Capitolul LIV.Tranzacţiile lui Mister Micawber

Nu e timpul potrivit să vorbesc despre starea mea sufletească sub povara mâhnirii ce mă apăsa. Ajunsesem să cred că pentru mine viitorul era închis, că energia şi destinul meu erau consumate, că nu voi găsi refugiu nicăieri decât în mormânt. Am ajuns, aşadar, la această credinţă, însă asta nu s-a întâmplat chiar din clipa când ara fost lovit. Ea s-a copt în mintea mea treptat. Dacă întâmplările pe care le voi povesti mai departe nu s-ar fi precipitat în jurul meu, mai întâi înăbuşindu-mi jalea, apoi sporindu-mi-o, poate (cu toate că nu mi se pare probabil) aş fi căzut încă de la început în această stare. Aşa cum s-au petrecut lucrurile, a trecut un răstimp înainte de a-mi da seama de toată întinderea nenorocirii mele; un răstimp în care mi-am închipuit chiar dacă durerile cele mai crâncene fuseseră depăşite; în care puteam afla o mângâiere amintindu-mi ceea ce a fost mai frumos şi mai neprihănit în duioasa poveste încheiată pentru totdeauna.

Nici azi nu ştiu prea bine nici când s-a sugerat întâia oară că ar trebui să plec în străinătate, nici cum de am ajuns să fim cu toţii de acord că ar fi nimerit să caut să-mi restabilesc echilibrul sufletesc schimbând decorul şi călătorind. Spiritul lui Agnes a avut o înrâurire atât de mare asupra tuturor gândurilor, cuvintelor şi faptelor noastre în acea perioadă de adâncă jale, încât cred că tot ei i se datoreşte şi această idee. Influenţa ei se exercita însă cu atâta discreţie, încât nu ştiu nimic mai mult.

Atunci am început să cred cu adevărat că apropierea pe care de mult o făceam între ea şi vitraliile din biserică nu era decât un semn profetic despre ceea ce dânsa avea să reprezinte pentru mine în nenorocirea ce avea să se abată asupra mea când s-o împlini vremea. În tot zbuciumul acela, din clipa de neuitat când am văzut-o în faţa mea cu mâna ridicată, a fost ca o prezenţă sacră în casa-mi pustie. Când îngerul morţii a pogorât în casa mea – aşa mi-au spus când am fost în stare să ascult asemenea amănunte – soţia-mi copiliţă a adormit la pieptul ei, cu zâmbetul pe buze. Şi când mi-am venit în simţire, am perceput mai întâi lacrimile ei izvorâte dintr-o profundă compătimire, cuvintele ei de mângâiere şi îmbărbătare, chipu-i blând plecat parcă de pe alte tărâmuri mai pure şi vecine cu cerul asupra inimii mele neascultătoare, alinându-i durerea.

Dar să-mi urmez povestirea.

Urma să plec peste mare. Acest lucru parcă fusese hotărât de noi toţi de la bun început. Acum, că pământul acoperise tot ce era pieritor din făptura răposatei mele soţii, nu mai aşteptam decât ceea ce mister Micawber numea „definitiva pulverizare a lui Heep” şi plecarea emigranţilor.

La cererea lui Traddles, care s-a dovedit un prieten cât se poate de sincer şi devotat în marea mea nenorocire, mătuşa, Agnes şi cu mine, potrivit înţelegerii, ne-am întors la Canterbury şi am descins de-a dreptul la locuinţa lui Micawber; căci de când avusese loc întâlnirea ce prilejuise explozia, prietenul meu lucra fără încetare acolo şi în cancelaria lui mister Wickfield. Când m-a văzut intrând în haine negre, biata missis Micawber a fost foarte afectată. Avea o inimă bună, pe care încercările prin care trecuse de-a lungul anilor nu o schimbaseră.

— Ei, ia spune-ţi-mi, mister, şi missis Micawber, i-a întrebat mătuşa îndată ce ne-am aşezat, v-aţi mai gândit la propunerea cu privire la emigrare pe care v-am făcut-o?

— Nu cred, madam, i-a răspuns mister Micawber, c-aş putea exprima mai bine concluzia la care missis Micawber şi cu mine, umilul dumneavoastră servitor, precum şi copiii noştri am ajuns, cu toţii laolaltă şi fiecare în parte, decât folosind cuvintele unui ilustru poet şi spunând: „Luntrea ne aşteaptă la ţărm, şi Corabia stă gata pe mare”38.

— Prea bine, i-a zis mătuşa. Prevăd că această înţeleaptă hotărâre va da multe roade bune.

— Ne faceţi o cinste deosebită, i-a întors el. Apoi, după ce a aruncat o ochire asupra unei însemnări, a urmat: În privinţa ajutorului pecuniar care ne va îngădui să lansăm fragila noastră barcă pe oceanul aventurilor, am cumpănit din nou asupra unui punct important; şi îndrăznesc să vă propun ca scadenţele poliţelor ce le voi da – nu mai e nevoie s-o spun, anulând timbre de valoarea prevăzută de diferitele legi votate de Parlament cu privire la actele de acest fel – să fie fixate la peste optsprezece, douăzeci şi patru şi treizeci de luni. În propunerea ce v-am supus iniţial ele urmau să fie fixate respectiv peste douăsprezece, optsprezece şi douăzeci şi patru de luni; mă tem însă că aceste scadenţe nu lasă destul răgaz pentru ca să producă o întorsătură… suficient de… însemnată. S-ar putea întâmpla ca până la primul soroc să nu fi realizat o recoltă prea bună, şi mister Micawber şi-a rotit privirea prin odaie de parcă ar fi reprezentat un domeniu de câteva sute de acri de pământ supus unei culturi intensive; sau s-ar putea întâmpla să nu fi reuşit să strângem recolta. După câte am auzit, uneori e destul de greu să găseşti braţe de muncă în acea parte a posesiunilor noastre coloniale unde ne este scris să ducem lupta cu pământul roditor.

— Fixaţi-le cum doriţi, sir, i-a zis mătuşa.

— Madam, i-a răspuns el, atât eu cât şi missis Micawber suntem nespus de mişcaţi de înţelegerea şi mărinimia prietenilor şi protectorilor noştri. Aş dori să mă ţin de cuvânt şi să fiu punctual, ca un om foarte serios. Fiind acum pe punctul de a întoarce foaia şi gata să ne dăm cu un pas înapoi, pentru a ne lua avântul necesar unui salt de o amplitudine cu totul neobişnuită, socot că-i esenţial – pentru respectul ce mi-l datorez mie însumi fără a mai pune la socoteală c-aş dori să-i ofer o pildă fiului meu – ca aceste amănunte să fie stabilite ca de la bărbat la bărbat.

Nu ştiu dacă mister Micawber a acordat vreo importanţă formulei finale şi nici dacă cineva i-a acordat sau îi acordă vreodată câtuşi de puţină importanţă, dar ai fi zis că ţinea în mod deosebit la ea şi, tuşind uşor, a repetat: „… ca de la bărbat la bărbat”.

— Propun, a urmat mister Micawber, să vă dau cambii – nişte instrumente de plată obişnuite în lumea comercială, inventate, cred, de evrei, care, de la invenţia asta a lor încoace, pare-mi-se că le-au folosit al naibii de mult – pentru că pot fi negociate. Dar dacă aţi prefera o trată sau vreo altă garanţie, sunt gata să vă semnez orice. Ca de la bărbat la bărbat.

Mătuşa i-a răspuns că, atunci când ambele părţi sunt dispuse să accepte orice soluţie, rezolvarea acestei probleme nu poate prezenta nici o dificultate. Mister Micawber s-a raliat la părerea ei.

— În ce priveşte pregătirile ce le face familia ca să înfrunte destinul căruia acum suntem ferm hotărâţi să ne dedicăm, a declarat cu oarecare mândrie mister Micawber, daţi-mi voie să vă spun ceea ce urmează. Fiica mai mare se duce în fiecare dimineaţă, la orele cinci, la o întreprindere din vecinătate, ca să-şi însuşească tehnica – dacă tehnică poate fi numită – mulgerii vacilor. Copiilor mai mici le-am impus să urmărească îndeaproape, în măsura în care îngăduie împrejurările, deprinderile porcilor şi ale păsărilor, crescuţi în cartierele mai sărace ale oraşului, şi în două rânduri până acum erau să fie călcaţi de diferite vehicule în timp ce executau acest consemn. În cursul săptămânii din urmă, personal mi-am concentrat atenţia asupra artei panificaţiei; iar fiul meu Wilkins, înarmat cu un baston, a ieşit la câmp şi a păscut vitele ori de câte ori neciopliţii tocmiţi să facă această treabă i-au îngăduit să le dea un ajutor dezinteresat în această direcţie, ceea ce, îmi pare rău s-o spun, pentru bunul renume al firii omeneşti, nu s-a întâmplat prea des, întrucât de cele mai multe ori a fost întâmpinat cu înjurături, şi îndemnat să-şi vadă de drum.

— Foarte, foarte bine, i-a spus mătuşa, ca să-l încurajeze. Nu mă îndoiesc că şi missis Micawber a fost foarte activă.

— Madam, i-a răspuns missis Micawber, cu aerul ei de om practic, trebuie să mărturisesc că nu m-am ocupat în mod susţinut cu probleme în legătură directă cu creşterea animalelor sau cu cultura solului, deşi îmi dau bine seama că amândouă aceste îndeletniciri îmi vor solicita atenţia când vom ajunge pe acele ţărmuri străine. Scurtele clipe pe care am fost în măsură să le smulg îndatoririlor mele casnice, le-am consacrat unei corespondenţe intense cu familia mea. Căci mi se pare, dragă mister Copperfield – a urmat missis Micawber, care, indiferent cui s-ar fi adresat la început, totdeauna sfârşea prin a se îndrepta către mine (datorită unei vechi obişnuinţe, presupun) că a venit vremea când trecutul trebuie dat uitării, când familia mea trebuie să-i întindă mâna lui mister Micawber, iar mister Micawber, ar trebui şi el să întindă mâna familiei mele; vremea când leul se cuvine să se culce alături de miel, iar familia mea să se împace cu mister Micawber.

I-am spus că eram în totul de părerea ei.

— Cel puţin, dragă mister Copperfield, în această lumină văd eu problema, a urmat missis Micawber. Pe vremea când trăiam acasă cu tăticu şi cu mămica, tăticu, ori de câte ori, în micul nostru cerc, se ivea o controversă asupra unei chestiuni, obişnuia să întrebe: „În ce lumină vede Emma problema?” Ştiu că tăticu era din cale-afară de părtinitor; cu toate astea, în privinţa răcelii excesive care a domnit întotdeauna între mister Micawber şi familia mea, incontestabil că am putut să-mi fac o părere fie ea şi greşită.

— Fără îndoială. Fireşte că v-aţi făcut o părere, madam, a zis mătuşa.

— Întocmai, a încuviinţat missis Micawber. Se poate să trag concluzii, greşite; se prea poate; dar impresia mea personală este că prăpastia căscată între familia mea şi mister Micawber îşi are obârşia în temerea familiei mele că mister Micawber i-ar putea cere un ajutor pecuniar. Nu pot să nu bănuiesc, a urmat missis Micawber, cu un aer de profundă sagacitate, că unii membri ai familiei mele s-au temut ca nu cumva mister Micawber să le ceară numele. Nu vreau să spun spre a fi atribuit copiilor noştri la botez, ci spre a fi înscrise pe nişte poliţe şi negociate pe piaţa financiară.

Aerul isteţ cu care missis Micawber ne-a dezvăluit această descoperire, ca şi cum nimeni înaintea ei nu s-ar fi gândit la asta, a mirat-o pe mătuşa care i-a spus cam răspicat:

— Ce să spun, ma'am, la urma urmelor, poate aveţi dreptate!

— Mister Micawber fiind acum pe cale să scuture cătuşele dificultăţilor pecuniare cărora le-a fost rob atâta amar de vreme, a spus missis Micawber, şi să înceapă o carieră nouă într-o ţară care să-i ofere un câmp destul de larg pentru a-şi desfăşura talentele – ceea ce, după părerea mea, cât se poate de important, căci talentele lui mister Micawber cer în special spaţiu – pare-mi-se că familia mea ar trebui să folosească acest prilej şi să facă primul pas. Ceea ce aş dori să văd ar fi o întâlnire între familia mea şi mister Micawber, în cadrul unei mese festive date pe socoteala familiei mele; o masă la care unul dintre membrii marcanţi ai familiei mele să ridice paharul pentru sănătatea şi prosperitatea lui mister Micawber şi unde mister Micawber să aibă posibilitatea să-şi expună părerile.

— Draga mea, interveni mister Micawber cam pornit, ar fi mai bine să se precizeze, de pe acum, că dacă am să-mi expun părerile în faţa lor, se prea poate că le vor socoti jignitoare; fiindcă familia ta, luată în ansamblu, e alcătuită numai din snobi insolenţi, toţi membrii familiei fiind de fapt nişte autentici mojici.

— Nu, l-a contrazis missis Micawber, clătinând din cap. Niciodată nu i-ai înţeles şi nici ei niciodată nu te-au înţeles pe tine, Micawber.

Mister Micawber a tuşit.

— Nici ei niciodată nu te-au înţeles, Micawber! i-a zis soţia. Poate că nici nu sunt în stare. Dacă-i aşa, păgubiţii sunt ei! Nu pot decât să-i plâng pentru această pierdere.

— Îmi pare cât se poate de rău, dragă Emma, a declarat mister Micawber potolit, că mi-au scăpat anumite expresii, care ar putea fi socotite, măcar şi de departe, prea tari. Tot ce vreau să spun este că pot pleca în străinătăţi şi fără ca familia ta să binevoiască a face vreun gest, într-un cuvânt, şi fără ca să mă onoreze la despărţire, şi că la urma urmelor, prefer să părăsesc Anglia cu avântul pe care-l am decât s-aştept să mi-l accelereze ei. Cu toate acestea, draga mea, dacă vor binevoi să răspundă scrisorilor tale – ceea ce, pe baza experienţei noastre comune, mi se pare foarte puţin probabil – departe de mine gândul de a mă pune de-a curmezişul dorinţelor tale.

După ce în felul acesta problema a fost soluţionată în mod amiabil, mister Micawber i-a oferit soţiei sale braţul şi, aruncând o privire asupra maldărelor de registre şi de documente ce zăceau pe birou în faţa lui Traddles, ne-a spus că ne vor lăsa singuri; ceea ce au şi făcut, cu un aer ceremonios.

— Dragă Copperfield, mi-a zis Traddles după plecarea lor, lăsându-se pe speteaza scaunului şi privindu-mă cu o afecţiune şi o compătimire din pricina cărora i se roşiseră ochii, iar părul i se zburlise în toate direcţiile, nici nu-ţi mai cer iertare că te tulbur cu treburi, pentru că ştiu că le porţi un deosebit interes şi că s-ar putea să te mai abată de la gândurile tale. Spune, dragă băiete, nu eşti prea obosit, sper?

— Mă simt ca de obicei, i-am zis după o scurtă pauză, întâi şi întâi se cuvine să ne gândim la mătuşa. Ştii bine cât a avut de suferit.

— Fireşte, fireşte! a încuviinţat Traddles. Cine ar putea uita?!

— Şi ceea ce ştii încă nu-i tot, am adăugat. În ultimele două săptămâni a mai avut alte necazuri; şi aproape în fiecare zi s-a dus în oraş. De mai multe ori s-a întâmplat să plece dis-de-dimineaţă şi să nu se întoarcă până seara. Aseară, deşi ştia c-avea în faţă o călătorie, nu s-a înapoiat decât pe la miezul nopţii. Cunoşti altruismul ei. Nu vrea să-mi spună ce supărare are.

Mătuşa, palidă şi cu faţa brăzdată de riduri adânci, m-a ascultat nemişcată până la capăt; apoi câteva lacrimi i s-au rostogolit pe obraji şi şi-a pus mâna peste mâna mea.

— Nimic, Trot, nimic. S-a isprăvit. Ai să afli tu cândva despre ce a fost vorba. Şi acum, Agnes dragă, hai să rezolvăm ce avem de rezolvat.

— Spre a-i face dreptate lui mister Micawber, a început Traddles, mă simt obligat să spun că deşi se pare că niciodată n-a reuşit să lucreze cu folos în interesul său propriu, s-a dovedit neobosit când a fost vorba să muncească pentru alţii. De când sunt n-am văzut un om ca el. Dacă toată viaţa ar fi lucrat aşa, acum ar avea virtual două sute de ani. Ardoarea permanentă, avântul şi frenezia cu care s-a cufundat zi şi noapte în registre şi acte, ca să nu mai vorbesc de nenumăratele scrisori pe care mi le-a expediat de aici, de la el de acasă, la locuinţa lui mister Wickfield, şi pe care, uneori mi le întindea chiar peste masă, când şedeam în faţa lui, deşi mult mai simplu ar fi fost să-mi vorbească, totul mi se pare extraordinar.

— Scrisori! a strigat mătuşa mea. Cred că şi-n vis scrie scrisori!

— Mister Dick a făcut şi el adevărate minuni! a urmat Traddles. De îndată ce n-a mai fost necesar să-l supravegheze pe Uriah Heep, pe care l-a păzit fără a-l slăbi nici o singură clipă, şi-a închinat toate puterile lui mister Wickfield. Şi într-adevăr, râvna lui de a ne ajuta în cercetările întreprinse şi serviciile reale pe care ni le-a făcut copiind acte, scoţând extrase, transportând încoace şi încolo piesele de care aveam nevoie au constituit un puternic imbold pentru noi.

— Dick e un om cu totul remarcabil, a exclamat mătuşa, întotdeauna am spus-o! Tu ştii asta, Trot!

— Sunt fericit, miss Wickfield, a reluat Traddles foarte delicat şi în acelaşi timp foarte serios, că vă pot aduce la cunoştinţă că în lipsa dumneavoastră starea lui mister Wickfield s-a îmbunătăţit simţitor. Scăpat de coşmarul care l-a apăsat atâta vreme şi de groaznicele temeri care l-au obsedat, a devenit alt om. Uneori i-a revenit chiar şi facultatea de a-şi concentra atenţia şi memoria asupra anumitor probleme de birou şi a fost în măsură să ne dea un preţios ajutor în elucidarea unor chestiuni pe care, fără el, ne-ar fi fost foarte greu, dacă nu imposibil, să le descurcăm. Dar de fapt trebuie să prezint o dare de seamă despre rezultatele la care am ajuns, ceea ce n-o să ia mult timp, nu să trăncănesc despre toate lucrurile îmbucurătoare pe care le-am constatat, căci altfel n-am să mai sfârşesc niciodată.

Judecând după naturaleţea şi simplitatea lui fermecătoare, era lesne de înţeles că ne relata aceste detalii mai ales ca să ne trezească interesul şi ca s-o facă pe Agnes să asculte cu mai multă încredere ce vrea să spună în legătură cu tatăl ei; cu toate acestea, nu era mai puţin drăguţ.

— Acum daţi-mi voie, a zis Traddles răsfoind hârtiile de pe masă. După ce am făcut inventarul activului şi după ce am limpezit, în primul rând, mulţimea treburilor încurcate prin natura lor, şi în al doilea rând, mulţimea celor complicate şi măsluite cu bună-ştiinţă, am ajuns la concluzia că mister Wickfield poate proceda la lichidarea firmei sale şi a gestiunii sale fidei-comisare fără nici un deficit şi fără a aduce nimănui nici un prejudiciu.

— O, slavă Domnului! a exclamat Agnes, uşurată.

— Dar, a urmat Traddles, soldul ce va rămâne pentru subzistenţă – şi când spun asta, am în vedere că şi casa, va fi vândută – va fi atât de mic, nu va depăşi probabil câteva sute de lire, încât cred, miss Wickfield, că ar trebui să chibzuim dacă n-ar fi cu putinţă ca mister Wickfield să păstreze administraţia averii de care s-a ocupat atâta vreme. Ştiţi, prietenii l-ar putea povăţui, acum e liber. Dumneavoastră, miss Wickfield… Copperfield… eu…

— M-am gândit la asta, Trotwood, a întâmpinat Agnes, uitându-se la mine, şi cred că nu se cade şi nu trebuie să facem acest lucru, nici chiar dacă recomandaţia ne este făcută de un prieten căruia îi sunt atât de recunoscătoare şi căruia îi datorez atât de mult.

— Vreau să precizez că n-am făcut o recomandaţie. Mi s-a părut nimerit să prezint o sugestie. Atât, şi nimic mai mult.

— Mă bucur să vă aud spunând acest lucru, i-a răspuns Agnes cu fermitate, căci mă face să sper, să am aproape certitudinea că suntem de aceeaşi părere. Dragă mister Traddles şi dragă Trotwood, ce aş mai putea să-mi doresc de vreme ce papa va ieşi cu onoarea nepătată?! Întotdeauna am năzuit să-l văd scăpat din plasa în care era prins şi să-i pot reda cel puţin o părticică din dragostea şi grija cu care m-a înconjurat şi să-i închin viaţa mea. Mulţi ani de-a rândul aceasta mi-a fost nădejdea supremă. Următoarea fericire pentru mine ar fi fost să pot lua asupra mea răspunderea viitorului care ne aşteaptă, cea dintâi fericire după ce l-am văzut scăpat de toate fidei-comisele şi răspunderile lui.

— Dar te-ai gândit oare cum ai putea face acest lucru, Agnes?

— Deseori! Nu mi-e teamă, dragă Trotwood. Sunt sigură că voi reuşi. Sunt atâţia oameni pe aici care mă cunosc şi au o părere bună despre mine, încât nu mă îndoiesc de reuşită. Ai încredere în mine. N-avem nevoi prea mari. Dacă am să închiriez casa părintească şi o să deschid o şcoală, am să devin şi eu utilă şi am să mă simt fericită.

Fervoarea calmă a vocii ei plăcute mi-a trezit în amintire, cu atâta putere, mai întâi, imaginea acelei case vechi şi dragi, şi apoi a căminului meu singuratic, încât mi-am simţit inima prea grea ca să mai pot vorbi. Câtva timp Traddles s-a prefăcut că se uită la hârtii.

— Trecem la miss Trotwood, a spus Traddles. Problema banilor dumneavoastră.

— Da, sir, a suspinat mătuşa. În această privinţă n-am de spus decât că dacă s-au pierdut, am să suport pierderea; iar dacă nu, am să fiu foarte fericită să-i recapăt.

— La început pare-mi-se c-au fost opt mii de lire în obligaţii de stat, a spus Traddles.

— Întocmai! a confirmat mătuşa.

— Dar n-am găsit decât cinci, i-a zis Traddles, foarte nedumerit.

—… cinci mii, l-a întrebat foarte liniştită mătuşa, sau cinci lire?

— Cinci mii de lire, a precizat Traddles.

— Asta-i tot ce am avut, l-a lămurit mătuşa. Trei am vândut eu singură. Una ca să plătesc pentru admiterea ta, dragă Trot, la „Doctors' Commons”; celelalte două le păstrez la mine. Când am pierdut restul, m-am gândit că-i mai bine să nu pomenesc nimic de această sumă şi s-o ţin pentru zile negre. Am vrut să văd cum vei ieşi din încercarea asta, Trot; şi ai ieşit în mod strălucit… ai dat dovadă de stăruinţă, încredere în tine şi spirit de jertfă! La fel şi Dick! Nu-mi spuneţi nimic, căci îmi sunt nervii cam zdruncinaţi!

Văzând-o cum şedea dreaptă, cu braţele încrucişate, nimeni n-ar fi bănuit acest lucru, căci avea o stăpânire de sine admirabilă.

— Dacă-i aşa, a izbucnit Traddles radios, sunt încântat să vă pot spune c-am recuperat toţi banii!

— Nimeni să nu mă felicite! a exclamat mătuşa. Cum aşa, sir?

— Aţi crezut că mister Wickfield şi-a însuşit banii? a întrebat-o Traddles.

— Da, fireşte c-am crezut, a răspuns mătuşa, şi de aceea n-a fost greu să mi se pună căluşul în gură. Agnes, te rog, nici o vorbă!

— Într-adevăr, a zis Traddles, pe baza procurii ce i-aţi dat-o, obligaţiile au fost vândute; dar nu-i nevoie să vă mai spun nici de cine şi nici cu a cui semnătură. După aceea, pungaşul acela i-a afirmat lui mister Wickfield – şi i-a demonstrat cu tot felul de cifre – că folosise banii (potrivit dispoziţiunilor primite, a zis ticălosul) ca să cocoloşească alte lipsuri şi nereguli. Ulterior, mister Wickfield, fiind foarte slab şi aflându-se la cheremul lui, v-a plătit în mai multe rânduri bani în contul dobânzilor asupra unui capitol care ştia că nu mai există, făcându-se astfel din nefericire complice la această fraudă.

— Dar în cele din urmă a luat asupră-şi toată vina, a adăugat mătuşa, şi mi-a trimis o scrisoare prin care se acuza de hoţii şi de potlogării nemaipomenite. După care, într-o bună dimineaţă, devreme, i-am făcut o vizită, i-am cerut o lumânare şi am ars scrisoarea, zicându-i că dacă întrevede vreo posibilitate să repare cândva greşeala ce-o săvârşise faţă de mine şi faţă de el însuşi, s-o repare, iar de nu, să nu mai lăţească vorba, de dragul fiicei sale… Să nu-mi spună nimeni nici un cuvânt, că plec!

Am tăcut cu toţii, iar Agnes şi-a ascuns faţa în mâini.

— Aşadar, scumpe prietene, a spus mătuşa după o scurtă pauză, ai izbutit să-l sileşti să dea banii înapoi?

— De fapt, a răspuns Traddles, mister Micawber l-a încolţit atât de bine şi tot timpul a avut la îndemână alte argumente ori de câte ori se întâmpla ca unul să dea greş, încât n-a mai putut să scape din gheara noastră. Şi lucru cu totul remarcabil, sunt încredinţat că ceea ce l-a făcut să pună mâna pe aceşti bani a fost nu atât lăcomia lui de bani, cât ura pe care i-o purta lui Copperfield. Mi-a mărturisit-o deschis. Mi-a zis c-ar fi cheltuit bucuros încă pe atâta numai să-l zăticnească sau să-i iacă rău lui Copperfield.

— Ha! a zis mătuşa, încruntându-se şi uitându-se la Agnes. Şi ce s-a întâmplat cu el?

— Nu ştiu. A plecat de aici cu maică-sa, care tot timpul s-a văicărit, s-a rugat şi a mărturisit totul. Au plecat la Londra cu una dintre diligenţele de noapte, şi nu mai ştiu nimic despre el, în afară de faptul că ura pe care mi-a arătat-o la despărţire a fost de-a dreptul temerară. Socotea că-mi datorează şi mie tot atâta cât şi lui mister Micawber, ceea ce consider (cum i-am şi spus) că e o cinste pentru mine.

— Ce crezi, Traddles, a mai rămas cu ceva bani? l-am întrebat.

— Vai, Doamne, da, aşa cred! mi-a răspuns Traddles, întărind din cap, cu un aer grav. Cred că într-un fel sau altul o fi băgat destui bani în buzunar. Dar aşa cum ai putut observa şi tu, Copperfield, pe individul ăsta banii nu l-au ferit niciodată de păcat. E un ipocrit înrăit, şi orice face, tot pe căi piezişe face. E singura compensaţie pentru constrângerile pe care şi le impune. Pentru că tot timpul se târăşte, urmărind scopuri mărunte, orice obstacol întâlneşte i se pare mai mare decât este în realitate; şi de aceea urăşte şi suspectează pe oricine îi iese în cale, fie şi cu cele mai nevinovate intenţii. De aceea căile piezişe pe care umblă sunt sortite să devină tot mai piezişe, pentru cele mai neînsemnate motive sau chiar fără nici un motiv. E suficient să ne gândim la isprăvile ce le-a făcut aici ca să ne dăm seama de acest lucru, a încheiat Traddles.

— E de o josnicie monstruoasă! şi-a dat cu părerea mătuşa.

— În această privinţă n-aş putea să mă pronunţ, a declarat gânditor Traddles. Mulţi oameni pot fi foarte josnici dacă-şi dau silinţa.

— Să vorbim acum despre mister Micawber, a propus mătuşa.

— Da, aşa-i, a zis Traddles, bucuros. Mă simt dator să-i aduc încă o dată cele mai mari laude lui mister Micawber. Dacă dânsul n-ar fi muncit vreme atât de îndelungată, cu atâta răbdare şi stăruinţă, n-am fi putut nădăjdui să ajungem vreodată la un rezultat cât de cât însemnat. Şi dacă ne gândim la ce i-ar fi plătit Uriah Heep ca să tacă, nu se poate să nu ajungem la concluzia că mister Micawber a făcut ce a făcut numai de dragul dreptăţii.

— Şi eu cred la fel, am întărit eu.

— Ei, şi ce aţi zice să-i dăm? a întrebat mătuşa.

— O, înainte de a trece la asta, a spus Traddles puţin cam încurcat, când am încheiat înţelegerea ilegală care a pus capăt acestei afaceri atât de încurcate – căci înţelegerea e perfect ilegală de la început până la sfârşit – am găsit cu cale să omit, nefiind în stare să mă ocup de toate, două puncte. Chitanţele şi celelalte înscrisuri date de mister Micawber pentru avansurile primite…

— Bine! Acelea vor trebui plătite! a spus mătuşa.

— Da, dar nu ştiu nici unde se află, nici când va porni executarea, a spus Traddles, căscând ochii, şi mi-e teamă că, până la plecarea sa, mister Micawber va fi mereu în primejdie de a fi arestat şi de a-şi vedea lucrurile sechestrate.

— Dacă-i aşa, trebuie deci să avem mereu grijă să fie pus imediat în libertate şi să-i scoatem lucrurile de sub sechestru, a zis mătuşa. La cât se cifrează toate astea?

— Mister Micawber a înregistrat într-un catastif toate aceste tranzacţii – căci aşa le spune el, tranzacţii – a explicat Traddles zâmbind, şi totalul lor reprezintă o sută lire şi cinci şilingi.

— Cât să-i dăm, inclusiv această sumă? a întrebat mătuşa. O să ne înţelegem noi, Agnes dragă, cum să împărţim asta după aceea. Cât să-i dăm? Cinci sute de lire?

În această privinţă am obiectat îndată şi Traddles şi eu. Amândoi am recomandat să i se dea o sumă mică în numerar şi să se plătească datoriile către Uriah pe măsură ce vor fi urmărite, fără a i se spune lui mister Micawber. Am propus să se acopere pentru întreaga familie cheltuielile de echipare şi spezele de călătorie şi să li se dea o sută de lire; de asemenea, am sugerat ca înţelegerea pentru restituirea acestor bani, înfăţişată de mister Micawber, să fie semnată în mod solemn, căci i-ar prinde bine să se ştie obligat. Am adăugat apoi că n-ar strica să-i spun şi lui mister Peggotty, pe care ştiam că se putea pune temei, câte ceva despre firea şi trecutul lui mister Micawber; şi să i se încredinţeze lui mister Peggotty dreptul de a-i avansa, după aprecierea lui, încă o sută de lire. De asemenea, am propus ca, spre a stârni interesul lui mister Micawber pentru mister Peggotty, să-i povestesc în mod cu totul confidenţial ceea ce se va putea destăinui sau ceea ce voi socoti util din necazurile lui mister Peggotty şi să-i îndemn să se ajute unul pe altul, spre folosul amândurora. Toţi au primit foarte călduros aceste vederi; şi trebuie să spun că scurt timp după aceea şi respectivii le-au şi înfăptuit, înţelegându-se de minune.

Văzând că Traddles se uita iar îngrijorat la mătuşa, i-am amintit de cel de-al doilea şi ultim punct de care pomenise.

— Mă veţi ierta, Copperfield, mătuşa ta şi cu tine, dacă am să ating un subiect dureros, a spus Traddles şovăind, dar mă tem că n-am încotro, căci cred că e absolut necesar să-mi amintesc. În ziua de pomină, când mister Micawber l-a demascat, Uriah Heep a făcut o aluzie ameninţătoare cu privire la soţul… mătuşii tale.

Păstrându-şi aceeaşi ţinută ţeapănă şi aceeaşi linişte aparentă, mătuşa a adeverit, dând din cap.

— Nu era cumva numai o obrăznicie aruncată în vânt? a întrebat Traddles.

— Nu, i-a răspuns mătuşa.

— Iertaţi-mă, dar există o asemenea persoană, şi se află aceasta într-adevăr la discreţia lui? a întrebat Traddles.

— Da, bunul meu prieten, a confirmat mătuşa.

Făcând feţe-feţe, Traddles ne-a explicat că n-a fost în măsură să discute acest subiect; că, prin urmare, problema asta, la fel ca şi aceea a datoriilor lui mister Micawber, a rămas în afara înţelegerii încheiate; că acum nu mai avem nici o putere asupra lui Uriah Heep; şi că acesta va fi în stare să ne facă orice rău cu putinţă tuturor, sau oricăruia dintre noi.

Mătuşa a rămas liniştită, până ce din nou pe obraji i s-au prelins câteva lacrimi.

— Ai dreptate, a zis. Bine ai făcut că ai amintit de lucrul acesta.

— N-am putea… eu… sau Copperfield… să facem ceva? a întrebat, sfios, Traddles.

— Nimic, i-a răspuns mătuşa. Vă mulţumesc foarte mult. Trot, dragul meu, nu-i decât o ameninţare deşartă! Să-i chemăm acum pe mister şi missis Micawber. Şi de asta nimeni să nu mai vorbească!

Şi rostind aceste cuvinte, şi-a netezit rochia şi, ţinându-se dreaptă, cum îi era obiceiul, a privit spre uşă.

— Ei bine, missis şi mister Micawber, le-a spus mătuşa când au intrat. Am discutat problema emigrării dumneavoastră şi vă cerem scuze că v-am făcut să aşteptaţi atât de mult; am să vă spun acum care sunt propunerile noastre.

După care le-a explicat aceste propuneri, spre nemărginita satisfacţie a întregii familii – fiind de faţă şi toţi copiii – şi a trezit cu atâta violenţă vechea deprindere a lui mister Micawber de a fi punctual în faza de contractare a oricărui credit pe bază de cambii, încât n-a putut fi oprit să nu se repeadă imediat, în culmea fericirii, să cumpere timbrele necesare. Dar fericirea i-a fost brusc curmată, căci peste cinci minute s-a întors, escortat de un agent al sheriff39-ului, şi, vărsând şiroaie de lacrimi, ne-a înştiinţat că totul era pierdut. Fiind însă pregătiţi pentru această eventualitate, care, fireşte, îşi avea originea într-o urmărire pornită de Uriah Heep, noi am plătit banii îndată; aşa că peste alte cinci minute, mister Micawber, aşezat la masă, anula timbrele cu un aer de încântare, cum numai această îndeletnicire, cu totul plăcută lui, ca şi prepararea punchu-lui, reuşea să aducă pe faţa lui strălucitoare. Să-l fi văzut cum anula timbrele cu zelul unui artist, atingându-le ca pe nişte tablouri, privindu-le dintr-o parte, cum îşi însemna în carneţele scadenţele şi sumele şi cum contempla poliţele completate, cu o adâncă înţelegere a nepreţuitei lor valori, era un adevărat spectacol!

— Acum, dacă-mi îngăduiţi să vă dau un sfat, i-a spus mătuşa după ce îl urmărise în tăcere, cel mai bun lucru ar fi să vă lepădaţi o dată pentru totdeauna de această îndeletnicire.

— Am de gând, a răspuns mister Micawber, ca pe pagina încă virgină a viitorului să fac acest legământ. Missis Micawber îl va atesta. Sunt încredinţat, a urmat mister Micawber, că fiul meu Wilkins nu va uita acest lucru niciodată şi că mai degrabă îşi va băga mâna în foc decât să se atingă de şerpii care i-au otrăvit viaţa nefericitului său părinte!

Foarte afectat şi preschimbându-se pe loc într-o imagine a deznădejdii, mister Micawber a aruncat asupra şerpilor o privire îngrozită (din care admiraţia de adineauri încă nu dispăruse cu totul), i-a împăturit şi i-a băgat în buzunar.

Cu aceasta, şedinţa din seara aceea a luat sfârşit. Eram mâhniţi şi istoviţi, iar a doua zi dimineaţă, mătuşa şi cu mine trebuia să ne întoarcem la Londra. Ne-am înţeles ca Micawberii să ne urmeze după ce-şi vor fi vândut lucrurile unui negustor de vechituri; ca afacerile lui mister Wickfield să fie lichidate cât mai repede cu putinţă, sub supravegherea lui Traddles, şi ca până la încheierea acestor operaţii, Agnes să vină şi ea la Londra. Noaptea am petrecut-o în vechea casă a lui mister Wickfield, care, de când se descotorosise de familia Heep, părea ca izbăvită de o molimă; şi ca un biet naufragiat întors acasă, am dormit în odăiţa mea de altă dată.

A doua zi ne-am înapoiat la Londra şi ne-am instalat în căsuţa mătuşii, nu în a mea; şi stând noi amândoi ca odinioară, înainte de a merge la culcare, mătuşa mi-a zis:

— Trot, vrei într-adevăr să ştii ce supărare am avut în ultima vreme?

— Desigur, mătuşico. Acum, mai mult ca oricând, nu vreau să ai supărări sau griji pe care să nu le împărţi cu mine.

— Ai avut tu destule supărări, băiete, mi-a spus afectuos mătuşa, şi fără micile mele necazuri. Şi alt motiv ca să-ţi ascund ceva nu aş putea să am.

— Ştiu prea bine. Dar acuma spune-mi.

— Ai vrea mâine dimineaţă să facem împreună un mic drum cu trăsura?

— Desigur.

— Mâine la 9, mi-a zis. Atunci am să-ţi spun totul, dragul meu.

La ceasurile 9 ne-am suit într-o trăsură şi am pornit spre Londra. Am mers o mulţime, până ce am ajuns în dreptul unuia dintre marile spitale. În faţa clădirii aştepta un dric simplu. Vizitiul a recunoscut-o pe mătuşa şi, la un semn al ei, a pornit încet, urmat de noi.

— Ai priceput acum, Trot? mi-a zis mătuşa. A murit!

— A murit în spital?

— Da.

Şedea nemişcată lângă mine; dar din nou am băgat de seamă că pe obraji i se prelingeau câteva lacrimi.

— A mai fost o dată aici, mai înainte, a adăugat mătuşa după o clipă. Era suferind de multă vreme – în anii din urmă era un om zdruncinat, distrus. Când a aflat că starea lui era gravă, a trimis după mine. De astă dată îi părea rău. Foarte rău.

— Şi, precum ştiu, te-ai dus, mătuşico.

— M-am dus. Şi după aceea am mai fost să-l văd şi am stat mult cu el.

— A murit în ajunul plecării noastre la Canterbury?

Mătuşa a dat din cap.

— Acuma nu-i mai poate face nimeni nici un rău. Ameninţarea aceea era deşartă!

Am ieşit afară din oraş, îndreptându-ne spre cimitirul din Hornsey.

— Mai bine aici decât ca un vagabond pe străzi, a spus mătuşa când am ajuns. Aici s-a născut.

Am coborât; am urmat sicriul sărăcăcios până într-un colţ de care îmi aduc bine aminte, unde s-a citit prohodul după care a fost dat ţărânii.

— Treizeci şi şase de ani se împlinesc azi, dragul meu, de când m-am căsătorit, mi-a zis mătuşa în timp ce ne înapoiam spre trăsură. Doamne, iartă-ne pe toţi!

Fără a scoate nici un cuvânt, ne-am urcat în trăsură; şi multă vreme a stat tăcută lângă mine, ţinându-mă de mână. În cele din urmă au podidit-o lacrimile şi mi-a zis:

— Era un bărbat chipeş când l-am luat, Trot… Şi, Doamne, cât s-a schimbat!

N-a ţinut-o mult. După ce şi-a uşurat inima plângând, s-a liniştit şi şi-a recăpătat chiar voia bună. Nervii îi erau cam şubreziţi, mi-a spus, căci altfel s-ar fi stăpânit. Doamne, iartă-ne pe toţi!

Şi' astfel ne-am întors cu trăsura la căsuţa ei din Highgate, unde am găsit următorul răvaş, sosit cu poşta de dimineaţă, din partea lui mister Micawber.

Canterbury, Vineri.

Scumpă doamnă, dragă Copperfield, Frumoasa ţară a făgăduinţei, care nu demult s-a ivit la orizont, e din nou învăluită în neguri de nepătruns şi a pierit pentru totdeauna din faţa ochilor unui nenorocit a cărui soartă este pecetluită!

Un nou mandat a fost emis (de înaltul tribunal King's Bench din Westminster) într-un nou dosar HEEP v.40 MICAWBER, iar pârâtul a căzut pradă sheriff-ului competent în acest district.

A bătut al luptei ceas!

EDWARD41 n-a făcut popas, Mândra oaste-i la un pas -

LANŢURI ŞI OSÂNDĂ! 42

Din nou întemniţat, mă îndrept spre un grabnic sfârşit (dincolo de o anumită limită, la care simt că am ajuns, chinurile minţii devin insuportabile), căci s-a apropiat funia de par. Fiţi binecuvântaţi, fiţi binecuvântaţi! Şi poate cândva, un călător, vizitând din curiozitate şi, nădăjduiesc, cu o anumită simpatie locurile unde sunt închişi datornicii din acest oraş, va cădea pe gânduri când va desluşi, pe ziduri zgâriate cu un cui ruginit, Obscurele iniţiale W. M.

P.-S. Redeschid prezenta spre a adăuga că prietenul nostru comun, mister Thomas Traddles (care nu ne-a părăsit încă şi arată cât se poate de bine), a plătit şi datoria şi cheltuielile în numele atât de nobilei miss Trotwood, şi că atât eu, cât şi familia suntem în culmea fericirii pământeşti.