Capitolul XV.Iau totul de la început

În scurt timp, mister Dick şi cu mine am devenit cei mai buni prieteni, şi adesea, după ce isprăvea lucrul, ieşeam împreună să înălţăm zmeul cel mare. În fiecare zi stătea şi lucra la memoriu, dar deşi muncea din greu, n-avea nici un spor, căci, mai devreme sau mai târziu, Carol I tot se strecura în cele scrise, aşa că trebuiau aruncate la coş şi o lua de la început. Răbdarea şi încrederea cu care suporta aceste necontenite dezamăgiri, bănuiala lui vagă că era ceva necurat cu regele Carol I, osteneala, nu prea mare, ce-şi dădea ca să evite a-i pomeni numele, precum şi stăruinţa cu care acesta se ivea în memoriu, dându-l peste cap, mă impresionau adânc. Ce avea să înceapă cu acest memoriu când va fi gata, cui avea să-l înainteze, şi în ce scop, cred că nici mister Dick nu prea ştia. De altfel, nici n-ar fi avut nici un rost să se frământe cu asemenea probleme, căci dacă există lucruri sigure pe lumea asta, se poate spune cu certitudine că memoriul era sortit să nu fie dus la bun sfârşit niciodată.

Mi se părea emoţionant când îl vedeam ţinând zmeul care plutea sus în văzduh. Ceea ce-mi spusese cândva în odaia sa, despre credinţa lui că în felul acesta îşi răspândea ideile scrise pe hârtiile din care confecţionase zmeul, hârtii ce nu erau altceva decât vechi ciorne pentru oropsitul său memoriu, nu era, pesemne, decât o simplă fantezie; dar când era afară şi privea zmeul care plutea pe bolta cerului şi simţea cum îl trage şi-l smuceşte de mână, era cu totul altceva. Niciodată nu părea mai senin ca în clipele acelea. Într-un amurg, pe când şedeam lângă el pe o coastă înverzită şi mă uitam cum urmărea zmeul, care zbura sus, în aerul liniştit, mi s-a părut că jocul acesta îi limpezea mintea, ridicându-i-o în închipuirea mea copilărească până la ceruri. Şi pe măsură ce răsucea sfoara, şi zmeul cobora încet din lumina strălucită a înserării, până ce, cu o ultimă fâlfâire, se aşternea în iarbă, unde rămânea ca un simplu obiect neanimat, mi s-a părut că dânsul se trezeşte treptat dintr-un vis; îmi aduc aminte că l-a ridicat de jos rotind în jur o privire pierdută, ca şi cum ar fi coborât împreună, şi l-am compătimit din toată inima.

Şi în vreme ce mă împrieteneam treptat cu mister Dick, mă bucuram tot mai mult de bunăvoinţa credincioasei lui prietene, mătuşa mea. Se învoia atât de bine cu mine, încât, după câteva săptămâni, mi-a scurtat numele adoptiv de Trotwood în Trot şi mi-a dat a înţelege că, dacă mă voi purta şi mai departe aşa cum începusem, s-ar putea să ajung să mă bucur de aceeaşi dragoste pe care i-o purta surorii, mele, Betsey Trotwood.

— Trot, mi-a zis într-o seară mătuşa, când, ca de obicei, i se aduseseră tablele ca să joace cu mister Dick, să nu uităm că trebuie să fii dat la învăţătură.

Era tocmai singurul lucru care mă neliniştea şi am fost încântat că adusese vorba despre această problemă.

— N-ai vrea să mergi la şcoală la Canterbury? m-a întrebat mătuşa.

I-am răspuns c-aş merge bucuros, mai ales pentru că nu era prea departe.

— Bine, a încuviinţat mătuşa. Ai vrea să începi a merge la şcoală chiar mâine?

Deprins cu repeziciunea cu care mătuşa lua îndeobşte orice hotărâre, n-am fost mirat de această propunere neaşteptată şi i-am răspuns:

— Aş vrea.

— Bine, a zis din nou mătuşa. Janet, tocmeşte pentru mâine dimineaţă la zece trăsura cu poneiul sur, şi diseară împachetează hainele lui master Trotwood.

M-am bucurat foarte mult când am auzit aceste porunci; dar am avut mustrări de conştiinţă pentru egoismul meu, căci am văzut că, la gândul că ne vom despărţi, mister Dick s-a tulburat şi a jucat atât de prost, încât mătuşa, după ce l-a certat de câteva ori, lovindu-l peste mână cu cornetul de zaruri, a închis tablele şi a refuzat să mai joace. Când a auzit-o pe mătuşa spunând că din când în când voi veni acasă sâmbăta şi că din când în când, miercurea, dânsul va putea merge să mă vadă la şcoală, mister Dick s-a mai înviorat şi mi-a făgăduit că va construi, în vederea acestor prilejuri, un zmeu mult mai mare decât cel pe care-l avea acum. A doua zi dimineaţă a fost din nou abătut, şi ca să se consoleze, mi-ar fi dat toate monedele de aur şi de argint pe care le avea, dacă n-ar fi intervenit mătuşa, să reducă darul la cinci şilingi, pentru ca apoi, la stăruinţele lui, să-i îngăduie să-mi dea zece. Ne-am despărţit cât se poate de călduros, lângă portiţa grădinii, şi mister Dick nu s-a clintit din loc până ce trăsura, cu mătuşa şi cu mine, n-am ieşit din raza lui vizuală.

Mătuşa, căreia puţin îi păsa de părerea lumii, ţinându-se dreaptă şi ţeapănă pe banchetă ca un vizitiu de casă mare, a mânat cu deosebita măiestrie poneiul cel sur prin Dover, urmărindu-i cu grijă mişcările, hotărâtă să nu-l lase să iasă din voia ei nici o clipă. Când am ieşit pe şosea, a mai slăbit totuşi puţin hăţurile, şi, privind în jos spre mine, care stăteam lângă dânsa între două perne, m-a întrebat dacă eram fericit.

— Foarte, mătuşico, şi îţi mulţumesc, i-am zis.

A fost cât se poate de satisfăcută, şi deoarece mâinile îi erau ocupate, m-a mângâiat pe cap cu biciul.

— E mare şcoala aceea? am întrebat-o.

— Nu ştiu nici eu, mi-a răspuns. Ne ducem mai întâi la mister Wickfield.

— Dânsul ţine şcoala?

— Nu, Trot, mi-a zis mătuşa. Are un birou.

Alte lămuriri despre mister Wickfield nu i-am mai cerut, pentru că nu părea dispusa să-mi dea vreuna, şi am vorbit despre altele până am ajuns la Canterbury, unde, fiind zi de târg, mătuşa a avut posibilitatea să mâne poneiul cel sur printre căruţe, coşuri, grămezi de zarzavat şi mărfurile precupeţilor. Executarea cu o înaltă precizie a ocolirilor şi a virajelor ne-a atras din partea celor aflaţi pe acolo fel de fel de comentarii, nu întotdeauna plăcute: dar mătuşa mâna înainte, perfect impasibilă, şi cred c-ar fi fost în stare să străbată cu acelaşi sânge rece chiar şi un teritoriu inamic.

În cele din urmă ne-am oprit în faţa unei clădiri foarte vechi ieşită din aliniere; o casă cu ferestre lungi, joase, cu vitralii la bow-window-urile ce ieşeau încă şi mai mult în afară şi cu grinzi cioplite la capăt, care şi ele ieşeau în afară, astfel că mi s-a părut că toată casa se apleca înainte, vrând parcă să vadă cine trece pe trotuarul îngust. Era de o curăţenie exemplară. Pe uşa de lemn, joasă şi arcuită, împodobită cu ghirlande de flori şi fructe frumos dăltuite, strălucea ca o stea un ciocănaş de aramă de modă veche; cele două trepte de piatră care coborau spre uşă erau atât de albe, de parcă ar fi fost acoperite cu o pânză imaculată; şi toate colţurile şi unghiurile, toate sculpturile şi panourile şi micile ochiuri de geam şi ciudatele ferestre joase, vechi de când lumea, erau curate ca zăpada ce se aşterne pe dealuri.

Când trăsurica a oprit în faţa uşii, mi-am îndreptat privirea asupra clădirii şi am zărit ivindu-se la ferestruica de la catul de jos al turnuleţului rotund, care flanca o latură a casei, un chip livid ca de mort, care a dispărut în grabă. După aceea, uşa cea joasă, arcuită, s-a deschis, şi chipul acela s-a ivit din nou. Era chiar atât de livid cum îmi păruse la fereastră, deşi pielea avea o nuanţă roşiatică, cum au de obicei oamenii cu părul roşu. Era într-adevăr faţa unui roşcovan, un băiat de vreo 15 ani – după cum am aflat mai târziu, dar care părea mult mai în vârstă – cu părul tăiat foarte scurt, ca ogorul după seceră; n-avea aproape deloc nici gene, nici sprâncene, iar ochii, căprui-roşcaţi, îi erau atât de lipsiţi de orice umbră, şi apărare, încât îmi amintesc că m-am întrebat cum de reuşea să doarmă. Era lat în umeri şi ciolănos; purta o haină neagră, îngrijită, închisă cu nasturi până la gât, unde mijea un colţişor de cravată albă; şi cum stătea lângă botul poneiului, uitându-se la noi, cei din trăsură, privirile mele au fost atrase îndeosebi de mâna-i lungă uscată, scheletică, cu care îşi freca bărbia.

— E acasă mister Wickfield? Spune, Uriah Heep? l-a întrebat mătuşa.

— Mister Wickfield e acasă, ma'am, i-a răspuns; Poftiţi înăuntru, vă rog, a adăugat, arătând cu mâna-i lungă spre odaia unde urma să fim primiţi.

Am coborât şi, lăsându-i în grijă poneiul, am intrat într-un salonaş scund şi lung, care dădea spre stradă şi prin fereastra căruia l-am zărit pe Uriah Heep suflând în nările poneiului şi imediat după aceea astupându-le cu mâna, de parcă ar fi vrut să-i facă nu ştiu ce vrajă. În faţa vechiului cămin înalt se aflau două portrete: unul înfăţişând un bărbat cu sprâncene negre şi părul cărunt (deşi nu părea deloc bătrân), care privea nişte hârtii legate cu o panglică roşie, iar celălalt înfăţişând o doamnă cu un aer foarte placid şi duios, care parcă se uita la mine.

Cred că tocmai întorsesem capul, căutând portretul lui Uriah, când uşa din celălalt capăt al încăperii s-a deschis şi a intrat un bărbat care semăna leit cu cel din portret, ceea ce m-a făcut să mă uit dacă nu cumva coborâse din ramă. Se afla însă la locul lui, iar când domnul s-a apropiat şi l-am văzut în plină lumină, mi-am dat seama că trecuseră câţiva ani de când i se făcuse portretul.

— Miss Betsey Trotwood, vă rog poftiţi înăuntru, a zis domnul. Vă cer iertare, am fost ocupat o clipă. Ştiţi cu ce. Alt scop n-am în viaţă.

Miss Betsey i-a mulţumit şi am intrat în odaia lui, amenajată ca birou, plină de cărţi, de hârtii, de cutii de tinichea şi aşa mai departe. Dădea într-o grădină şi avea o casă de fier zidită în perete atât de aproape de cămin, încât, în timp ce mă aşezam, m-am întrebat cum s-or fi descurcând oare coşarii când curăţau coşul.

— Ei, miss Trotwood, ce vânt v-aduce pe la noi? Nădăjduiesc că nu-i vreun vânt rău? a întrebat-o mister Wickfield, căci am înţeles îndată că el era şi apoi mi-am dat seama că era avocat şi administra moşiile unui bogat gentleman din ţinut.

— Nu, i-a răspuns mătuşa, n-am venit pentru o pricină de judecată.

— Sunt foarte bucuros, ma'am. E mai bine că veniţi pentru orice altceva.

Deşi sprâncenele mai erau încă negre, părul îi albise cu desăvârşire. Era foarte plăcut la faţă şi mi s-a părut, în general, chipeş. Tenul lui rumen l-am pus, aşa cum încă de mult obişnuisem să judec la şcoala lui Peggotty, pe seama vinului de Porto; de asemeni am pus pe socoteala vinului şi glasul şi corpolenţa lui. Era foarte îngrijit îmbrăcat, veston albastru, jiletcă vărgată şi pantaloni de nanchin; iar frumoasa cămaşă plisată şi cravata de batist nespus de albe şi gingaşe, au evocat, în închipuirea mea avântată, penajul de pe pieptul lebedelor.

— Acesta-i nepotul meu, m-a prezentat mătuşa.

— Nici nu ştiam c-aveţi un nepot, miss Trotwood, a observat mister Wickfield.

— Un nepot de frate, a precizat mătuşa.

— Pe cuvântul meu, nu ştiam c-aveţi un nepot da frate, a stăruit mister Wickfield.

— L-am înfiat, a urmat mătuşa, cu un gest menit să arate că îi era totuna dacă ştiuse sau nu de acest fapt; şi l-am adus aici ca să-l dau la o şcoală unde să înveţe carte şi să fie bine îngrijit. Spuneţi-mi la ce şcoală să-l dau, şi cum şi ce fel stau lucrurile cu această şcoală.

— Înainte de a vă da un sfat, i-a spus mister Wickfield, trebuie să vă pun vechea întrebare pe care o ştiţi. Ce ţel urmăriţi?

— Ei drăcia dracului! a exclamat mătuşa. Totdeauna în căutarea unor ţeluri ascunse, când totul e limpede ca lumina zilei! Vreau ca băiatul să fie fericit şi să ajungă un om folositor!

— Cred că or mai fi şi alte motive, motive mixte, şi-a dat cu părerea mister Wickfield, clătinând din cap şi zâmbind sceptic.

— Mofturi, mofturi, mister! i-a replicat mătuşa. Susţineţi că în tot ceea ce faceţi urmăriţi un ţel unic şi precis. Nu vă închipuiţi, sper, că aţi fi unicul om pe lume care priveşte lucrurile cu luciditate.

— Vai, miss Trotwood, dar eu n-am clocit un singur ţel în viaţă, a stăruit el zâmbind. Alţii au duzini, zeci, sute de ţeluri. Eu n-am decât unul. Asta-i deosebirea. Dar n-are a face. Vreţi să ştiţi care-i cea mai bună şcoală? Doriţi să fie cea mai bună, indiferent de scopul urmărit?

Mătuşa încuviinţă, dând din cap.

— La cea mai bună dintre şcolile noastre, a spus mister Wickfield după ce a chibzuit un moment, nepotul dumneavoastră nu va putea fi primit intern chiar acum.

— Bine, dar presupun c-ar putea fi găzduit şi în altă parte, a stăruit mătuşa.

Mister Wickfield a încuviinţat. După o scurtă discuţie, i-a propus mătuşii să viziteze împreună şcoala, ca să poată lua o hotărâre în cunoştinţă de cauză, iar după aceea să meargă să vadă două-trei case unde aş putea fi găzduit.

Mătuşa învoindu-se, tocmai ne pregăteam s-o pornim împreună tustrei, când deodată dânsul s-a oprit şi a spus:

— S-ar putea ca micul nostru prieten să aibă vreun motiv de nemulţumire în legătură cu condiţiile. De aceea cred c-ar fi mai bine să nu-l luăm cu noi.

Mi s-a părut că mătuşa ar fi vrut să-l contrazică; atunci, ca să uşurez lucrurile, le-am zis că dacă vor, eu unul bucuros rămân acasă, şi m-am înapoiat în biroul lui mister Wickfield, unde m-am aşezat din nou pe scaunul pe care şezusem la început şi am aşteptat să se întoarcă.

Din întâmplare, scaunul se afla cu faţa înspre coridorul îngust care ducea la odaia circulară la a cărei fereastră văzusem chipul palid al lui Uriah Heep. Uriah, după ce dusese poneiul la un grajd din vecinătate, se întorsese şi acum lucra în această odaie la un pupitru prevăzut cu o ramă de alamă, de care era agăţat un document pe care-l copia. Deşi stăteam faţă în faţă, la început am crezut că documentul la care lucra îl împiedică să mă vadă; dar uitându-mă mai cu luare-aminte, am băgat de seamă, cu destulă neplăcere, că, din când în când, ochii săi neodihniţi, ca doi aştri roşii, se iveau binişor sub marginea de jos a hârtiei şi se aţinteau asupra mea uneori şi câte un minut, în care timp pana îi alerga sau doar se prefăcea că aleargă cu aceeaşi iscusinţă ca şi mai înainte. Am încercat de mai multe ori să scap de privirea lor, suindu-mă pe un scaun ca să mă uit la o hartă aflată în celălalt capăt al încăperii sau cercetând cu luare-aminte coloanele unui ziar local din Kent, dar parcă mă chemau înapoi; şi de câte ori mă întorceam spre cei doi aştri roşii, eram sigur că-i voi găsi fie răsărind, fie apunând.

În cele din urmă, spre fericirea mea, după ce au lipsit destul de mult, mătuşa şi mister Wickfield s-au înapoiat. Dar nu izbutiseră în toate privinţele, aşa cum aş fi dorit, căci, deşi avantajele şcolii erau de netăgăduit, mătuşa nu găsise pe placul ei niciuna din casele în care aş fi putut să fiu primit în gazdă.

— Îmi pare foarte rău, Trot, mi-a zis mătuşa. Nu ştiu, zău, ce să mă fac.

— Într-adevăr, aşa e, din nenorocire, a spus mister Wiekfield. Dar am să vă spun eu ce aţi putea face, miss Trotwood.

— Spuneţi-mi ce? a întrebat mătuşa.

— Deocamdată lăsaţi-vă nepotul aici la mine. Pare un băiat cuminte. N-o să mă deranjeze defel. Casa asta parc-ar fi făcută ca să tot înveţi în ea. E loc berechet şi linişte ca într-o mănăstire. Lăsaţi-l aici, la mine.

S-a văzut îndată că această propunere i-a surâs mătuşii, cu toate că s-a codit s-o accepte. De altfel, şi eu m-am codit.

— Zău, miss Trotwood, a stăruit mister Wickfield. Alt mijloc de a ieşi din încurcătură nu văd. Afară de asta, ştiţi bine că nu-i decât o soluţie temporară. Dacă n-are să meargă sau dacă n-are să ne convină, vom putea oricând să căutăm altceva. Vom avea răgaz, între timp să găsim o gazdă mai bună. Deocamdată, n-aveţi, altceva mai bun de făcut decât să-l lăsaţi aici!

— Vă sunt foarte îndatorată, i-a zis mătuşa, la fel şi băiatul, numai că…

— Lăsaţi, lăsaţi! Ştiu la ce vă gândiţi! a exclamat mister Wickfield. Nu vă place să primiţi nimic pe degeaba. Dacă doriţi, puteţi plăti pentru găzduire. Nu-i nevoie să ne tocmim, şi dacă o să vreţi, o să-mi plătiţi.

— În felul acesta, deşi tot vă rămân îndatorată, sunt foarte fericită să-l las la dumneavoastră.

— Atunci poftiţi s-o vedeţi pe mica mea menajeră.

Urmându-i îndemnul, am suit o scară veche, minunată, cu o balustradă atât de lată, încât ne-am fi putut urca pe ea aproape la fel de uşor ca pe scară, şi am dat apoi într-un vechi salonaş, întunecos, în care lumina pătrundea prin trei sau patru dintre acele ferestruici ciudate pe care le zărisem din stradă, în faţa cărora se aflau scaune de stejar, care păreau croite din acelaşi lemn ca şi pardoseala de stejar frumos lustruită şi grinzile groase din tavan. Era o încăpere mobilată cu gust, în care se aflau un pian, mobilier tapisat cu roşu şi verde şi vase cu flori. Peste tot unde te uitai erau unghere şi firide plăcute, şi în fiecare ungher şi în fiecare firidă se găsea sau o măsuţă sau un scrin sau nişte poliţe cu cărţi, sau un jilţ ciudat sau vreun alt obiect care mă făcea să cred că alt colţ la fel de frumos nici c-ar putea exista, dar numai până ce, dând cu ochii de altul, îl găseam deopotrivă de drăguţ, dacă nu chiar şi mai încântător. Şi pretutindeni domneau acea tihnă şi curăţenie care caracterizau şi aspectul exterior al casei.

Mister Wickfield a ciocănit la o uşă aflată într-un colţ al peretelui lambrisat, şi din încăperea alăturată a dat buzna o fetiţă cam de vârsta mea, care l-a sărutat. Pe chipul ei am recunoscut numaidecât expresia blândă şi duioasă a doamnei care mă privise din portretul văzut la parter. Şi în închipuirea mea s-a înfiripat gândul că, în vreme ce imaginea din portret crescuse şi ajunsese femeie, modelul rămăsese copil. Cu toate că era radioasă şi fericită, chipul ei şi întreaga-i făptură respirau o linişte, o pace sufletească şi o bunătate pe care nu le-am uitat şi nu le voi uita niciodată.

Aceasta era mica menajeră, fiică-sa, Agnes, ne-a spus mister Wickfield. După ce am auzit cum a rostit aceste cuvinte şi când am văzut cum o ţinea de mână, îndată am ghicit care era singurul ţel al vieţii sale.

Purta atârnată la şold o mică punguţă anume, plină cu tot felul de chei, şi părea cea mai cumpătată şi cea mai pricepută menajeră ce s-ar fi putut visa pentru această veche gospodărie.

L-a ascultat, bucuroasă, pe tatăl ei, cât acesta i-a explicat despre mine, iar după aceea i-a propus mătuşii să mergem sus să vizităm odaia ce-mi era destinată. Cu dânsa în frunte, am purces cu toţii s-o vedem. Era o cameră minunată, prietenoasă, cu grinzi de stejar şi geamuri romboidale; şi balustrada cea lată ducea până sus.

Nu-mi pot aminti unde şi când, în anii copilăriei, am mai văzut un vitraliu într-o biserică. Nici nu ţin minte ce anume reprezenta. Ştiu însă că văzând-o pe Agnes sus pe palier, cum s-a întors ca să ne aştepte, în lumina solemnă ce se prefira asupra acelei scări venerabile, mi-am adus aminte de acel vitraliu; şi de atunci, în închipuirea mea, Agnes Wickfield a rămas de-a pururi legată de paşnica strălucire a acestuia.

Mătuşa era tot atât de încântată ca şi mine de felul cum voi fi găzduit şi, foarte mulţumiţi şi bine dispuşi, ne-am întors în salonaş. Întrucât mătuşa se grăbea să ajungă acasă, cu poneiul cel sur, înainte de lăsarea întunericului, n-a vrut cu nici un preţ să rămână la cină; şi întrucât mister Wickfield o cunoştea prea bine ca s-o contrazică, i-au servit o gustare, după care Agnes s-a întors la guvernanta ei, iar mister Wickfield s-a retras în birou, lăsându-ne singuri, să ne luăm rămas bun nestingheriţi de nimeni.

Mătuşa mi-a spus că mister Wiekfield va îngriji de toate şi că nu voi duce lipsă de nimic, şi vorbindu-mi cu prietenie, mi-a dat cele mai bune sfaturi.

— Trot, a încheiat ea, să te porţi astfel încât să poţi fi mândru de tine, iar mândria ta să se răsfrângă şi asupra mea şi a lui mister Dick. Dumnezeu să te aibă în pază!

Eram foarte mişcat şi n-am putut face altceva decât să-i mulţumesc iară şi iară şi s-o rog să-i transmită lui mister Dick sentimentele mele cele mai afectuoase.

— Să nu fii niciodată meschin, mi-a zis mătuşa, să nu minţi; să nu asupreşti pe nimeni. Fereşte-te de aceste trei păcate, Trot, şi atunci încrederea pe care o am în viitorul tău nu se va clinti niciodată!

Am asigurat-o cu tărie că mă voi arăta vrednic de dragostea ei şi că nu-i voi uita poveţele.

— Plec, poneiul m-aşteaptă la uşă, a zis mătuşa. Tu rămâi aici!

Şi rostind aceste cuvinte, m-a îmbrăţişat iute, după care a părăsit încăperea, închizând uşa după sine. În primul moment am rămas uluit de plecarea-i atât de precipitată şi m-am întrebat dacă nu cumva am supărat-o cu ceva; dar când, privind în stradă, am văzut cât de mâhnită s-a urcat în trăsură şi cum a pornit fără să se uite înapoi, am înţeles-o şi am lăsat deoparte presupunerile-mi nedrepte.

Până la 5, adică până la ora la care mister Wickfield obişnuia să cineze, mi-am venit în fire şi am fost gata să pun mâna pe cuţit şi pe furculiţă. Masa nu era pusă decât pentru noi doi. Înainte de cină, Agnes l-a aşteptat însă pe tatăl ei în salonaşul de sus, a coborât cu el, şi la masă a stat pe un scaun în faţa lui. De n-ar fi fost şi ea de faţă, mă îndoiesc poate c-ar fi mâncat ceva.

După cină n-am rămas în sufragerie, ci ne-am întors în salonaşul de sus; aici, într-un colţişor dintre cele mai plăcute, Agnes pregătise pentru tatăl ei o garafă cu vin de Porto şi câteva pahare. Sunt convins că de-ar fi fost pregătit de altcineva, pentru el vinul şi-ar fi pierdut buchetul obişnuit.

Mister Wickfield a rămas în salonaş vreo două ceasuri şi a băut cam multişor, în care vreme Agnes a cântat la pian, a lucrat şi a stat de vorbă cu el şi cu mine. S-a arătat vesel şi bine dispus mai tot timpul; dar uneori privirile lui se opreau asupra fetiţei, şi atunci cădea într-un fel de melancolie şi tăcea. Dar dânsa băga de seamă numaidecât şi-l trezea din visare mângâindu-l sau punându-i vreo întrebare. Şi atunci lăsa deoparte gândurile, şi iar mai sorbea puţin vin.

Agnes a pregătit şi apoi a servit ceaiul, iar după aceea am stat de vorbă, cum e obiceiul după cină, până a venit vremea ca dânsa să meargă la culcare; atunci, mister Wickfield a îmbrăţişat-o şi-a sărutat-o, iar după plecarea ei a poruncit să se aprindă lumânările în biroul său. După aceea m-am dus şi eu să mă culc.

În cursul după-amiezii ieşisem însă în faţa porţii şi făcusem câţiva paşi pe uliţă, ca să mai arunc o privire asupra catedralei cenuşii şi ca să-mi aduc aminte că străbătusem acest bătrân oraş în cursul călătoriei mele şi că atunci trecusem, fără a mă uita la ea, prin faţa casei unde locuiam acum. La înapoiere, l-am zărit pe Uriah Heep, care tocmai închidea biroul şi, însufleţit de o caldă prietenie pentru toţi oamenii de pe lume, m-am apropiat de el, am stat puţin de vorbă, iar la despărţire i-am strâns mâna. Dar, vai, ce mână umedă avea! Ai fi zis că era mâna unei stafii, atât când te uitai la ea, cât şi când o atingeai; după aceea mi-am frecat singur mâna, ca s-o încălzesc şi ca să şterg orice urmă lăsată de a lui.

Era atât de neplăcută mâna lui, încât nici când am ajuns în odaia mea nu se risipise încă senzaţia aceea de răceală şi umezeală. Aplecându-mă pe fereastră şi zărind unul din chipurile cioplite de la capătul grinzilor uitându-se pieziş la mine, mi s-a părut că ar fi Uriah Heep care s-ar fi căţărat acolo nu ştiu cum, şi repede am închis geamul, ca să nu poată intra.