Capitolul XVI.Mă schimb în multe privinţe

A doua zi, după gustarea de dimineaţă, am reînceput viaţa de şcolar. Însoţit de mister Wickfield, am păşit în locaşul unde aveam să-mi urmez învăţătura – o clădire solemnă, în mijlocul unei curţi, în care domnea o atmosferă cărturărească, foarte potrivită cu ciorile şi stăncuţele singuratice care coborâseră de pe turnurile catedralei pentru a se plimba, gânditoare, pe peluză – şi am fost prezentat noului meu dascăl, doctorul Strong.

Doctorul Strong mi s-a părut aproape la fel de ruginit ca şi grilajul înalt şi porţile de fier din faţa clădirii; şi aproape la fel de ţeapăn şi de greoi ca urnele mari, de piatră, care flancau porţile, aşezate fiind la distanţe egale pe zidul de cărămidă aparentă care încingea curtea, urne care păreau nişte popice sublime, anume înălţate pentru ca Timpul să se joace cu ele. L-am găsit în biblioteca sa (mă refer, bineînţeles, la doctorul Strong), purtând haine nu prea bine periate, cu părul nu tocmai pieptănat; jartierele pantalonilor nu erau închise sub genunchi, jambierele-i negre, lungi, erau descheiate, iar pe covorul din faţa căminului, larg căscaţi, ca nişte peşteri, zăceau pantofii lui. Îndreptând spre mine o privire stinsă – care mi-a amintit de un cal bătrân şi orb, de mult uitat, care pe vremuri păştea în curtea bisericii din Blunderstone, poticnindu-se printre morminte – doctorul Strong mi-a spus că-i bucuros să mă cunoască şi mi-a întins mâna, dar n-am ştiut ce să fac cu ea, căci era inertă, lipsită de iniţiativă.

În preajma doctorului Strong stătea pe un scaun şi cosea o tânără foarte drăguţă, căreia îi zicea Annie şi despre care am presupus că este fiica lui, şi dânsa m-a scos din încurcătură, căci, lăsându-se în genunchi în faţa doctorului Strong, s-a apucat, cu o deosebită îndemânare şi voioşie, să-l încalţe şi să-i încheie jambierele. Când a isprăvit şi am dat să ieşim, spre a ne duce în clasă, am rămas mirat că la plecare, luându-şi ziua bună de la ea, mister Wickfield i s-a adresat numind-o „missis Strong”, şi mă întrebam, oare o fi soţia vreunui fiu al doctorului Strong, sau chiar nevasta lui, când deodată, fără să vrea, acesta m-a lămurit.

— Spune-mi, Wickfield, a zis, oprindu-se pe coridor, cu mâna pe umărul meu, încă n-ai găsit o slujbă pentru vărul soţiei mele?

— Nu, i-a răspuns mister Wickfield. Nu. Încă nu.

— Tare-aş dori să-i găseşti o slujbă cât mai degrabă, i-a zis doctorul Strong, căci Jack Maldon e sărac şi fără ocupaţie, iar din aceste două rele se trag uneori nenorociri şi mai mari. Cum e vorba ceea a doctorului Watts104? Şi-apoi, uitându-se la mine şi clătinând din cap în cadenţa citatului, a adăugat: „Diavolul pe leneş se pricepe foarte lesne să-l împingă la blestemăţii!”

— Aşa-i, doctore, i-a răspuns mister Wickfield. Dar dacă ar fi cunoscut mai bine oamenii, doctorul Watts ar fi putut scrie cu tot atâta dreptate că: „Diavolul pe oricine se pricepe foarte lesne să-l împingă la blestemăţii!” Crede-mă, oamenii ocupaţi îşi au şi ei partea lor în relele lumii. De un veac şi mai bine, ce au făcut oamenii care n-au avut o clipă de răgaz, luptând cu înverşunare să câştige cât mai mulţi bani sau cât mai multă putere? N-au săvârşit destule rele?

— Jack Maldon n-o să-şi dea osteneală, pare-mi-se, nici pentru bani, nici pentru putere, a zis doctorul Strong frecându-şi bărbia îngândurat.

— Se prea poate, a încuviinţat, mister Wickfield. Iartă-mă că m-am depărtat de ceea ce vorbeam. Nu, până acum n-am fost în stare să-i găsesc de lucru lui Jack Maldon. Cred c-am înţeles scopul pe care-l urmăreşti, şi asta face ca situaţia să fie mai grea, a adăugat el şovăind.

— Scopul meu, i-a răspuns doctorul Strong, e să găsesc o ocupaţie potrivită pentru vărul şi prietenul din copilărie al scumpei mele Annie.

— Da, ştiu, a zis mister Wickfield. În ţară sau în străinătate.

— Mda! a mormăit doctorul Strong, mirat pesemne că apăsase asupra cuvintelor: „În ţară sau în străinătate”.

— Sunt vorbele dumitale, ştii prea bine, a subliniat mister Wickfield. Sau în străinătate.

— Da, desigur, a recunoscut doctorul. Desigur. Indiferent: una sau alta.

— Una sau alta? Cum adică, n-ai nici o preferinţă? l-a întrebat mister Wickfield.

— Niciuna, i-a răspuns doctorul.

— Niciuna? a stăruit mister Wickfield.

— Nici cea mai mică.

— N-ai nici un motiv să preferi în altă ţară, şi nu aici? a insistat mister Wickfield.

— Nu! i-a răspuns doctorul.

— Atunci trebuie să te cred, şi chiar te cred, a încheiat mister Wickfield. Dac-aş fi ştiut mai demult, sarcina mea ar fi fost mult mai uşoară. Dar mărturisesc că alta era impresia mea.

Doctorul Strong l-a privit cu mirare şi îndoială, pentru ca îndată după aceea să zâmbească, fapt care mie mi-a dat curaj; căci zâmbetul lui era plin de blândeţe şi de bunătate, şi din tot felul lui de a fi – îndată ce se, topea răceala ce i-o dădeau îngândurarea şi îndeletnicirile-i savante – se desprindea o simplitate foarte atrăgătoare, care era normal să umple de nădejde sufletul unui tânăr şcolar ca mine. Repetând mereu „nu” şi „câtuşi de puţin” şi dând şi alte asigurări în aceeaşi privinţă, doctorul Strong păşea înainte încet, cu pas ciudat, inegal, iar noi îl urmam: mister Wickfield mergea cufundat în gânduri şi dădea din cap, fără să ştie că-l vedeam.

Sala de clasă era mare; se afla în aripa cea mai liniştită a clădirii şi avea în faţă şase urne mari, solemne, şi o grădină ce aparţinea doctorului, unde piersicile se pârguiau pe zidul însorit dinspre miazăzi. Se mai aflau acolo pe iarbă şi în faţa ferestrelor, în nişte lădiţe, şi doi aloe mari, iar frunzele late şi cărnoase (care păreau de tinichea vopsită) ale acestei plante mi-au rămas în minte ca un simbol al tăcerii şi al singurătăţii. Când am intrat în clasă, cei douăzeci şi cinci de elevi, care învăţau cu cărţile în faţă, s-au ridicat ca să-l salute pe doctor şi, văzându-ne pe mister Wickfield şi pe mine, au rămas în picioare.

— V-am adus un nou coleg, le-a spus doctorul. Se nu mişte Trotwood Copperfield.

Un anume Adams, care era monitorul clasei, a ieşit de la locul său şi mi-a urat bun venit.

Cu cravata sa albă, arăta ca un seminarist, dar era foarte îndatoritor şi bine dispus; mi-a arătat banca pe care urma s-o ocup şi, ca un adevărat om de lume, m-a prezentat profesorilor, ceea ce m-a făcut să mă simt la largul meu.

Trecuse însă atâta vreme de când nu mai fusesem împreună cu băieţi de seama mea sau de când nu mai avusesem colegi de aceeaşi vârstă, în afară de Mick Walker şi Mealy Potatoes, încât m-am simţit nemaipomenit de stingherit. Îmi dădeam seama că trăisem lucruri de care ei habar n-aveau şi că dobândisem o experienţă mai presus de vârsta mea, şi atât de nepotrivite cu înfăţişarea mea şi cu calitatea mea de coleg al lor, încât mi se părea că, venind în mijlocul lor ca un şcolar obişnuit, mă purtam de fapt ca un impostor. Cât lucrasem la „Murdstone & Grinby” pierdusem deprinderea jocurilor băieţeşti şi eram nespus de stângaci şi nepriceput în tot ce privea aceste îndeletniciri. Din pricina ticăloaselor griji care mă covârşiseră din zori până în noapte, tot ce învăţasem îmi pierise din minte, aşa că atunci când am fost examinat, văzându-se că nu ştiu nimic, am fost trecut la clasa întâi. Dar deşi eram tulburat de neîndemânarea mea la jocuri şi de neştiinţa mea de carte, mă simţeam mult mai prost la gândul că eram mult mai străin de colegii mei prin lucrurile pe care le ştiam decât prin cele ce-mi erau necunoscute. Mereu mă întrebam ce ar spune dac-ar afla cât de îndeaproape cunoşteam închisoarea „King's Bench”? Oare nu era nimic în felul meu de a fi care să dea în vileag toate câte le făcusem pentru biata familie Micawber… operaţii de amanet, vânzări şi participare la ospeţe? Ce s-ar întâmpla dacă m-ar recunoaşte băieţii care întâmplător mă văzuseră, istovit şi în zdrenţe, când trecusem prin Canterbury? Ce ar zice ei, care se jucau cu banii, dac-ar şti cum îmi socotisem fiecare părăluţă ca să-mi pot plăti zilnic un cârnăcior şi o bere sau o felie de budincă? Ce ar gândi despre mine ei, care ignorau viaţa Londrei şi străzile Londrei, dac-ar afla cât de bine cunoşteam (şi îmi era ruşine că le cunosc) aspectele lor cele mai mârşave? În prima zi petrecută la şcoala doctorului Strong, toate aceste întrebări m-au neliniştit într-atât, încât mi-am supravegheat fiece privire şi fiece gest; şi ori de câte ori vreunul dintre noii mei colegi a dat să se apropie de mine, m-am arătat tăcut şi ursuz, iar când se-ncheia programul, mă grăbeam să plec, de teamă ca nu cumva, răspunzând unui semn binevoitor sau unui gest prietenos, să mă trădez.

Venerabila casă a lui mister Wickfield exercita însă o înrâurire atât de binefăcătoare, încât în clipa când, cu noile mele cărţi de şcoală sub braţ, am bătut la uşă, am simţit că mi se risipeşte tulburarea. Şi urcând spre odaia mea bătrână şi spaţioasă, mi s-a părut că umbra solemnă a scării se aşterne asupra temerilor şi îndoielilor mele, lăsând parcă o negură asupra trecutului. Am rămas acolo sus până la vremea cinei (şcoala se isprăvea la 3), citind cu nesaţ din cărţile de şcoală; apoi am coborât, cu nădejdea că voi ajunge şi eu cu timpul un băiat la fel cu toţi ceilalţi.

Agnes se afla în salonaş, aşteptându-şi tatăl, care discuta cu cineva în birou. Întâmpinându-mă cu surâsul ei fermecător, m-a întrebat cum îmi plăcuse la şcoală. I-am răspuns că sper c-are să-mi placă foarte mult, dar că pentru început mă simţeam cam stingherit.

— Dumneata n-ai mers niciodată la şcoală, nu-i aşa? am întrebat-o.

— Cum să nu! Zi de zi.

— Vrei să spui că înveţi acasă. Nu?

— Tata nu se poate lipsi de mine, mi-a răspuns ea zâmbind şi clătinând din cap. Înţelegi, o menajeră se cade să stea acasă.

— Cred că te iubeşte foarte mult, i-am zis.

A încuviinţat din cap şi s-a dus la uşă să asculte dacă nu cumva suia, căci voia să-i iasă înainte pe scară. Dar văzând că nu venea, s-a înapoiat.

— Mama s-a prăpădit îndată după ce m-am născut, mi-a explicat ea cu glas domol. N-o cunosc decât după portretul de jos. Te-am văzut privindu-l ieri. Ţi-ai dat seama al cui este?

I-am răspuns că da, pentru că-i semăna tare mult.

— Şi tata spune asta, mi-a zis ea încântată. Dar, ascultă! Vine tata!

Faţa-i plăcută se lumină de bucurie când se duse să-l întâmpine, apoi se înapoie cu el, ţinându-l de mână. Mister Wickfield m-a salutat cordial şi m-a asigurat că mă voi simţi cât se poate de bine la şcoala doctorului Strong, care e un om nespus de bun.

— Or fi poate unii – dar eu nu ştiu să zic – care iau în deşert bunătatea lui. Tu, Trotwood, să nu le urmezi pilda, m-a sfătuit mister Wickfield. E omul cel mai puţin bănuitor de pe lume. Nu ştiu dacă-i o însuşire sau un cusur, dar trebuie să ţii seama de acest lucru ori de câte ori ai de-a face eu el.

Mi s-a părut că vorbeşte ca un om plictisit sau nemulţumit de ceva; fiind poftiţi la masă şi coborând în sufragerie, unde ne-am luat fiecare locul, nu m-am mai gândit la asta.

Abia ne aşezasem la masă, când, deodată, Uriah Heep şi-a vârât pe uşă capul roşcovan şi mâna-i ciolănoasă, ca să anunţe:

— A venit mister Maldon şi vă roagă să-l primiţi, vrea să vă spună un cuvânt.

— Bine, dar mister Maldon de-abia a plecat! i-a răspuns mister Wickfield.

— Da, sir, dar mister Maldon s-a întors şi vrea să vă mai spună un cuvânt.

Mi s-a părut că, ţinând cu mâna uşa deschisă, Uriah se uită la mine, la Agnes, şi la tava cu felurile de mâncare de pe masă, şi la farfurii, şi la tot ce se afla în odaie, şi totuşi ai fi zis că nu se uită la nimic, căci se prefăcea că-şi ţine ochii roşii aţintiţi asupra stăpânului.

— Vă rog să mă iertaţi. Nu vreau să vă spun decât că m-am răzgândit, a răsunat un glas din spatele lui Uriah şi, dându-l la o parte, cel care vorbea se ivi în prag, în locul lui. Vă rog să mă iertaţi că dau buzna peste dumneavoastră, dar de vreme ce altă ieşire nu există, cred c-ar fi bine să părăsesc ţara cât mai degrabă. Când am discutat această chestiune, verişoara mea Annie mi-a spus c-ar prefera să-şi aibă prietenii în preajmă decât să-i vadă surghiuniţi, iar bătrânul doctor…

— Adică doctorul Strong? l-a întrerupt cu gravitate mister Wickfield.

— Da, fireşte, doctorul Strong. Aşa-i spun cu, bătrânul doctor. E cam acelaşi lucru, cred.

— Nu cred, l-a contrazis mister Wickfield.

— Bine, să-i zicem doctorul Strong. Mi s-a părut că şi el era de aceeaşi părere. Dar, judecând după cele spuse de dumneavoastră, s-ar părea că s-a răzgândit, aşa că nu mai am nimic de spus decât c-ar fi bine să plec cât mai degrabă. De aceea m-am întors să vă spun că, cu cât am să plec mai repede, cu atât o să fie mai bine. Când n-ai încotro şi trebuie să te arunci în vâltoare, n-are rost să zăboveşti pe mal.

— În cazul acesta, puteţi fi sigur că nu veţi zăbovi decât foarte puţin, i-a răspuns mister Wickfield.

— Mulţumesc. Vă sunt foarte recunoscător. Calul de dar nu se caută la dinţi, că nu-i frumos; dar nu m-aş sfii să afirm că foarte uşor verişoara Annie ar putea aranja lucrurile după placul ei. Cred c-ar fi de ajuns să pună o vorbă pe lângă bătrânul doctor…

— Cu alte cuvinte, credeţi c-ar fi de ajuns ca miss Strong să pună o vorbă pe lângă soţul ei, dacă v-am înţeles bine? i-a tăiat vorba minier Wickfield.

— Întocmai, ar fi de ajuns să-i spună c-ar dori cutare şi cutare lucru, şi nu încape nici o îndoială că totul s-ar întâmpla după voia ei.

— Şi de ce nu încape nici o îndoială? l-a întrebat mister Wickfield, mâncând foarte liniştit mai departe.

— Pentru că Annie e o tânără încântătoare, iar bătrânul doctor – doctorul Strong, vreau să spun – nu prea e un tinerel încântător, i-a răspuns, râzând, Jack Maldon. N-aş vrea să jignesc pe nimeni, mister Wickfield. Vreau numai să spun că într-o asemenea căsnicie e drept şi normal să se ofere anumite compensaţii.

— Să se ofere compensaţii doamnei? a întrebat foarte serios mister Wickfield.

— Da, fireşte, doamnei! a răspuns râzând Jack Maldon.

Dar văzând apoi că mister Wickfield mănâncă mai departe, placid şi perfect imperturbabil, şi că nu era nici o nădejde să-i clintească măcar un muşchi al feţei, a adăugat:

— V-am spus tot ceea ce am avut de spus, aşa că mă retrag, cerându-vă din nou iertare că v-am deranjat. Fireşte că voi urma sfaturile ce mi-aţi dat şi voi ţine seama că această chestiune urmează să fie rezolvată numai între dumneavoastră şi mine, fără amestecul doctorului.

— Aţi luat cina? l-a întrebat mister Wickfield, făcându-i semn să ia loc la masă.

— Mulţumesc. Mă duc să cinez cu verişoara Annie. Bună seara!

Fără a se ridica, mister Wickfield s-a uitat lung după el. Mie Jack Maldon mi-a făcut impresia unui tânăr cam uşuratic, chipeş, volubil şi sigur de sine. Şi era întâia oară că dădeam ochii cu el; în dimineaţa aceea, când îl auzisem pe doctor vorbind despre el, nu mă aşteptasem să-l întâlnesc atât de curând.

După cină ne-am întors sus în salonaş, unde lucrurile au decurs întocmai ca în ajun. Agnes a pus paharele şi garafa cu vin în acelaşi colţ, iar mister Wickfield s-a aşezat să bea, şi a băut, nu glumă. Agnes i-a cântat la pian, apoi a stat lângă el, a cusut, a vorbit şi a jucat cu mine câteva partide de domino. A pregătit ceaiul şi, după aceea, când mi-am adus cărţile, le-a răsfoit, arătându-mi ce ştia (ştia destul de multe, deşi susţinea contrariul), şi m-a sfătuit cum să procedez ca să învăţ şi să înţeleg mai lesne. Acuma, scriind aceste rânduri, o văd aievea, modestă, cumpătată, domoală, şi aud glasul ei molcom, atât de plăcut. Am început chiar din clipa aceea să simt înrâurirea binefăcătoare pe care avea s-o exercite asupra mea. Pe micuţa Em'ly o iubesc, dar pe Agnes, nu – în orice caz, nu în acelaşi fel – dar simt că oriunde se arată Agnes, radiază pace, bunătate şi adevăr, şi că acea lumină blândă a vitraliului, pe care o văzusem cândva la biserică, o învăluie întotdeauna şi mă învăluie şi pe mine, precum şi toate lucrurile din jur, ori de câte ori mă aflu în preajma ei.

Venind vremea să se ducă la culcare, Agnes a plecat, iar eu i-am întins mâna lui mister Wickfield, pregătindu-mă să mă retrag, dânsul însă m-a oprit şi mi-a spus:

— Ce zici, Trotwood, vrei să rămâi la noi, sau vrei să te duci să locuieşti în altă parte?

— Vreau să rămân, i-am răspuns pe loc.

— Eşti sigur?

— Dacă n-aveţi nimic împotrivă, dacă-mi daţi voie…

— Mă tem doar, băiete, că viaţa pe care o ducem ar putea să-ţi pară cam monotonă.

— Nu mai monotonă pentru mine decât pentru Agnes, sir. Nu-mi pare plicticoasă deloc!

— Decât pentru Agnes… a repetat, îndreptându-se încet spre căminul înalt, de care s-a rezemat. Decât pentru Agnes!

În seara aceea băuse atât de mult vin (cel puţin aşa mi s-a părut), încât îi sticleau ochii, în clipa aceea nu-i vedeam, căci îi ţinea plecaţi, umbrindu-i cu mâna, dar băgasem de seamă acest lucru puţin mai înainte.

— Mă întreb, a mormăit el, dacă nu cumva şi Agnes se va plictisi de mine. Căci eu de ea nu mă voi plictisi niciodată! Dar asta-i altceva, cu totul altceva!

Gândea cu glas tare, nu mi se adresa mie; de aceea nici nu i-am răspuns.

— O casă veche şi posomorâtă şi o viaţă monotonă, continuă el. Dar trebuie s-o am lângă mine. Nu mă pot lipsi de ea. Şi ori de câte ori, în clipele mele cele mai fericite, ca un strigoi, mi se strecoară în suflet gândul c-aş putea să mor şi s-o părăsesc pe fetiţa mea iubită, sau că s-ar putea ca dânsa să moara şi să mă părăsească, nu-mi rămâne altceva de făcut decât să-l înec în…

Ultimul cuvânt nu l-a mai rostit; s-a îndreptat cu paşi mari spre locul unde şezuse, şi după ce, în mod mecanic, a dat să-şi toarne vin din sticla goală, a pus-o jos şi a pornit înapoi.

— Dacă viaţa-i atât de greu de suportat când ea e aici, mă-ntreb, oare ce se va întâmpla dac-ar pleca? Nu, nu, nu! Asemenea încercare e peste puterile mele!

S-a rezemat de cămin şi a rămas atâta vreme pe gânduri, încât nu m-am putut hotărî dacă-i mai bine să-l tulbur plecând sau să stau locului până ce s-o trezi din visare, în cele din urmă şi-a venit în fire şi, rotindu-şi privirea prin odaie, şi-a oprit-o asupra mea.

— Rămâi deci cu noi, Trotwood, mi-a spus apoi cu glas tare, continuând parcă un dialog. Sunt foarte mulţumit că rămâi. O să ne ţii de urât amândurora. E o plăcere c-ai să stai cu noi. O plăcere pentru mine, o plăcere pentru Agnes, şi, poate, o plăcere pentru noi toţi.

— Sunt sigur, sir, că va fi şi pentru mine, i-am zis. Sunt fericit că mă aflu aici!

— Eşti un băiat de ispravă! mi-a zis mister Wickfield. Ai să stai aici atâta timp cât ai să te simţi bine.

Apoi mi-a strâns mâna, m-a bătut prieteneşte pe umăr şi mi-a spus că în orice seară, după ce Agnes s-a dus la culcare, dacă am cumva de învăţat sau vreau să citesc vreo carte şi îmi face plăcere să nu fiu singur, să poftesc jos în odaia lui, să stau cu el. I-am mulţumit pentru această atenţie, şi când, după aceea, a coborât, întrucât nu eram obosit, mi-am luat o carte şi am coborât şi eu, cu gândul să profit o jumătate de ceas de această îngăduinţă.

Dar văzând că arde lumina în odaia circulară, m-am simţit îndată atras de Uriah Heep, care exercita asupra mea un fel de fascinaţie, şi schimbându-mi gândul, am intrat să-l văd. L-am găsit citind cu luare-aminte dintr-o carte mare şi groasă, urmărind cu degetul arătător fiecare rând şi lăsând pe hârtie (cel puţin aşa mi s-a părut) urme lipicioase ca de melc.

— Lucrezi cam târziu astă-seară, i-am zis.

— Da, master Copperfield, mi-a răspuns Uriah.

Aşezându-mă pe un scaun în faţa lui, ca să pot vorbi în tihnă cu el, am băgat de seamă că nu era în stare să zâmbească şi că putea doar, schimonosindu-şi gura, să facă să i se ivească pe obraz două cute adânci, câte una de fiecare parte care la el ţineau loc de zâmbet.

— Să nu credeţi însă că lucrez pentru birou, master Copperfield, a adăugat.

— Dar atunci la ce lucrezi?

— Îmi lărgesc cunoştinţele juridice, master Copperfield. Citesc Practica judiciară a lui Tidd105. Straşnic scriitor mai e mister Tidd ăsta, master Copperfield!

Urmărind de la locul meu, care era un excelent turn de observaţie, cum, după această explozie entuziastă, a reînceput să citească, plimbând degetul arătător de-a lungul rândurilor, am băgat de seamă că nările lui delicate şi ascuţite, cu crestături adânci pe margini, se umflau şi se strângeau într-un chip ciudat şi neplăcut, clipind parcă în locul ochilor lui, care nu clipeau mai niciodată.

După ce l-am privit câtva timp, i-am zis:

— Îmi închipui că eşti un foarte bun cunoscător al legii!

— Eu, master Copperfield? Vai, nu! Sunt o fiinţă cu totul umilă şi neînsemnată.

Mi-am dat seama că nu greşisem în privinţa mâinilor lui; căci deseori îşi freca palmele, ca şi cum ar fi vrut să le stoarcă de umezeală, să le usuce şi să le încălzească, şi că, afară de asta, le ştergea mereu, pe ascuns, cu batista.

— Ştiu bine că sunt fiinţa cea mai neînsemnată de pe lume, a urmat Uriah Heep, modest: alţii n-au decât să se ridice cât or putea. Maică-mea e şi ea o femeie cu totul neînsemnată. Locuim într-o cocioabă nenorocită, master Copperfield, dar ne mulţumim cu ce avem. Şi taică-meu a avut o îndeletnicire neînsemnată. A fost paracliser.

— Şi acum ce e? l-am întrebat.

— Acum e în lumea celor drepţi, master Copperfield. Dar sunt atâtea alte lucruri pentru care trebuie să mulţumim din suflet. De pildă, trebuie să mulţumesc din suflet că mi-a fost hărăzit să lucrez la mister Wickfield.

L-am întrebat dacă era de multă vreme în serviciul lui mister Wickfield.

— Sunt la el de aproape patru ani, master Copperfield, mi-a răspuns, închizând cartea, după ce a însemnat locul unde rămăsese. La un an după moartea tatii, am intrat la el. Trebuie să mulţumesc din tot sufletul pentru asta! Şi trebuie să-i mulţumesc din tot sufletul lui mister Wickfield, care a binevoit să mă ia ucenic şi să-mi dea putinţa să învăţ, ceea ce, altminteri, cu neînsemnatele mijloace ale mamei şi ale mele, n-aş fi putut face.

— Presupun că atunci când ai să-ţi isprăveşti ucenicia, ai să faci avocatură pe cont propriu.

— Cu voia sorţii, da, master Copperfield.

— Poate că, într-o bună zi, o să ajungi tovarăş cu mister Wickfield, i-am zis, ca să-l măgulesc, şi firma se va numi „Wickfield & Heep” sau „Heep succesor al firmei „Wickfield” „.

— Vai, nu, master Copperfield! mi-a răspuns Uriah, clătinând din cap. Prea sunt neînsemnat pentru una ca asta!

Aşa cum şedea, cu gura schimonosită şi cu obrazul brăzdat de cute şi aruncându-mi priviri furişe, semăna nespus de mult cu chipul cioplit la capătul grinzii de lângă fereastra odăii mele.

— Mister Wickfield e un om cât se poate de bun, a urmat Uriah. Dacă l-aţi cunoaşte mai de mult, master Copperfield, sunt sigur că v-aţi da singur seama, mult mai bine decât sunt în stare să vă spun eu.

I-am răspuns că nu mă îndoiesc de acest lucru, dar că, deşi e unul dintre prietenii mătuşii, nu-l cunosc de prea multă vreme.

— Vai desigur, master Copperfield! a exclamat Uriah. Mătuşa dumneavoastră e o doamnă cât se poate de amabilă.

Când voia să-şi manifeste entuziasmul, avea un fel de a se foi care era foarte urât, şi, urmărind zvârcolirile ca de şarpe ale gâtului şi ale trupului, nici n-am luat în seama complimentul adresat mătuşii.

— O doamnă foarte amabilă, master Copperfield, a repetat Uriah Heep. Aşa-i c-o admiră foarte mult pe miss Agnes?

Deşi habar n-aveam, i-am zis din toată inima „da”, Dumnezeu să mă ierte!

— Sper că şi dumneavoastră, master Copperfield, o admiraţi. Sunt sigur că o admiraţi.

— Toţi o admiră, i-am răspuns.

— Vai, vă mulţumesc, master Copperfield, vă mulţumesc pentru aceste cuvinte. Sunt atât de adevărate! Deşi nu-s decât o fiinţă cu totul neînsemnată, ştiu că-s adevărat! O, vă mulţumesc, master Copperfield!

Era atât de înflăcărat, încât s-a răsucit, ridicându-se de pe scaun, şi a început să se pregătească de plecare.

— M-aşteaptă mama, trebuie să fie îngrijorată, mi-a zis, uitându-se la un ceas cu cadran şters şi îmbâcsit pe care l-a scos din buzunar. Cu toate că suntem oameni umili şi neînsemnaţi, totuşi, suntem o familie foarte strâns unită, master Copperfield. Dac-aţi primi să veniţi la noi într-o după-amiază să luaţi ceaiul în sărăcăcioasa noastră locuinţa, mama ar fi nu mai puţin încântată decât mine.

I-am spus că primesc cu plăcere.

— Vă mulţumesc, master Copperfield, mi-a răspuns Uriah, punând cartea la locul ei. Nu-i aşa că rămâneţi aici mai multă vreme, master Copperfield?

I-am spus că socotesc să rămân aici cât voi urma la şcoală.

— Adevărat! a exclamat Uriah. Atunci nu mă îndoiesc, master Copperfield, că pe dumneavoastră vă va lua ca asociat mister Wickfield.

L-am asigurat nu numai că nu nutream acest gând, dar, mai mult, că nimeni nu făcuse asemenea planuri în privinţa mea, dar Uriah nu s-a lăsat, repetându-mi mereu, în ciuda tuturor asigurărilor mele: „Da, da, master Copperfield, cred că într-adevăr o să vă ia ca asociat!” sau: „Nu încape îndoială, master Copperfield, c-are să vă ia ca asociat!”

În cele din urmă, fiind gata de plecare, m-a întrebat dacă n-am nimic împotrivă să sting lumina, şi când i-am spus că n-am, a stins-o numaidecât. După ce mi-a strâns mâna – pe întuneric, mâna lui mi s-a părut ca un peşte – a întredeschis uşa care dădea în stradă, s-a furişat afară, trăgând-o după sine şi lăsându-mă să mă întorc în casă pe dibuite, ceea ce n-a fost uşor deloc, şi din această pricină m-am împiedicat de scaunul lui şi am căzut. De aceea cred că l-am visat toată noaptea: am visat, între altele, că pornise într-o expediţie piraterească, cu barcazul în care locuia mister Peggotty, ridicând în vârful catargului un pavilion negru, pe care era înscrisă drept deviză Practica judiciară a lui Tidd, şi că sub acest steag diabolic ne duce pe micuţa Em'ly şi pe mine ca să ne înece în Marea Caraibilor.

A doua zi dimineaţă, la şcoală. – am reuşit, întrucâtva, să-mi birui timiditatea, iar a treia zi, ceva mai mult, şi apoi m-am descotorosit de ea treptat, astfel încât, în mai puţin de două săptămâni, am ajuns să mă simt bine şi la largul meu printre noii mei colegi. Mai eram destul de neîndemânatic la jocuri şi destul de înapoiat în privinţa ştiinţei de carte, dar trăgeam nădejdea că obişnuindu-mă cu jocul, să fac progrese la sport, şi că învăţând cu râvnă, aveam să-i ajung şi la carte. Aşadar, m-am pus pe muncă, atât la joc cât şi la carte, şi mi-am câştigat preţuirea tuturor. Peste puţin, viaţa dusă la „Murdstone & Grinby” mi s-a părut atât de îndepărtată, încât abia îmi venea a crede c-o trăisem vreodată, şi în acelaşi timp atât de bine m-am deprins cu traiul ce-l duceam acum, încât mi se părea că dăinuia de vreme îndelungată.

Şcoala doctorului Strong era o şcoală excelentă; între ea şi aceea a lui mister Creakle era o deosebire ca de la cer la pământ. Era condusă cu discernământ şi seriozitate, pe baza unor principii foarte sănătoase, bizuindu-se, în toate privinţele, pe simţul de onoare şi pe bună-credinţa băieţilor, presupunând, până la proba contrarie, că nu le lipseşte niciuna, nici cealaltă, şi aceste principii făceau adevărate minuni. Ne consideram cu toţii, răspunzători pentru bunul mers al instituţiei şi pentru păstrarea reputaţiei şi prestigiului ei. De aceea, o iubeam cu toţii – eu unul sunt sigur că o iubeam, şi nu ştiu să fi fost printre noi vreun băiat care să n-o iubească – şi învăţam cu tragere de inimă, dorind să-i facem cinste. În recreaţie jucam tot felul de jocuri frumoase şi ne bucuram de multa libertate; totuşi, ţin minte că aveam nume bun în oraş şi că rareori se întâmpla ca prin ţinuta sau prin purtările noastre să ştirbim faima doctorului Strong şi a şcolarilor săi.

Unii dintre băieţii mai vârstnici erau interni, şi de la ei, am aflat anumite amănunte privind viaţa doctorului. De pildă, că nu se împlinise nici un an de când se însurase din dragoste cu tânăra şi frumoasa doamnă pe care o văzusem în biroul său; că dânsa n-avea nici o leţcaie, dar avea, în schimb (aşa spuneau băieţii), o droaie de rude sărace, gata să-l scoată pe doctor din casa şi căminul lui. De asemenea, că motivul pentru care doctorul părea atât de distrat era că se afla mereu în căutare de rădăcini greceşti; din care cauză în naivitatea şi ignoranţa mea, am crezut că doctorul era un botanist pasionat, mai ales că totdeauna umbla cu capul în pământ, până ce mi-am dat seama că era vorba de rădăcinile unor cuvinte pentru un dicţionar pe care-l pregătea. Mi s-a spus ca Adams, monitorul clasei noastre, care era tare la matematici, ţinând seama de planul lucrării şi de ritmul în care lucra, calculase cât îi va trebui doctorului ca să termine acest dicţionar şi ajunsese la concluzia că-l va sfârşi peste o mie şase sute patruzeci şi nouă de ani, socotiţi de la ultima sa aniversare, la care împlinise 62 de ani.

Cu toate acestea, doctorul era idolul întregii şcoli; numai într-o şcoală tare păcătoasă ar fi putut să nu fie, căci era omul cel mai bun din lume şi era însufleţit de o credinţă sinceră, în stare să mişte şi inimile de piatră ale urnelor de pe zid. Când se plimba în sus şi în jos în acea parte a curţii aflată în faţa locuinţei sale, ciorile şi stăncuţele singuratice întorceau capul după el, privindu-l sarcastic, ca şi cum ar fi ştiut cu cât erau mai pricepute decât dânsul în treburile lumeşti, căci dacă vreun cerşetor reuşea să se apropie îndestul de încălţămintea-i scârţâitoare şi să-i atragă luarea-aminte măcar asupra unui crâmpe din şirul nenorocirilor sale, vagabondul acela era un om făcut cel puţin pentru vreo două zile. Faptul era foarte bine cunoscut de toată şcoala, şi profesorii şi monitorii îşi dădeau silinţa să alunge haimanalele care-l aşteptau pe la colţuri, şi chiar săreau pe ferestre, ca să le gonească din curte înainte ca doctorul să le fi văzut, ceea ce uneori reuşeau să facă la câţiva iarzi distanţă, în timp ce dânsul se plimba în sus şi în jos, fără a bănui nimic. Când ieşea din curtea şcolii, lipsit de ocrotire, se lăsa înduioşat de primul-venit. Ar fi dat şi jambierele din picioare. Mergea vorba la şcoală (nu ştiu şi n-am aflat niciodată pe ce se bizuia, dar am crezut-o atâţia ani, încât nu mă mai îndoiesc de veracitatea ei) că într-o geroasă zi de iarnă îi dăruise unei cerşetoare jambierele, şi cerşetoarea stârnise indignarea întregii vecinătăţi, ducându-se din casă în casă cu copilul învelit în jambiere ca în nişte scutece, acestea fiind cunoscute de lumea de prin împrejurimi la fel de bine cum era cunoscută catedrala. Legenda adăuga că singurul care n-a recunoscut jambierele a fost doctorul, şi că după câtva timp, când le-a găsit expuse la uşa dughenei unui negustor de vechituri care cumpăra asemenea obiecte plătindu-le cu gin106 a fost văzut nu o dată cercetându-le admirativ, ca şi cum ar fi apreciat un model nou de jambiere, superioare alor sale.

Era înduioşător să-l vezi pe doctor împreună cu tânăra şi frumoasa lui soţie. Îşi manifesta afecţiunea faţă de dânsa părinteşte şi cu o blândeţe care învedera bunătatea lui înnăscută. Am avut adesea prilejul să-i văd plimbându-se prin livada de piersici, şi am avut uneori ocazia să-i urmăresc mai îndeaproape în bibliotecă sau în salon. Mi s-a părut că dânsa îl îngrijea cu devotament şi că ţinea mult la el, deşi niciodată n-am avut impresia că ar interesa-o peste măsură dicţionarul, căci în buzunarele hainei şi în căptuşeala pălăriei doctorul avea întotdeauna materiale destinate dicţionarului, iar când se plimbau, părea că-i vorbeşte despre ele.

Pe missis Strong o vedeam foarte des, pe de o parte, pentru că mă îndrăgise din ziua când fusesem prezentat doctorului şi se purtase după aceea foarte drăguţ cu mine, arătându-mi un deosebit interes: pe de altă parte, pentru că o iubea pe Agnes şi mereu venea pe la noi. Cu mister Wickfield cred că nu prea se împăca (mi s-a părut că se teme de el). De câte ori rămânea seara la noi, refuza propunerea lui de a o însoţi şi pleca în grabă, luându-mă pe mine s-o conduc până acasă. Iar câteodată, când, alergând străbăteam voioşi împreună curtea catedralei, unde ne aşteptam să nu întâlnim pe nimeni, ne pomeneam cu Jack Maldon, care de fiecare dată când ne vedea se arăta foarte mirat.

Făceam foarte mult haz de soacra doctorului Strong. O chema missis Markleham; dar băieţii o porecliseră Cătana-Bătrână, din pricină că dânsa luase comanda şi conducea cu dibăcie numeroasa oştire de rubedenii împotriva doctorului. Era o femeie mărunţică, cu ochi ageri, care, când ieşea în oraş, purta în mod invariabil o bonetă împodobită cu flori artificiale şi cu doi fluturi, al căror rol era să zboare deasupra florilor. Credeam cu toţii că boneta asta fusese adusă din Franţa, căci nu putea fi decât opera acestui popor ingenios, dar singurul lucru pe care-l ştiu precis e că ori de câte ori ieşea seara, missis Markleham purta boneta; iar când mergea în vizită pe la prieteni, o lua cu sine într-un coşuleţ indian; că fluturii parcă tremurau tot timpul şi mai ştiam că în orele însorite îi ofereau o desfătare suplimentară doctorului Strong.

Pe Cătana-Bătrână – nu folosesc această poreclă în derâdere – am putut-o observa mai îndeaproape într-o seară care mi-a rămas întipărită în amintire din pricina unei alte întâmplări pe care o voi povesti. Era în seara când în casa doctorului s-a dat o mică serată, cu prilejul plecării lui Jack Maldon în India, unde acesta urma să intre cadet într-un regiment, sau cam aşa ceva, căci mister Wickfield îi găsise, în sfârşit, o slujbă. Se nimerise ca tocmai ziua aceea să fie şi aniversarea zilei de naştere a doctorului. Fusese zi de sărbătoare la şcoală; dimineaţa îi înmânasem darurile pregătite, monitorul a ţinut o cuvântare în numele nostru şi l-am aclamat până am răguşit, iar lui i-au dat lacrimile. Iar după-amiază, mister Wickfield, Agnes şi cu mine am mers să luăm ceaiul la dânsul, ca prieteni ai casei.

Jack Maldon sosise înaintea noastră. Când am intrat, missis Strong, într-o rochie albă, împodobită cu nişte panglici vişinii, cânta la pian, iar el stătea aplecat asupra notelor, întorcând filele. Missis Strong mi s-a părut schimbată la faţă, obrajii ei albi-trandafirii n-aveau prospeţimea şi strălucirea obişnuită; dar era totuşi frumoasă, nespus de frumoasă.

— Am uitat să te felicit de ziua dumitale, doctore, a zis missis Markleham după ce toată lumea s-a aşezat. Precum bănuieşti, desigur, urările mele sunt cât se poate de sincere. Dă-mi voie să-ţi spun: La mulţi ani!

— Vă mulţumesc, ma'am, i-a răspuns doctorul.

— Să trăieşti mulţi, mulţi ani, a adăugat Cătana-Bătrână. Ţi-o spun nu numai pentru dumneata, ci şi pentru Annie, şi pentru Jack Maldon, şi pentru mulţi alţii. Ca ieri nu erai decât un băieţaş, Jack, cu un cap mai mic decât master Copperfield, şi îi făceai declaraţii de dragoste Anniei în dosul tufelor de coacăze din fundul grădinii.

— Mamă dragă, a rugat-o missis Strong, lasă astea acum.

— Nu fi proastă Annie! a răspuns maică-sa. Dacă mai roşeşti acum, când eşti o bătrână femeie măritată, că ţi se amintesc asemenea lucruri, oare când ai să le mai poţi asculta fără să te ruşinezi?

— Bătrână? Annie? a exclamat Jack Maldon. Da' de Unde?

— Da, da, John107, a stăruit Cătana-Bătrână. Este, de fapt, o bătrână femeie măritată. Nu ca vârstă – căci cine ar putea spune că o fată de douăzeci de ani e bătrână? – dar fiind nevasta doctorului, verişoara ta e precum am zis. Şi e un noroc pentru tine, John, că verişoara ta s-a măritat cu doctorul. Ai găsit în el un prieten binevoitor şi cu trecere, care, dacă te vei arăta vrednic, sunt sigură că va fi şi mai binevoitor. N-am fost niciodată vanitoasă! Întotdeauna am recunoscut deschis că anumiţi membri ai familiei noastre au nevoie de un prieten. Şi tu ai fost unul dintre ei, până ce verişoara ta ţi-a găsit un sprijin.

Om cu adevărat generos, doctorul a făcut un gest, vrând să bagatelizeze lucrurile şi să-l scutească pe Jack Maldon de alte amănunte. Dar missis Markleham s-a ridicat de la locul ei pentru a se aşeza alături de doctor şi, atingându-l cu evantaiul pe mânecă, i-a zis:

— Nu, într-adevăr, scumpe doctore, să mă ierţi dacă stărui asupra acestui subiect, dar sunt foarte mişcată. Mă preocupă în aşa măsură, încât aş spune chiar că a devenit o idee fixă. Pentru noi eşti o binecuvântare. Eşti o binefacere cerească, zău, îţi spun!

— Fleacuri, fleacuri… a îngăimat doctorul.

— Nu, nu, să am iertare, a insistat Cătana-Bătrână. Fiindcă nu-i de faţă decât scumpul nostru prieten, mister Wickfield, care ne ştie toate secretele, nu pot fi de acord să tac. Dacă ai să continui să te porţi astfel, am să fac uz de prerogativele mele de soacră şi o să te cert. Vorbesc cinstit şi fără ocolişuri. Ceea ce spun acum am mai spus şi atunci când m-ai uluit – îţi mai aminteşti cât de surprinsă am fost? – când mi-ai cerut-o în căsătorie pe Annie. Nu că cererea în sine ar fi fost neobişnuită – ar fi caraghios să pretind una ca asta – ci pentru c-ai fost prieten cu sărmanul ei tată şi pentru că pe dânsa ai cunoscut-o de când avea şase luni, nici prin gând nu mi-a dat să te privesc vreodată sub acest aspect sau să bănuiesc măcar c-ai umbla să te însori, doar de asta am fost surprinsă.

— Da, da, i-a spus doctorul, bine dispus, n-are nici o importanţă.

— Ba are! l-a contrazis Cătana-Bătrână, atingându-l cu evantaiul pe buze. Are chiar o mare importanţă. Am spus toate acestea ca să mi se spună dacă greşesc. Aşa! M-am dus atunci la Annie şi i-am spus ce s-a întâmplat. I-am zis: „Draga mea, a venit doctorul Strong şi, foarte frumos, te-a cerut în căsătorie”. Am influenţat-o cu ceva? Nu. Am rugat-o: „Ascultă, Annie, spune-mi adevărul: ţi-e liberă inima?” „Mamă, mi-a răspuns ea plângând, sunt atât de tânără – asta era cât se poate de adevărat – şi nici nu ştiu dacă am inimă.” „Dacă-i aşa, draga mea, i-am zis, poţi fi sigură că-i liberă. Odorul meu, i-am zis, în orice caz, doctorul Strong e foarte tulburat şi trebuie să-i dăm un răspuns. Nu-l putem lăsa să aştepte.” „Mamă, mi-a zis Annie plângând, crezi că s-ar simţi tare nefericit fără mine? Dacă da, îl preţuiesc şi-l respect prea mult ca să-l las să sufere şi sunt gata să-l iau.” Astfel s-a hotărât căsătoria. Şi atunci, abia atunci i-am zis: „Annie, doctorul Strong n-o să-ţi fie numai soţ, ci o să-ţi ţină loc şi de tată: o să fie capul familiei noastre, o să reprezinte înţelepciunea şi prestigiul familiei noastre şi, aş putea spune, averea familiei noastre; într-un cuvânt, o să fie o binefacere cerească pentru ea.” Am folosit atunci aceste cuvinte, şi le folosesc şi astăzi. Dacă am şi eu o însuşire, aceea e consecvenţa.

Tot timpul cât a durat această cuvântare, Annie a stat nemişcată, tăcută, cu privirile în pământ, iar vărul ei a stat lângă ea, cu ochii plecaţi. Acuma fata a şoptit, cu glas tremurător:

— Mamă, sper c-ai isprăvit, nu?

— Nu, scumpa mea Annie, i-a răspuns Cătana-Bătrână, n-am isprăvit încă. Pentru că mă întrebi, odorule, îţi spun că nu, n-am isprăvit. Vreau sa mă plâng că nu te porţi cum s-ar cuveni cu familia ta, şi pentru că ar fi zadarnic să mă plâng ţie, mă plâng soţului tău. Şi acum, dragă doctore, ia te uită la prostuţa asta de nevastă a dumitale!

Dar în timp ce doctorul, cu zâmbetul lui sincer şi duios, îşi întorcea spre ea chipul plin de bunătate, Annie şi-a lăsat şi mai tare capul în pământ. Am băgat de seamă că mister Wickfield n-o slăbea din ochi nici o clipă.

— Zilele trecute, a urmat maică-sa, clătinând din cap şi ameninţând-o cu evantaiul, când i-am zis acestui copil rău că familia noastră se află într-o situaţie pe care ar putea să ţi-o aducă la cunoştinţă – socotesc chiar că era datoare să ţi-o aducă la cunoştinţă – mi-a răspuns că a face acest lucru e totuna cu aţi cere o favoare şi că, deoarece eşti prea mărinimos şi îi îndeplineşti toate dorinţele, se codeşte.

— Annie, scumpa mea, i-a zis atunci doctorul, rău ai făcut. M-ai lipsit de o plăcere.

— Asta i-am spus şi eu! a strigat maică-sa. Să ştii că de acum înainte, când o să aflu că-ţi ascunde ceva din această pricină, am să vin de-a dreptul la dumneata, dragă doctore.

— Voi fi fericit, i-a răspuns doctorul.

— Îmi dai voie?

— Desigur.

— Bine, atunci aşa am să fac! a încheiat Cătana-Bătrână. Ne-am înţeles!

Şi, după câte mi-am dat seama, dobândind ceea ce urmărise, a atins de câteva ori mâna doctorului cu evantaiul pe care mai întâi îl sărutase şi s-a întors, triumfătoare, la locul ei.

După sosirea altor oaspeţi, între care doi profesori şi Adams, s-au discutat lucruri de interes general; discuţia s-a oprit, fireşte, asupra persoanei lui Jack Maldon şi asupra călătoriei sale, asupra ţării în care pleca, asupra diferitelor sale proiecte şi perspective. Trebuia să plece chiar în noaptea aceea, după ce va fi luat masa, cu diligenţa la Gravesend, unde era ancorat vasul cu care avea să călătorească, şi – cu excepţia cazului că s-ar întoarce în concediu sau pentru motive de sănătate – urma să lipsească nu ştiu câţi ani. Îmi amintesc că toată lumea a fost de acord că India e o ţară mult ponegrită şi că, în afară de vreun tigru sau doi şi de oarecare zăpuşeală în timpul zilei, n-avea nimic neplăcut. În ceea ce mă priveşte, îl priveam pe Jack Maldon ca pe un fel de Sindbad108 modern şi mi-l închipuiam prieten la cataramă cu toţi rajahii Orientului, care şedeau sub baldachine, trăgând din răsucite narghilele de aur, care, dacă le-ar fi întins cineva, ar fi măsurat o milă.

Missis Strong avea o voce foarte frumoasă, ştiam acest lucru, căci nu o dată o auzisem cântând. Dar în seara aceea, fie din timiditate, deoarece era multă lume de faţă, fie că nu era în voce, n-a fost în stare să cânte defel. A atacat un duet cu vărul ei Maldon, dar nu l-a dus până la capăt, şi mai târziu, când a încercat să cânte singură, deşi a început frumos, vocea i s-a stins deodată, şi dânsa a rămas foarte mâhnită, cu fruntea plecată peste claviatura pianului. Amabil, doctorul ne-a spus că e nervoasă şi, ca s-o scape din încurcătură, ne-a propus să jucăm o partidă de cărţi, cu toate că nu ştia să joace cărţi, cum nu ştia să cânte din trombon. Am băgat însă de seamă cum Cătana-Bătrână îndată l-a luat sub ocrotirea ei, în calitate de partener, şi, înainte de a începe iniţierea, i-a poruncit să-i încredinţeze toate monedele de argint pe care le avea în buzunar.

Jocul a fost amuzant, şi nenumăratele greşeli săvârşite de doctor, în ciuda supravegherii atente şi spre marea supărare a fluturilor, l-au făcut încă şi mai amuzant. Missis Strong a refuzat să joace, sub cuvânt că nu se simte prea bine, iar vărul ei Maldon ceruse voie să se retragă, având de împachetat. După ce a isprăvit, Maldon s-a înapoiat şi au stat de vorbă pe sofa. Din când în când ea se apropia de masă şi se uita la cărţile doctorului, sfătuindu-l ce să joace. Era foarte palidă, şi când s-a aplecat peste umărul lui, mi s-a părut că degetul cu care-i arăta cărţile îi tremura; dar doctorul, mişcat de drăgălăşenia ei, n-a observat dacă într-adevăr tremura.

La masă n-am mai fost atât de voioşi. Ai fi zis că ne dădeam seama cu toţii că o asemenea despărţire era neplăcută, şi cu cât se apropia, cu atât era mai neplăcută. Jack Maldon se străduia să fie foarte vorbăreţ, dar nu se simţea la largul său, ceea ce îngreuna situaţia. Şi nici Cătana-Bătrână nu contribuise, cred, la uşurarea ei amintind mereu episoade din tinereţea lui Jack Maldon.

Doctorul, însă, care socotea, sunt sigur, că mulţumită lui toată lumea era fericită, părea încântat şi nu se îndoia câtuşi de puţin că toţi petreceam de minune.

— Annie, draga mea, a zis uitându-se la ceas şi umplându-şi paharul, vremea vărului tău Jack s-a împlinit şi nu se cade să-l facem să întârzie, căci nici vremea, nici fluxul nu aşteaptă pe nimeni, iar în cazul de faţa e vorba de amândouă. Mister Maldon, îţi stau în faţă o lungă călătorie şi o ţară necunoscută; dar mulţi înaintea dumitale s-au măsurat cu amândouă, şi după dumneata, cât va fi lumea asta, vor veni alţii care le vor înfrunta. Vânturile cărora le vei încredinţa soarta au purtat pe calea norocului şi au adus cu bine înapoi mii şi mii de oameni.

— Oricum ai privi lucrurile, e dureros, şi-a dat cu părerea missis Markleham, e dureros să vezi un tânăr minunat, care a crescut sub ochii tăi, pornind spre celălalt capăt al lumii, părăsindu-şi toţi prietenii, fără a şti ce-l aşteaptă. Şi aruncându-i o privire doctorului, a adăugat: Un tânăr care face asemenea sacrificii e cu adevărat vrednic să primească mereu sprijin şi ocrotire.

— Vremea va trece repede, atât pentru dumneata, mister Maldon, cât şi pentru noi toţi, a urmat doctorul. Ţinând seama de mersul firesc al lucrurilor, unii dintre noi nu pot crede că vor putea să te salute la înapoiere. Dar nu ne rămâne altceva mai bun de făcut decât să nu pierdem nădejdea, şi eu, unul, nu mi-o pierd. Nu te voi obosi cu poveţe. Ai avut multă vreme în faţă o pildă minunată în persoana verişoarei dumitale, Annie. Imită-i virtuţile cât mai îndeaproape cu putinţă.

Missis Markleham şi-a făcut vânt cu evantaiul şi a clătinat din cap.

— Drum bun, mister Jack, a încheiat doctorul, ridicându-se, şi toţi i-am urmat exemplul. Îţi doresc călătorie bună, succese cât mai strălucite peste mare şi să te întorci cu bine.

Am închinat cu toţii în cinstea lui Jack Maldon şi i-am strâns mâna; apoi acesta şi-a luat rămas bun de la doamne şi, cu paşi grăbiţi, s-a îndreptat spre ieşire, unde, când s-a urcat în trăsură, a fost salutat cu urale de elevii şcolii, care aşteptau în curte. M-am repezit şi eu printre ei, aflându-mă foarte aproape de trăsură în clipa când s-a pus în mişcare; şi în zgomotul şi în praful din jur mi s-a părut că l-am văzut pe Jack Maldon foarte tulburat la faţă, ţinând în mână ceva vişiniu.

După o ovaţie în cinstea doctorului şi încă una în cinstea soţiei sale, băieţii s-au risipit, iar eu m-am întors în casă, unde am găsit oaspeţii strânşi în jurul doctorului, discutând despre plecarea lui Jack Maldon, despre felul cum suportase despărţirea, despre ceea ce trebuie să fi fost în inima lui şi toate celelalte. În toiul discuţiei, missis Markleham a strigat deodată:

— Unde-i Annie?

Annie nu era acolo; şi toate chemările noastre au fost zadarnice, Annie n-a răspuns. Dând buzna afară din sufragerie să vedem ce se întâmplase, am găsit-o zăcând pe duşumea în hol. Am fost foarte alarmaţi, până ne-am dat seama că leşinase, şi până am văzut că, administrându-i îngrijirile obişnuite în asemenea cazuri, îşi vine în fire. Doctorul i-a luat capul pe genunchi şi, dând deoparte buclele răvăşite, a spus, uitându-se în jur:

— Biata Annie! E atât de devotată şi are un suflet atât de bun! De vină-i despărţirea de vechiul ei prieten şi tovarăş de joacă, de vărul la care ţine atât de mult! Vai, ce păcat! Îmi pare foarte rău!

Când a deschis ochii şi a văzut unde se află şi că eram cu toţii în jurul ei, Annie s-a ridicat cu ajutorul nostru, întorcând totodată şi capul, ca să-l rezeme de umărul doctorului, sau, cine ştie, ca să-şi ascundă faţa. Ne-am întors în salon, ca s-o lăsăm singură cu doctorul şi cu maică-sa; dar dânsa a zis pare-se că se simte mai bine decât se simţise toată ziua şi că doreşte să stea cu noi, şi atunci au adus-o în salon – foarte palidă şi slăbită, mi s-a părut – şi-au aşezat-o pe sofa.

— Annie, draga mea, i-a zis missis Markleham, potrivindu-i rochia. Ia te uită! Ai pierdut o fundă! N-ar vrea cineva să fie atât de bun s-o caute? E din panglică vişinie.

Era funda pe care o purtase la piept. Ne-am apucat toţi s-o căutăm; sunt sigur că şi eu m-am uitat după ea peste tot, dar de găsit, n-a găsit-o nimeni.

— Nu-ţi mai aminteşti când ai avut-o ultima oară, Annie? a întrebat-o maică-sa.

M-am minunat singur cum de putuse să-mi pară palidă mai înainte, atât de tare s-a aprins la faţă când a răspuns că mai adineauri funda era încă la locul ei, dar că nu merită s-o mai căutăm.

Totuşi, am căutat-o mai departe cu toţii, dar n-am găsit-o. Ne-a rugat de câteva ori să încetăm, dar tot am mai căutat-o fără zel, e drept, până ce şi-a revenit de-a binelea, când, în cele din urmă, musafirii au plecat.

Am pornit încet spre casă, mister Wickfield, Agnes şi cu mine; Agnes şi cu mine admirând luna, iar mister Wickfield cu privirile aţintite în pământ. Când am ajuns în faţa casei, Agnes a băgat de seamă că-şi uitase săculeţul. Încântat că puteam să-i fac un serviciu, am alergat înapoi să i-l aduc.

Am intrat în sufragerie, unde-l lăsase; era pustie şi cufundată în întuneric. Văzând că uşa care dădea spre biroul doctorului era deschisă şi că acolo era lumină, am intrat să spun ce căutam şi să cer o lumânare.

Doctorul şedea într-un fotoliu, lângă cămin, iar tânăra-i soţie stătea pe un scăunaş, la picioarele lui. Zâmbind, mulţumit de sine, doctorul citea cu glas tare din manuscris o notă explicativă sau expunerea unei teorii din interminabilul său dicţionar, iar dânsa privea în sus la el. Chipul ei avea însă o expresie cum nu mai văzusem niciodată. Era nespus de frumos, dar livid şi avea un aer absent şi vădea o groază sălbatică, de coşmar, insuflată de nu ştiu ce. Ochii îi erau măriţi, iar părul castaniu, strâns în două cozi bogate, îi cădea pe umeri şi pe rochia albă, a cărei armonie era ştirbită de lipsa fundei pierdute. Îmi amintesc foarte bine de căutătura ei, dar nici acum, când judec lucrurile cu o minte matură, nu sunt în stare să spun ce exprima. Căinţă, smerenie, ruşine, mândrie, dragoste, încredere, toate acestea le regăsesc în privirea ei; dar mai presus de toate acestea regăsesc acea groază inspirată de nu ştiu ce anume.

Când am intrat şi le-am spus de ce venisem, a tresărit. Doctorul, de asemenea, a fost tulburat, căci atunci când am adus înapoi lumânarea luată de pe masă, l-am găsit mângâind-o părinteşte pe cap, spunându-i că era un pisălog nesimţitor, pentru că se lăsase ispitit de ea să-i citească mai departe, şi poftind-o să meargă la culcare.

Dânsa l-a rugat stăruitor s-o mai lase să stea. S-o lase să simtă că se bucura de încrederea lui în noaptea aceea (am auzit-o îngăimând câteva cuvinte izolate în acest sens). Şi după ce m-a petrecut cu privirea până am ieşit pe uşă, am văzut-o cum s-a întors către el şi cum, împreunându-şi mâinile pe genunchiul lui, s-a uitat la el cu aceeaşi expresie, dar puţin mai liniştită în clipa când a reluat lectura. Această scenă m-a tulburat adânc şi multă vreme mi-a rămas întipărită în memorie, cum voi avea prilejul să povestesc la timpul potrivit.