Capitolul XIV.Mătuşa decide ce să facă cu mine

Coborând să iau gustarea de dimineaţă, am găsit-o pe mătuşa la masă, cu cotul pe tavă, atât de adâncită în gânduri încât nici nu băgase de seamă că se revărsase cana şi că ceainicul şi faţa de masă pluteau în apă, şi abia când m-am apropiat s-a trezit din visare. Am fost sigur că se gândea la mine şi tare-aş fi vrut să ştiu ce intenţii avea în privinţa mea. Totuşi, temându-mă să n-o supăr, n-am îndrăznit să-i pun nici o întrebare.

Cât am stat la masă, ochii mei fiind ceva mai anevoie de stăpânit decât limba, s-au oprit nu o dată asupra mătuşii, şi de câte ori am fixat-o câteva clipe, i-am întâlnit privirea – o privire visătoare, care venea parcă de foarte departe, deşi dânsa stătea în faţa mea, de cealaltă parte a măsuţei rotunde. Când a isprăvit de mâncat, mătuşa s-a rezemat de speteaza scaunului, s-a încruntat şi, încrucişându-şi braţele, m-a măsurat cu o asemenea stăruinţă şi luare-aminte, încât m-am simţit prost. Cum nu-mi isprăvisem gustarea, am încercat să-mi ascund tulburarea, continuând să mănânc, dar cuţitul mi s-a împiedicat de furculiţă, furculiţa de cuţit, iar când am dat să tai slănina, bucăţelele mi-au sărit din farfurie şi m-am înecat cu ceaiul, pe care tocmai îl beam, aşa că m-am lăsat păgubaş şi, roşind, am rămas stânjenit sub privirea scrutătoare a mătuşii.

— Ascultă! mi-a zis mătuşa după o bucată de vreme.

Mi-am ridicat respectuos ochii şi i-am întâlnit privirea ageră şi luminoasă.

— I-am scris! a urmat mătuşa.

— Cui?

— Tatălui tău vitreg. I-am scris o scrisoare la care aştept răspuns, că de nu, o să aibă de-a face cu mine! Despre asta poate să fie sigur!

— Ştie cumva unde mă aflu, mătuşico? am întrebat-o, alarmat.

— I-am dat de ştire, mi-a răspuns, dând din cap.

— Şi… voi fi din nou dat pe mâna lui? am bolborosit eu.

— Nu ştiu. O să vedem.

— O! Nu ştiu ce o să mă fac dacă o să fiu silit să mă întorc la mister Murdstone!

— Deocamdată nu ştiu nimic, mi-a zis mătuşa, clătinând din cap. Încă nu pot să-ţi spun. O să vedem.

Când am auzit aceste cuvinte, toate speranţele s-au risipit şi m-am simţit foarte abătut, cu inima grea. Fără a părea că se sinchiseşte prea mult de mine, mătuşa şi-a legat un şorţ de pânză cu pieptar, pe care l-a scos din dulap, a spălat cu mâna ei ceştile; şi după ce le-a spălat şi le-a rânduit pe toate la loc pe tavă, şi-a împăturit faţa de masă, punând-o deasupra, a chemat-o pe Janet să le ia afară. Apoi, punând mâna pe mătură (după ce mai întâi şi-a pus o pereche de mănuşi), a strâns firimiturile, până ce n-a mai rămas pe covor nici o urmă microscopică de murdărie; apoi a şters praful şi a dereticat prin odaie, cu toate că fusese dereticată înainte şi nu mai rămăsese nici un firicel de praf. Când şi-a sfârşit treaba, mătuşa şi-a scos şorţul şi mănuşile, le-a pus la loc în dulapul din perete, în colţul unde le era locul, şi-a luat cutia de lucru şi s-a dus la masa din faţa ferestrei larg deschise, unde s-a aşezat, şi, potrivind ecranul verde, ca s-o apere de lumină, s-a apucat să coasă.

— Aş vrea, mi-a zis mătuşa, băgând aţa în ac, să te rog să te duci sus, să-i prezinţi salutările mele lui mister Dick şi să-i spui c-aş fi bucuroasă să aflu cum merge cu lucrul la memoriul său.

M-am ridicat în grabă să îndeplinesc acest comision.

— Presupun, mi-a zis mătuşa chiorându-se la mine cum se chiorăşte omul la ac înainte de a petrece aţa, presupun că ţi-ai dat seama că mister Dick e numele lui mic, nu?

— Mi s-a părut şi mie ieri că-i un nume cam scurt, i-am mărturisit.

— Să nu-ţi închipui că n-ar avea şi un nume mai lung, pe care ar putea să-l poarte dacă ar vrea, mi-a zis mătuşa, cu un aer distins. Babley… mister Richard Babley… ăsta-i numele lui adevărat.99

Ţinând scama cu modestie de vârsta mea şi regretând necuviinţa de care mă făcusem vinovat, tocmai voiam să-i spun mătuşii c-ar fi mai bine să-l chem pe numele lui adevărat, când dânsa a urmat:

— Dar nu cumva să-i zici aşa. Nu poate suferi acest nume. Asta-i o ciudăţenie a lui. De fapt, nu ştiu dacă-i o ciudăţenie, căci a avut atât de multe de suferit de la unii care poartă numele acesta, încât îl urăşte de moarte. Dumnezeu ştie! Aici i se spune mister Dick, şi la fel i s-ar zice oriunde s-ar duce, dacă i-ar trece prin minte să plece, ceea ce nu se va întâmpla. Ia seama, deci, să nu cumva să-i spui altfel decât mister Dick.

I-am făgăduit să nu-i spun altfel şi am pornit sus pe scări, să-i transmit mesajul, gândindu-mă pe drum că dacă mister Dick lucrase multă vreme la memoriul său cu tot atâta sârguinţă cu cât lucra adineauri când, coborând, îl zărisem prin uşa întredeschisă, atunci, fără îndoială, treaba mergea foarte bine. L-am găsit ostenind din greu cu o pană lungă, ţinându-şi capul aproape culcat pe hârtie. Era atât de adâncit, încât, până să mă bage în seamă, am avut destul răgaz să examinez zmeul mare de hârtie aruncat într-un colţ, grămada de manuscrise aruncate talmeş-balmeş, mulţimea penelor şi, în sfârşit, proviziile de cerneală (mi s-a părut c-avea vreo câteva duzini de şipuri de câte o jumătate de gallon100 fiecare).

— Ha! Phoebus! a exclamat mister Dick, lăsând pana din mână. Ce mai e nou pe lume? Am să-ţi spun ceva, a urmat cu glas scăzut, dar n-aş vrea să repeţi acest lucru. Şi făcându-mi un semn, s-a aplecat şi mi-a şoptit la ureche: Lumea a înnebunit. E un balamuc, băiete! mi-a zis, râzând cu poftă şi luând o priză de tutun dintr-o cutie rotundă de pe masă.

Fără a îndrăzni să mă pronunţ asupra acestei chestiuni, i-am transmis mesajul.

— Mulţumesc, mi-a răspuns mister Dick. Du-i salutări din partea mea şi spune-i că… spune-i că mi se pare că merge. Mi se pare că merge, a repetat mister Dick, trecându-şi mâna prin părul cărunt şi aruncând o privire nu tocmai satisfăcută asupra manuscrisului. Ai învăţat carte?

— Da, sir, i-am răspuns, am învăţat puţin.

— Îţi aminteşti, m-a întrebat mister Dick, uitându-se foarte serios la mine şi luându-şi condeiul pentru a-şi însemna răspunsul. Îţi aminteşti data decapitării lui Carol I101?

I-am răspuns că după câte îmi amintesc a fost decapitat în anul 1649.

— Bine, mi-a răspuns mister Dick, scărpinându-se cu pana după ureche şi privindu-mă cu oarecare îndoială. Aşa scrie la carte; dar nu cred că poate fi adevărat. Căci dacă de atunci a trecut atâta vreme, cum de au putut cei din preajma lui să săvârşească greşeala de a trece în capul meu o parte din zăpăceala ce domnea în al lui?

Întrebarea m-a uluit; şi nu i-am putut da nici un răspuns.

— E foarte ciudat, a urmat mister Dick, privind descurajat hârtiile şi trecându-şi iar mâna prin păr, dar treaba asta nu izbutesc s-o înţeleg prea bine. Nu reuşesc s-a clarific până la capăt. Dar n-are nici o importanţă, n-are nici o importanţă! a urmat, redresându-se şi recăpătându-şi voia bună. Am timp destul! Transmite salutările mele lui miss Trotwood şi spune-i că merge foarte bine.

Când am dat să plec, mi-a atras atenţia asupra zmeului.

— Ce zici de zmeul ăsta? m-a întrebat.

I-am răspuns că era foarte frumos. Cred că era lung de vreo şapte picioare.

— Eu l-am făcut! Mergem împreună să-l înălţăm, mi-a zis mister Dick. Dar asta ai văzut?

Şi mi-a arătat că zmeul era acoperit cu un scris foarte mărunt şi chinuit, dar atât de citeţ, încât, uitându-mă în treacăt peste el, mi s-a părut că în unul sau două locuri era vorba despre capul regelui Carol I.

— Sfoară avem berechet, mi-a zis mister Dick, şi când se înalţă în văzduh, poartă până foarte departe ştirile despre acele evenimente. Ăsta-i sistemul meu de a le difuza. Nu pot şti dinainte unde o să nimerească. Depinde de împrejurări, de vânt şi aşa mai departe; dar accept acest risc.

Avea o căutătură foarte blândă şi foarte plăcută, şi deşi faţa îi era rumenă şi sănătoasă, părea atât de respectabil, încât nu eram tocmai sigur că nu glumeşte cu mine. De aceea am râs, şi a râs şi el, şi ne-am despărţit foarte buni prieteni.

— Ei, băieţaş! m-a interpelat mătuşa când m-am întors. Ce mai face mister Dick azi-dimineaţă?

I-am spus că i-a trimis salutări şi că treaba merge bine.

— Ce crezi despre el? m-a întrebat mătuşa.

Mă pregăteam să ocolesc întrebarea, răspunzând că e un om foarte drăguţ: dar pe mătuşa n-a fost chip s-o amăgesc, căci şi-a lăsat lucrul în poală şi, încrucişându-şi braţele, mi-a zis:

— Hai! Sora ta, Betsey Trotwood, mi-ar fi spus fără înconjur tot ce crede despre oricine. Dă-ţi silinţa să-i semeni cât mai mult şi spune ce ai de spus!

— Nu cumva… ştii, mătuşă… mister Dick… te întreb pentru că nu-mi dau seama, nu cumva e sărit? am bâiguit eu, căci simţeam că subiectul pe care-l atingeam era delicat.

— Nici gând! mi-a zis mătuşa.

— O, ce bine îmi pare! am şoptit eu.

— Se poate spune orice pe lume despre mister Dick, mi-a zis mătuşa pe un ton şi cu un aer cât se poate de hotărât, dar asta, nu!

Neştiind ce să spun, am murmurat din nou:

— O, ce bine îmi pare!

— S-a zis despre el că e nebun, a urmat mătuşa. Spun acest lucru cu o bucurie egoistă, căci dacă nu s-ar fi zis despre el că e nebun, n-aş fi avut plăcerea să-l am aici şi să beneficiez de sfaturile lui în aceşti zece ani din urmă şi chiar mai demult… de fapt, din ziua în care sora ta, Betsey Trotwood, mi-a înşelat aşteptările.

— Chiar de atâta vreme?

— Şi aceia care au îndrăznit să spună că-i nebun erau oameni bine, a urmat mătuşa. Mister Dick mi-e un fel de rudă mai depărtată; cum, nu interesează, şi nici nu-i nevoie să intru în detalii. Dacă n-aş fi fost eu, propriul lui frate l-ar fi zăvorât pe viaţă. Asta-i tot!

Cred c-am fost cam făţarnic, dar când am văzut cât de indignată era mătuşa în legătură cu povestea asta, am încercat să par şi eu indignat.

— Un om prost şi trufaş! Pentru că frate-su era puţin cam excentric – deşi nici pe jumătate atât de excentric ca mulţi alţii – nevrând să mai fie văzut în casa lui, l-a internat într-o casă de sănătate, cu toate că tatăl lor, care îl socotea anormal, îi ceruse cu limbă de moarte să-i poarte de grijă. Înţelept, n-am ce zice, trebuie să fi fost şi dânsul, ca să-i treacă prin minte aşa ceva! Nu încape îndoială că o fi fost scrântit!

Şi întrucât mătuşa părea foarte convinsă de acest lucru, m-am silit şi eu să par convins.

— Atunci am intervenit şi i-am făcut o propunere. I-am zis: „Fratele dumitale e sănătos la minte, mult mai sănătos, sper, decât eşti sau vei fi dumneata vreodată. Lasă-i micul venit pe care-l are şi trimite-l să locuiască la mine. Mie nu mi-e frică de el! Nu-s trufaşă şi-l voi îngriji, nu mă voi purta rău cu el, aşa cum s-au purtat unii (în afară de aceia de la casa de sănătate) „. După ce ne-am ciorovăit bine, a urmat mătuşa, mi l-a dat. Şi de atunci n-a mai plecat de aici. E omul cel mai prietenos şi mai cumsecade din câţi am cunoscut; iar când e vorba să-ţi dea un sfat…! Dar, în afară de mine, nu-i nimeni în măsură să ştie cât de deştept e acest om!

Mătuşa şi-a scuturat rochia şi a clătinat din cap, ca şi cum cu primul gest ar fi vrut să respingă sfidarea întregii lumi, iar cu al doilea ar fi vrut s-alunge din minte până şi gândul acesta.

— Avea o soră la care ţinea foarte mult, a urmat mătuşă, o femeie cumsecade, care se purta frumos cu el. Dar a făcut şi ea ceea ce fac toate – s-a măritat. Iar dânsul: a făcut ceea ce fac toţi bărbaţii – a nenorocit-o. Această întâmplare, care a venit să se adauge fricii ce i-o insufla fratele său şi sentimentului că acesta îl persecută, l-a impresionat atât de mult pe mister Dick, încât până la urmă a căzut bolnav (asta nu cred că este nebunie). Lucrurile s-au petrecut înainte de venirea lui aici, dar şi azi îl mai tulbură amintirea acestor întâmplări. Spune-mi, nu cumva ţi-a vorbit de Carol I?

— Ba da, mătuşă.

— Ah! a exclamat dânsa, frecându-şi nasul, puţin cam contrariată… Asta-i o alegorie prin care caută să se exprime. Face, fireşte, o apropiere între boala lui şi nişte mari frământări şi răscoliri, şi asta e metafora sau comparaţia sau cum îi mai zice pe care o foloseşte de obicei. Şi de ce n-ar folosi-o dacă socoteşte că e nimerită?

— Desigur, mătuşă.

— Nu-i un limbaj obişnuit, nu-i limbajul oficial. Recunosc. Tocmai de aceea stărui ca în memoriu să nu pomenească nimic despre treaba asta.

— Scrie un memoriu despre viaţa lui, mătuşă?

— Da, puiule, mi-a răspuns mătuşa, frecându-şi iar nasul. Vrea să supună memoriul lordului-cancelar sau nu mai ştiu cărui alt, lord, în orice caz, unuia dintre oamenii plătiţi să citească memorii. Nădăjduiesc că o să-l expedieze zilele astea, N-a fost în stare să-l scrie fără să recurgă la acest mod de a se exprima; n-are nici o importanţă; are o ocupaţie.

Am aflat, mai târziu, că de mai bine de zece ani mister Dick se străduia să-l scoală pe regele Carol I din memoriul său, căci mereu amintea despre el, dar că numele lui mai este prezent şi acum.

— Repet, a urmat mătuşa, nimeni, afară de mine, nu ştie cât preţuieşte mintea acestui om; şi e omul cel mai prietenos şi cel mai cumsecade din lume. Ce importanţă are dacă îi place să înalţe un zmeu din când în când? Doar şi Franklin102 înălţa zmeie! Dacă nu mă înşel, era quaker103, sau cam aşa ceva, şi e mult mai caraghios să vezi un quaker înălţând un zmeu!

Dac-aş fi putut crede că mătuşa îmi destăinuise toate aceste amănunte de dragul meu şi ca să-mi arate încrederea ei, m-aş fi simţit măgulit şi aş fi socotit că această înaltă preţuire este un semn bun. Dar îmi dădeam bine seama că se avântase numai pentru că problema i se ivise în minte şi că n-avea nici o legătură cu mine; îmi vorbise mie în lipsa altcuiva.

În acelaşi timp trebuie să mărturisesc aici că mărinimia de care dădea dovadă, luând apărarea bietului mister Dick care nu făcea nimănui nici un rău, n-a aprins numai unele speranţe egoiste în sufletul meu, ci a trezit o oarecare simpatie pentru dânsa. Am început să bag de seamă că mătuşa, deşi avea multe ciudăţenii şi toane, era o femeie stimabilă şi de nădejde. Cu toate că era tot atât de înţepată ca în ajun, cu toate că mereu dădea fuga afară să gonească măgarii, cu toate c-a fost cuprinsă de indignare când un flăcău, trecând prin faţa casei, s-a apropiat de fereastră şi i-a făcut ochi dulci Janetei (ceea ce constituia una din cele mai grave jigniri ce puteau fi aduse mătuşii), îmi inspira tot mai mult respect, deşi nu-mi insufla nicidecum mai puţină teamă.

Am fost nespus de neliniştit tot timpul până la sosirea răspunsului la scrisoarea trimisă lui mister Murdstone; m-am silit însă să-mi ascund tulburarea şi să mă port cât mai frumos cu mătuşa şi cu mister Dick. Acesta şi cu mine bucuroşi ne-am fi dus să înălţăm zmeul; dar neavând altă îmbrăcăminte decât acele ţoale prea puţin arătoase cu care fusesem dichisit în ziua sosirii mele, eram nevoit să stau în casă toată ziulica, şi abia după lăsarea întunericului mătuşa mă scotea şi mă plimba vreun ceas, în sus şi în jos, pe faleză, ca să iau aer înainte de a merge la culcare. În cele din urmă a sosit răspuns din partea lui mister Murdstone, şi mătuşa mi-a dat vestea înspăimântătoare că a doua zi dânsul avea să vină în persoană să-i vorbească. A doua zi, înfofolit în aceleaşi straie ciudate, am stat şi am urmărit acele ceasului şi îmi dogoreau obrajii, căci în sufletul meu se înfruntau nădejdile care mă părăseau şi temerile care creşteau; şi aşteptam în orice clipă să revăd chipul sumbru al lui mister Murdstone, şi faptul că întârzia să vină mă băga în sperieţi.

Mătuşa era ceva mai imperioasă şi mai severă ca de obicei, dar afară de asta n-am văzut nici un alt semn că s-ar pregăti în vederea primirii oaspetelui care-mi făcea atâta spaimă. Stătea la fereastră şi lucra, iar eu şedeam lângă ea şi cercetam cu gândul toate urmările posibile şi imposibile ale vizitei lui mister Murdstone, şi aşa am rămas până târziu după amiază. Masa de prânz fusese amânată; dar în cele din urmă, timpul fiind foarte înaintat, mătuşa tocmai poruncise să se servească masa, când, deodată, a dat alarma împotriva măgarilor şi, spre uimirea şi consternarea mea am văzut-o pe miss Murdstone într-o şa de damă pe spinarea unui măgar pe care-l mâna cu bună-ştiinţă peste pajiştea sacrosanctă, pentru ca apoi să se oprească în fata casei şi să se uite jur împrejur.

— Vezi-ţi de drum! s-a răstit la ea mătuşa, clătinând din cap şi ameninţând-o cu pumnul pe fereastră. N-ai ce căuta aici! Cum de-ai îndrăznit să dai buzna pe pajiştea mea? Pleacă! Neruşinato!

Calmul cu care miss Murdstone se uita jur împrejur a scos-o până într-atât din fire pe mătuşa, încât o clipă a rămas înlemnită, incapabilă să se năpustească afară, ca de obicei. Am profitat de ocazie şi i-am spus cine era, adăugând că domnul, care, urcuşul fiind pieptiş, rămăsese în urmă şi tocmai acum se apropia de infractoare, era mister Murdstone în persoană.

— Nu-mi pasă cine e! a strigat mătuşa de la fereastră, clătinând din cap şi gesticulând într-un fel care numai bun venit nu putea să însemne. Nu admit să mi se încalce proprietatea! N-am să tolerez acest lucru! Plecaţi! Întoarce-l din drum, Janet. Goneşte-l!

Şi, pitit în spatele mătuşii, am asistat la o scurtă, dar frenetică încăierare, în care măgarul, cu cele patru picioare proptite fiecare în altă direcţie, se împotrivea tuturor, iar Janet, trăgându-l de căpăstru, încerca să-l întoarcă. Mister Murdstone îl îndemna să meargă înainte, miss Murdstone o croia pe Janet cu umbrela de soare, în vreme ce câţiva băieţi, veniţi să urmărească lupta, ţipau cât îi ţinea gura. Deodată, recunoscându-l între băieţi pe tânărul răufăcător care era păzitorul măgarului şi care n-avea decât vreo 10 ani, dar care era unul dintre infractorii cei mai înrăiţi, mătuşa s-a repezit afară şi, năpustindu-se asupra lui, l-a prins, l-a târât în grădină, în ciuda faptului că băieţelul, cu haina peste cap, târşea picioarele, şi l-a ţinut acolo, strigându-i lui Janet să cheme poliţia şi magistraţii, ca să-l aresteze, să-l judece şi să-l execute pe loc. Acest episod n-a durat însă prea mult, căci ştrengarul, fiind dedat la tot felul de tertipuri şi vicleşuguri, care nici prin minte nu-i treceau mătuşii, a scăpat curând din mâinile ei şi, chiuind a fugit peste straturile de flori, în care ghetele lui cu cuie au lăsat urme adânci, şi şi-a luat măgarul.

Miss Murdstone, care descălecase în timpul ultimei faze a încăierării, aştepta acum, împreună cu frate-su, în dreptul scării, ca mătuşa să-i poată primi. Cam răvăşită de încăierare, mătuşa trecu foarte demnă pe lângă ei, intră în casă şi, până ce Janet nu veni să-i anunţe, nici că le dădu vreo atenţie.

— Să plec? am întrebat-o eu, tremurând pe mătuşa.

— Nu! Nicidecum! mi-a răspuns mătuşa, împingându-mă într-un colţ, lângă ea, şi trăgând în faţa mea un scaun.

M-am trezit ca la închisoare sau ca în boxa acuzaţilor. Acolo am rămas tot timpul întrevederii şi de acolo i-am văzut intrând în odaie pe mister Murdstone şi pe soră-sa.

— Vai! a exclamat mătuşa. În primul moment nu mi-am putut da seama pe cine am plăcerea să săpunesc. Nu îngădui nimănui să intre pe pajişte călare. Şi nu fac nici o excepţie. Nu îngădui acest lucru nimănui.

— Unor străini, o asemenea oprelişte le poate părea cam stranie, i-a replicat miss Murdstone.

— Stranie? făcu mătuşa.

Temându-se ca nu cumva să reînceapă ostilităţile, mister Murdstone se rugă:

— Miss Trotwood!

— Iertaţi-mă, vă rog, îl întrerupse mătuşa, sfredelindu-l cu privirea. Nu sunteţi dumneavoastră mister Murdstone, care s-a însurat cu văduva răposatului meu nepot David Copperfield, proprietarul Crângului-Ciorilor din Blunderstone? Deşi, de ce-i zicea aşa, eu, una, nu pot înţelege!

— Chiar eu! a răspuns mister Murdstone.

— Vă rog, sir, să nu mi-o luaţi în nume de rău, a urmat mătuşa, dar cred c-ar fi fost mai bine şi mai sănătos dacă aţi fi lăsat-o în pace pe biata copilă.

— Sunt de acord cu miss Trotwood, a remarcat, foarte înţepată, miss Murdstone. Sunt şi eu de părere că în mai toate privinţele mult regretata noastră Clara era într-adevăr un copil.

— Pentru dumneata şi pentru mine, care suntem ceva mai în vârstă şi am scăpat de primejdia de a ne atrage suferinţe din pricina farmecului nostru personal, este desigur o mângâiere că nimeni n-ar putea spune acelaşi lucru despre noi.

— Nici vorbă! a încuviinţat miss Murdstone, deşi nu mi s-a părut prea încântată. Şi desigur, aşa cum aţi spus, pentru fratele meu ar fi fost mai bine şi mai sănătos dacă nu s-ar fi căsătorit. Aceasta a fost părerea mea întotdeauna.

— De asta nici nu mă îndoiesc, a mormăit mătuşa. După care, agitând clopoţelul, porunci: Janet, salută-l din partea mea pe mister Dick şi roagă-l să coboare.

Şi în aşteptarea lui, mătuşa a rămas în picioare, nemişcată, încruntându-se la perete. Apoi când a intrat mister Dick, a făcut prezentările:

— Mister Dick. Un vechi şi intim prieten şi vrând parcă să-l dojenească pe mister Dick, care-şi muşca degetul arătător şi avea o privire cam buimacă, a adăugat, accentuând fiecare cuvânt: Un prieten pe a cărui judecată pun temei.

Mister Dick îndată şi--a scos degetul din gură şi s-a apropiat cu o expresie gravă şi atentă.

Mătuşa i-a făcut semn lui mister Murdstone, care reîncepu:

— Miss Trotwood, cum am primit scrisoarea dumneavoastră, am socotit c-ar fi mai potrivit din punctul meu de vedere şi ar fi poate, mai cuviincios faţă de dumneavoastră…

— Mulţumesc, i-a tăiat vorba mătuşa, cu aceeaşi privire straşnică. Nu-i nevoie să vă sinchisiţi de mine.

—… să nu vă răspund în scris, a urmat mister Murdstone, şi oricât ar fi de anevoios drumul, să vin să vorbesc personal cu dumneavoastră. Acest nefericit băiat, care şi-a părăsit slujba şi prietenii…

— Şi a cărui ţinută e de-a dreptul nedemnă şi scandaloasă! a sărit cu gura sora lui, atrăgând atenţia celor de faţă asupra straielor mele extravagante şi caraghioase.

— Jane Murdstone, a mustrat-o fratele ei, te rog să nu mă mai întrerupi. Vă rog să mă credeţi, miss Trotwood, că acest nefericit băiat mi-a pricinuit multe neplăceri şi tulburări în casă, atât pe vremea când trăia scumpa mea soţie, cât şi de la moartea ei încoace. E încăpăţânat şi îndărătnic, are o fire violentă şi e recalcitrant şi nu ascultă de nimeni. Şi eu şi sora mea ne-am străduit să-l îndreptăm, dar degeaba. Am socotit – pot spune că amândoi am socotit, căci împărtăşesc surorii mele tot ce gândesc – că se cuvine să auziţi chiar din gura noastră această încredinţare gravă, dar nepărtinitoare.

— Cred că nu-i nevoie să mai întăresc cele spuse de fratele meu, a zis miss Murdstone. Dar aş vrea să adaug că, după părerea mea, nu există pe lume băiat mai rău ca acesta.

— Sunteţi aspră! s-a pronunţat scurt mătuşa.

— Prea puţin aspră pentru câte a făcut! i-a ripostat miss Murdstone.

— Asta-i bună! a exclamat mătuşa. Care-i părerea dumneavoastră, sir?

— În ce priveşte educaţia lui, am părerile mele, a urmat. Mister Murdstone, a cărui faţă se întuneca tot mai mult pe măsură ce dânsul şi mătuşa se scrutau reciproc, ceea ce amândoi făceau cu mare stăruinţă. Şi aceste păreri sunt întemeiate, pe de o parte, pe faptul că îl cunosc, iar pe de altă parte, pe faptul că ştiu de ce mijloace şi posibilităţi dispun. Răspund faţă de mine însumi de aceste păreri, acţionez pe baza lor, şi în privinţa lor nu am nimic de adăugat. E destul că i-am găsit acestui băiat o slujbă la o firmă respectabilă, sub supravegherea unui prieten; că nu i-a plăcut acolo; că şi-a luat tălpăşiţa; c-a ajuns un vagabond, rătăcind pe drumuri de ţară; şi că a venit, în zdrenţe, aici, la dumneavoastră, miss Trotwood, ca să vă ceară ajutor. Vreau să înfăţişez, fără ocolişuri – în măsura cunoştinţelor mele – urmările ce le-ar putea avea orice încurajare i-aţi acorda.

— Vorbiţi-mi mai întâi de firma aia respectabilă! i-a retezat-o mătuşa. Dacă ar fi fost fiul dumitale, tot acolo l-ai fi trimis, în aceeaşi slujbă?

— Dac-ar fi fost fiul fratelui meu, a sărit miss Murdstone, nu încape îndoială că ar fi avut cu totul altă fire!

— Sau dacă acea nefericită copilă, care a fost mama lui, ar mai fi fost în viaţă, oare tot la întreprinderea aia respectabilă l-ai fi trimis? l-a mai întrebat mătuşa.

— Sunt convins, i-a răspuns mister Murdstone, făcând o mică plecăciune, că niciodată Clara nu s-ar fi împotrivit unei măsuri pe care eu şi cu sora mea, Jane Murdstone, am fi găsit-o potrivită.

Miss Murdstone îl aprobă, emiţând nişte sunete nedesluşite.

— Vai, vai! a făcut mătuşa mea. Nefericita copilă!

Mister Dick, care tot timpul îşi zornăise banii în buzunar, deodată i-a făcut să zornăie atât de tare, încât mătuşa s-a văzut nevoită să-i arunce o privire înainte de a spune:

— Şi renta bietei copile s-a stins o dată cu ea?

— S-a stins o dată cu ea, a răspuns mister Murdstone.

— Şi în privinţa acelei mici proprietăţi – casa şi grădina – Crângul-Ciorilor fără ciori, cum i-o mai zice – nu există nici o dispoziţie testamentară în favoarea fiului ei?

— I-a fost lăsată moştenire de primul soţ fără nici o condiţie, începu mister Murdstone.

Dar, scoasă din răbdări, mătuşa îi tăie vorba:

— Doamne-Dumnezeule, asta nu era nevoie să mi-o spui! Că i-a lăsat-o fără nici o rezervă! Îl şi văd pe David Copperfield gândindu-se să prevadă vreo rezervă, deşi era limpede c-ar fi trebuit să prevadă! Fireşte că i-a lăsat-o fără nici o rezervă. Dar atunci când s-a recăsătorit, atunci când, măritându-se cu dumneata, a făcut acel pas cum nu se poate mai nefast, pe scurt, ca să spunem lucrurilor pe nume, nu s-a găsit oare nimeni să se gândească la interesele băiatului?

— Răposata mea soţie, doamnă, îşi iubea al doilea bărbat şi avea deplină încredere în el! i-a ripostat mister Murdstone.

— Răposata dumitale soţie a fost o copilă pe cât de nevinovată, pe atât de nefericită şi de nenorocoasă! i-a replicat mătuşa, privindu-l şi clătinând din cap. Asta a fost. Şi acum, ce mai aveţi de spus?

— Un singur lucru am să vă spun, miss Trotwood, i-a răspuns. Am venit să-l iau pe David; să-l iau înapoi necondiţionat şi să fac ce vreau cu el, să mă port cu el aşa cum voi găsi cu cale. N-am venit aici nici ca să fac promisiuni, nici ca să-mi iau angajamente. Se prea poate, miss Trotwood, ca dumneavoastră să aveţi de gând să-i daţi adăpost fugarului şi să daţi crezare plângerilor sale. Purtarea dumneavoastră, care, trebuie s-o spun, nu pare deloc împăciuitoare, mă face să cred că este posibil acest lucru. Dar trebuie să vă atrag atenţia că dacă îl veţi acoperi de astă dată, veţi fi silită să-l acoperiţi întotdeauna de aci înainte; dacă vă puneţi de-a curmezişul între mine şi el de astă dată, nu veţi mai avea dreptul, miss Trotwood, să vă retrageţi niciodată. Nu glumesc şi nu admit să fiu luat în glumă. Am venit aici pentru prima şi ultima oară, ca să-l iau înapoi. Vrea să mă urmeze? Dacă nu – iar dumneavoastră îmi spuneţi că nu vrea şi oricare ar fi pretextul nu-mi pasă! – atunci uşa mea îi va fi pentru totdeauna închisă, iar a dumneavoastră trebuie să presupun că-i este deschisă.

Mătuşa a ascultat cu mare luare-aminte cuvântarea, stând ţeapănă pe scaun, cu mâinile împreunate pe genunchi şi privindu-l cu mânie pe vorbitor. Când acesta sfârşi vorba, dânsa, fără a se clinti din loc, s-a uitat la miss Murdstone şi i-a spus:

— Dumneavoastră, doamna mea, aveţi ceva de adăugat?

— Fratele meu, miss Trotwood, a exprimat atât de bine tot ceea ce aş fi avut de spus şi a înfăţişat atât de limpede lucrurile aşa cum sunt, încât nu-mi rămâne nimic altceva de făcut decât să vă prezint mulţumiri pentru politeţea dumneavoastră. Pentru deosebita dumneavoastră politeţe, desigur, a încheiat miss Murdstone, cu o ironie care pe mătuşa n-a atins-o, aşa cum desigur n-a atins nici tunul lângă care am dormit la Chatham.

— Dar băiatul ce părere are? Vrei să pleci, David? m-a întrebat mătuşa.

I-am răspuns că nu şi am implorat-o să nu mă lase că plec. I-am spus că nici mister Murdstone, nici soră-sa nu m-au iubit şi nu s-au purtat frumos cu mine niciodată. Că pe biata mama, care m-a iubit atât de mult, au făcut-o să pătimească din pricina mea, şi că acest lucru îl ştiam nu numai eu, dar şi Peggotty. I-am mai spus c-am suferit mai mult decât şi-ar fi închipuit cineva că poate suferi un copil atât de mic. Şi am rugat-o şi am implorat-o pe mătuşa – în cuvinte pe care le-am uitat acum, dar care ţin bine minte că m-au înduioşat adânc – ca, de dragul tatii, să-mi dea adăpost şi să mă ocrotească.

— Mister Dick, ce să mă fac cu copilul ăsta? a întrebat atunci mătuşa.

Mister Dick a chibzuit, a şovăit, apoi s-a luminat la faţă şi i-a răspuns:

— Daţi ordin numaidecât să i se ia măsuri pentru un rând de haine.

— Mister Dick, a izbucnit mătuşa triumfătoare, dă-mi voie să-ţi strâng mâna, căci ai un bun-simţ de nepreţuit!

După ce i-a scuturat cordial mâna, m-a tras lângă dânsa, şi, întorcându-se către mister Murdstone, i-a zis:

— Puteţi pleca oricând veţi dori; am să-mi încerc norocul cu acest băiat. Dacă într-adevăr e cum spuneţi dumneavoastră, nu mă îndoiesc c-am să fiu în stare să fac pentru el cel puţin tot atât cât aţi făcut dumneavoastră. Dar nu cred nici un cuvânt!

— Miss Trotwood, i-a răspuns mister Murdstone, dând din umeri şi ridicându-se, dacă aţi fi fost un bărbat…

— Hait! Mofturi şi prostii! i-a tăiat vorba mătuşa. Scutiţi-mă!

— Ce incomparabilă politeţe! a exclamat miss Murdstone, ridicându-se şi ea. Copleşitoare politeţe!

— Credeţi că nu ştiu ce viaţă amară i-ai făcut bietei fetiţe pe care ai amăgit-o? a urmat mătuşa, neluând în seamă cele spuse de miss Murdstone şi adresându-se fratelui ei, clătinând din cap cu o mimică foarte expresivă. Credeţi oare că nu ştiu cât a fost de nefastă ziua când pentru prima dată i-ai ieşit în cale acelei făpturi blânde şi firave, şi aş putea să jur că atunei i-ai zâmbit şi ai privit-o cu ochi mari, rotunzi, de parcă n-ai fi fost în stare să spui „du-te” nici măcar unei gâşte?

— De când sunt n-am auzit vorbe mai alese! a sărit din nou cu gura miss Murdstone.

— Credeţi oare, a urmat mătuşa mea, că nu-mi dau seama – mai ales acum, când vă văd şi vă aud, ceea ce, vă spun sincer, nu-mi face nici o plăcere – cum s-au petrecut lucrurile, ca şi cum aş fi fost de faţă? Da, da, martor mi-e Dumnezeu! Mai blând şi mai afabil decât a fost mister Murdstone la început nici că se poate închipui! Sărmana copilă, nevinovata şi amăgită, nu mai văzuse niciodată un asemenea bărbat! Era numai zâmbete şi dulceaţă. O adora. Îi răsfăţa băiatul, îl răsfăţa şi-l alinta! Avea să-i fie un al doilea tată şi aveau să trăiască laolaltă toţi trei, ca într-o grădină plină de trandafiri, nu-i aşa? Uf! Plecaţi din faţa mea, plecaţi!

— De când sunt n-am întâlnit o femeie ca asta! a proclamat miss Murdstone.

— Şi după ce aţi reuşit s-o îmbrobodiţi pe biata prostuţă – să mă ierte Dumnezeu că-i spun aşa, când dânsa a plecat într-altă lume, unde dumneavoastră nu vă grăbiţi câtuşi de puţin s-o urmaţi, ca şi cum nu i-aţi făcut destul rău ei şi alor ei – v-aţi apucat să-i faceţi educaţia, nu-i aşa? Aţi început s-o dresaţi ca pe o biată păsărică închisă în colivie, aţi căutat s-o siliţi să-şi uite viaţa dinainte şi s-o învăţaţi să cânte numai cum voiaţi dumneavoastră!

— Sau e nebună, sau s-a îmbătat! a exclamat miss Murdstone, furioasă că nu izbuteşte să abată asupra ei atenţia mătuşii. Şi aş crede mai degrabă că s-a îmbătat.

Fără a lua în seamă această întrerupere şi ignorând-o cu desăvârşire, miss Betsey a continuat să i se adreseze lui mister Murdstone:

— Mister Murdstone, i-a zis, ameninţându-l cu degetul te-ai purtat ca un tiran cu biata copilă şi i-ai zdrobit inima. Avea suflet bun, asta o ştiu; am cunoscut-o cu ani înainte ca dumneata, s-o fi întâlnit; şi pentru a-i da lovitura de moarte, te-ai folosit de latura bună a ei, de slăbiciunea ei. Ăsta-i adevărul, fie că-ţi place, fie că nu. Şi acest adevăr dumneata şi uneltele dumitale n-aveţi decât să-l luaţi cum vreţi!

— Îngăduiţi-mi, vă rog, miss Trotwood, să vă întreb la cine vă referiţi când, folosind un limbaj cu care nu-s deprinsă, vorbiţi de uneltele fratelui meu? a exclamat din nou miss Murdstone.

Surdă şi nepăsătoare la vorbele ei, miss Betsey a urmat:

— Cum vă spuneam, era destul de limpede, cu ani înainte ca dumneata s-o fi întâlnit – şi mintea omenească nu poate pricepe de ce căile tainice ale providenţei au făcut ca s-o întâlneşti – era destul de limpede, spun că, mai devreme sau mai târziu, această făptură delicată se va remărita; dar nădăjduiam că n-o s-o păţească atât de rău cum a păţit-o. Era, mister Murdstone, pe vremea când a dat naştere băiatului aici de faţă, acestui biet copil de care, după aceea, te-ai folosit de atâtea ori ca s-o chinuieşti, şi asta-i desigur o amintire neplăcută, care ţi-l face nesuferit. Vai, vai, nu-i nevoie să tresari! Ştiu eu şi fără asta că aşa stau lucrurile.

În tot acest timp, mister Murdstone stătuse lângă uşă, privind-o zâmbitor, cu toate că sprâncenele-i negre erau încruntate. Dar, în clipa aceea am băgat de seamă că deşi zâmbetul îi mai stăruia pe faţă, pălise brusc şi începuse să gâfâie ca şi cum ar fi alergat.

— Salutare şi adio, sir! a încheiat mătuşa. Apoi, întorcându-se brusc spre sora lui, i-a zis: Adio şi dumitale, adio, doamnă! Şi nu cumva să te mai prind năvălind călare pe măgar peste pajiştea mea, că aşa cum mă vezi şi te văd am să-ţi smulg boneta de pe cap şi am s-o calc în picioare!

Numai un pictor, şi nu un pictor de rând, ar fi fost în stare să zugrăvească expresia mătuşii când şi-a exteriorizat sentimentele în această formă atât de neaşteptată, precum şi mutra pe care a făcut-o miss Murdstone când a auzit-o. Căci nu numai în cuvinte, ci şi în intonaţia mătuşii era atâta pornire, încât, fără a mai spune nimic, miss Murdstone l-a luat de braţ pe fratele ei şi, foarte înţepată, a părăsit casa; mătuşa i-a urmărit cu privirea de la fereastră, gata – în privinţa asta n-am nici o îndoială – să-şi pună în practică ameninţarea dacă măgarul s-ar fi ivit din nou pe pajişte.

Văzând că nu se produce nici o nouă încălcare, s-a destins încetul cu încetul şi a devenit atât de tandră, încât mi-a venit s-o sărut şi să-i mulţumesc; ceea ce am făcut din toată inima, cuprinzând-o cu amândouă braţele. După aceea, i-am strâns mâna lui mister Dick, care, la rândul lui, mi-a strâns mâna de mai multe ori. Salutând cu repetate hohote de râs fericitul deznodământ.

— Mister Dick, i-a zis mătuşa, trebuie, împreună cu mine, să fii tutorele acestui băiat.

— Sunt încântat să fiu tutorele fiului lui David, a răspuns mister Dick.

— Prea bine! i-a replicat mătuşa. Va să zică, ne-am înţeles. Ştii ce m-am gândit, mister Dick? C-aş putea să-i dau numele de Trotwood.

— Desigur, desigur! Dă-i numele de Trotwood, desigur! a zis mister Dick. Trotwood, fiul lui David.

— Trotwood Copperfield, vrei să spui, a precizat mătuşa.

— Da, fireşte. Da. Trotwood Copperfield, a încuviinţat mister Dick, cam stânjenit.

Mătuşa mea a fost atât de entuziasmată de această idee, încât, înainte de a mă îmbrăca cu hainele de gata pe care mi le-a cumpărat în după-amiaza aceea, a scris pe ele cu mâna ei „Trotwood Copperfield”, folosind o cerneală specială, indelebilă; şi a hotărât ca toate hainele ce urmau să mi se facă (mi-a comandat un costum complet în după-amiaza aceea) să poarte aceeaşi menţiune.

Şi astfel, cu un nume nou, am început o viaţă nouă şi într-o ambianţă cu totul nouă. Acum, după ce temerile mele se risipiseră, timp de câteva zile am trăit ca în vis. Niciodată nu mi-a dat prin minte că în persoana mătuşii şi a lui mister Dick aveam o pereche de tutori cam ciudaţi. De altfel, în vremea aceea niciodată nu m-am gândit, altfel decât în treacăt, la situaţia mea. Nu-mi dădeam bine seama decât de două lucruri: că peste vechile amintiri de la Blunderstone, care pluteau în negura unor depărtări fără margini, parcă se lăsase un văl; şi că asupra vieţii ce-o dusesem la „Murdstone & Grinby” căzuse definitiv cortina. De atunci n-a mai ridicat-o nimeni nicicând. Chiar şi în această povestire n-am dat-o la o parte decât pentru o clipă şi cu o mână şovăitoare şi am fost bucuros s-o las să cadă cât mai repede. Evocarea acestei perioade trezeşte în mine atâta durere, atâtea suferinţe şi deznădejdi, încât niciodată nu m-am încumetat să stabilesc exact cât am trăit sub blestemul ei. Nu ştiu dacă a ţinut un an sau ceva mai mult sau mai puţin de un an. Ştiu numai că am trăit-o şi am depăşit-o: şi, iată, am scris despre ea, şi cu asta, basta!