi-era cald şi bine. Sleit de oboseală, şi somnoros, m-am culcat iar pe sofa şi am adormit.

Se prea poate că n-a fost decât un vis, izvorât din acea imagine care stăruise atâta timp în mintea mea, dar fapt este că m-am trezit cu impresia că pe când dormeam, mătuşa s-ar fi apropiat şi s-ar fi aplecat peste mine şi, ridicând părul care-mi căzuse în obraz, mi-ar fi potrivit perna şi m-ar fi privit lung. Îmi răsunau parcă în urechi şi cuvintele: „Drăguţ băiat” sau: „Bietul băiat”: dar când m-am trezit, n-am văzut nimic care să mă facă să cred că le-ar fi rostit mătuşă-mea, care stătea în nişa ferestrei, la adăpostul ecranului verde, fixat pe un pivot, ce putea fi manevrat în orice poziţie, cu privirea aţintită departe, spre larg.

Îndată după ce m-am trezit, ne-am aşezat la masă şi am mâncat friptură de găină şi budincă; înfăşat cum mă aflam, eram împiedicat ca un pui la tavă şi abia îmi puteam mişca braţele. Dar nu m-am plâns, căci de înfăşat mă înfăşase mătuşa. Ardeam de nerăbdare să văd ce hotărâri avea să ia în privinţa mea; dar tot timpul mesei a tăcut, aţintindu-şi numai din când în când ochii asupra mea şi spunând: „Miluieşte-ne, Doamne!”, ceea ce n-a avut nicidecum darul să mă liniştească.

După ce s-a strâns faţa de masă şi s-a servit vin de Xeres (mi s-a dat şi mie un pahar), mătuşa din nou a trimis după mister Dick, care a venit şi s-a străduit să pară cât se poate de cuminte atunci când dânsa i-a cerut s-asculte povestea vieţii mele, pe care, treptat-treptat, punându-mi o întrebare după alta, mătuşa m-a îmboldit să le-o istorisesc. În timp ce povesteam, mătuşa a stat tot timpul cu ochii asupra lui mister Dick, care, altfel, cred c-ar fi adormit, şi cum îl vedea zâmbind, îndată se încrunta la el.

— Nu pot pricepe ce a împins-o pe biata fetiţă să se remărite! s-a minunat mătuşa când am isprăvit povestirea.

— Poate că s-o fi îndrăgostit de soţul ei de-al doilea, şi-a dat cu părerea mister Dick.

— S-o fi îndrăgostit! l-a îngânat mătuşa. Ce vrei să spui? Ce nevoie a avut să se îndrăgostească?

— Poate, a zis mister Dick, surâzând prosteşte, după ce a chibzuit o clipă, poate c-a făcut-o de plăcere.

— Auzi, de plăcere! i-a întors-o mătuşa. Straşnică plăcere pentru biata fetiţă să-şi pună toată încredere într-o javră de bărbat, care, fără doar şi poate, avea s-o maltrateze într-un fel sau altul. Aş vrea să ştiu ce şi-o fi închipuit?! Doar a fost măritată o dată. L-a înmormântat pe David Copperfield, care, de când s-a născut, a alergat numai după păpuşi de ceară. Copil avea… de fapt, chiar doi, în noaptea aceea de vineri, când a dat naştere acestui băieţel!. Ce-o mai fi poftit?

Pe furiş, mister Dick mi-a făcut un semn cu capul, vrând parcă să-mi dea a înţelege că avea şi ea o idee fixă.

— Şi nici măcar n-a fost în stare să aibă un copil ca lumea, a urmat mătuşa. Unde a rămas Betsey Trotwood, surioara acestui băieţaş? Nici n-a venit pe lume! Nu-mi spune mie poveşti!

Mister Dick mi s-a părut foarte speriat.

— Şi omuleţul acela, care-şi ţinea capul într-o parte, doctorul Jellips96, sau cum l-o fi chemat, ce învârtea pe acolo? Altceva n-a ştiut decât să ciripească aşa, ca un piţigoi… ca un piţigoi ce este: „E băiat! Băiat!” Oh, ce neghiobi mai sunt cu toţii!

Violenţa acestei izbucniri l-a tulburat din cale-afară pe mister Dick şi, ca să spun adevărul, şi pe mine.

— Şi apoi, ca şi cum toate astea n-ar fi fost de ajuns, ca şi cum nu i-ar fi ajuns că i-a stat în cale lui Betsey Trotwood, adică surioarei băieţaşului acestuia, dumneaei s-a apucat să se mărite a doua oară, şi şi-a găsit să se mărite cu un oarecare Murderer97, sau cu un domn care poartă un nume asemănător, şi să-i ia lumina copilului ăstuia! Şi urmarea firească, pe care numai un copil n-ar fi putut s-o prevadă, e că băieţaşul a ajuns pribeag şi fugar în lume! Şi, iată, a ajuns să semene cu Cain98 încă înainte de a fi crescut mare!

Mister Dick m-a privit cu luare-aminte, de parc-ar fi vrut să recunoască în mine trăsăturile acestui personaj.

— Mai e apoi şi femeia aia cu nume păgân, Peggotty aia, care n-a găsit nici ea nimic mai bun de făcut decât să se mărite! Nu i-a ajuns c-a văzut cu ochii ei nenorocirile ce se trag din căsătorie şi, după cum povesteşte băieţaşul, s-a apucat şi ea să se mărite. Vreau să nădăjduiesc că va fi dat peste un soţ dintre aceia care îşi strunesc soţiile cu vătraiul, despre care adesea se scrie la gazetă, şi că o bate măr.

N-am putut răbda ca iubita mea dădacă să fie ponegrită în acest fel şi să i se dorească asemenea soartă. Şi îndată i-am spus mătuşii că se înşela. Că Peggotty era cea mai bună, cea mai sinceră, cea mai credincioasă şi mai dezinteresată prietenă şi slujnică din lumea întreagă: că întotdeauna mă iubise din toată inima, aşa cum o iubise şi pe mama; că i-a ţinut capul mamei când a fost pe patul de moarte şi că mama, înainte de a muri, ultima sărutare plină de recunoştinţă ei i-a dat-o. Şi amintindu-i de ele două, am simţit că mă înăbuş şi că nu mai pot vorbi în momentul când încercam să-i spun că pentru mine casa lui Peggotty era şi a mea, că tot avutul ei era şi al meu, şi că, dacă nu m-aş fi temut să-i fiu o povară, m-aş fi dus la ea să-i cer adăpost, dar când am vrut să-i spun toate astea, am simţit că nu mai pot vorbi şi, îngropându-mi faţa în mâini, mi-am lăsat capul pe masă.

— Da, da, a zis mătuşa, are tot dreptul băiatul să sară în apărarea celor care l-au apărat!. Janet! Măgarii!

Dacă n-ar fi fost afurisiţii aceia de măgari, cred c-aş fi ajuns să mă înţeleg foarte bine cu mătuşa, căci tocmai îmi pusese mâna pe umăr şi eram cât pe-aci să-i sar de gât, s-o îmbrăţişez şi s-o rog să mă ocrotească. Dar întreruperea aceea neaşteptată şi tulburarea provocată de încăierarea de afară au risipit pentru moment intenţiile duioase, şi până la ora ceaiului mătuşa şi-a revărsat indignarea, spunându-i lui mister Dick că era hotărâtă să ceară ocrotirea legilor ţării şi să-i cheme în judecată pe stăpânii tuturor măgarilor din Dover pentru încălcarea proprietăţii.

După ceai, am stat la fereastră, aşteptând să se ivească alţi cotropitori, cel puţin aşa am presupus eu judecând după căutătura severă a mătuşii, şi am stat aşa până s-a lăsat întunericul şi Janet a adus lumânările, a pus pe masă cutia de table şi a lăsat storurile.

— Mister Dick, a zis mătuşa cu privirea ei gravă şi cu arătătorul ridicat ca şi mai înainte, vreau să-ţi mai pun o întrebare. Priveşte-l pe băieţaşul ăsta!

— Pe fiul lui David? a zis mister Dick, atent, dar nedumerit.

— Chiar pe el, i-a răspuns mătuşa. Ce ai face cu el acuma?

— Ce-aş face cu fiul lui David?

— Da, i-a răspuns mătuşa. Cu fiul lui David.

— O, a zis mister Dick. Da. Ce-aş face cu el… L-aş trimite la culcare.

— Janet! a exclamat mătuşa cu acel aer triumfător pe care l-am observat şi ceva mai înainte. Mister Dick ne călăuzeşte pe drumul cel bun! Dacă-i gata patul, să ducem băieţaşul sus, la culcare!

După ce Janet a spus că totul era pregătit, m-au dus sus; cu blândeţe, dar tratându-mă într-un fel ca pe un deţinut; mătuşa mergând înainte, iar Janet escortându-mă. Pe scări, mătuşa s-a oprit ca să întrebe de ce mirosea a ars, iar Janet i-a răspuns că pusese pe foc cămaşa mea cea veche, şi asta mi-a dat o umbră de nădejde. Dar în odaia mea n-am găsit alte veşminte decât vechile mele straie, aşezate grămadă; şi când m-au lăsat singur, cu un muc de lumânare, care, după cum m-a prevenit mătuşa, nu putea ţine mai mult de cinci minute, le-am auzit încuind uşa pe dinafară. Tot întrebându-mă de ce se purtau astfel, mi-am zis că se prea poate că, neavând de unde să mă cunoască, mătuşa credea c-aveam obiceiul de a fugi şi de aceea luase măsuri de prevedere şi mă ţinea sub cheie.

Odaia, aflată la mansardă, era plăcută, şi pe fereastră se vedea marea, care strălucea sub razele lunii. Îmi aduc aminte că după ce mi-am făcut rugăciunea de seară şi după ce s-a stins lumânarea, am rămas multă vreme privind lumina lunii pe întinsul apelor, ca şi cum aş fi nădăjduit ca în licăririle ei să-mi pot citi norocul ca într-o carte strălucitoare; sau aş fi aşteptat s-o zăresc pe mama, cu pruncul ei în braţe, coborând din ceruri, pe o rază şi privindu-mă, ca atunci când i-am văzut pentru ultima oară faţa blândă. Îmi aduc aminte cum, în clipa când, în cele din urmă, mi-am întors ochii de la privelişte, această profundă emoţie a făcut loc unui sentiment de recunoştinţă şi de tihnă când am văzut patul cu polog alb şi când, întinzându-mă binişor în el, m-am cuibărit între cearceafurile albe ca zăpada! Îmi aduc aminte cum am trecut în revistă toate coclaurile pe care dormisem sub bolta înstelată şi cum m-am rugat să nu mai fiu niciodată un biet pribeag lipsit de adăpost şi să nu-i uit niciodată pe cei fără căpătâi. Şi-mi aduc aminte cum, alunecând devale pe nostalgica strălucire a acestui covor de lumină, desfăşurat pe întinsul apelor, am coborât în lumea viselor.