Capitolul LV.Furtuna

Mă apropii acum de un episod din viaţa mea atât de viu încă, atât de înfricoşător şi atât de strâns legat prin nenumărate fire, dintre cele mai variate, de tot ce l-a precedat în aceste pagini, încât, de la începutul acestei istorisiri, pe măsură ce înaintam l-am văzut crescând mereu, mai mare şi mai mare, ca pe un turn înalt în mijlocul câmpiei şi aruncându-şi umbra fatidică până şi asupra măruntelor întâmplări ale copilăriei mele.

Ani de-a rândul, după ce s-a consumat, adesea l-am retrăit în vis. În asemenea măsură m-a zdruncinat puternica impresie ce mi-a lăsat-o, încât în tăcerea nopţii mi se părea că furia lui continuă să bântuie cu turbare odaia-mi liniştită. Se întâmplă uneori şi în ziua de azi să mi se arate în vis, însă la intervale mai lungi şi imprevizibile. Şi nu cunosc asociaţie mai irezistibilă decât aceea dintre o furtună puternică sau cea măi vagă aluzie la un ţărm bătut de valuri şi episodul cu pricina. Voi încerca să aştern pe hârtie întâmplările aşa cum le văd, simplu şi clar. Nu le evoc, ci le văd aievea; căci se desfăşoară din nou sub ochii mei.

Apropiindu-se ziua când urma să plece corabia cu emigranţi, buna mea dădacă a venit la Londra (când ne-am văzut întâia oară a fost aproape zdrobită de durere auzind ce nenorocire mă lovise). Eram mai tot timpul cu dânsa, cu fratele ei şi cu Micawberii (care acum se întâlneau foarte des), pe Emily însă n-o vedeam de fel.

Într-o seară, când nu mai rămăsese decât puţină vreme până la ridicarea ancorei, stăteam singur cu Peggotty şi cu fratele ei. Am discutat mai ales despre Ham. Peggotty ne-a povestit cu câtă duioşie îşi luase rămas bun de la ea înaintea plecării ei la Londra şi de câtă bărbăţie şi calm dăduse dovadă. Mai ales în ultima vreme, când, după părerea ei, fusese mai greu încercat decât oricând. Toate acestea alcătuiau pentru o fiinţă afectuoasă ca Peggotty un subiect despre care putea vorbi fără a osteni vreodată, iar însufleţirea cu care noi urmăream ceea ce avea de povestit dânsa, care se aflase în preajma lui atâta vreme, era aceeaşi, cu a ei în timp ce depăna firul celor petrecute.

Între timp, mătuşa şi cu mine renunţasem la cele două căsuţe din Highgate; eu fiindcă aveam de gând să plec în străinătate, iar mătuşa fiindcă voia să se mute înapoi în căsuţa ei de la Dover. Temporar luasem cu chirie o locuinţă în Covent Garden. Întorcându-mă pe jos spre casă în seara când am dus această conversaţie şi gândindu-mă la cele ce discutasem cu Ham cu prilejul ultimei vizite la Yarmouth, am început să mă îndoiesc c-ar fi bine să predau scrisoarea pentru Emily în clipa când îmi voi lua bun rămas de la unchiul ei pe bordul corăbiei, socotind că ar fi mai înţelept să-i scriu chiar acum. Am chibzuit că, poate, după ce va primi scrisoarea, va dori să-i trimită prin mine câteva cuvinte de mângâiere nefericitului ei fost logodnic. Era datoria mea să-i ofer această posibilitate.

De aceea, înainte de a mă duce la culcare, m-am aşezat în odaia mea şi i-am scris. I-am spus că l-am văzut şi că mi-a cerut să-i comunic cele amintite de mine la locul cuvenit în aceste pagini. Am repetat întocmai mesajul lui. Nu era nevoie să adaug nimic, nici chiar dacă aş fi avut dreptul s-o fac. Devotamentul, dragostea oglindite în el n-aveau nevoie să fie împodobite nici de mine, nici de nimeni altul. Am lăsat scrisoarea afară, ca să fie expediată a doua zi de dimineaţă, împreună cu câteva rânduri adresate lui mister Peggotty, prin care-l rugam să i-o înmâneze; şi m-am culcat în revărsatul zorilor.

Eram mult mai obosit decât îmi dădeam seama; şi neputând adormi decât după ce soarele se înălţase pe cer, am zăcut în pat, fără a mă odihni, până târziu a doua zi. M-a trezit prezenţa mătuşii, care stătea în tăcere lângă patul meu. Am simţit-o în somn, aşa cum cred că toţi simţim asemenea lucruri.

— Trot dragă, mi-a zis când am deschis ochii, nu mă puteam hotărî să te trezesc. A venit mister Peggotty; să-l poftesc sus?

I-am spus „da”, şi o clipă mai târziu şi-a făcut apariţia.

— Mas'r Davy, mi-a zis după ce mi-a strâns mâinile, i-am înmânat lui Em'ly scrisoarea, şi dânsa, sir, a scris rândurile astea; şi m-a rugat să vă cer să le citiţi, şi dacă nu găsiţi nimic rău în ele, s-aveţi grijă să-i ajungă.

— Dumneata le-ai citit? am întrebat.

A dat din cap, îndurerat. Am deschis plicul şi am citit cele ce urmează:

Am primit veştile trimise. Vai, ce-aş putea să-ţi scriu spre a-ţi mulţumi pentru bunătatea şi binefăcătoarea grijă arătate?!

Am pus cuvintele tale la inimă. Şi acolo le voi păstra până oi muri. Sunt ca nişte ghimpi ascuţiţi, dar îmi aduc atâta mângâiere! Citindu-le, m-am rugat, vai cât de fierbinte m-am rugat! Când văd ce om eşti şi ce om e unchiul, îmi dau seama cum trebuie să fie Dumnezeu şi mă încumet să plâng la picioarele lui.

Adio pentru totdeauna. Acuma, scumpul meu, prietenul meu, îmi iau rămas bun de la tine pe lumea asta. Pe altă lume, de voi fi iertată, s-ar putea să mă trezesc copil şi să vin spre tine. Mii de mulţumiri şi binecuvântări. Rămâi cu bine, pentru totdeauna.

La aceste rânduri udate cu lacrimi se mărginea scrisoarea.

— Pot să-i spun lui Em'ly că n-aţi găsit nimic rău şi că o să fiţi atât de bun s-aveţi grijă să-i ajungă? m-a întrebat mister Peggotty după ce am citit-o.

— Nu încape vorbă, i-am zis, dar cred…

— Da, mas'r Davy?

— Cred e-am să mă duc chiar eu până la Yarmouth, am urmat. Am timp să mă duc şi să mă întorc înainte de plecarea corăbiei. Mereu mă gândesc la el şi la singurătatea lui; a-i înmâna lui acuma răvaşul acesta scris de mâna ei şi a-ţi da dumitale putinţa să-i spui în clipa plecării că l-a primit, ar fi o mângâiere pentru amândoi. I-am făgăduit solemn, dragului şi scumpului meu prieten, că voi aduce la îndeplinire însărcinarea ce mi-a dat, şi nu înţeleg să precupeţesc nimic pentru a o duce la bun sfârşit. Drumul e un fleac pentru mine. N-am astâmpăr, şi călătoria îmi va prii. Am să plec astă-seară chiar.

Deşi a încercat, cu mult zel, să mă abată de la această hotărâre, mi-am dat seama că era de o părere cu mine; şi asta, dacă aş mai fi simţit nevoia să mă întărească cineva în intenţiile mele, ar fi fost mai mult decât de ajuns. La rugămintea mea, s-a dus până la staţia diligenţelor şi mi-a rezervat locul de pe capră. Seara am pornit-o cu poştalionul pe şoseaua pe care o străbătusem de atâtea ori în atâtea şi atâtea împrejurări.

— Nu vi se pare că cerul e cu totul neobişnuit? l-am întrebat pe vizitiu la primul popas, după ce am ieşit din Londra. Nu-mi amintesc să fi văzut vreodată un cer ca ăsta.

— Nici eu… n-am mai pomenit cer ca ăsta, mi-a răspuns. Semn de furtună, sir. Cred c-o să fie prăpăd pe mare, şi asta curând.

Era o sumbră învolburare – întreruptă ici-colo de nişte pete de culoarea fumului ce iese din lemnele ude – alcătuită din nori ce zburau înghesuiţi unii peste alţii în grămezi dintre cele mai stranii, închipuind în văzduh înălţimi care depăşeau depărtarea dintre noi şi cele mai adânci hăuri ale pământului, înălţimi de la care luna bezmetică părea să se azvârle, ca şi cum, în mijlocul înfiorătoarei tulburări a legilor naturii, s-ar fi rătăcit şi ar fi fost cuprinsă de spaime. Toată ziua bătuse vântul; şi acuma se înteţea, urlând nemaipomenit de tare. După un ceas, devenise şi mai puternic; cerul era încă şi mai înnorat, şi vântul sufla straşnic.

Dar pe măsură ce se apropia noaptea, norii s-au îndesit şi au acoperit tot cerul, care acum era foarte întunecat, iar vântul a început a bate tot mai aprig. A continuat să-şi sporească viteza până ce caii abia-l mai puteau înfrunta. În mai multe rânduri, în bezna nopţii (era pe la sfârşitul lui septembrie, când nopţile nu sunt scurte), caii înaintaşi se întorceau în loc sau se opreau brusc; şi nu o dată am avut motive serioase de a ne teme că diligenţa va fi răsturnată de vânt. Rafale iuţi de ploaie, ca nişte averse de oţel, au premers furtunii; şi de fiece dată când găseam adăpost sub copaci sau lângă vreun zid ce bara calea vântului, opream bucuroşi, pur şi simplu pentru că era cu neputinţă să continuăm bătălia.

Când s-a crăpat de ziuă, a pornit a sufla tot mai aprig. Apucasem eu la Yarmouth o vreme când marinarii ziceau că vântul bubuia precum tunurile mari, dar ceva asemănător sau cât de cât apropiat nu pomenisem nici o dată. Am ajuns la Ipswich43 foarte târziu, deoarece, după primele zece mile de drum, nu înaintasem decât opintindu-ne şi luptând la fiecare pas; şi în piaţa oraşului am găsit un pâlc de oameni care se sculaseră din pat în puterea nopţii, de teamă ca nu cumva să se prăbuşească hornurile peste ei. Câţiva dintre aceştia, apropiindu-se de curtea hanului, în timp ce se schimbau caii, ne-au povestit că foi grele de plumb fuseseră smulse de pe turnul înalt al unei biserici şi azvârlite pe o uliţă învecinată, împiedicând trecerea. Alţii ne-au istorisit că ţăranii veniţi de prin satele megieşe văzuseră copaci uriaşi smulşi din rădăcini şi clăi întregi de fân împrăştiate peste drumuri şi peste ogoare. Şi furtuna nu slăbea deloc; dimpotrivă, vântul bătea şi mai tare.

Pe măsură ce, luptând din greu, ne apropiam de mare, dincotro sufla vântul către uscat, puterea lui devenea tot mai înfricoşătoare. Cu mult înainte de a se întrezări marea, i-am simţit pe buze spuma şi ne-a întâmpinat o burniţă sărată. Apele mării se revărsaseră, acoperind pe distanţe de mile şi mile smârcurile din jurul Yarmouthului; şi fiecare pânză de apă şi fiecare băltoacă se zbătea amarnic de mal, mici brizanţi spărgându-se cu furie în calea noastră. Când am dat cu ochii de mare, valurile ce se ridicau în răstimpuri la orizont deasupra genunii clocotitoare păreau crâmpeie dintr-o privelişte cu tunuri şi clădiri de pe un alt tărâm. Şi când, în cele din urmă, am ajuns în oraş, oamenii cu părul răvăşit au ieşit în prag, minunându-se că diligenţa răzbise până acolo pe o noapte ca aceea.

Am tras la vechiul han şi apoi m-am dus să văd marea, împleticindu-mă pe uliţa plină de nisip şi alge şi împroşcată cu spumă, temându-mă să nu-mi cadă în cap vreo ţiglă sau vreo cărămidă şi ţinându-mă, în colţurile mai expuse, de trecătorii ce-mi ieşeau în cale. Când m-am apropiat de plajă, am dat ochi nu numai cu toţi pescarii, ci cu aproape jumătate din locuitorii oraşului care, adăpostiţi pe după case, aşteptau; din când în când, câte unii înfruntau urgia, ca să arunce o privire spre larg, şi când încercau să se întoarcă, umblând în zigzag, erau luaţi pe sus de vânt.

Alăturându-mă acestor grupuri, am dat peste femei care-şi boceau soţii plecaţi pe mare la pescuit de heringi sau stridii, având temei să creadă că pieriseră înainte ca să poată ajunge în siguranţă. În mulţime se aflau pescari bătrâni, cu părul sur, care clătinau din cap, privind când la ape, când la cer, şi mormăiau între ei; armatori foarte consternaţi şi neliniştiţi; copii ce se înghesuiau unii într-alţii, uitându-se întrebători la oamenii mai vârstnici; chiar şi vajnici marinari, care din locuri ferite, febrili şi încordaţi, scrutau marea cu ocheanele ca şi cum ar fi pândit mişcările unui inamic.

Marea furioasă – când în mijlocul haosului aceluia al vântului orbitor, al firelor de nisip şi al pietrelor ce zburau în toate părţile şi în mijlocul acelor zgomote înfricoşătoare, găseam o clipă de răgaz s-o privesc – mă uluia. Talazuri cât zidul se apropiau rostogolindu-se, şi după ce creşteau la nesfârşit, se prăvăleau, spărgându-se de ţărm, de parcă ar fi vrut să înghită oraşul. Resacul44 se năpustea spre larg, mugind răguşit, şi parcă deschidea hrube adânci sub mal, urmărind să surpe pământul. Valuri cu coama albă năvăleau tunând şi se spulberau înainte de a ajunge la ţintă – fiecare strop al lor păstrându-şi parcă întregi furia şi forţa iniţială – se precipitau să alcătuiască noi monştri. Dealurile ondulate se prefăceau în căi adânci, iar văile ondulate (deasupra cărora zbura uneori singuratică pasărea furtunii) se înălţau, devenind dealuri; masele de apă zgâlţâiau ţărmul cu un zgomot infernal; formele abia închegate se avântau clocotitoare, căutând să-şi schimbe înfăţişarea şi locul, alungind alte forme şi mânându-le înainte; ţărmul cel închipuit de la orizont, cu turnurile şi clădirile sale, se ridica şi se prăbuşea; iar grămezile de nori întunecaţi, care coborâseră foarte jos, goneau deasupra creştetelor, celor de faţă; şi mi se părea că sub ochii mei se produc prăpădul şi prăbuşirea întregii firi.

Negăsindu-l pe Ham printre cei atraşi de această furtună de pomină – pentru că şi în ziua de azi mai e socotită cea mai năprasnică din câte s-au abătut asupra acelor locuri – am pornit spre locuinţa lui. Era zăvorâtă; şi când, după ce am bătut la uşă, nu mi-a răspuns nimeni, m-am dus, apucând pe uliţe dosnice şi drumuri ferite, la şantierul unde lucra. Aici am aflat că plecase la Lowestoft, să efectuez nişte reparaţii la care era nevoie de priceperea lui, şi că avea să se înapoieze a doua zi de dimineaţă, devreme.

M-am întors la han; şi până m-am spălat şi m-am schimbat şi am încercat să dorm, s-a făcut ceasul 5 după amiază. Nu trecuseră nici cinci minute de când coborâsem în cafenea şi mă aşezasem lângă cămin, când chelnerul care venise să aţâţe focul, vrând să intre în vorbă cu mine, mi-a spus că două corăbii, încărcate cu cărbuni, se scufundaseră, cu întregul echipaj, la câteva mile depărtare şi că şi alte câteva vase fuseseră văzute luptând cu furtuna în apropierea radei şi făcând sforţări deznădăjduite de a se ţine departe de ţărm. „Milostivească-se Domnul de ele şi de toţi bieţii marinari, a adăugat chelnerul, dacă o fi să mai avem încă o noapte asemenea celei trecute!”

Eram foarte deprimat; mă simţeam tare singur; şi absenţa lui Ham mă neliniştea peste măsură. Evenimentele din urmă mă tulburaseră adânc, deşi nu-mi dădeam seama cât de adânc, şi mă zăpăcise vântul năprasnic pe care-l înfruntasem atâta vreme. Gândurile şi amintirile mi-erau atât de învălmăşite, încât nu mai aveam reprezentări clare despre timp şi spaţiu. De pildă, dacă aş fi ieşit în oraş, nu m-aş fi mirat, cred, să întâlnesc un cunoscut de care ştiam că trebuie să fie la Londra. În privinţa asta, dacă mă pot exprima astfel, conştiinţa mea manifesta o ciudată confuzie. Şi totuşi erau prezente toate reminiscenţele pe care le trezeau, fireşte, locurile acelea; şi acestea erau deosebit de vii şi limpezi.

Fiind în această stare de spirit, s-a făcut pe loc, în mod involuntar, o legătură între tragicele veşti împărtăşite de chelner şi îngrijorarea pricinuită de absenţa lui Ham. Mi s-a strecurat în suflet temerea că Ham s-ar putea să se înapoieze de la Lowestoft pe mare şi că s-ar putea îneca. Temerile mele au crescut în aşa măsură, încât, înainte de a lua masa, m-am hotărât să mă mai duc o dată la şantier şi să-l întreb pe patronul lui dacă i se părea cât de cât probabil ca Ham să încerce să se întoarcă pe mare. Fiind decis, în cazul când mi-ar da cel mai slab temei pentru o asemenea presupunere, să plec la Lowestoft, pentru a-l opri, înapoindu-ne împreună pe uscat.

Am spus în grabă ce să mi se pregătească pentru cină şi iar am dat fuga la şantier. Am ajuns la timp, căci proprietarul, cu o lanternă în mână, tocmai zăvora poarta. A râs când i-am pus întrebarea şi mi-a zis că nu aveam de ce să mă tem, fiindcă nici un om în toate minţile şi nici chiar un smintit n-ar ieşi pe mare pe asemenea furtună, şi cu atât mai puţin Ham Peggotty, care era născut marinar.

Pătruns de acest adevăr de care-mi dădusem şi eu atât de bine seama dinainte, încât, sincer spun, mi-a fost ruşine să fac demersul pe care, neputându-mă stăpâni, totuşi îl făcusem, m-am întors la han. Cu toate că părea de necrezut, am avut impresia că intensitatea furtunii era în creştere. Urletele şi mugetele vântului, pârâitul şi scârţâitul uşilor şi ferestrelor, vâjâitul hornurilor, impresia că se clătina chiar casa în care mă adăposteam, bubuitul năprasnic al mării erau mai înfricoşătoare decât dimineaţa. Pe deasupra, acum se lăsase şi o beznă de nepătruns; o beznă care, adăugată furtunii, stârnea noi temeri, unele întemeiate, altele născocite.

N-am putut mânca. Nu-mi găseam astâmpăr şi nu eram în stare să mă concentrez. Nu ştiu ce din mine, răspunzând furtunii de afară, îmi răscolea adâncurile memoriei şi le răvăşea. Şi totuşi, în vârtejul gândurilor care goneau nebuneşte, luându-se la întrecere cu marea turbată, furtuna şi îngrijorarea mea în privinţa lui Ham rămâneau mereu pe primul plan.

Aproape că nu m-am atins de mâncare, în schimb am încercat să mă înviorez cu un pahar, două de vin. Zadarnic. Fără a înceta nici o clipă să-mi dau seama de urgia de afară şi de locul în care mă aflam, am căzut într-o stare de somnolenţă lângă cămin. Dar amândouă aceste puncte de reper au fost puse în umbră de o spaimă nouă, imposibil de definit; şi când m-am trezit – sau mai degrabă când m-am dezmeticit din letargia care mă pironise pe scaun – tremuram tot, cuprins de o spaimă fără obiect şi de neînţeles.

M-am plimbat încoace şi încolo, am încercat să citesc câte ceva dintr-un vechi dicţionar geografic, am ascultat zgomotele înfricoşătoare ce se auzeau de afară; am privit chipurile, scenele şi formele ce se înfiripau în văpăile focului. În cele din urmă, tic-tacul monoton al imperturbabilei pendule din perete m-a iritat în aşa hal, încât m-am hotărât să mă duc la culcare.

Fireşte că, pe o noapte ca aceea, mi-a mai venit inima la loc când am auzit că dintre slugile hanului câteva se înţeleseseră să stea de strajă până în zori. M-am culcat peste măsură de obosit şi năuc; dar de îndată ce m-am întins pe pat, toate aceste senzaţii au dispărut ca prin minune şi am rămas pe deplin treaz, cu toate simţurile încordate.

Ceasuri întregi am zăcut, ascultând vântul şi marea, închipuindu-mi ba că aud strigăte dinspre larg, ba că aud bubuituri de tun, ba zgomote produse de prăbuşirea unor case în oraş. De câteva ori m-am sculat de m-am uitat afară, dar n-am văzut nimic altceva decât, reflectate de geamuri, pâlpâirile slabe ale lumânării, pe care o lăsasem aprinsă, sau propriul meu chip, ce mă privea din beznă cu o căutătură rătăcită.

În cele din urmă, neliniştea mea devenind insuportabilă, m-am îmbrăcat în mare grabă şi am coborât. În bucătăria încăpătoare, unde am întrezărit bucăţi întregi de slănină şi funii de ceapă atârnate de grinzi, i-am găsit pe cei ce rămăseseră de veghe adunaţi laolaltă, şezând în poziţii diferite în jurul unei mese care dinadins fusese trasă de lângă hornul cel mare şi mutată în dreptul uşii. O fetişcană drăguţă, care-şi astupase urechile cu şorţul şi-şi ţinea privirile aţintite asupra uşii, a dat un ţipăt când m-a văzut, crezând că eram un strigoi; dar ceilalţi, având mai mult sânge rece, s-au bucurat că li se mai adăuga cineva. Unul dintre ei, referindu-se la cele discutate până atunci, m-a întrebat de credeam că sufletele marinarilor de pe corăbiile încărcate cu cărbuni, care se scufundaseră, vor fi rătăcind prin furtună.

Am stat cu ei vreo două ceasuri, cred. Într-un rând am deschis poarta curţii şi am aruncat o privire pe uliţa pustie. Nisip, alge şi stropi de spumă zburau prin văzduh; şi n-am izbutit să închid la loc poarta şi s-o proptesc împotriva vântului decât după ce am cerut ajutor.

Când într-un târziu, m-am întors în odaia-mi singuratică, am găsit-o cufundată în beznă; dar eram obosit acuma, şi îndată ce m-am culcat, am căzut – ca din vârful unui turn în fundul unei prăpăstii – într-un somn adânc. Am impresia că multă vreme, deşi visam că mă aflam altundeva şi că luam parte la tot felul de peripeţii, se făcea că vântul sufla neîncetat. În cele din urmă am pierdut şi această ultimă legătură cu realitatea şi am visat că mă aflam, împreună cu doi prieteni scumpi – cine erau aceşti doi prieteni nu ştiu – la asediul unui oraş, în mijlocul unei puternice canonade.

Bubuitul tunurilor fiind asurzitor şi neîntrerupt, n-am putut auzi ceva ce ţineam foarte mult să aud, şi până la urmă, făcând o sforţare mai mare, m-am trezit. Era ziua-n amiaza mare – trebuie să fi fost ceasurile 8 sau 9; în locul bateriilor mugea furtuna şi cineva bătea şi striga la uşă.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat.

— O corabie care se scufundă! Aici, aproape!

Am sărit din pat şi am întrebat de ce vas era vorba.

— Un schooner45 din Spania sau din Portugalia, cu o încărcătură de fructe şi de vin. Grăbiţi-vă, sir, dacă vreţi să-l vedeţi! Pe plajă, oamenii spun c-are să se sfărâme dintr-o clipă în alta.

Glasul, s-a depărtat, strigând pe scări, iar eu m-am îmbrăcat cât de repede am putut şi am dat buzna pe uliţe.

Am văzut un mare număr de oameni, care toţi alergau în aceeaşi direcţie, către plajă. Am alergat şi eu într-acolo, întrecându-i pe unii, şi foarte curând m-am trezit în faţa mării furioase.

Între timp, vântul se potolise puţin, nu mai mult decât ar fi scăzut canonada din vis dacă din gutele de tunuri care bubuiau ar fi amuţit vreo jumătate de duzină. Dar marea, răscolită de furtuna care bântuise toată noaptea, părea mult mai înspăimântătoare decât o văzusem în ajun. Părea umflată sub toate aspectele; şi înălţimea la care se ridicau brizanţii, săltând care de care mai sus, prăvălindu-se unii peste alţii şi rostogolindu-se pe plajă în şiruri nesfârşite, era cu adevărat înfricoşătoare.

Atâta am fost de buimăcit de zgomotul asurzitor făcut de vânt şi de valuri, de forfota mulţimii şi de zăpăceala de nedescris, de efortul supraomenesc de a mă ţine în picioare, în pofida furtunii, încât, când m-am uitat în larg. Să văd şi eu corabia ce se scufunda, n-am văzut altceva decât coamele înspumate ale talazurilor. Un pescar îmbrăcat sumar, care stătea lângă mine, mi-a arătat cu braţul gol către stânga (pe braţ avea un tatuaj reprezentând o săgeată aţintită în aceeaşi direcţie). Şi atunci, o, Doamne-Dumnezeule mare, deodată am văzut-o foarte aproape.

Unul dintre catarge se frânsese la vreo şase sau opt picioare deasupra punţii şi atârna peste bord într-un vălmăşag de vele, de straiuri, sarturi şi scote; şi în timp ce schooner-ul se zbătea pradă tangajului şi ruliului – fără nici o clipă de răgaz şi cu neînchipuită violenţă – această masă de sfărâmături izbea în bordaj de parcă ar fi vrut să-l spargă. Cei de pe corabie tocmai făceau sforţări să taie şi să se descotorosească de această parte a epavei, căci atunci când, prinsă de curent, corabia s-a întors cu bordul spre noi, am văzut limpede echipajul lucrând cu topoare, în special un bărbat vânjos, cu păr lung, inelat, care se distingea de ceilalţi. Dar în clipa aceea, de pe ţărm, peste urletele vântului şi mugetul mării, s-a înălţat un ţipăt sfâşietor; năpustindu-se peste epava ce juca pe valuri, un talaz uriaş a măturat oameni, ghiuri, vergi, scânduri, parapet, o sumedenie de asemenea jucării, în abisul clocotitor.

Al doilea catarg, în jurul căruia fluturau zdrenţele unei vele sfâşiate de o puzderie de parâme rupte şi încâlcite, mai rezista. Acelaşi pescar mi-a spus acum la ureche, cu glas răguşit, că schooner-ul, după ce se izbise de fund o dată, se redresase şi acum se izbea de el a doua oară. A adăugat, cred, că foarte probabil vasul avea să se rupă în două de la mijloc, şi, fireşte, am împărtăşit această părere, căci tangajul şi ruliul erau atâta de cumplite, încât nici un lucru făcut de mână omenească nu le-ar fi putut rezista vreme îndelungată. În timp ce-mi vorbea, pe plajă a izbucnit un nou strigăt de jale; epava se ridicase din adânc, cu patru oameni agăţaţi de grementul catargului rămas în picioare; şi între ei, în frunte, se afla bărbatul vânjos, cu păr lung, inelat.

Pe bord era un clopot; şi clopotul bătea, în timp ce nava se zvârcolea de pe o parte pe alta şi se avânta ca o făptură turbată de deznădejde, fie lăsându-ne să-i vedem puntea în toată întinderea ei, când se culca pe o coastă cu faţa către ţărm, fie arătându-şi numai chila, când cu un salt bezmetic apuca spre larg; şi dangătul, care vestea sfârşitul acelor nenorociţi, ajungea până la noi purtat de vânt. Din nou nava a dispărut, acoperită de valuri, şi din nou a ieşit la suprafaţă. Doi oameni fuseseră înghiţiţi de mare. Pe ţărm încordarea a crescut. Bărbaţii gemeau, frângându-şi inimile; femeile ţipau şi-şi întorceau privirile. Unii alergau înnebuniţi în sus şi în jos pe plajă, strigând după ajutor, cu toate că era cu neputinţă să fie ajutaţi. M-am pomenit şi eu în rândul acestora, rugându-mă cu înfocare de câţiva pescari pe care îi cunoşteam că nu-i lase să piară sub ochii noştri pe cei doi nenorociţi.

Gesticulând cu înfierbântare, tocmai izbutiseră să-mi explice – cum, nu ştiu, pentru că puţinul ce-l puteam auzi nu eram în stare să-l înţeleg – că mai-nainte cu o oră, un echipaj îndrăzneţ se străduise să iasă cu barca de salvare, dar că totul fusese zadarnic, şi că întrucât nimeni nu era smintit să încerce a duce înot un odgon spre a stabili o legătură între epavă şi ţărm, nu mai era nimic de făcut; când, deodată, am băgat de seamă că mulţimea adunată pe plajă a căzut pradă unei noi emoţii şi că se da în lături, şi l-am văzut pe Ham croindu-şi drum spre ţărm.

Am alergat în întâmpinarea lui – pe cât îmi aduc aminte – ca să-mi reînnoiesc cererea de ajutor. Dar, deşi năucit de spectacolul acela nemaivăzut şi înfiorător, hotărârea ce se citea pe faţa lui şi privirea care o arunca spre larg – aceeaşi privire pe care o avusese şi în dimineaţa aceea după ce fugise Emily şi pe care n-o putusem uita – m-au trezit şi m-au făcut să-mi dau seama de primejdie. L-am apucat cu amândouă braţele şi i-am implorat pe oamenii cu care tocmai vorbisem să nu-i dea ascultare, să nu se facă vinovaţi de o crimă, să nu-l lase să se depărteze de ţărm!

Un nou ţipăt de groază a izbucnit pe plajă; uitându-mă la epavă, am văzut cum vela, sfâşiată, după ce, lovindu-l de mai multe ori crâncen, l-a doborât pe omul aflat la baza catargului, s-a înfăşurat triumfătoare în jurul bărbatului vânjos, rămas singur pe catarg.

După această scenă şi împotriva hotărârii lui Ham, împietrit în deznădejdea lui, deprins să-i domine pe cei mai mulţi dintre cei de faţă, mi-am dat seama că vorbesc în vânt.

— Mas'r Davy, mi-a spus strângându-mi voios amândouă mâinile. De mi s-or fi sfârşit zilele, s-au sfârşit, şi pace! Iar de nu, am s-aştept! Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să-i binecuvânteze pe toţi! Prieteni, fiţi gata! Am pornit.

Am fost îndepărtat, nu fără menajamente, şi imobilizat într-un loc unde oamenii mi-au spus, ceea ce abia am înţeles, că dânsul era hotărât să încerce, cu sau fără ajutor, şi că stând prea aproape, aş stânjeni măsurile de siguranţă, tulburându-i pe aceia în sarcina cărora cădeau. Nu ştiu nici ce le-am răspuns, nici ce mi-au replicat; dar am văzut forfotă pe plajă şi oameni alergând cu nişte saule ce le desfăşurau de pe un cabestan ce se afla mai încolo şi pătrunzând în mijlocul pâlcului de oameni care-l ascundeau de vederea mea. Apoi l-am văzut singur, în bluză şi pantaloni marinăreşti: cu o saulă în mână sau înfăşurată la încheietură şi cu o alta în jurul taliei, şi câţiva oameni, dintre cei mai destoinici, aflaţi la oarecare distanţă, apucând un capăt al saulei pe care dânsul o întindea la picioarele sale pe ţărm.

Aşa nepriceput cum eram, mi-am dat seama că epava stătea să se rupă. Am văzut cum se despica în două şi am înţeles că acum viaţa celui care se ţinea de catarg atârna de un fir de păr. Totuşi, nu se lăsa. Purta pe cap o beretă roşie, ciudată – nu ca beretele marinăreşti, ci de o culoare mai caldă; şi în timp ce ultimele câteva scânduri care-l despărţeau de pieire crăpau, săltând şi zvâcnind, iar clopotul suna prevestitor pentru mort, l-am văzut cu toţii cum o flutura în aer. Şi când l-am văzut repetând gestul am crezut c-am să-mi pierd minţile, fiindcă mi-a trezit o veche amintire despre un prieten care mi-a fost drag cândva.

Singur, urmărit de toţi în tăcere şi cu răsuflarea tăiată şi având în faţă furtuna, Ham a scrutat marea, până ce în momentul când întoarcerea calului care se izbise de ţărm a produs un resac uriaş, le-a aruncat o privire celor care ţineau saula cu care era legat, şi în aceeaşi clipă s-a aruncat în apă, începând lupta cu vâltoarea; ba se înălţa cu dealurile, ba se prăbuşea cu văile, acoperit de spume; apoi curentul a început să-l târască înapoi către uscat. Atunci s-au apucat să-l tragă de zor.

Era rănit. De unde stăteam, am văzut că faţa-i era însângerată; dar lui nici că-i păsa. Mi s-a părut că le-a dat în grabă instrucţiuni celor din jur să-l lase mai slobod – sau cel puţin aşa am presupus eu, judecând după gesturile lui – şi s-a avântat din nou.

De astă dată a înaintat către epavă ba înălţându-se cu dealurile, ba prăbuşindu-se cu văile, acoperit de spuma clocotitoare, târât când înspre ţărm, când înspre epavă, luptând din greu, vitejeşte. Depărtarea era o nimica toată, dar trebuia să lupte pe viaţă şi pe moarte cu marea şi cu vântul. În cele din urmă s-a apropiat. A ajuns atât de aproape, încât nu mai avea de făcut decât o singură mişcare energică şi s-ar fi putut agăţa de ea… în clipa aceea un munte de apă verde, care se năpustea către ţărm, venind dindărătul epavei, a făcut un salt fantastic peste ea, şi epava a dispărut.

Alergând către locul unde-l trăgeau la mal, am văzut jucând pe ape câteva aşchii de lemn ca şi cum nu s-ar fi spart decât o balercuţă. Pe feţele tuturor se citea consternarea. L-au tras până la picioarele mele – în nesimţire – fără viaţă. L-au transportat în casa cea mai apropiată; şi cum, de astă dată, nu m-a mai împiedicat nimeni, am rămas lângă el, ajutându-le în timp ce încercau toate mijloacele pentru a-l readuce la viaţă; fusese însă lovit mortal de valul acela uriaş, şi inima-i mărinimoasă încetase pentru totdeauna să mai bată.

Când, după ce s-a făcut tot ce era cu putinţă şi a pierit orice nădejde, am dat să mă aşez lângă pat, ca să-l veghez, un pescar care mă cunoştea de pe vremea când şi eu şi Emily eram copii m-a chemat în şoaptă la uşă.

— Sir, mi-a zis, în timp ce lacrimile îi curgeau pe faţa bătută de vânt, care, ca şi buzele-i tremurânde, era palidă, cenuşie, vă rog să veniţi puţin cu mine.

În căutătura lui am regăsit vechea amintire de curând trezită. Cutremurat, l-am întrebat, rezemându-mă de braţul ce mi-l oferise ca să mă susţină:

— Au scos cumva valurile vreun cadavru la mal?

Mi-a zis:

— Da.

— Al unui cunoscut?

Nu mi-a răspuns.

Dar m-a condus pe ţărm. Şi pe porţiunea unde cândva Emily şi cu mine, doi copii, obişnuiam să culegem scoici – pe porţiunea unde zăceau împrăştiate de vânt rămăşiţele vechiului barcaz sfărâmat de furtună noaptea trecută, în mijlocul ruinelor căminului pe care-l necinstise l-am văzut, zăcând cu capul pe braţ, aşa cum adesea îl văzusem dormind la şcoală.